Heir’s expropriation compensation claim upheld; appeals rejected, loss-of-use award reduced.

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, la data de 06 mai 2010, reclamantul D.T. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul statul român, reprezentant de SC S.P.E.E.H.H. SA București, prin Sucursala H. Hațeg, să se constate că reclamantul este proprietar, în calitate de fiu, al antecesorilor săi J.A. (căsătorită D.) și J.I. (bunic), asupra terenului în suprafață de 7.767,73 mp, teren ocupat de către pârâta SC H. SA din anul1990 și expropriat pentru cauză de utilitate publică prin H.G. nr. 392/2002, teren pentru care nu au primit nici un fel de despăgubire; să fie obligat pârâtul să-i plătească cu titlu de despăgubire suma de 69.909,57 euro (7.767,73 mp x 9 euro/mp) reprezentând prețul real al terenului ocupat și expropriat și în sumă de 138.600 lei sau echivalentul în euro la data plății efective, reprezentând prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului ocupat și expropriat pentru perioada1990-2010, respectiv contravaloarea produselor și recoltei care s-ar fi putut obține de pe acest teren; să se stabilească cel mai scurt și posibil termen de plată al despăgubirilor, iar plata să fie făcută în lei la cursul oficial de schimb al B.N.R. din data efectivă a plății.

Prin întâmpinare, pârâtul statul român prin SC H. SA a solicitat respingerea acțiunii în principal ca inadmisibilă, prematură și în subsidiar ca nefondată. S-a mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA pentru plata despăgubirilor.

De asemenea, pârâtul statul român prin SC H. SA a formulat o cerere de chemare în garanție a M.F.P.

Prin încheierea de ședință din 03 septembrie 2010 au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA și cea a inadmisibilității acțiunii și au fost unite cu fondul excepțiile prematurității acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție și a lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 160/2012, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M.F.P., a respins cererea de chemare în garanție și a respins excepțiile prematurității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamantului D.T. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul D.T. împotriva pârâtului statul român, reprezentat legal prin SC H. SA București și, în consecință, a constatat că reclamantul D.T. are calitate de persoană expropriată cu privire la terenul în suprafață de 7.463 mp, identificat conform raportului de expertiză întocmit de experții R.M., M.N., I.V. și S.M.

A obligat pârâtul statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantului suma de 258.346 lei cu titlu de despăgubiri, din care 190.306 lei reprezentând contravaloare teren și 68.040 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, precum și suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată parțiale la fond. A respins în rest acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că M.F.P. nu justifică calitate procesuală pasivă în cauză, neexistând nicio obligație de garanție instituită în sarcina M.F.P. față de SC H. SA care se află în subordinea M.E.C.

Referitor la excepția prematurității acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamantului acestea au fost respinse ca neîntemeiate câtă vreme prin H.G. nr. 392/2002 s-a dat eficiență Decretului nr. 40 din 21 februarie 1989, declarându-se de utilitate publică și expropriată în favoarea statului întreaga suprafață de teren necesară amenajării hidroenergetice a răului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria cu consecințele ce decurg din Legea nr. 33/1994. Prin urmare, toți proprietarii sau moștenitorii acestora care fac dovada că au calitatea de persoane expropriate dobândesc calitatea procesuală activă în cauză. Mai mult, odată cu apariția Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care completează cadrul legal instituit de Legea nr. 33/1994, și persoanele expropriate dobândesc calitatea procesuală activă, putându-și valorifica drepturile cuvenite în justiție în temeiul art. 22.

Referitor la pretinsa prematuritate a acțiunii s-a reținut că, în pofida tuturor diligențelor depuse de persoanele expropriate pentru a intra în posesia cuvenitelor despăgubiri pentru terenul expropriat, SC H. SA nu a respectat și nu a parcurs procedura prevăzută de lege, astfel că nu își poate invoca propria turpitudine în cauză.

Pe fondul cauzei s-a reținut că lucrarea de amenajare hidroenergetică s-a pornit în lipsa unui cadru legal explicit și fără acordarea de despăgubiri proprietarilor terenurilor afectate, în situația în care regimul juridic al acestor terenuri nu era stabilit, Legea nr. 18/1991 nefiind adoptată la data începerii lucrărilor.

Odată cu apariția H.G. nr. 392/2002 întreaga lucrare de amenajare hidroenergetică a fost declarată de utilitate publică de interes național urmând ca toate suprafețele de teren afectate să fie expropriate în favoarea statului român reprezentat prin SC S.P.E.E.H. SA București. Nici în acest nou context legislativ pârâta SC H. SA nu a depus diligențele necesare și nu a reușit parcurgerea procedurii de acordare a despăgubirilor persoanelor expropriate, situație care trenează și în prezent.

Reclamantul D.T., în calitate de moștenitor al proprietarilor tabulari ai terenurilor expropriate, identificați în anexa la raportul de expertiză, a fost lipsit de dreptul de a folosi și de a dispune de terenurile sale ocupate de pârâta SC H. SA în suprafață de 7.463 mp, din care 4.510,2 mp teren intravilan și 2.953 mp teren extravilan.

Potrivit dispozițiilor art. 1 - 4 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea ce se cuvine persoanelor expropriate se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, care în speță se cuantifică în beneficiul nerealizat de reclamante reprezentând contravaloarea producției agricole anuale pe perioada în care acestea au fost lipsite de folosința terenului.

Împotriva menționatei sentințe a formulat apel, în termen legal, pârâtul statul român, prin SC H. S.A., prin administrator judiciar Euro Insolv Sprl.

Prin Decizia civilă nr. 15 din 28 februarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, sub aspectul despăgubirilor reprezentând folosul de tras și, rejudecând în aceste limite, a redus cuantumul despăgubirilor reprezentând folosul de tras pe perioada 2007-2010 la suma de 22.680 lei. A menținut în rest sentința atacată.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că reclamantul este moștenitorul proprietarilor tabulari J.A. și J.I., astfel cum rezultă din actele de stare civilă și extrasele de carte funciară (filele 3-12, 19-28, 249-261 fond), aspecte necontestate de pârât.

Imobilele în litigiu au fost cooperativizate, o parte din acestea făcând obiectul restituirii în temeiul legilor fondului funciar, prin titlul de proprietate din 2003 (fila 15). Conform adeverinței din 2010 a comunei Sîntamaria Orlea, terenurile ocupate de amenajarea hidroelectrică a râului Strei nu s-au restituit, pentru acestea urmând a fi parcurse căile procedurale instituite de Legea nr. 33/1994 (fila 13).

Contrar susținerilor pârâtei, terenurile în litigiu nu au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989. Prin acest decret s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru obiectivul „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”. Pentru executarea acestor lucrări, fostul C.A.P. a avizat favorabil exproprierea unei suprafețe de 59,92 ha teren (filele 271-275, fond apel), însă nu s-a făcut dovada că terenul în litigiu face parte din această suprafață, care de altfel nu a fost identificată din punct de vedere topografic. Ca urmare, susținerea pârâtei în sensul că terenurile au fost expropriate prin Decretul nr. 40/1989 nu sunt fondate.

Imobilele în litigiu au fost expropriate prin H.G. nr. 392/2002 prin care s-a declarat utilitatea publică de interes național a obiectivului „Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria”, expropriator fiind statul român prin SC P.E.E.H. SA.

Expropriatorul a demarat procedura de expropriere și, implicit, de acordare a despăgubirilor, notificând proprietarii în acest sens. În acest scop, pârâtul i-a notificat și pe antecesorii reclamantului (filele 65-68 fond), aceștia fiind decedați la momentul emiterii notificărilor.

Față de această stare de fapt, Curtea a apreciat ca nefondate excepțiile invocate de apelant, pentru următoarele considerente:

În ce privește excepția inadmisibilității, apelantul a susținut în sprijinul acestei excepții, două argumente, și anume: că terenul era ocupat înainte de apariția Legii nr. 33/1994, astfel că această lege nu este aplicabilă pentru că nu poate retroactiva, și că exproprierea a operat în baza Decretului nr. 40/1989.

