Expropriation valuation: exclusion of administrative decisions and TVA from compensable damages, and necessity of proving legal ownership of highway safety zones

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 84 din 21 ianuarie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC E.I. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei totale de 10.498.728,92 euro, în echivalent lei la data plății efective, reprezentând despăgubiri ca urmare a exproprierii și T.V.A. aferent.

În motivarea sentinței, s-a reținut, în esență, că reclamanta, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 20 mai 2003 de B.N.P. C.S.P., a devenit proprietara terenului intravilan în suprafață de 19.999,62 mp situat în comuna Ștefăneștii de Jos, județul Ilfov, înscris în C.F. a comunei Ștefăneștii de Jos.

Prin Hotărârea din 7 iulie 2009 emisă de către C.N.A.D.N.R. SA, s-au stabilit despăgubiri în sumă de 2.268.745 lei pentru o parte din terenul proprietatea reclamantei, în suprafață de 3.134 mp, nr. cadastral 16/2/2/1, expropriată în vederea realizării construcției autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești, al cărei amplasament a fost aprobat prin H.G. nr. 425/2008.

Învestită fiind cu soluționarea cererii părții nemulțumite de acest cuantum, în baza art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța, având în vedere și faptul că, potrivit art. 44 din Constituția României, exproprierea constituie cea mai severă restricție care poate fi adusă dreptului de proprietate, a apreciat că în componența despăgubirilor ce urmează a fi acordate expropriatului trebuie să se regăsească atât valoarea reală a imobilului expropriat, cât și prejudiciul suferit.

Dat fiind faptul că despăgubirile trebuie să exprime valoarea imobilului la data exproprierii, instanța și-a însușit raportul de expertiză efectuat în cauză, în sensul că valoarea terenului expropriat este de 5.279.629.793 lei, echivalentul a 1.244.198 euro.

Instanța a constatat că valoarea stabilită de pârât pentru terenul expropriat nu reflectă valoarea reală a imobilului, deoarece pârâtul a evaluat terenul expropriat la 172 euro/mp, fără a analiza dacă este afectată și în ce măsură ar fi afectată diferența de teren rămasă în proprietatea reclamantei.

Astfel, din conținutul raportului de expertiză efectuat în cauză în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 33/1994, rezultă că la data exproprierii valoarea terenului era de 326 euro/mp și nu de 172 euro/mp, cum a stabilit C.N.A.D.N.R., ceea ce înseamnă că, într-adevăr, la evaluarea terenului, pârâtul nu a ținut cont de amplasarea terenului, deschiderea acestuia la șoseaua de centură, utilitățile la care este acordat, etc.

Susținerea pârâtului potrivit căreia prețul de 375 euro/mp este exagerat nu a fost primită, dat fiind faptul că și din expertizele extrajudiciare depuse în cauză de către reclamantă rezultă aproximativ aceleași valori pentru imobilul sus menționat.

În ceea ce privește prejudiciul suferit, instanța a reținut că reclamanta pretinde că se compune din: suma cu care a scăzut valoarea terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea SC E.I. SRL, scăderea valorii construcției ramase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat, prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere încheiat la data de 18 iulie 2007 și T.V.A. aferent sumelor sus menționate.

Reclamanta este îndreptățită a primi contravaloarea prejudiciului pretins, despăgubirea propusă de pârât nefiind o despăgubire dreaptă care să reflecte prejudiciul suferit.

Astfel, rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză că restul de teren, respectiv 15.339 mp, rămas în proprietatea reclamantei, identificat cu nr. cadastral, înscris în C.F. a com. Ștefăneștii de Jos, este afectat, în parte, de zona drumului public, respectiv a autostrăzii și restricțiile legale impuse acestei zone.

În aplicarea art. 14, 16, 17 și 18 din O.G. nr. 43/1997, 7.884 mp din teren se află în zona de siguranță, iar 3.960 mp în zona de protecție.

Așadar, prin exproprierea celor 3.134 mp, sunt afectați în întregime și ceilalți 15.339 mp, rămași în proprietatea reclamantei, în sensul că 11.844 mp (7.884+3.960) se află în zonele de siguranță și protecție ale autostrăzii, iar diferența rămâne nesemnificativă și greu de utilizat la parametrii și scopul pentru care a fost achiziționat. Rezultă în atare situație că suprafața de teren rămasă în proprietatea reclamantei a suferit o depreciere a valorii în proporție de 100%.

Deși pârâtul ar fi putut să exproprieze întreaga suprafață sau cel puțin alături de cei 3.134 mp și suprafața de teren ce se află în zonele de siguranță și protecție, acesta a preferat să dispună exproprierea doar pentru suprafața de 3.134 mp, fără însă a plăti o dreaptă și prealabilă despăgubire. Chiar dacă aparent suprafața expropriată pare mică în raport cu suprafața rămasă, valoarea acesteia pentru patrimoniul reclamantei se regăsește și în prejudiciul produs acesteia, prin aceea ca nu mai poate folosi si utiliza normal întreaga suprafața de teren rămasă. Trunchierea imobilului teren s-a făcut în așa manieră încât suprafața rămasă, chiar dacă este mare, devine aproape inutilă.

Instanța a apreciat că reclamantei i s-a impus o sarcină excesivă, aceea de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcționării autostrăzii, astfel încât dreptul său de proprietate a fost încălcat, ceea ce contravine atât dispozițiilor constituționale, cât și Convenției Europene a Drepturilor Omului, la care România este parte, avându-se în vedere jurisprudența C.E.D.O., în care s-a explicitat noțiunea de expropriere de fapt și s-au stabilit obligațiile statului în cazul în care un bun este afectat unei utilități publice. Astfel, s-a apreciat că statul are obligația de a expropria orice bun aflat în proprietatea privată și care este afectat utilității publice, cum ar fi aleile, drumurile de acces sau spațiile verzi publice.

Tribunalul a considerat că în stabilirea despăgubirii cuvenite reclamantei trebuie să fie incluse și: scăderea valorii terenului învecinat celui expropriat, rămas în proprietatea reclamantei (6.089.583 euro), scăderea valorii construcției rămase în proprietatea reclamantei, amplasate în imediata vecinătate a terenului expropriat (391.700 euro).

În ceea ce privește prejudiciul suferit ca urmare a pierderii beneficiului contractului de închiriere (1.175.952 euro) încheiat la data de 18 iulie 2007, instanța a reținut că din contractul de închiriere depus la dosar rezultă că reclamanta a închiriat bunul pe o perioadă de 10 ani cu o chirie lunară de 4.644 euro+T.V.A. pentru hală producție și 3.600 euro+T.V.A. pentru birouri. Ulterior, din cauza exproprierii, s-a restrâns spațiul închiriat și chiria aferentă la suma de 500 euro.

În atare situație, reclamanta a dovedit că în urma exproprierii au existat consecințe negative în patrimoniul său, consecințe ce se circumscriu noțiunii de prejudiciu.

În ceea ce privește T.V.A., dat fiind că despăgubirea este purtătoare de această taxă, pârâtul va suporta și cuantumul acesteia (2.136.343,92 euro), având în vedere art. 38 din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurii de expropriere se suportă de expropriator.

Prin Decizia nr. 76 din 5 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte.

În consecință, a stabilit valoarea despăgubirilor din expropriere cuvenite reclamantei la suma totală de 2.779.300 euro, în echivalent în lei, din care 576.700 euro despăgubiri pentru suprafața expropriată de 3.134 mp și 2.202.600 euro prejudiciul încercat prin deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri rămase neachitate din suma stabilită mai sus.

A respins cererea de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul constând în deprecierea valorii construcției, ca neîntemeiată.

A anulat în parte sentința apelată, în sensul că:

A respins pe fond capătul de cerere privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, ca urmare a renunțării reclamantei la drept.

A dispus majorarea onorariului comisiei de experți formata din B.M., D.M. si I.E. de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților.

A obligat pe apelantul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., să plătească experților diferența de onorariu de 3.900 lei, prezenta hotărâre fiind executorie în acest sens.

A respins cererea apelantului Statul Român privind cheltuielile de judecată și a obligat pe apelantul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. la 7.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a confirmat situația de fapt reținută de către prima instanță, arătând, în plus, că printr-o altă hotărâre, din 18 martie 2008 emisă de C.N.A.D.N.R. - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, s-a dispus exproprierea pentru o altă suprafață de 1.527 mp teren, parte din suprafața totală deținută de către reclamantă, ce nu face obiectul discuției în dosarul prezent (ci al unui alt dosar), care interesează exclusiv suprafața de 3.134 mp expropriată prin Hotărârea nr. 367/2009.

Or, prin sentința apelată, tribunalul a acordat despăgubiri nu numai pentru suprafața astfel expropriată, dar și pentru suprafața de 15.339 mp rămasă neexpropriată, dar afectată în urma exproprierii, ca și pentru prejudiciul legat de construcție, reținând o altă valoare pentru terenul expropriat, anume valoarea de 397 euro/mp, calculată de experți prin expertiza efectuată în fața tribunalului la momentul exproprierii.

În privința modalității de evaluare a terenului expropriat, Curtea a constatat că se pun în discuție trei aspecte: legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994; alegerea momentului la care să se facă evaluarea despăgubirilor (la momentul efectuării expertizei în apel, la momentul judecății în primă instanță sau la data exproprierii); alegerea între evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare și cea făcută și pe baza hotărârilor de expropriere pentru terenuri învecinate.

În ceea ce privește legalitatea expertizei efectuate în fața tribunalului, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, Curtea a constatat că prin raportul de expertiză efectuat în fața primei instanțe, întocmit la nivelul aprilie 2010, s-a făcut evaluarea imobilului atât la momentul exproprierii (septembrie 2009), cât și la data expertizei.

Instanța de apel a considerat că este nelegală raportarea experților, pentru evaluarea făcută la cele două momente de evaluare, la oferte de vânzare extrase de experți de pe piața imobiliară, precum și la hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri expropriate învecinate.

În contextul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, raportul de evaluare trebuie să determine prețul cu care se vând în mod obișnuit imobile similare, ceea ce semnifică faptul că trebuie să se aibă în vedere prețuri convenite în convenții de vânzare-cumpărare încheiate efectiv, iar nu oferte de vânzare, care nu reflectă decât cererea vânzătorului de a primi un anumit preț, dar nu și realitatea acestui preț. Sintagma „în mod obișnuit” semnifică prețul în general practicat, ceea ce impune analiza mai multor contracte de vânzare-cumpărare.

Nici alte hotărâri de stabilire a despăgubirilor pentru exproprierea unor terenuri învecinate nu reprezintă comparabile dintre cele prevăzute de art. 26 din Legea nr. 33/1994, care trebuie să fie convenții de înstrăinare încheiate pe piața imobiliară. Or, hotărârile de stabilire a despăgubirilor în cazul unor exproprieri sunt acte unilaterale emise în cadrul unor proceduri legale. Faptul că aceste hotărâri de expropriere ar trebui să reflecte la rândul lor valoarea reală a imobilului expropriat și deci ar trimite implicit la valoarea de tranzacționare pe piață nu constituie un temei pentru evaluarea directă pe baza acestor hotărâri, atât timp cât criteriile legale sunt altele, anume prețurile obișnuite pe piața imobiliară și cât timp din probele administrate nu rezultă că ar exista o corespondență între aceste prețuri obișnuite pe piața imobiliară și valorile stabilite prin hotărârile de expropriere.

Or, în cauză, această lipsă de corespondență dintre prețurile obișnuite ale unor terenuri similare și valorile stabilite prin hotărârile de expropriere pentru terenuri învecinate a căror luare în considerare o solicită reclamanta este evidenta, așa cum a rezultat din raportul de expertiză întocmit în apel.

Prin raportul de expertiză întocmit în fața instanței de apel, experții au evaluat terenul de 3.134 mp astfel: la momentul exproprierii (septembrie 2009), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare cumpărare, valoarea rezultată a fost de 224 euro/mp, iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor - 375 euro/mp; la data expertizei în apel (noiembrie 2012), prin raportare exclusiv la contracte de vânzare-cumpărare, valoarea rezultată a fost de 184 euro/mp, iar prin raportare și la hotărârile de stabilire a despăgubirilor, valoarea rezultată a fost de 323 euro/mp.

Rezultă din aceste evaluări diferențe foarte mari între cele două modalități de evaluare, de aproape 70 %, ceea ce relevă incorectitudinea evaluării efectuate prin luarea în considerare a hotărârilor de expropriere.

Astfel, atât timp cât evaluarea făcută exclusiv pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, care reflectă valoarea „cu care se vând în mod obișnuit” terenuri similare este într-un anumit sens, introducerea drept comparabilă și a unor hotărâri de expropriere nu ar trebui să modifice în mod important evaluarea, dacă aceste hotărâri de expropriere ar reflecta și ele valoarea reală de piață. În momentul în care, însă, evaluarea făcută și prin considerarea acestor hotărâri de expropriere este atât de semnificativ modificată față de evaluarea făcută exclusiv pe baza de contracte de vânzare-cumpărare, rezultă în mod logic că de fapt comparabilele reprezentate de hotărâri de expropriere ies din marja convențiilor de vânzare-cumpărare și nu reflectă prețul real din aceste convenții.

De aceea, respectând dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută prin raportare și la hotărâri de expropriere pentru terenuri învecinate.

Nu este rolul acestei instanțe să explice această modalitate de evaluare a despăgubirilor făcută chiar de expropriator în diferitele hotărâri de expropriere existente la dosar și diferențele de evaluare făcute de expropriator între terenuri absolut învecinate. Curtea a observat aceste diferențe mari de evaluare făcute de expropriator pentru terenuri învecinate (terenuri învecinate cu cel al reclamantei și cu situație similară au fost evaluate de expropriator la sume de 446 euro mp, 329 euro/mp și 315 euro/mp, în vreme ce reclamantei expropriatorul i-a oferit numai 172 euro/mp). Într-adevăr, este greu (dacă nu imposibil) de explicat asemenea diferențe de evaluare, în condițiile în care și raportul de expertiză întocmit în prezenta cauză relevă că utilitățile acestor alte terenuri erau similare cu cel al reclamantei SC E.I. SRL. Pe de altă parte, Curtea nu este în măsură decât să soluționeze prezenta cauză, fără a pune în discuție valorile primite de alte persoane expropriate, iar în raport de dispozițiile legale, s-a conchis în sensul că nu poate fi avută în vedere evaluarea făcută pe baza hotărârilor de stabilire a despăgubirilor pentru terenuri învecinate.

Pentru aceste motive, a fost înlăturată expertiza efectuată în primă instanță, ca fiind nelegală în raport de dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, și a fost valorificată expertiza efectuată în faza apelului, în forma întregită. Acest ultim raport a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale, evaluarea făcându-se prin raportare la mai multe contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare. S-au reținut de către experți și indicii de corecție adecvați în raport de timpul scurs de la data încheierii contractelor care au servit drept comparabile și evoluția pieței imobiliare pe această perioadă, cât și în funcție de amplasamentul și caracteristicile terenului. Acești indici de corecție nu au fost combătuți în mod justificat de părți.

În ceea ce privește momentul la care trebuie efectuată evaluarea despăgubirilor, Curtea a stabilit că acesta este cel al efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care reflectă prima evaluare corectă a terenului.

Nu a fost avută în vedere nici valoarea de la data exproprierii, așa cum solicită intimata reclamantă, deoarece din aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și art. 26 din Legea nr. 33/1993 se relevă că evaluarea despăgubirilor se face la momentul raportului de expertiză.