Așa cum s-a reținut, prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, lucrări care nu au vizat terenurile în litigiu. Aceste imobile au fost expropriate în 2002, prin H.G. nr. 392, astfel că Legea nr. 33/1994, în vigoare la data emiterii hotărârii menționate, este pe deplin aplicabilă, neavând relevanță sub acest aspect împrejurarea că în fapt ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilității publice.

De altfel, câtă vreme până la apariția H.G. nr. 392/2002 terenurile în litigiu nu erau declarate de utilitate publică, dreptul la acțiune în despăgubiri nu era născut, astfel că nu se puteau obține despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994, în acest sens fiind și jurisprudența instanței supreme (Decizia civilă nr. 3383/2011).

Nu este lipsită de importanță nici atitudinea pârâtului care, deși susține în prezent că Legea nr. 33/1994 nu este aplicabilă, el însuși a demarat, cu aproape 10 ani înainte, procedura prevăzută de această lege și i-a notificat pe antecesorii reclamantului, considerând la acel moment că aceștia sunt proprietarii terenurilor și că li se cuvin despăgubiri conform legislației ce reglementează exproprierea.

Reținând că exproprierea terenurilor în litigiu a avut loc prin H.G. nr. 392/2002, Curtea nu a primit argumentele apelantului-pârât că reclamantul putea beneficia de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 1/2000, întrucât această dispoziție este anterioară exproprierii și ea nu își poate produce efecte ultraactiv.

Pentru cele expuse, s-a constatat că instanța de fond, în mod corect, a respins excepția inadmisibilității.

În ce privește excepția prematurității, motivată de nedovedirea parcurgerii procedurilor Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 33/1994, Curtea a constatat că susținerile apelantului sunt, de asemenea, nefondate, întrucât nu pot fi imputate reclamantului nici lipsa finalizării procedurilor prealabile stabilite de Legea nr. 33/1994 și nici lipsa unei despăgubiri echitabile pentru terenurile expropriate și ocupate de construcțiile hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona Bucium - Subcetate. Contrar susținerilor apelantului, procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991 a fost finalizată, fiind eliberat titlu de proprietate pentru terenurile neafectate de lac, iar pentru cele în litigiu, reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994.

Nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA nu a fost primită, câtă vreme prin actul normativ de declarare a utilității publice, s-a stabilit că expropriatorul, statul român, este reprezentat de pârâtă (art. 2 din H.G. nr. 392/2002). Aceasta a fost chemată în judecată în calitate de reprezentant al statului și nu în nume propriu. Ca urmare, în această calitate, pârâta justifică legitimare procesuală, cadrul procesual sub aspectul părților fiind corect stabilit.

În ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, s-a constatat că dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului a fost recunoscut prin eliberarea titlului de proprietate pentru o parte din imobile, în temeiul Legea nr. 18/1991, iar îndreptățirea antecesorilor reclamantului la despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994 a fost recunoscută de statul român prin demararea procedurii prevăzută de legea de expropriere, după apariția H.G. nr. 392/2002.

Expropriatorul nu a formulat vreo cerere prin care să pună în discuție nulitatea actelor administrative emise în procedura prealabilă prin care li s-a recunoscut antecesorilor reclamantului calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri. Ca urmare, dacă s-ar accepta ipoteza că reclamantul nu are calitate procesuală activă, s-ar ajunge ca, prin promovarea acțiunii de față, acestuia să i se creeze o situație mai grea decât aceea pe care o avea înainte, în sensul că dacă nu ar fi contestat cuantumul despăgubirilor ar fi fost îndreptățit să primească despăgubirile stabilite de expropriator, astfel cum au fost comunicate prin notificări. În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă.

Reclamantul a justificat legitimare procesuală activă, dreptul său de proprietate asupra imobilelor în litigiu fiind recunoscut prin decizii ale instituțiilor administrative, astfel că reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin titlul de proprietate din 2003 și adeverința din 2010 statul, prin instituțiile sale administrative, a recunoscut reclamantului îndreptățirea la reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile neafectate de lacul de acumulare și respectiv la despăgubiri pentru terenul expropriat. Mai mult, expropriatorul a făcut o ofertă de despăgubiri, ceea ce implică și recunoașterea dreptului de proprietate al autorilor reclamantului. Ca urmare, reclamantul are cel puțin o speranță legitimă de despăgubiri protejată de Protocolul 1 adițional la Convenție.

În temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 statul are dreptul să exproprieze bunuri pentru cauză de utilitate publică. Ceea ce impune art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca această lipsire de libertate să fie efectuată numai cu o despăgubire efectivă și rezonabilă, atât sub aspectul cuantumului, cât și al termenului în care trebuie să intervină (cauza Akkus contra Turciei, cauza Zubani contra Italiei).

În speță, este de necontestat că preluarea în fapt a terenurilor s-a realizat în anii 1991-1992, exproprierea formală operând prin H.G. nr. 392/2002. Reclamantul, în calitate de moștenitor ai proprietarilor tabulari, nu a primit nici până în prezent vreo despăgubire, fapt ce impune în sarcina sa o pagubă disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului statuat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ca urmare, Curtea a constatat că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate, astfel că sub acest aspect justifică legitimare procesuală activă.

Apelantul a invocat în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și împrejurarea că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru terenurile în litigiu, acestea nefăcând parte din masa succesorală a antecesorilor.

Dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului asupra terenurilor în discuție a fost recunoscut, pârâtul notificându-i în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994. Conform înscrisurilor depuse la dosar - acte de stare civilă, certificat de moștenitor, arbore genealogic - reclamantul este succesorul proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu. Potrivit dispozițiilor art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, reluate și în art. 26 din Legea nr. 7/1996, dreptul provenit din succesiune care este opozabil față de terți fără înscriere în cartea funciară.

Câtă vreme dreptul de proprietate al proprietarilor tabulari ai imobilelor în litigiu a fost recunoscut, iar reclamantul a făcut dovada calității de moștenitor după aceștia, Curtea nu poate primi argumentele apelantului în sensul că terenurile nu fac parte din masa succesorală a antecesorilor și că reclamantul nu a făcut dovada unei vocații succesorale pentru acestea.

Față de toate aceste considerente, Curtea a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului este nefondată, fiind respinsă în mod corect de prima instanță.

Apelantul a criticat și soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în garanție a M.F.P., însă această critică a fost înlăturată cu motivarea că pârâta nu a stat în proces în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al statului. Această calitate a fost stabilită printr-o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv prin art. 2 al H.G. 392/2002. Ca urmare, se constată că prima instanță, în mod corect, a respins cererea de chemare în garanție.

În ceea ce privește despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat, Curtea a constatat că prin expertiza și suplimentul la expertiză efectuate în fața primei instanțe, experții au arătat că pe piața imobiliară nu se tranzacționează terenuri similare cu cel în litigiu, întrucât acesta este acoperit de apele lacului Strei din anii 1990, astfel că există o imposibilitate obiectivă de determinare a prețului cu care se vând în mod obișnuit imobile de genul celui în cauză.

Curtea a constatat ca fiind nefondate susținerile apelantei pârâte cu privire la valoarea despăgubirilor pentru terenul expropriat.

Dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 prevăd, în ce privește calculul cuantumului despăgubirilor, că experții și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Cum în cauză experții au arătat că în zonă nu sunt tranzacții cu imobilele de același fel cu cel în litigiu, iar pârâta nu a făcut dovada unor asemenea tranzacții (contractul depus neavând relevanță deoarece este încheiat cu 10 ani în urmă), în mod corect s-a procedat la determinarea acestui cuantum prin alte metode de stabilire a prețului.

Dintre toate variantele, instanța de fond a ales-o pe cea care a stabilit valoarea cea mai mică, respectiv de 190.306 lei (5,93 euro/mp), valoare pe care reclamantul nu a contestat-o.

În ce privește despăgubirile reprezentând valoarea lipsei de folosință, Curtea a constatat că apelanta-pârâtă a adus critici sub un dublu aspect: în primul rând a criticat cuantumul acestora, iar în al doilea rând s-a invocat prescripția dreptului material la acțiune, susținând că reclamantul ar fi putut fi îndreptățit la acordarea acestor despăgubiri doar pe ultimii trei ani, pentru restul perioadei acțiunea în pretenții fiind prescrisă.