Aceste prevederi legale au fost verificate sub aspectul constituționalității de către Curtea Constituțională din perspectiva caracterului prealabil și just al despăgubirii - în condițiile în care, în cursul judecății, valoarea terenului se stabilește la momentul întocmirii raportului de expertiză, și nu la momentul exproprierii -, stabilindu-se în numeroase decizii că nu contravin art. 44 alin. (3) din Constituția României, deoarece conțin suficiente garanții menite să ocrotească și să garanteze dreptul de proprietate al titularilor supuși procedurii de expropriere, inclusiv prin prisma exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În ce privește Decizia nr. 984/2012 pronunțată de Curtea Constituțională, invocată de intimata-reclamantă, instanța de apel a considerat că nu relevă un reviriment de practică a Curții Constituționale, care să justifice ignorarea deciziilor anterior pronunțate, prin care se insistă că textul este perfect constituțional, deoarece obiectul controlului de neconstituționalitate l-a făcut art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 într-o formă care este inaplicabilă în cauză și care a fost în vigoare o scurtă perioadă de timp, între noiembrie 2008 și ianuarie 2009, când prin O.U.G. nr. 228/2008 s-a revenit la forma anterioară a textului. Pe de altă parte, argumentele dezvoltate în cuprinsul Deciziei nr. 984/2012, deși par să contureze un punct de vedere contrar celor asumate anterior de instanța de control constituțional, nu tranșează totuși chestiunea în discuție într-o maniera care să se constituie într-o schimbare de practică.

Curtea a înlăturat apărarea intimatei-reclamante conform căreia, prin apelurile formulate, nu s-a criticat raportarea primei instanțe la momentul exproprierii, constatând că prin ambele apeluri se invocă încălcarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, critică ce, coroborată cu caracterul devolutiv al apelului, atrage verificarea legalității sentinței tribunalului sub toate aspectele puse în discuție de aplicarea art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/ 1994.

Față de considerentele expuse, s-a avut în vedere raportul de expertiză întocmit în apel de experții D., B. și I., respectiv evaluarea făcută prin acesta doar pe baza contractelor de vânzare-cumpărare, la momentul întocmirii raportului - depus la termenul din data de 5 februarie 2013 - din care rezultă că valoarea terenului expropriat de 3.134 mp este de 184 euro/mp, determinând un total de 576.700 euro.

În ce privește restul de proprietate rămas neexpropiat, Curtea a constatat că sunt nefondate criticile apelanților în sensul că nu se cuvin despăgubiri intimatei reclamante pentru suprafața de 15.339 mp, față de dispozițiile art. 14, 16, 17, 47 alin (1)1 din O.G. nr. 43/1997.

Conform raportului de expertiză întocmit în fața tribunalului, din suprafața de 15.339 mp, 7.884 mp este situată în zona de siguranță, iar suprafața de 3.960 mp teren reprezintă zona de protecție.

Pentru suprafețele de teren astfel afectate de zona de siguranță și de protecție, utilizarea terenului nu mai poate fi făcută în raport de categoria sa de teren intravilan, cu potențial construibil, ci exclusiv pentru culturi agricole sau forestiere pentru terenul afectat de zona de protecție și pentru cel afectat de restricțiile de construire instituite de art. 47 alin. (1)1 din O.G. nr. 43/1997, iar pentru terenul situat în zona de siguranță nici măcar aceste utilizări agricole nu mai pot fi date.

Este evidentă, în această împrejurare, deprecierea valorică majoră suferită de aceste suprafețe de teren, față de situația anterioară exproprierii, când terenul era intravilan și cu potențial construibil, potențial pe care reclamanta chiar l-a valorificat anterior exproprierii, prin construirea depozitului aflat în prezent pe teren.

Experții au evaluat prin raportul de expertiză întocmit în apel această depreciere valorică la suma de 173 euro/mp pentru terenul de 7.884 mp afectat de zona de siguranță și la suma de 150 euro/mp pentru suprafața de 3.960 mp afectată de zona de protecție. Experții au dat o valoare de 1 euro/mp pentru terenul afectat de zona de siguranță și care nu poate primi nici măcar utilizare agricolă și o valoare de 24 euro/mp pentru terenul afectat de zona de protecție, care poate fi folosit pentru culturi agricole. Plecând de aceste valori, experții au calculat deprecierea menționată mai sus prin raportare la prețul pe care terenul l-ar fi avut ca teren intravilan construibil. Se observă că pentru aceste două loturi de teren experții au plecat de la o valoare a terenului (neafectat de expropriere) de 174 euro/mp (inferioara deci celei date lotului din față, expropriat, fiind aplicați indici de corecție față de amplasamentul acestor loturi).

Curtea și-a însușit această modalitate de evaluare a prejudiciului, constatând că este raportată la criteriul obiectiv al utilizărilor pe care le mai poate avea terenul în urma exproprierii, iar prejudiciul este cert.

Aceeași este situația și cu suprafața rămasă de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție, dar afectată de restricții de construire, datorită lățimii terenului de numai 10-11 m și datorita faptului că nu mai are deschidere directă la stradă.

Astfel, s-a dovedit cu înscrisurile depuse că autoritățile competente în materie au refuzat intimatei reclamante eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire, având în vedere restricțiile urbanistice și legale existente.

S-au depus în acest sens adresele emise de Primăria Ștefăneștii de Jos din 2009, respectiv din 2010 de către Arhitectul șef al C.J. Ilfov, prin care se atestă că terenul rămas neexpropriat devine neconstruibil. Este adevărat că aceste acte nu relevă ce proiect vizau cererile intimatei reclamante, anume dacă vizau un proiect care urma să aibă amplasamentul înăuntrul suprafeței de 50 mp,. de la marginea asfaltică sau pe restul suprafeței de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție.

Curtea nu și-a însușit pe deplin nici cele menționate în aceste adrese, fiind evident că adresa Primariei Ștefăneștii de Jos este inexactă, făcând referire la suprafața expropriată de 18.473 mp, în timp ce nici adresa emisă de Arhitectul șef nu este foarte exactă, nefăcând nicio mențiune referitor la suprafața de 3.495 mp, neafectată de zona de siguranță sau de protecție.

Prejudiciul suferit de intimata reclamantă este, însă, cert, constând în deprecierea valorică evidentă a acestei suprafețe de teren, care reprezintă la acest moment un teren mai puțin atractiv și care, deși construibil, se pretează unor categorii de proiecte limitate, din cauza dimensiunilor laturii de 10-11 m, dar și a localizării sale în spatele proprietății, situație care impune găsirea unei soluții de acces (acces care nu se va putea face, în mod logic, direct dinspre autostradă). Este evident că această suprafața de teren, deși rămâne construibilă, este construibilă în condiții foarte restrictive, ceea ce îi determină o scădere de valoare considerabilă.

Curtea și-a însușit valoarea deprecierii acestui teren calculată de către experți în apel, de 70 euro/mp (evaluând propriu-zis terenul la acest moment, raportat la situația lui actuală în urma exproprierii la suma de 104 euro/mp), sens în care, în raport de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, a acordat reclamantei și despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin deprecierea restului de proprietate rămasă neexpropriată, de 15.339 mp teren, depreciere evaluată în total la suma de 2.202.600 euro, conform raportului de expertiză (refăcut) efectuat în apel.

Curtea a înlăturat susținerile apelanților în sensul că terenul rămas neexpropriat ar suferi, dimpotrivă, un spor de valoare, datorită apropierii de autostrada proiectată, fiind evident că acest lucru nu se întâmplă, de vreme ce terenul este afectat de restricțiile legale ca zonă de siguranță și de protecție, iar diferența rămasă are o poziție și dimensiuni foarte dezavantajoase pentru construire.

Curtea a constatat că sunt nefondate susținerile apelantului Statul Român în sensul că aceste pretenții reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, de vreme ce reclamanta rămâne și proprietară a terenului și beneficiară a despăgubirilor, iar pe de altă parte, reclamanta ar fi putut solicita exproprierea totală: dacă Statul ar fi dorit să evite el însuși această situație pretins imorală, avea posibilitatea să dispună exproprierea întregii suprafețe, în plus, despăgubirile calculate de experți nu reprezintă valoarea integrală a terenului, ci doar deprecierea valorică a terenului ca diferență dintre valoarea terenului dacă nu ar fi existat exproprierea și valoarea acestuia în urma exproprierii.