Pentru a compara cuantumul lipsei de folosință determinat la fond și în apel, este necesar ca în ambele lucrări de specialitate, experții să aibă în vedere aceeași distribuire a culturilor. Curtea a apreciat că modalitatea de calcul pe care au avut-o în vedere experții la fond este cea obiectivă și corectă, întrucât se are în vedere profitul mediu care s-ar fi putut obține dacă întreaga suprafață ar fi fost cultivată câte un an cu fiecare din culturile practicate în zonă.

Modalitatea de calcul folosită în apel a fost înlăturată, deoarece expertul a stabilit arbitrar, fără niciun argument tehnic și obiectiv, suprafețele de teren care ar fi fost cultivate cu diverse culturi.

În ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani, s-a constatat că această cerere este una patrimonială. Potrivit art. 1 alin. (1) coroborat cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termen de trei ani.

Terenul în litigiu a fost ocupat de lacul de acumulare încă de la începutul anilor 1990, exproprierea pentru cauză de utilitate publică fiind dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002. Temeiul în care se naște dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință îl reprezintă ocuparea terenului de către expropriator fără drept, înainte de transferul dreptului de proprietate. Așadar, aceste despăgubiri izvorăsc dintr-un fapt ilicit, iar potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Curtea nu a primit susținerile reclamantului-intimat în sensul că despăgubirile privind echivalentul lipsei de folosință se circumscriu noțiunii de prejudiciu în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, ceea ce presupune că acest prejudiciu este consecința exproprierii și nu că este anterior acesteia.

Eventualul prejudiciu produs prin expropriere, ar fi cheltuielile de amenajare a unei căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a schimbării categoriei de folosință din teren arabil în cale acces și alte asemenea despăgubiri.

Ocuparea fără drept a terenului, anterior exproprierii și acordării despăgubirilor, reprezintă o faptă ilicită ce excede sferei Legii nr. 33/1994, neputându-se accepta ipoteza că legiuitorul a înțeles ca prin dispozițiile Legii nr. 33/1994 să acopere și un astfel de prejudiciu.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reglementează situația în care instanța este sesizată de expropriator pentru a se pronunța cu privire la expropriere, respectiv cu privire la propunerile de expropriere și la ofertele de despăgubiri. Aceste despăgubiri vizează valoarea imobilelor ce urmează a fi expropriate, deci sunt ulterioare exproprierii, astfel despăgubirea reprezentând lipsa de folosință, anterioară emiterii hotărârii de expropriere și stabilirii despăgubirilor, nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994.

Și în ipoteza în care s-ar accepta susținerile reclamantului că aceste despăgubiri ar putea fi circumscrise noțiunii de prejudiciu în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este cel de la care reclamantul a cunoscut faptul ocupării și pe cel care l-a ocupat, astfel că și în această situație cererea este prescriptibilă.

Termenul de prescripție al dreptului de a cere acordarea despăgubirilor pentru valoarea terenului nu este același cu cel pentru acordarea echivalentului lipsei de folosință, întrucât izvorul acestor cereri este diferit.

În cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, iar dreptul la acțiune curge de la data notificării sau, în lipsa acesteia, de la data solicitării instanței de a stabili aceste despăgubiri.

Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, pârâtul statul român prin SC S.P.E.E.H.H. SA și apelantul-reclamant D.T., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul statul român prin SC S.P.E.E.H.H. SA a arătat că este inadmisibilă formularea unei acțiuni având ca obiect primirea de despăgubiri în baza Legii nr. 33/1994, pentru un teren ocupat anterior apariției acestui act normativ, în caz contrar nesocotindu-se dispozițiile imperative ce reglementează aplicarea în timp a legii civile, care consacră principiul neretroactivității acesteia.

În mod eronat a reținut instanța de apel faptul că terenurile din litigiu nu au fost preluate prin Decretul nr. 40/1989, câtă vreme în cuprinsul pct. 5 al Anexei 2 la Decretul nr. 40/1989, se prevede în mod expres preluarea unei suprafețe de 685 ha de teren situate în județul Hunedoara, în vederea realizării obiectivului hidroenergetic.

Terenurile au fost trecute în proprietatea fostelor cooperative agricole de producție, din patrimoniul cărora au fost preluate și expropriate.

Reținerile instanței de apel cu privire la faptul că prin Decretul nr. 40/1989 s-a aprobat de fapt efectuarea de lucrări de investiții pentru amenajarea hidroenergetică a râului Strei, nu pot fi primite având în vedere că prin acest decret s-a aprobat scoaterea din producția agricolă, ocuparea și începerea lucrărilor pentru realizarea obiectivului de investiții precum și a lucrărilor conexe, înainte de aprobarea proiectului de execuție.

Terenul ce face obiectul prezentului dosar a fost cooperativizat, așadar nu a fost preluat din proprietatea și posesia reclamantului ori a antecesorilor lui în vederea realizării obiectivului de interes național.

Intimatul-reclamant nu a probat proprietatea particulară asupra terenurilor în litigiu la momentul ocupării acestora. Dovadă în acest sens sunt declarația martorului administrată în dosarul de fond și reținerile experților din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză.

Cum în speță reclamantul nu a făcut dovada deținerii dreptului de proprietate asupra terenului la momentul exproprierii, în speță nu poate fi aplicabilă Legea nr. 33/1994 deoarece, potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 33/1994, „pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor”, astfel încât acțiunea întemeiată pe aceste dispoziții este inadmisibilă.

Art. 4 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma existentă la momentul apariției acestei legi reparatorii, vizează exact situația existentă în speță, astfel încât trebuia urmată procedura acestei legi, iar nu cea a Legii nr. 33/1994. Modificările aduse acestui articol prin Legea nr. 247/2005 întăresc această convingere prin aceea că includ expres instalațiile hidroelectrice în sfera obiectivelor existente pe terenurile preluate.

Nu poate fi primită formularea în baza Legii nr. 33/1994, la momentul anului 2010, a unei acțiuni de reparare a prejudiciului suferit prin preluarea unor terenuri de către stat, câtă vreme preluarea terenului a fost făcută anterior momentului apariției acestui act normativ, iar legiuitorul a reglementat expres situația regăsită în prezenta speță în cadrul legilor reparatorii elaborate de-a lungul timpului în temeiul Legii nr. 1/2000.

Recurentul apreciază că, în situația în care se va constata că acțiunea este o cerere de expropriere, trebuie să se constate neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii în această materie, prevăzută de Legea nr. 33/1994 și, pe cale de consecință prematuritatea promovării prezentei acțiuni. De asemenea, atât timp cât nu a fost făcută dovada finalizării procedurii pe Legea nr. 18/1991, reclamantul trebuia sancționat cu respingerea acțiunii ca fiind prematur introdusă.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a SC H. SA sub aspectul plății despăgubirilor cerute, recurentul susține că SC H. SA nu este proprietară a obiectivelor hidroenergetice ce au făcut obiectul H.G. nr. 392/2002, ci proprietar al acestor obiective și al terenurilor pe care ele sunt amplasate este statul român, care a concesionat societății care îl reprezintă aceste obiective și terenuri, în vederea realizării unei activități de interes național, bunurile în litigiu aparținând domeniului public al statului, nefiind supuse amortizării.

În cazul în care instanța reține îndreptățirea reclamantului la primirea despăgubirilor cerute, nu există fundamentare legală pentru ca acestea să fie reținute în sarcina SC H. SA, ci a statului român, prin entitatea în măsură să facă aceste plați, în speță M.F.P.

Deși s-a solicitat prin cererea de chemare în garanție introducerea în cauză a M.F.P. ca persoană în sarcina căreia rezidă plata despăgubirilor, Curtea de Apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susținerea excepției lipsei calității procesual pasive a Hidroelectrica S.A sub aspectul plății despăgubirilor, ceea ce face incident în speță motivul de recurs reglementat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active a reclamantului, recurenta susține că nu este făcută dovada unei vocații succesorale concrete.