Curtea a primit, însă, criticile apelanților referitoare la suma acordată de tribunal drept despăgubiri pentru prejudiciul suferit de intimata reclamantă printr-o pretinsă depreciere a construcției.

Astfel, Curtea a constatat că experții au calculat această depreciere a valorii construcției printr-un raționament care consideră o anumită capacitate diminuată de închiriere și o chirie diminuată în cuantum. S-a considerat în acest sens că urmare a proiectului autostrăzii construcția nu mai poate fi (nu a mai putut fi) închiriată în egală măsură, gradul de ocupare fiind mai mic, iar chiria percepută poate fi /este mai mică.

Curtea a apreciat că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat de reclamantă, raționamentul experților este speculativ și nedovedit.

Astfel, nu rezultă în niciun fel dovada faptului că atât gradul de ocupare eventual diminuat al construcției, cât și nivelul mai mic al chiriei s-ar datora proiectului autostrăzii și nu oricăror altor cauze externe. Calculul în sine făcut de experți este speculativ, incluzând în principal factori absolut aleatorii și speculativi.

Faptul că în discuție este o perioadă de scădere drastică a economiei și a pieței imobiliare face la fel de credibilă ipoteza că aceste aspecte nu au nicio legătură cu proiectul autostrăzii. Altfel spus, diminuarea gradului de ocupare al construcției cu destinație de depozit și birouri, ca și reducerea chiriei percepute, s-ar putea datora în egală măsură faptului că activitatea economică este profund afectată în ultimii ani, fiind de notorietate că există în București și în zonele limitrofe hectare întregi de spații de depozitare și birouri libere, care nu pot fi închiriate, aceste spații rămânând, așadar, neproductive.

S-a considerat, astfel, că raportul de expertiză este total irelevant sub aspectul legăturii de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat; s-a constatat, totodată, că înscrisurile depuse de reclamantă nu au putere probatorie.

S-a considerat că sunt emise pro causa cele două adrese emise de către societățile SC G.C. SRL și SC A.S.G. SRL, remarcându-se similitudinea până la identitate pe alocuri între modul lor de redactare, între chiriile oferite (pentru spațiile de depozitare, de birouri și parcare) și motivele pentru care oferă aceste chirii (în esență, pentru că spațiul este afectat de lucrările la autostradă și lipsește zona de protecție).

În ce privește somația emisă de Stat către intimata-reclamantă din 2012, în care se face vorbire de necesitatea existenței unui contract de ocupare a zonei drumului domeniu public, în caz contrar intervenind desființarea construcției, Curtea a constatat că aceasta vizează o situație viitoare, care nu poate fi avută în vedere la acest moment. În mod evident, în cazul în care în viitor se va pune problema desființării construcției, se va putea discuta prejudiciul astfel încercat de reclamantă.

În ce privește cererea reclamantei ca instanța să oblige pe pârât și la plata T.V.A.-ului aferent acestor sume acordate drept despăgubiri, Curtea a reținut că reclamanta invocă faptul că sumele pe care ea le va încasa cu titlu de despăgubiri sunt purtătoare de T.V.A., și nu o pretenție distinctă de despăgubirile propriu-zise, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere.

În acest context, a considerat că o asemenea pretenție excede cauzei, deoarece obiectul cererii îl constituie stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, iar nu stabilirea taxelor și impozitelor datorate de reclamantă în conformitate cu legislația fiscală, acest aspect putând face obiectul analizei într-un cadru care să deschidă un contencios fiscal.

Pe de altă parte, dacă reclamanta a înțeles totuși să deducă judecații această pretenție, în sensul că plata către stat a T.V.A.-ului ar reprezenta un prejudiciu suplimentar, Curtea a apreciat că acesta, chiar dacă ar fi datorat (aspect pe care nu îl poate tranșa instanța civilă în prezentul litigiu), nu poate fi considerat un prejudiciu în contextul art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994. Taxa pe valoarea adăugată reprezintă o taxă datorată bugetului de stat, una din impunerile fiscale, iar plata acesteia nu poate fi privită ca un „prejudiciu”, chiar dacă în mod logic plata unor asemenea sarcini fiscale produce o diminuare a patrimoniului.

În ce privește apărarea intimatei-reclamante conform căreia prin apelurile formulate nu s-a criticat acordarea de T.V.A., Curtea a apreciat că atât timp cât aceasta nici nu poate fi privită ca o pretenție distinctă, fiind vorba de o taxă care s-ar „atașa” despăgubirilor, nici nu era necesară formularea unei critici distincte.

Pentru aceste motive, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în sensul înlăturării obligării Statului și la plata unei sume reprezentând T.V.A.-ul.

Curtea a constatat că reclamanta a încasat deja echivalentul sumei de 539.048 euro, astfel că pârâtul a fost obligat doar la plata diferenței de 2.240.252 euro, în echivalent în lei la data plății.

Totodată, având în vedere că pe parcursul judecății apelului reclamanta a renunțat la pretențiile privind prejudiciul cauzat prin pierderea beneficiilor din contractul de închiriere, în baza art. 247 alin. final C. proc. civ., a fost anulată în parte sentința și respinsă pe fond această pretenție.

Curtea a apreciat că este întemeiată cererea experților B.M., D.M. și I.E. de majorare a onorariului lor, față de complexitatea și acuratețea raportului de expertiză întocmit, sens în care a dispus majorarea onorariului comisiei de experți de la 2.100 lei la 6.000 lei, cuvenit în mod egal experților, și a obligat pe apelantul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., la plata către experți a diferenței de onorariu de 3.900 lei.

Împotriva deciziei menționate mai sus au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC E.I. SRL, cât și pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R., criticând-o pentru nelegalitate, după cum urmează:

I. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., reclamanta SC E.I. SRL a arătat, în esență, următoarele:

1. Instanța de apel a depășit limitele învestirii sale prin cererile de apel, încălcând astfel principiul disponibilității aplicabil în procesul civil, atunci când s-a pronunțat asupra momentului la care să se facă evaluarea despăgubirilor (la data exproprierii, la momentul efectuării expertizei în apel sau la momentul efectuării expertizei în fond), în condițiile în care niciunul din motivele invocate în cele două cereri de apel nu au adus critici asupra dezlegării date de prima instanță în privința acestui aspect.

Criticile au vizat încălcarea de către tribunal a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 doar sub aspectul neraportării de către instanță și experți la „prețurile obișnuite de tranzacționare a altor imobile de același fel cu cel supus exproprierii”, nu și sub aspectul greșitei raportări a despăgubirilor referitor la momentul acordării lor, respectiv raportat la data exproprierii.

În cuprinsul celor două apeluri, se face referire la „data întocmirii raportului de expertiză” doar cu ocazia citării art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, în integralitatea sa, fără a se critica în vreun fel cele reținute de prima instanță sub acest aspect.

Prin invocarea încălcării unui text de lege nu înseamnă că se invocă încălcarea tuturor aspectelor reglementate de acel text de lege, astfel cum a considerat instanța de apel, care nu a ținut cont de limitarea regulii caracterului devolutiv al apelului adusă de principiul disponibilității, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce presupune ca instanța de apel să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererile de apel, neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare, cu excepția celor de ordine publică.

2. Instanța de apel a depășit limitele învestirii sale și atunci când s-a pronunțat în privința T.V.A.-ului aferent despăgubirii, acest aspect fiind intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a neformulării de către Statul Român, prin C.N.A.D.N.R., și nici de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București de critici/motive de apel asupra dezlegării date de prima instanță.

Mai mult decât atât, la interpelarea instanței, în ședința publică din data de 26 februarie 2013, apelanții-pârâți au recunoscut faptul că despăgubirea este purtătoare de T.V.A.