Probatoriul administrat în speță nu a dovedit masa succesorală aflată în patrimoniul defunctului proprietar tabular la data decesului, în contextul celor relevate de înscrierile în cartea funciară și ținând cont de aspectul colectivizării terenurilor agricole. Cooperativizarea terenurilor antecesorului reclamantului din prezenta cauză a dus la stingerea dreptului lor de proprietate.

Reclamantul nu poate justifica un drept asupra acestor terenuri, ele neaflându-se în patrimoniul antecesorului său la momentul decesului.

Mai mult decât atât, reclamantul nu a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită a primi despăgubiri în baza legii exproprierii.

Statul român a întreprins după momentul 1990 demersurile ce se impuneau, materializate în emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care s-a declarat de utilitate publică și de interes național lucrarea „Amenajarea hidroenergetica a râului Strei pe sectorul Subcetate-Simeria”.

În baza acestei hotărâri, SC H. SA a demarat de urgență procedura privind notificarea persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri ca urmare a exproprierilor survenite în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 40/1989.

SC H. SA a demarat procedura de expropriere înțelegând să își clarifice situația terenurilor trecute în proprietatea sa, iar faptul că a notificat pe antecesorii reclamantului este pentru simplul motiv că aceștia apăreau în cartea funciară și doar pentru că C.A.P.-ul nu își intabulase dreptul de proprietate, așa fiind procedura la acel moment.

Reclamantul din prezenta cauză nu a formulat în termen legal întâmpinare la propunerea de preț făcută de recurentă, ceea ce înseamnă că acesta a acceptat în mod tacit oferta de preț propusă. Reclamantul nu a depus niciodată actele doveditoare ale calității de proprietar al acestor terenuri (certificate de moștenitor, acte de stare civilă, documente de proprietate, etc.), ceea ce a condus la imposibilitatea acordării despăgubirilor pentru respectivele terenuri.

Instanța de apel realizează o motivare contradictorie: pe de o parte reține că „reclamantul nu a avut cunoștință de aceste notificări”, iar pe de altă parte reține că „pârâta l-a notificat pe acesta în vederea acordării despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 33/1994”.

Aceste aspecte greșit reținute de instanța de apel se circumscriu motivului de recurs statuat de legiuitor în cuprinsul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a M.F.P., H.G. nr. 392 din 18 aprilie 2002 a stabilit că exproprierea este făcută de statul român prin SC H. SA. Expropriatorul este statul român iar obiectivul este declarat de interes național.

SC H. SA este o persoană juridică de drept privat și nicidecum de drept public, astfel încât nu poate fi considerată beneficiar al unei exproprieri pentru cauză de utilitate publică din moment ce exproprierea prevede, în mod obligatoriu, trecerea bunului expropriat din proprietate privată în proprietate publică.

În aceste condiții, statul, ca unic beneficiar al investiției respective, ca singur organism îndrituit să dețină dreptul de proprietate publică asupra unui imobil, este singurul care trebuie să suporte costurile exproprierii pentru cauză de utilitate publică, în speță plata despăgubirilor datorate proprietarilor expropriați.

Pe fondul cauzei, recurenta critică valorile indicate de experți ca fiind stabilite arbitrar. În opinia sa, aceste valorile sunt ipotetice și nereale și nu respectă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții reținând că în zonă nu există o piață a terenurilor.

Apreciază ca neprobată existența dreptului de proprietate al reclamantului (direct sau prin antecesori) asupra terenurilor în litigiu, la data pretinsei lor ocupări, întrucât la momentul deversării lacului de acumulare terenul era proprietatea fostei C.A.P.

În opinia sa, intimatul-reclamant nu ar fi îndreptățit să primească prețul propus prin notificarea transmisă, întrucât nu societatea este vinovată de pasivitatea acestuia care nu a înțeles să formuleze în termen legal întâmpinare la propunerea formulată și nu a răspuns solicitărilor făcute în vederea completării dosarelor privind dovedirea calității de persoană îndreptățită a primi despăgubiri ca urmare a acestor exproprieri.

În mod nejustificat instanța de fond și, ulterior, instanța de apel au acordat reclamantului despăgubirile menționate în sentința de fond, omologând în acest sens concluziile raportului de expertiză, deși acestea au fost criticate de către recurentă prin obiecțiuni și chiar printr-o solicitare de contraexpertiză.

2. În motivarea recursului declarat, reclamantul D.T. a făcut referire la motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

În considerentele hotărârii atacate se recunoaște și se constată caracterul atipic al exproprierii, în sensul că inițial s-a ocupat terenul în litigiu în anul 1990 și exproprierea a fost dispusă numai prin H.G. nr. 392/2002, dar se concluzionează că dreptul la acțiune privind acordarea de despăgubiri pentru terenul expropriat curge de la data notificării realizate în temeiul Legii nr. 33/1994, respectiv din anul 2002. Aceste notificări (filele 65-66 din dosarul de fond) au fost făcute de către expropriator către antecesorii reclamantului: J.P., R.A., J.l., J.S., care însă nu l-au primit pentru simplul motiv că decedaseră anterior anului 1990. Dacă, potrivit tezei instanței de apel, dreptul la acțiune, privind valoarea terenului, s-ar naște de la data acestor notificări, respectiv din anul 2002, atunci s-a prescris și dreptul reclamantului de a cere despăgubiri constând în valoarea terenului deoarece acțiunea reclamantului având acest obiect a fost introdusă la instanța competentă doar în anul 2010.

Un alt argument adus în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este și cel menționat la pag. 12 alin. (3) din considerentele hotărârii atacate, în care instanța reține pe de o parte că „în ce privește prescripția dreptului material al reclamantului de a solicita lipsa de folosință pe ultimii 20 de ani”, pentru ca mai apoi să arate că reclamantul a solicitat în subsidiar despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, luând în considerare actul exproprierii, H.G. nr. 392/2002. Astfel, apare ca neclar momentul de la care curge termenul de prescripție pentru lipsa de folosință.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a interpretat greșit acțiunea formulată de reclamant, considerând-o ca o cerere pur patrimonială, despăgubirile constând în lipsa de folosință pentru terenul ocupat și expropriat. În realitate, acțiunea civilă formulată de reclamant este o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 1 - 4, art. 21, 26 și art. 30 și art. 38 din Legea nr. 33/1994, art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (1) și (2), art. 44 alin. (1) și (3) din Constituția României, art. 61 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind deci o acțiune complexă (mixtă) având un capăt de cerere principal: constatarea unui drept real, deci imprescriptibilă sub aspect extinctiv, și un capăt de cerere accesoriu privind despăgubirile reprezentând valoarea terenului expropriat și echivalentul lipsei de folosință. Acțiunile complexe (mixte) au fost apreciate ca fiind imprescriptibile de către majoritatea autorilor din literatura juridică.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se arată că instanța de apel a interpretat greșit atât dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1), art. 8 din Decretul nr. 167/1958 cât și pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994 în sensul că despăgubirile cuvenite proprietarului expropriat, constând în valoarea terenului și prejudiciul adus acestuia cu ocazia exproprierii, sunt obiect de reglementare al legii speciale, Legea nr. 33/1994, dispoziții care se aplică cu precădere și atunci când vin în concurs cu cele de drept comun. Astfel, art. 26 din Legea nr. 33/1994, deoarece nu face nicio referire la natura prejudiciului cauzat proprietarului și nici o distincție în privința unor categorii de prejudicii relative, este de maximă generalitate și se interpretează în sensul că în noțiunea de prejudiciu se include și se subsumează și despăgubirea constând în lipsa de folosință asupra terenului expropriat, de la data exproprierii și până la data plății despăgubirilor convenite sau a hotărârii judecătorești prin care s-au stabilit aceste despăgubiri.

Cu alte cuvinte, prejudiciul reglementat prin art. 26 alin. (1) nu poate fi disociat, deci nu poate avea alte cauze și temeiuri juridice.

Dreptul la acțiune privind despăgubirea constând în folosul de tras în contextul susmenționat nu se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța în condițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Cum însă în cauză expropriatorul nu a introdus până în prezent o asemenea acțiune și cum termenul de prescripție se calculează de la data nașterii dreptului la acțiune, reclamantul-intimat este îndreptățit, în propria sa cerere, la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință asupra terenului, cel puțin de la data exproprierii (anul 2002), dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului (anul 1990).

Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

1. Cu privire la recursul declarat de pârâtul statul român, reprezentat legal prin SC P.E.E.H.H. SA, Înalta Curte constată următoarele:

Imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor reclamantului, conform mențiunilor de carte funciară, această calitate nefiind contestată.

Statul român a preluat acest imobil mai întâi prin cooperativizare, iar în anul 1990 a fost utilizat pentru amenajări hidroelectrice fără a fi expropriat în acest scop. De abia în anul 2002 terenul a făcut obiectul H.G. nr. 392/2002 privind declararea utilității publice pentru lucrarea de interes național "Amenajarea hidroenergetică a râului Strei pe sectorul Subcetate - Simeria".

Exproprierea terenului în litigiu în temeiul H.G. nr. 392/2002 s-a realizat nu din patrimoniul statului, deși fusese preluat prin cooperativizare, ci din cel al foștilor proprietari, persoane fizice, deoarece aceștia continuau să figureze în cartea funciară. A fost demarată procedura exproprierii în temeiul Legii nr. 33/1994 prin notificarea foștilor proprietari pentru acordarea de despăgubiri, deși aceștia erau decedați la acel moment.

Recurenta susține că în anul 1989 terenul a fost expropriat prin Decretul nr. 40/1989, însă din expertiza administrată în prezenta cauză a rezultat că terenul nu a făcut parte din suprafața de teren expropriată prin Decretul nr. 40/1989. Această constatare nu mai poate fi repusă în discuție în recurs deoarece vizează un aspect de fapt, deplin stabilit în fața instanței de apel.

Prin urmare, în perioada 1990-2002, anterioară adoptării H.G. nr. 392/2002, imobilul s-a aflat în proprietatea statului român în absența unui titlu valabil, aspect care constituie un fapt ilicit și determină analizarea cererii de acordare de despăgubiri pentru această perioadă în temeiul răspunderii civile delictuale, iar nu în temeiul Legii nr. 33/1994, care se aplică exclusiv imobilelor expropriate în temeiul legii. Ca excepție, în perioada 2000-2002, ca urmare a adoptării Legii nr. 1/2000, care în art. 4 prevedea posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru imobilele preluate de către stat în mod abuziv pentru efectuarea de lucrări hidroenergetice, temeiul juridic al cererii de despăgubiri este constituit de această lege specială care, la rândul său își încetează efectele ca efect al exproprierii legale a terenului prin H.G. nr. 392/2002, care determină incidența Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii.

În prezenta cauză au fost solicitate despăgubiri constând în valoarea terenului expropriat și contravaloarea lipsei de folosință a terenului în perioada 1989-2010.

Dacă în privința despăgubirilor constând în valoarea terenului expropriat în temeiul H.G. nr. 392/2002 sunt aplicabile dispozițiile în materie de expropriere în vigoare la data exproprierii, anul 2002, respectiv Legea nr. 33/1994, ca lege specială în materia exproprierii, în ceea ce privește despăgubirile solicitate cu titlu de contravaloare a lipsei de folosință pentru perioada 1990-2010, urmează a se face distincție între perioada anterioară și cea ulterioară exproprierii prin H.G. nr. 392/2002, întrucât temeiul juridic al acestor pretenții este diferit.

Astfel, ca urmare a absenței unui titlu valabil al statului, în perioada 1990-2000 aceste despăgubiri pot fi analizate numai în temeiul răspunderii civile delictuale, iar în perioada 2000-2002 în temeiul Legii nr. 1/2000, pentru ca, ulterior H.G. nr. 392/2002, să devină incidentă Legea nr. 33/1994, noțiunea de prejudiciu urmând a fi analizată în temeiul accepțiunii date de art. 26 al Legii nr. 33/1994.

În contextul menționatei succesiuni în timp a legilor de reparație și a faptului ca exproprierea de fapt nu atrage incidența Legii nr. 33/1994, apare ca nefondată susținerea recurentei că Legea nr. 33/1994 ar retroactiva, ceea ce ar determina ca prezenta acțiune să devină inadmisibilă.

Recurenta invocă inadmisibilitatea acțiunii și în raport de faptul că reclamantul trebuia să urmeze procedura Legii nr. 1/2000.

Deși la momentul exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002 era în vigoare și art. 4 al Legii nr. 1/2000, care reglementa posibilitatea obținerii de măsuri reparatorii pentru imobile aflate în situația imobilului în litigiu, prevederile acestui articol nu determină admiterea excepției inadmisibilității, pentru două considerente.

Primul este acela că, în forma inițială a acestui articol, se solicita ca preluarea imobilului să fie una abuzivă, situație care se regăsește în speță numai pentru perioada 2000-2002, adică de la intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2000 și până la preluarea imobilului de către stat prin expropriere, când preluarea nu mai are caracter abuziv, fiind dispusă în temeiul unui act normativ de expropriere.

În urma modificării aduse art. 4 al Legii nr. 1/2000 prin Legea nr. 247/2005, condiția preluării abuzive a fost înlăturată, solicitându-se numai ca terenurile să fie preluate de către stat, fără a se preciza modalitatea de preluare.

Întrucât Legea nr. 1/2000 se referă la preluarea de către stat, iar imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în anul 2002 prin expropriere, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 33/1994, ca lege care reglementează în concret ipoteza preluării imobilelor de către stat prin expropriere.

În aplicarea principiului „specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant”, Legea nr. 33/1994 înlătură de la aplicare Legea nr. 1/2000, astfel încât dispozițiile Legii nr. 1/2000 nu sunt incidente în cauză sub aspectul despăgubirilor rezultate ca urmare a exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002, acestea putând fi invocate ca temei juridic numai pentru despăgubirile rezultate din preluarea imobilului de către stat în perioada 2000-2002.

De asemenea, admisibilitatea acțiunii întemeiate pe Legea nr. 33/1994 se fundamentează și pe principiul respectării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 al C.E.D.O., care cere ca accesul la justiție să fie efectiv.

Această cerință nu este îndeplinită dacă s-ar cere reclamantului să inițieze o nouă procedură, în condițiile în care fusese demarată anterior o procedură pentru acordarea de despăgubiri către autorii reclamantului, în temeiul Legii nr. 33/1994, care nu se finalizase.

Prin urmare, dispozițiile art. 4 al Legii nr. 1/2000 nu pot constitui un fine de neprimire al prezentei acțiuni.

Celelalte critici în susținerea excepției inadmisibilității privesc lipsa calității de proprietari ai autorilor reclamantului asupra imobilului în litigiu la momentul exproprierii. Recurentul invocă neîndeplinirea ipotezei premisă, menționată în art. 2 al Legii nr. 33/1994, aceea ca persoanele îndreptățite să fie proprietarii terenului la momentul exproprierii. Recurentul susține că terenul a fost cooperativizat, astfel încât nu se mai afla în proprietatea autorilor reclamantului.

Înalta Curte observă că această critică este identică cu cea referitoare la nelegalitatea modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale active și nu constituie un veritabil aspect de admisibilitate a acțiunii, fiind maidegrabă o critică de nelegalitate.

Neconstituind un fine de neprimire al prezentei cereri de chemare în judecată, acest aspect urmează a fi analizat în cele ce urmează, cu ocazia verificării legalității soluției date asupra excepției lipsei calității procesuale active.

Recurentul a criticat și soluția dată excepției prematurității, arătând că cererea de chemare în judecată este prematură deoarece nu a fost finalizată procedura legilor speciale de reparație, respectiv a Legii nr. 33/1994 și a Legii nr. 18/1991, legi în temeiul cărora puteau fi obținute despăgubiri.