De altfel, în mod nelegal, instanța a apreciat că, prin invocarea încălcării art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, apelanții-pârâți au extins obiectul analizei și asupra acestui aspect, în condițiile în care acest text nu are nicio legătură cu normele legale invocate în susținerea acordării T.V.A.-ului aferent despăgubirii.

3. Prin acordarea despăgubirilor stabilite de experți raportat la momentul efectuării expertizei în procedura de control judiciar, și nu la data exproprierii, astfel cum dispusese tribunalul, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituția României și a interpretat greșit dispozițiile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 și art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Pe lângă faptul că nu a fost învestită să cenzureze hotărârea fondului sub acest aspect, instanța de apel a conchis în sensul că evaluarea despăgubirilor se face la momentul raportului de expertiză, fără a arăta, în concret, despre ce raport de expertiză este vorba, anume cel efectuat în procedura administrativă și în temeiul căruia a fost emisă hotărârea de expropriere și de acordare a despăgubirilor sau raportul de expertiză administrat în faza judiciară.

Din procedurile distincte de expropriere reglementate de cele două legi prin prisma dispozițiilor imperative ale art. 44 alin. (3) din Constituția României și ale art. 1 din Protocol 1 la C.E.D.O., rezultă că pentru orice tip de expropriere există un singur moment la care se raportează/calculează despăgubirile, respectiv la momentul transferului dreptului de proprietate, care, în cazul Legii nr. 198/2004, spre deosebire de procedura judiciară reglementată de Legea nr. 33/1994, este data exproprierii, respectiv data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă.

În acest sens, sintagma „data întocmirii raportului de expertiză” din art. 26 alin. (2) semnifică, în procedura administrativă a exproprierii reglementată de Legea nr. 198/2004, data întocmirii raportului de expertiză din acea procedură, cu atât mai mult cu cât procedura judiciară se limitează la controlul de legalitate al actului de expropriere emis de autoritatea administrativă doar sub aspectul despăgubirilor acordate, nu și sub aspectul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.

În situația în care s-ar admite că data stabilirii despăgubirilor în cazul exproprierii este variabilă în funcție de alți factori, cum ar fi durata procedurii judiciare, s-ar crea o situație de inechitate în fața legii față de persoanele care au fost în aceeași situație cu reclamanta și care au beneficiat de o corectă evaluare a despăgubirii în cadrul procedurii administrative de expropriere, încasând contravaloarea bunurilor expropriate stabilită la momentul transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.

În sensul celor arătate conchide și Curtea Constituțională în Decizia Curții nr. 984/2012 publicată în M. Of., Partea I nr. 25 din 11 ianuarie 2013, din care rezultă următoarele: sub aspectul momentului transferului dreptului de proprietate, procedurile de expropriere reglementate de cele două legi (Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie de expropriere și Legea nr. 198/2004 - lege specială) sunt distincte; expropriatul suportă riscul deprecierii valorii imobilului dacă despăgubirea este raportată la un moment ulterior transferului dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, fapt ce încalcă prevederile art. 44 alin. (3) din Constituția României.

Aceste statuări ale Curții Constituționale au caracter general și nu pot fi reținute ca valabile doar pentru o anumită formă a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, respectiv cea adusă prin Legea nr. 184/2008, astfel cum a reținut instanța de apel.

4. Prin însușirea variantei II a raportul de expertiză tehnică imobiliară, suplimentat și întregit, întocmit în cauză de experții D.M., B.M. și I.E., instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce încalcă prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, precum și ale art. 44 și art. 16 din Constituția României, art. 6 alin. (1), art. 14 din Convenția Europeană și art. 1 alin. (2) din Protocolul adițional nr. 12.

Prin sintagma „imobile de același fel” din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 se înțelege imobile cu aceleași caracteristici fizice, de localizare și utilizare.

În speță, singurul teren care se află în aceeași unitate administrativă și este de același fel cu terenul în litigiu este terenul ce a făcut obiectul Hotărârii de Stabilire a Despăgubirilor din 31 august 2009 emisă de Comisia de Aplicare a Legii nr. 198/2004, teren selectat ca atare experți în urma aplicării corespunzătoare a corecțiilor caracteristice metodei comparației de piață.

Instanța de apel a înlăturat în varianta I propusă de către experți pentru calcularea despăgubirii, apreciind în mod nelegal că dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 presupun ca la evaluare să fie avute în vedere doar prețurile înscrise în contractele de vânzare-cumpărare, nu și prețurile oferite de expropriator pentru „terenuri absolut învecinate și cu situație absolut similară” cu terenul în discuție.

Cu alte cuvinte, instanța, deși a recunoscut faptul că, pentru mai multe terenuri identice cu terenul în discuție, expropriatorul a oferit un preț mult mai mare decât cel oferit reclamantei, a permis ca statul român să trateze diferit persoane aflate în situații absolut similare, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, ceea ce echivalează cu încălcarea art. 16 din Constituția României privind principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, precum și a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 14 din Convenția Europeană și art. 1 alin. (2) din Protocolul adițional nr. 12.

În plus, față de prevederile art. 44 alin. (3) din Constituția României, despăgubirea nu poate fi „dreaptă” decât atunci când acorzi valori similare de despăgubire pentru terenuri similare, vecine cu terenul expropriat.

5. Decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 128 alin. (3) lit. c) și 137 alin. (1) lit. b) din C. fisc. și cuprinde motive străine de natura pricinii în ceea ce privește pretenția reclamantei de obligare a pârâtului la plata T.V.A.-ului aferent despăgubirii.

În cadrul contestației împotriva modului în care au fost stabilite despăgubirile pentru expropriere, reclamanta a înțeles să conteste și faptul că prin hotărârea de despăgubire nu a fost reținut/acordat și T.V.A.-ul aferent despăgubirii, astfel încât considerentele instanței de apel, în sensul că acest aspect nu face obiectul prezentei pricini întrucât poate fi dezbătut doar într-un eventual viitor litigiu de contencios fiscal, nu au legătură/sunt străine de natura prezentei pricini.

În speță, sunt aplicabile prevederile art. 128 alin. (3) lit. c) din C. fisc., conform căruia „trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile.în schimbul unei despăgubiri” este considerată livrare de bunuri, ce intră în sfera operațiunilor supuse taxei pe valoare adăugată, precum și art. 137 alin. (4) lit. b) din C. fisc., conform căruia pentru operațiunile prevăzute de art. 128 alin. (3) lit. c), baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată este constituită din compensația aferentă.

6. Prin neincluderea în despăgubire a prejudiciului cauzat prin deprecierea construcției, instanța de apel a pronunțat o hotărâre ce încălcă prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și care cuprinde motive contradictorii.

Instanța de apel, pe de o parte, a recunoscut faptul că întreg terenul rămas în proprietatea reclamantei a suferit o depreciere ca urmare a exproprierii, iar pe de altă parte, a conchis în sensul că deprecierea nu a afectat și construcția amplasată pe terenul depreciat.

O asemenea motivare este contradictorie, deoarece deprecierea terenului rămas în proprietate ca urmare a exproprierii - nemaivând deschidere la stradă și fiind mai puțin atractiv -, înseamnă că și construcția amplasată pe acest teren a suferit o depreciere.

În plus, instanța de apel a recunoscut faptul că toate probele aflate la dosarul cauzei (toate expertizele tehnice și înscrisurile administrate) converg în sensul existenței unei deprecieri a construcției aflate pe terenul depreciat ca urmare a exproprierii, însă a apreciat tot acest probatoriu ca fiind speculativ.

II. Prin motivele de recurs formulate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. a criticat decizia recurată în privința despăgubirilor acordate pentru terenul neexpropriat.

S-a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, în legătură cu zona de siguranță și de protecție.

Astfel, cu privire la zona de siguranță, instanța a avut în vedere exclusiv prevederile art. 14 și 16, făcând abstracție de prevederile art. 2 alin. (5) pct. 6, care arată expres că zona de siguranță a drumului este în domeniul public al statului, adică este cuprinsă în suprafața expropriată de 3.134 mp.