Înalta Curte observă că reclamantul a dat dovadă de maximă diligență pentru valorificarea dreptului său solicitând, inclusiv în temeiul Legii nr. 18/1991, restituirea terenului în litigiu. Această procedură a fost finalizată prin eliberarea Titlului de proprietate din 2003 pentru acea suprafață de teren, proprietate a autorilor săi, care a fost cooperativizată, dar care nu a făcut obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392/2002. Conform adeverinței din 2010 a comunei Sîntămăria Orlea, pentru acest teren reclamantul a fost îndrumat să urmeze procedura Legii nr. 33/1994. Acesta procedură a fost inițiată, dar nu este finalizată.

Prin urmare, reclamantului i s-a comunicat că nu poate beneficia de măsuri reparatorii pentru terenul în litigiu în temeiul Legii nr. 18/1991, întrucât regimul juridic al terenului s-a modificat, iar procedura de reparație prevăzută de Legea nr. 33/1994 se află în curs.

În aceste condiții, aplicarea sancțiunii respingerii cererii de chemare în judecată ca prematură ar aduce atingere intereselor reclamantului care și-ar vedea zădărnicite șansele finalizării procedurii Legii nr. 33/1994, în condițiile în care obligația finalizării acestei proceduri revenea statului. Statul, reprezentat legal de recurentă, nu își poate invoca propria turpitudine, constând în nefinalizarea procedurii, pentru a pretinde sancționarea persoanei îndreptățite prin respingerea cererii ca prematură.

Nici criticile vizând modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC H. SA, în ceea ce privește obligarea sa la plata despăgubirilor acordate, nu pot fi primite.

Înalta Curte observă că prima instanță de fond a obligat pârâtul statul român, reprezentat legal prin SC H. SA, să plătească reclamantului suma de 258.346 lei cu titlu de despăgubiri, din care 190.306 lei reprezentând contravaloare teren și 68.040 lei reprezentând folos de tras, pe perioada anilor 2002-2010, precum și suma de 4.000 lei cheltuieli de judecată parțiale la fond, soluție menținută în parte de către instanța de apel, prin reducerea perioadei pentru care se cuvine folosul de tras.

Cuprinsul acestei dispoziții relevă în mod neechivoc că debitor al obligației de plată este statul român, iar nu SC H. SA. Această societate nu participă în cauză în nume propriu, ci în calitate de reprezentat legal al statului, în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002. Or, calitatea de reprezentat legal al statului îi conferă SC H. SA numai un mandat de reprezentare în proces, care nu o transformă în titular al obligației ce face parte din conținutul raportului juridic dedus judecății, deci nu îi conferă calitatea de parte în prezenta cauză.

Instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei SC H. SA pentru unicul considerent că mandatul i-a fost acordat recurentei în temeiul art. 2 al H.G. nr. 392/2002.

Această motivare nu atrage incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocă ca urmare a neanalizării argumentului suplimentar, adus în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei, sub aspectul obligării SC H. SA la plata despăgubirilor. Astfel cum rezultă din cele expuse anterior, acest argument nu era hotărâtor pentru schimbarea soluției date acestei excepții, întrucât SC H. SA nu putea fi obligată la plată, cât timp nu este calitatea de parte în proces.

Un alt aspect de nelegalitate invocat de recurentă se referă la greșita respingere a cererii de chemare în garanție a M.F.P., deoarece prin intermediul său urmau a fi plătite de către stat despăgubirile acordate în cauză. Opinia recurentei este motivată de calitatea de debitor a statului român, întrucât imobilele supuse exproprierii sunt obiective de interes național, care nu pot profita SC H. SA, care este în prezent persoană juridică de drept privat.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că introducerea în cauză a M.F.P., în calitate de chemat în garanție, se dispune în temeiul art. 60 C. proc. civ., potrivit căruia „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

Însă SC H. SA nu poate „cădea în pretențiuni” întrucât, astfel cum s-a arătat, nu există posibilitatea de a fi obligată în raportul juridic dedus judecății, astfel că nu justifică un interes pentru formularea unei astfel de cereri. Mai mult, nu s-a invocat nici un temei care să justifice existența unui raport juridic în temeiul căruia recurenta să se poată îndrepta împotriva M.F.P.

Greșita respingere a excepției lipsei calității procesual active este motivată de faptul că reclamantul nu a dovedit vocație concretă la moștenire, întrucât autorii săi nu mai erau proprietari ai terenului la momentul preluării acestuia de către stat prin expropriere, terenul fiind anterior cooperativizat. Recurenta susține în consecință că, atâta vreme cât foștii proprietari nu au redobândit proprietatea asupra terenului, în temeiul legilor de reparație, anterior momentului exproprierii, simpla notificare făcută autorilor reclamantului în temeiul Legii nr. 33/1994 nu constituie o recunoaștere a dreptului de proprietate al autorilor reclamantului, ci doar declanșarea procedurii pentru clarificarea situației juridice a terenurilor.

Înalta Curte apreciază aceste apărări ca nefondate pentru următoarele considerente: autorii reclamantului au fost proprietari ai terenului în litigiu la momentul preluării acestuia de către stat prin cooperativizare, aspect de altfel, necontestat. Menționarea lor ca proprietari în cartea funciară și în prezent dovedește numai faptul că imobilul nu a fost înstrăinat anterior cooperativizării, astfel că reclamantul este persoană îndreptățită să solicite despăgubiri în temeiul legilor de reparație, în calitate de moștenitor al foștilor proprietari.

Întrucât terenul în litigiu a trecut inițial în proprietate statului ca urmare a cooperativizării, reclamantul a urmat procedura Legii nr. 18/1991, ca primă lege specială de reparație, obținând Titlul de proprietate din 2003 numai pentru o parte din terenul deținut în proprietate, iar pentru terenul ce face obiectul prezentului litigiu, prin adresa din 2010 a comunei Sîntamaria Orlea, i s-a recomandat să urmeze procedura Legii nr. 33/1994 privind exproprierea.

Odată cu emiterea H.G. nr. 392/2002, prin care a fost expropriat și terenul în litigiu, procedura Legii nr. 33/1994, ca lege specială în materie de expropriere, a fost inițiată, autorii reclamantului fiind notificați cu propunere de despăgubiri de către expropriator.

Ca atare, reclamantul a urmat procedura legilor de reparație, atât a Legii nr. 18/1991, cât și a Legii nr. 33/1994, însă instituțiile competente au apreciat că terenul în litigiu intră numai sub incidența Legii nr. 33/1994 și au recunoscut calitatea autorilor reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi, prin emiterea notificării cu propunere de despăgubiri e numele autorilor săi.

Recunoașterea de către expropriator a calității de foști proprietari ai imobilului în litigiu în persoana autorilor reclamantului naște în patrimoniul acestora o speranță legitimă, constând într-o creanță născută din dreptul la despăgubiri.

Această speranța legitimă, protejată de art. 1 al Primului Protocol al C.E.D.O., se întemeiază pe faptul că respectiva creanță are valoare patrimonială, câtă vreme se bucură de o bază suficientă în dreptul intern.

Prin recunoașterea parțială a dreptului de proprietate al autorilor reclamantului cu privire la partea din teren care intra sub incidența Legii nr. 18/1991, prin recomandarea ca pentru restul terenului, care face obiect al prezentului litigiu, să se urmeze procedura de expropriere conform Legii nr. 33/1994, prin demararea acestei proceduri în baza H.G. nr. 392/2002 și notificarea autorilor reclamantului cu propunere de acordare de despăgubiri există o bază suficientă în dreptul intern.

Reclamantul a îndeplinit condiția parcurgerii procedurilor legale și a recunoașterii de către instituțiile competente, potrivit dreptului intern, a faptului că acesta îndeplinește condițiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege.

Astfel, interesul patrimonial (care nu beneficiază de protecție în temeiul art. 1 din Primul Protocol la Convenție), s-a transformat într-o valoare patrimonială prin urmarea procedurilor legilor de reparație și a devenit speranță legitimă prin verificarea, de către instituțiile competente, a îndeplinirii condițiilor legale în persoana reclamantului pentru ca acesta să beneficieze de dreptul consacrat de lege. Odată recunoscut dreptul de creanță în acest context, reclamantul dobândește o speranță legitimă, care impune respectarea art. 1 al Primului Protocol al Convenției, deoarece se află sub protecția sa.

Reclamantul își justifică astfel vocația concretă la moștenire întrucât, în momentul notificării, în patrimoniul autorilor reclamantului s-a născut o speranță legitimă, care poate fi transmisă pe cale succesorală. Numai de la acest moment reclamantul poate pretinde repararea prejudiciului ce i-a fost produs, deoarece numai de la acest moment s-a reîntors în patrimoniul său o valoare patrimonială protejată de art. 1 al Primului Protocol la Convenție ca măsură reparatorie pentru dreptul de proprietate de care a fost privat prin cooperativizare.

Apărarea recurentei potrivit cu care notificările, emise în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994, nu fac dovada recunoașterii dreptului de proprietate, ci declanșează procedura de clarificare a situației juridice a terenului nu pot fi primite întrucât notificarea proprietarilor are loc ulterior clarificării situației juridice a terenului expropriat, realizată în temeiul art. 8 și 12 al Legii nr. 33/1994, astfel cum rezultă din chiar numerotarea articolelor.

Conform art. 8 al Legii nr. 33/1994, „Declararea utilității publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile și condiționat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localități sau zone unde se intenționează executarea ei”, iar în art. 12 al Legii nr. 33/1994 se prevede că „După declararea utilității publice, expropriatorul imobilului va executa planurile cuprinzând terenurile și construcțiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui proprietarilor, precum și a ofertelor de despăgubire”. Întrucât lucrarea se va înscrie în planurile urbanistice și de amenajare a teritoriului, iar acestea trebuie aprobate conform legii, este evident că toate aspectele referitoare la situația juridică a terenurilor sunt clarificate anterior notificării.

Astfel, sunt identificate terenurile care vor fi expropriate cât și proprietarii afectați, după care are loc notificarea.

Nu constituie un argument pertinent în susținerea excepției lipsei calității procesuale active nici faptul că reclamantul nu a formulat întâmpinare în condițiile Legii nr. 33/1994 și că nu a depus actele necesare în scopul finalizării procedurii de expropriere, câtă vreme notificările formulate în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994 au fost comunicate autorilor reclamantului, decedați la acel moment, iar nu reclamantului. Prin urmare, acesta nu putea formula întâmpinare, nefiind încunoștințat despre declanșarea procedurii Legii nr. 33/1994. În condițiile în care oferta de despăgubire nu i-a fost comunicată, nu se poate susține că reclamantul a acceptat-o tacit. De asemenea, nu i se poate imputa că nu s-a supus obligațiilor legale impuse de o procedură de care nu a avut cunoștință.

Cu privire la procedura de notificare, instanța de apel a reținut că notificarea a fost adresată autorilor reclamantului, iar nu reclamantului astfel că, sub acest aspect, nu se poate reține existența unei motivări contradictorii.

În ceea ce privește fondul pretențiilor, recurenta critică nerespectarea art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, fiind nemulțumită de valorile despăgubirilor stabilite de experți, motivând că evaluarea nu se bazează pe comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri asemănătoare, întrucât nu ar exista o piață a terenurilor din zonă. Celelalte argumente aduse în susținere recursului pe fondul cauzei constituie o reiterare a aspectelor vizând nedovedirea calității procesuale active de către reclamant.

Ca atare, singura critică de nelegalitate asupra modului de soluționare a cauzei pe fond, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este aceea a nerespectării art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994.

Înalta Curte observă că raportul de expertiză efectuat în primă instanță a luat în considerare alte metode de stabilire a prețului, deoarece nu existau comparabile constând în contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare, întrucât terenuri asemănătoare cu cel în litigiu se află sub ape, neputând fi tranzacționate pe piață.

Recurenta nu a precizat care ar fi comparabilele pe care instanța trebuia să le solicite pentru o corectă aplicare a art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, însă afirmă că puteau fi acordate cel mult despăgubiri în cuantumul propus prin notificare.

Această susținere nu poate fi primită deoarece introduce un criteriu de cuantificare a despăgubirilor stabilit în mod unilateral de către pârât, cu privire la care reclamantul nu poate formula obiecțiuni, încălcându-se principiul egalității de arme în administrarea probelor.

Înalta Curte consideră că au fost respectate dispozițiile art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 întrucât metodele de stabilire a prețului menționate anterior prezintă caracter obiectiv, iar dintre acestea a fost aleasă varianta cu valoarea cea mai mică, pe care reclamantul nu a contestat-o.

2. Analizând recursul declarat de reclamant, Înalta Curte constată următoarele:

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul invocă mai multe argumente.

Primul se referă la reținerea de către instanță a două momente la care a avut loc exproprierea: în fapt, în anul 1990, iar în temeiul unui act de expropriere, în anul 2002, pentru ca mai apoi, în ceea ce privește valoarea terenului expropriat, instanța să aprecieze că momentul de la care curge termenul de prescripție este cel la care s-a realizat notificarea dispusă în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994, adică anul 2002. Recurentul apreciază că motivarea este contradictorie deoarece, raportat la acest moment, dreptul la acțiune ar fi fost prescris.

Înalta Curte consideră că raționamentul instanței de apel nu este contradictoriu, deoarece nu prezintă relevanță distincția dintre momentul preluării imobilului în fapt și cel al exproprierii realizate în temeiul H.G. nr. 392/2002 pentru curgerea termenului de prescripție al dreptului la acțiune privind acordarea de măsuri reparatorii constând în valoarea terenului expropriat.

Cuantumul măsurilor reparatorii constând în valoarea terenului expropriat se identifică după criteriile prevăzute în temeiul legii speciale privind exproprierea în vigoare în 2002 care, astfel cum s-a arătat în precedent, este Legea nr. 33/1994.

Relevanță pentru determinarea temeiului juridic al cererii având ca obiect plata contravalorii imobilului expropriat prezintă numai momentul exproprierii legale, deci anul 2002, nu și momentul la care se susține că a avut loc o expropriere în fapt, respectiv anul 1990, întrucât potrivit art. 3 al Legii nr. 33/1994, utilitatea publică se poate declara numai în temeiul legii.

Conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune”, iar dreptul la acțiune având ca obiect plata de despăgubiri pentru imobilul expropriat se naște în momentul în care persoana expropriată a luat cunoștință despre măsura exproprierii și despre despăgubirea propusă. O astfel de încunoștințare a fost realizată prin notificarea dispusă în temeiul art. 13 al Legii nr. 33/1994.

Ca atare, este legală concluzia instanței de apel că termenul de prescripție curge de la momentul notificării.

Însă imediat începerii curgerii sale, termenul de prescripție a fost suspendat, întrucât notificarea a fost realizată pe numele unor persoane decedate, astfel încât reclamantul, în calitate de moștenitor legal, s-a aflat în imposibilitate de a face acte de întrerupere, ceea ce determină incidența art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Suspendarea a subzistat până la data la care reclamantul a luat cunoștință despre măsura exproprierii și a despăgubirilor propuse de către expropriator. Acest moment poate fi stabilit cu certitudine doar prin raportare la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată de către reclamant al cărui obiect dovedește că fusese încunoștințat drepturile recunoscute autorilor săi.

Suspendarea a încetat în anul 2010, când a fost introdusă acțiunea, astfel încât dreptul la acțiune privind acordarea de măsuri reparatorii constând în contravaloarea terenului, născut în anul 2002, nu este prescris după 7 ani, când a fost introdusă acțiunea, fiind suspendat în tot acest răstimp, astfel că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

Un al doilea argument adus în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. constă în motivarea contradictorie cu privire la momentul avut în vedere pentru începerea curgerii termenului de prescripție al dreptului la acțiune referitor la acordarea despăgubirilor constând în lipsa de folosință a terenului expropriat. În opinia recurentului-reclamant nu este clar dacă instanța de apel s-a raportat la anul 1990 sau la anul 2002.

Înalta Curte observă că cele două momente de referință reflectă situația juridică a terenului care a fost „expropriat în fapt” în anul 1990, pentru ca în anul 2002 să facă obiect al exproprierii în temeiul H.G. nr. 392. De aceea și pretențiile reclamantului vizează ambele două momente.