În ceea ce privește zona de protecție, conform art. 17 din ordonanță și anexei 1, aceasta este suprafața ce se suprapune peste terenul rămas în proprietatea reclamantei, dar corespunzător distanței de 50 mp de la axul drumului.

Având în vedere aceste prevederi legale, nici experții, dar nici instanța de judecată, nu au stabilit cu certitudine zona de protecție a autostrăzii care se suprapune suprafeței rămase în proprietate.

S-a mai susținut că prejudiciul pretins nu este cert, motiv pentru care se impune înlăturarea sa, deoarece terenul rămas în proprietate poate fi folosit în continuare inclusiv pentru depozitare aferentă halei deja construite, iar pentru viitor, din documentele existente la dosar nu rezultă că terenul ar fi inutilizabil pentru curți construcții conform destinației sale.

În ipoteza în care s-ar reține că, totuși, restul de proprietate este afectat, în sensul că terenul nu mai poate fi folosit conform categoriei de folosință, recurentul a pretins că stabilirea prejudiciului de către instanța de apel nu a fost făcută conform art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Astfel, în mod greșit și imoral s-a reținut existența unui prejudiciu pentru terenul rămas în proprietate de sub construcția existentă - hală cu suprafața ocupată la sol de 1.025,46 mp -, din moment ce hala este edificată, funcțională conform autorizației de construire. Cu atât mai puțin s-ar putea considera că acest teren ar mai avea eventual destinație agricolă.

Din raportul de expertiză, se observă că în dreptul proprietății intimatei, autostrada are caracteristicile unui pod și nu este amplasată direct pe suprafața solului. Pe lângă hala construită, în jurul acesteia sunt platforme betonate și spații de deservire. În aceste condiții, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că aceste terenuri nu mai prezintă interes, decât, eventual, un interes agricol și, ca atare, a acordat cu titlu de despăgubiri valoarea aproape integrală pentru curți construcții.

Un eventual prejudiciu care ar putea fi acordat, față de documentele existente la dosar, ar reprezenta diferența de valoare dintre terenul intravilan curți construcții care nu ar mai putea fi folosit ulterior și valoarea terenului intravilan agricol ce ar fi folosit ulterior. Pentru aceasta, însă, trebuie stabilită cu exactitate suprafața de teren afectată în acest mod, în ea neputând intra sub nicio formă amprenta halei la sol și nici spațiile de deservire ale acesteia ce constituie deja construcții (platformele betonate).

Astfel, în primul rând, așa cum rezultă din dispozițiile Ordonanței nr. 43/1997, trebuie înlăturată constatarea instanței și a experților, bazată pe o interpretare și aplicare greșită a legii, cum că suprafața rămasă în proprietate ar fi afectată de zona de siguranță, în condițiile în care art. 2 alin. (5) pct. 6 este neechivoc în sensul că zona de siguranță face parte din domeniul public al statului.

Din suprafața rămasă de 15.339 mp, afectată parțial de zona de protecție, trebuie scăzute suprafețele de teren ce sunt folosite conform destinației curții construcții, respectiv suprafața pe care este construită hala (depozit), platformele betonate și spațiile de deservire, întrucât terenul pe care sunt construite nu poate avea pe viitor o altă destinație.

Se observă din somația către intimată, înregistrată la 16 iulie 2012, că din proprietatea publică (drum național) este amenajat pentru deservirea depozitului un drum de acces, iar utilizarea proprietății publice în acest sens se face pe bază de contract de utilizare a zonei drumului. (în nici un caz nu este vorba de somație pentru desființarea construcțiilor, astfel cum a pretins intimata).

După scăderea suprafețelor de teren deja utilizate conform destinației curți construcții, ar putea, eventual, rămâne o suprafață pentru care ar fi posibilă stabilirea unui prejudiciu încercat prin deprecierea valorii terenului, în sensul că pe viitor nu ar mai putea fi folosit ca teren curți construcții, ci doar ca teren agricol.

În această situație, prejudiciul trebuie stabilit în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că, în mod similar cu evaluarea terenului expropriat, pentru determinarea valorii suprafeței ce nu ar putea fi folosită decât ca teren agricol, să se aibă în vedere contracte de vânzare-cumpărare pentru terenuri cu categoria agricol intravilan, deprecierea suferită fiind diferența dintre valoarea terenului intravilan curții construcții și valoarea terenului intravilan agricol.

Recurentul a solicitat, în principal, modificarea deciziei, în sensul înlăturării prejudiciului de 2.202.600 euro încercat prin deprecierea valorii restului de proprietate de 15.339 mp teren sau, în subsidiar, casarea deciziei în temeiul art. 312 și 314 C. proc. civ., dat fiind că stabilirea prejudiciului cu privire la deprecierea restului de proprietate s-a făcut cu o interpretare și aplicare greșită a legii și printr-o stabilire eronată a situației de fapt, fiind necesară, totodată, efectuarea unei expertize de specialitate care să țină cont de toate aspectele semnalate.

La termenul de judecată din 8 noiembrie 2013, recurenta-reclamantă a invocat excepția nulității recursului pârâtului, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. ultim C. proc. civ., motivat de faptul că, deși sunt încadrate formal în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile se referă la o greșită stabilire a situației de fapt, fiind de fapt obiecțiuni la expertiză, astfel că nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului.

Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

I. Recursul declarat de către reclamanta SC E.I. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Cu toate că s-a indicat drept temei juridic al motivelor de recurs dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate, rezultă că acestea se încadrează doar în cazurile de recurs descrise de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., din perspectiva cărora vor fi analizate în cauză.

Astfel, pretinzând că instanța de apel s-a pronunțat plus petita, recurenta susține, în fapt, depășirea limitelor învestirii în raport de motivele de apel, critică ce presupune verificarea respectării prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele devoluțiunii în apel, în contextul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și nu al celui de la pct. 6 al art. 304, explicit invocat de către recurentă.

Acest din urmă motiv de recurs („dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut”) se referă la modul de soluționare de către instanța de apel a pretențiilor din cererea de chemare în judecată, atunci când a fost evocat fondul cauzei, și nu la soluționarea căii ordinare de atac în limitele cererii de apel, ca atare, nu este incident în cauză, critica recurentei urmând a fi evaluată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a apreciat în mod corect că, susținându-se de către ambii apelanți aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 în privința modului de evaluare a despăgubirilor cuvenite persoanei expropriate, a fost învestită cu cercetarea aplicării acestei norme, de către prima instanță, sub toate aspectele, inclusiv în privința momentului la care se evaluează despăgubirile în etapa jurisdicțională.

În mod necontestat, ambii apelanți au dezvoltat critici referitoare la criteriul de calcul al despăgubirilor, anume prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială. Acest fapt este suficient pentru declanșarea controlului judiciar în apel sub toate aspectele desprinse din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, deoarece verificarea legalității criteriului de calcul al despăgubirilor aplicat de către tribunal implica în mod necesar determinarea reperului temporal avut în vedere de către legiuitor pentru calcularea despăgubirilor.

Aceste condiții de aplicare a normei fiind interdependente (prețul obișnuit de vânzare, respectiv cel de la data întocmirii raportului de expertiză), verificarea criteriului de calcul fără cenzurarea momentului la care prima instanță s-a raportat în calcularea despăgubirilor ar fi echivalat cu o examinare formală a legalității sentinței, de vreme ce concluzia instanței de apel nu ar fi reflectat în mod real aplicarea legii de către prima instanță chiar pe aspectele dezvoltate în motivele de apel.

De altfel, caracterul devolutiv al apelului ar fi condus la verificarea aspectului în discuție chiar dacă apelurile nu ar fi fost motivate, în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că prima instanță stabilise drept obiectiv al expertizei tehnice stabilirea cuantumului despăgubirii cuvenite reclamantei atât la data exproprierii, cât și la data efectuării raportului de expertiză în faza judecății, ceea ce implica cercetarea modului de calcul al despăgubirii sub toate aspectele impuse de aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

Drept urmare, este nefondată critica referitoare la încălcarea limitelor învestirii instanței de apel în ceea ce privește reperul temporal de calcul al despăgubirilor.