Întrucât criticile au repercusiuni asupra stabilirii momentului curgerii termenului de prescripție pentru cererea de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosință a terenului expropriat, nu pot fundamenta motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și urmează a fi analizate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant precizează că instanța de apel a interpretat greșit art. 26 alin. (2) al Legii nr. 33/1994 care, nefăcând nici o referire la natura prejudiciului cauzat, este de maximă generalitate, incluzând în cadrul despăgubirilor acordate pentru expropriere și lipsa de folosință a terenului. S-a făcut, în opinia recurentului-reclamant, o greșită interpretare a art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul la acțiune cu privire la această categorie de despăgubiri se naște din momentul sesizării instanței de către expropriator, în temeiul art. 21 alin. (2) al Legii nr. 33/1994, iar cum o astfel de sesizare nu s-a realizat, reclamantul este îndreptățit la contravaloarea lipsei de folosință începând cu anul 2002, dacă nu chiar de la data ocupării abuzive a terenului, anul1990.

Înalta Curte observă că instanța de apel a modificat soluția primei instanțe de fond doar prin restrângerea intervalului pentru care a fost acordată contravaloarea lipsei de folosință, la termenul de prescripție de 3 ani.

Astfel, ambele instanțe de fond au apreciat că reclamantul este îndreptățit să primească și contravaloarea lipsei de folosință a terenului pe ultimii trei ani, anterior introducerii acțiunii. Deși instanța de apel motivează în principal nelegalitatea acordării acestor despăgubiri, în subsidiar recunoaște posibilitatea recunoașterii acestui drept, considerând că în noțiunea de prejudiciu, la care face referire art. 26 al Legii nr. 33/1994, intră și contravaloare lipsei de folosință a terenului, dovadă fiind menținerea în apel a soluției de acordare a acestei categorii de despăgubire.

Îndreptățirea reclamantului la plata despăgubirilor constând în contravaloarea lipsei de folosință nu face obiect al nici unui recurs, deci nu poate fi reanalizat.

În ceea ce privește momentul de la care curge termenul de prescripție al dreptului de a cere contravaloarea lipsei de folosință, Înalta Curte consideră că trebuie să se aibă în vedere natura unui astfel de prejudiciu, rezultând din izvorul său.

Din coroborarea art. 3 și art. 31 alin. (1) ale Legii nr. 33/1994 rezultă că exproprierea se realizează numai în temeiul unui act normativ, iar punerea în posesie a expropriatorului are loc după constatarea de către instanță a îndeplinirii obligațiilor privind despăgubirea, stabilite prin hotărâre judecătorească. Ca atare, pierderea posesiei imobilului de către expropriat anterior acestui moment constituie o faptă ilicită care antrenează răspunderea civilă delictuală. Totodată, se observă că izvorul despăgubirilor pentru lipsa de folosință este diferit de cel al despăgubirilor care se referă la valoarea imobilului expropriat, care este un fapt licit, rezultând din puterea legii.

Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, deci din momentul deposedării.

Lipsa de folosință pretinsă constă în pierderea suferită ca urmare a imposibilității cultivării agricole a terenului expropriat ca urmare a pierderii posesiei. Datorită periodicității pe care o presupun culturile agricole, devine incident art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia, fiind vorba despre prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.

Ca atare, primul termen de prescripție a început să curgă încă de la momentul deposedării, împlinindu-se după o perioadă de 3 ani, reclamantul rămânând îndreptățit la despăgubiri numai pentru ultimii trei ani anteriori datei formulării prezentei acțiuni, corespunzători termenului general de prescripție de 3 ani.

În cazul despăgubirilor solicitate pentru lipsa de folosință, suspendarea cursului prescripției nu mai poate fi invocată întrucât faptul ilicit al deposedării putea fi cunoscut, persoanele care se considerau îndreptățite la obținerea contravalorii lipsei de folosință nefiind împiedicate să acționeze de un caz de forță majoră pentru a fi incident art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

În consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este incident.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă greșita calificare a naturii juridice a cererii de chemare în judecată ca fiind o cerere pur patrimonială, în despăgubiri deși, în opinia sa, această cerere are natura unei acțiuni mixte, care vizează atât constatarea unui drept real, cât și acordarea de despăgubiri, iar acțiunea mixtă este imprescriptibilă. Prin aceasta recurentul-reclamant susține implicit că este greșită aprecierea capătului doi al cererii ca fiind supus regulilor prescripției extinctive.

Se constată însă că și această critică se circumscrie tot motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, care nu se confundă cu cererea de chemare în judecată.

Actul juridic dedus judecății constituie manifestarea de voință făcută cu intenția de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret, pe când cererea de chemare în judecată constituie actul de procedură prin care se pune în mișcare acțiunea civilă. Astfel, interpretarea actului juridic dedus judecății, la care face referire art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu este echivalentă cu greșita calificare a acțiunii civile, care poate constitui doar motiv de aplicare greșită a legii care se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Calificarea prezentei acțiuni civile ca fiind o acțiune mixtă, adică o acțiune care împrumută caracteristicile unei acțiuni reale, personale și în constatare, este invocată de către recurentul-reclamant pentru a justifica imprescriptibilitatea celui de-al doilea capăt de cerere în ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru contravaloarea lipsei de folosință.

Cererea de chemare în judecată are un prim capăt de cerere principal, cel prin care se solicită constatarea calității reclamantului de proprietar al terenului expropriat și un al doilea capăt de cerere, accesoriu, constând în obligarea pârâtului la plata de despăgubiri (reprezentând contravaloarea terenului și a lipsei de folosință), deoarece acordarea de despăgubiri depinde de soluția dată cererii principale.

Înalta Curte nu își însușește opinia doctrinară invocată de recurent, potrivit căreia acțiunea mixtă ar avea caracter imprescriptibil, întrucât nu se poate susține că dreptul de creanță, supus prescripției, ca drept patrimonial, ar deveni imprescriptibil doar în considerarea caracterului său accesoriu față de acțiunea în constatare, care este imprescriptibilă.

Deși doctrina nu constituie izvor de drept, chiar opiniile doctrinare sunt divergente atât în ceea ce privește acceptarea calificării acțiunilor în acțiuni reale, personale și mixte, cât și asupra imprescriptibilității acțiunilor mixte.

În doctrină este exprimată și opinia potrivit căreia problema prescriptibilității acțiunilor mixte nu depinde de calificarea dată acestora, ci se determină de la caz la caz, în funcție de calificarea dată în concret acțiunii sau capetelor de cerere formulate în cuprinsul aceleiași acțiuni, după cum dreptul pretins dedus judecății este patrimonial sau extrapatrimonial, real sau de creanță.

Cum prin ambele capete ale cererii de chemare în judecată se valorifică drepturi patrimoniale, Înalta Curte consideră că ambele capetele de cerere sunt supuse prescripției, în temeiul art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.

Însă capătul 1 al cererii, punând în mișcare o acțiune în constatare, are caracter imprescriptibil, caracter recunoscut acestui tip de acțiune tocmai în considerarea faptului că nu urmărește realizarea dreptului, prin obținerea unui folos imediat, caz în care acțiunea în constatare ar deveni inadmisibilă, potrivit art. 111 C. proc. civ.

Întrucât prin capătul doi al prezentei acțiuni reclamantul tinde la valorificarea dreptului de a obține măsuri reparatorii, deci la obținerea unui folos material, caracterul imprescriptibil al acțiunii în constatare nu se poate extinde, deoarece ar dispare rațiunea pentru care a fost recunoscut.

Totodată, Înalta Curte consideră că regula prescriptibilității în materia acțiunilor întemeiate pe drepturi patrimoniale nu poate fi înlăturată de caracterul accesoriu al unei asemenea cereri față de o cerere principală în constatare, care este imprescriptibilă.

Astfel fiind și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul D.T. și de pârâtul statul român prin SC P.E.E.H.H. SA împotriva Deciziei nr. 15 din 28 februarie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2013.