2. Aceeași concluzie se impune și în legătură cu susținerea cu un obiect similar (depășirea limitelor cererii de apel) vizând îndreptățirea reclamantei la plata T.V.A.-ului aferent despăgubirilor.

Astfel, se reține că instanța de apel, constatând întemeiate criticile apelanților, a schimbat sentința pe aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei atât pentru terenul expropriat, cât și pentru cel neexpropriat și respingând o parte din pretenții. În acest cadru, a apreciat că este lipsită de relevanță inexistența unui motiv de apel privind plata T.V.A., dat fiind că adăugarea T.V.A.-ului aferent despăgubirilor nu poate fi privită ca o pretenție distinctă de plata creanței principale, cu titlu de prejudiciu încercat din expropriere.

Astfel motivată, decizia adoptată pe acest aspect este legală: chiar în prezența unui motiv de apel, instanța de apel nu s-ar fi putut pronunța în sensul menținerii ori al schimbării sentinței, deoarece aceste soluții pot viza doar cereri deduse judecății.

Or, cât timp a considerat că plata T.V.A. nu reprezintă o asemenea cerere și, evocând fondul cauzei, s-a pronunțat asupra pretențiilor deduse judecății, în mod corect instanța de apel a considerat că este abilitată să aprecieze ea însăși dacă poate fi adăugat T.V.A. la despăgubirile stabilite, față de cadrul procesual obiectiv fixat prin cererea de chemare în judecată.

Această apreciere urmează a fi evaluată de către această instanță de control judiciar în contextul criticilor vizând încălcarea dispozițiilor C. fisc. și existența unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, fiind nefondate, însă, susținerile vizând încălcarea prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele expuse anterior.

3. În ceea ce privește momentul la care trebuie evaluate despăgubirile cuvenite persoanei expropriate în faza judiciară a exproprierii, Înalta Curte constată următoarele:

Contrar susținerilor recurentei, în considerentele deciziei recurate acest moment a fost identificat explicit ca fiind data efectuării expertizei în apel, legal întocmită și care reflectă prima evaluare corectă a terenului, iar această apreciere a instanței de apel este legală, relevând o interpretare corespunzătoare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, care reglementează atât criteriul de calcul, cât și mențiunea expresă a evaluării despăgubirilor „la data întocmirii raportului de expertiză”.

Raționamentul recurentei pentru interpretarea sintagmei subliniate în sensul că ar viza data întocmirii raportului de expertiză în procedura administrativă, și nu în faza judecății, se bazează pe premisa că această dată trebuie să fie cea la care operează transferul dreptului de proprietate în patrimoniul expropriatorului, deoarece doar în acest fel se respectă exigența constituțională privind caracterul just și prealabil al despăgubirii.

Or, premisa enunțată de către recurentă are relevanță exclusiv pentru etapa administrativă a exproprierii reglementate prin Legea nr. 198/2004, deoarece transferul dreptului de proprietate operează imediat după momentul stabilirii despăgubirilor în acea fază, în condițiile art. 15 din Lege (cel mai târziu la data consemnării sumei de bani pe numele persoanei expropriate), fără vreo legătură cu eventuala procedură judiciară declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004.

În cadrul unei asemenea judecăți, suma de bani acordată cu titlu de despăgubire nu poate fi mai mică decât cea stabilită de către expropriator, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (la care trimite art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004), astfel încât nu este posibil a se ajunge la acordarea unor despăgubiri mai reduse decât cele de care persoana expropriată este îndreptățită să beneficieze la data transferului dreptului de proprietate.

Așadar, premisa arătată anterior nu conduce prin ea însăși la concluzia că și în etapa judiciară trebuie avut în vedere, la calcularea despăgubirilor, momentul transferului dreptului de proprietate, cât timp acest moment este consumat la data sesizării instanței de judecată, iar prin hotărârea judecătorească s-ar putea stabili, dacă este cazul, doar un cuantum mai mare al despăgubirilor decât cel din etapa administrativă.

Pe de altă parte, în cadrul procesual deschis de prevederile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanța de judecată nu exercită un veritabil control de legalitate al hotărârii expropriatorului pe aspectul cuantumului despăgubirilor, astfel cum pretinde recurenta.

Chiar dacă cererea adresată instanței are, în parte, caracteristicile unei căi de atac împotriva hotărârii administrative (doar pentru persoana menționată în hotărâre ca fiind aparent îndreptățită la despăgubiri, în ceea ce privește data sesizării instanței, care curge de la comunicării hotărârii), iar legiuitorul însuși o denumește „cale de atac” (în cuprinsul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, atunci când prevede că exercitarea acesteia nu împiedică transferul dreptului de proprietate), în realitate, este vorba despre o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor.

Controlul de legalitate ar putea fi exercitat doar dacă instanța ar aplica același criteriu de calcul al despăgubirilor cu cel din etapa administrativă, pentru a cerceta dacă expropriatorul le-a stabilit în mod corect, or, legiuitorul a prevăzut criterii de calcul diferite în cele două etape.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004 (în forma de la data emiterii Hotărârii din 7 septembrie 2009 de stabilire a despăgubirilor), raportul de evaluare în faza exproprierii se întocmește având în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici, potrivit art. 771 alin. (5) din C. fisc. Potrivit acestei din urmă norme, expertiza vizează, într-adevăr, valoarea de circulație, dar este stabilită de către Camera Notarilor Publici și nu concordă în mod necesar cu valoarea declarată de părți în actul de vânzare-cumpărare (fapt relevat, de exemplu, chiar în art. 771 din C. fisc., prin modul de calcul al impozitului asupra venitului din transferul proprietăților imobiliare).

Or, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, incident în faza judecății, instanța calculează despăgubirile în raport de prețul consemnat în acte autentice de vânzare-cumpărare, fără a avea în vedere expertiza actualizată de Camera Notarilor Publici la care face referire de art. 4 alin. (9) din Legea nr. 198/2004.

Ca atare, instanța nefăcând o verificare a legalității hotărârii comisiei de expropriere pe aspectul cuantumului despăgubirilor, aplicând un criteriu de calcul diferit, nu există, nici din acest punct de vedere, vreo rațiune pentru ca evaluarea făcută de către instanță să aibă în vedere momentul exproprierii. Dimpotrivă, într-un asemenea caz, procedura existentă de stabilire a despăgubirilor nu și-ar găsi vreo justificare, dacă expropriatorul și instanța ar aplica metode diferite de calcul, dar s-ar raporta la același moment, cel al exproprierii. Nici în această situație nu s-ar putea vorbi, de altfel, despre un control judiciar de legalitate exercitat de către instanță, deoarece acesta presupune în mod necesar același criteriu de calcul, condiție care nu ar fi întrunită.

Nu sunt fondate nici argumentele de echitate invocate de către recurentă în susținerea interpretării sintagmei „la data întocmirii raportului de expertiză” din art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, după cum nu pot fi primite nici cele referitoare la jurisprudența Curții Constituționale.

Eventuala situație de inechitate pretins creată între reclamantă și alte persoane care au beneficiat de o corectă evaluare a despăgubirii în faza administrativă a exproprierii nu poate fi reținută din raportarea instanței, în condițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la un alt moment decât cel al exproprierii, atât timp cât în faza judecății se aplică un criteriu de calcul diferit de cel din faza administrativă. Această situație ar putea decurge doar din aplicarea aceluiași criteriu (fie valoarea de circulație stabilită de către Camera Notarilor Publici, fie prețurile din tranzacțiile efectiv perfectate), care nu ar trebui, în mod rezonabil, să conducă la rezultate diferite, ceea ce nu este cazul în speță, pentru considerentele arătate.

În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 984/2012, a fost invocată de către recurentă ca un argument suplimentar. Or, cât timp niciunul dintre celelalte argumente ale recurentei nu a fost primit, se constată că referirea la acea hotărâre a instanței de contencios constituțional nu este în măsură, prin ea însăși, să susțină concluzia pretinsă prin motivele de recurs, fiind pe deplin viabile considerentele reținute în decizia recurată.

Astfel, instanța de apel a arătat în mod corect că decizia în discuție a avut în vedere o anumită formă a art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, care nu este incidentă în cauză, deoarece fusese deja înlăturată (prin O.U.G. nr. 228/2008) la data de 7 septembrie 2009, data emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor în prezenta cauză. Din acest motiv, raționamentul din acea decizie (în mod justificat diferit de cel din jurisprudența anterioară a Curții în legătură cu art. 9 din Lege) nu ar putea fi generalizat, în absența oricărui indiciu de revenire ulterioară a Curții asupra jurisprudenței constante prin care a conchis în sensul conformității art. 9 alin. (3) din Lege cu prevederile Constituției.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanța de apel a considerat că momentul la care trebuie evaluate despăgubirile în contextul art. 9 din Legea nr. 198/2004 cu referire la art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este acela al datei raportului de expertiză legal întocmit în cursul judecății, nefiind fondate criticile recurentei pe acest aspect.

4. Din cele expuse anterior, rezultă că nu poate fi primit nici motivul de recurs referitor la interpretarea și aplicarea greșită a legii în privința modului de evaluare a despăgubirilor pentru terenul expropriat, respectiv prin luarea în considerare exclusiv a prețurilor din contracte de vânzare - cumpărare, nu și a prețurilor oferite de către expropriator pentru terenuri învecinate și cu situație similară celui în discuție.

Aceste susțineri ale recurentei au drept premisă raportarea, în evaluarea despăgubirilor de către instanța de judecată, la momentul exproprierii, de vreme ce se pretinde compararea, sub aspectul cuantumului, la despăgubiri stabilite de către expropriator prin hotărâri emise în faza administrativă (în anul 2009).

Or, după cum s-a arătat deja, momentul exproprierii este lipsit de relevanță pentru evaluarea despăgubirilor în faza jurisdicțională declanșată în temeiul art. 9 din Legea nr. 198/2004, fază în care despăgubirile se stabilesc prin aplicarea criteriului prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, anume prețurile de vânzare relevate de contracte de vânzare - cumpărare perfectate la data efectuării expertizei în faza judecății.

Este adevărat că, în măsura în care nu au fost perfectate tranzacții în acea perioadă, se poate recurge la alte mijloace de probă concludente, ofertele de preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile din anunțurile de mica publicitate din zonele locale și chiar despăgubiri stabilite pe cale judecătorească, însă aceste dovezi trebuie să fie relevante din perspectiva perioadei de referință prevăzute de legiuitor, fără a interesa momentul exproprierii.

Față de considerentele expuse, criticile pe acest aspect sunt nefondate și vor fi înlăturate ca atare.

5. În ceea ce privește acordarea taxei pe valoarea adăugată, se reține că instanța de apel a constatat că pretenția având ca obiect plata acestei taxe pretinse a se aplica asupra sumelor de bani pe care reclamanta le va încasa cu titlu de despăgubiri excede obiectului cauzei, care constă în stabilirea despăgubirilor cuvenite conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, și chiar dacă s-ar califica această pretenție ca vizând o componentă a prejudiciului ce trebuie reparat pe temeiul acestei dispoziții legale, plata taxei pe valoarea adăugată nu reprezintă un „prejudiciu” în sensul normei, fiind o taxă datorată bugetului de stat.

S-a arătat deja, în contextul criticilor analizate la pct. 3 din prezentele considerente, că cererea dedusă judecății în prezenta cauză reprezintă o cerere în pretenții, prin care se tinde la stabilirea de către instanță a cuantumului despăgubirilor.

Ca atare, instanța de apel a făcut o corectă calificare a cererii din perspectiva obiectului său, fiind nefondate criticile referitoare la inserarea în decizia recurată a unor motive străine de natura pricinii.

Prin motivele de recurs, reclamanta nu a formulat critici concrete asupra aprecierii instanței de apel în sensul că taxa pe valoarea adăugată nu constituie o componentă a prejudiciului ce poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel încât acest aspect nu face obiect de analiză în prezenta cauză.

În condițiile în care instanța de apel nu a examinat dacă despăgubirile încasate ca urmare a exproprierii sunt sau nu purtătoare de T.V.A., considerând, în mod corect, că pretențiile cu acest obiect nu sunt fondate în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, urmează a fi înlăturate susținerile referitoare la încălcarea prevederilor art. 128 alin. (3) lit. c) și art. 137 alin. (1) lit. b) din C. fisc.

6. În ceea ce privește criticile privind contravaloarea pretinsului prejudiciu cauzat reclamantei prin deprecierea construcției aflate pe terenul neexpropriat, rămas în proprietatea reclamantei și situat în imediata vecinătate a terenului expropriat, recurenta a susținut că instanța de apel, din moment ce a reținut deprecierea terenului neexpropriat, în mod logic trebuia să constate deprecierea și a construcției de pe acest teren.

Susținerile cu acest obiect sunt nefondate, deoarece pornesc de la premisa greșită că instanța de apel ar fi infirmat existența unei deprecieri valorice în privința construcției.

În realitate, instanța de apel, respingând pretențiile reclamantei pentru prejudiciul suferit prin pretinsa depreciere a construcției, a apreciat că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre expropriere/proiectul autostrăzii și eventualul prejudiciu invocat, în contextul modului de calcul al deprecierii aplicat de către experți, privind diminuarea capacității de închiriere a construcției și a nivelului chiriei.

Așadar, instanța de apel nu s-a pronunțat în sensul inexistenței unei deprecieri a construcției, ci doar a apreciat că deprecierea constatată de către experți nu a fost cauzată în mod necesar prin faptul exproprierii, fiind plauzibil ca elementele deprecierii relevate în raportul de expertiză să fi fost conturate prin implicarea altor factori decât proiectul autostrăzii.

Față de această motivare, se constată inexistența unei contradicții logice în considerentele deciziei recurate.

Vor fi înlăturate și susținerile referitoare la modul de apreciere a probatoriului pe aspectul deprecierii construcției, deoarece tind la reevaluarea situației de fapt în ceea ce privește existența ori inexistența legăturii de cauzalitate dintre expropriere și deprecierea construcției. Această finalitate urmărită de către recurentă excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise aprecierii exclusiv legalității deciziei în raport de cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., nu și a temeiniciei deciziei recurate.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtul Statul Român, prin C.N.A.D.N.R. SA, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat excepția nulității recursului pârâtului, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. ultim C. proc. civ., motivat de faptul că, deși sunt încadrate formal în ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile din recurs se referă la o greșită stabilire a situației de fapt, fiind de fapt obiecțiuni la expertiză, astfel că nu pot fi avute în vedere în calea de atac a recursului.

Excepția nulității recursului este nefondată.

Conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs este sancționată cu nulitatea recursului, însă numai dacă dezvoltarea acestora nu face posibilă încadrarea sa într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Se constată că susținerile recurentului-pârât pot fi cercetate prin prisma cazului din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva modului de aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor legale indicate chiar în cererea de recurs, respectiv cele ale O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor și cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Astfel, s-a criticat ignorarea regimului juridic al zonei de siguranță, astfel cum este reglementat de art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 43/1997, cu referire la art. 16 și la anexa 1 din aceeași ordonanță, precum și încălcarea prevederilor art. 17 și ale anexei 1 din aceeași O.G. nr. 43/1997 privind limitele zonei de protecție a autostrăzii.

Totodată, s-a susținut că despăgubirile cuvenite reclamantei pentru prejudiciul cauzat terenului neexpropriat de 15.339 mp au fost greșit evaluate, în condițiile în care, pe de o parte, a fost inclusă contravaloarea terenului aflat în domeniul public al statului, iar pe de altă parte, nu s-a ținut cont de faptul că o parte din teren și-a păstrat categoria de folosință de teren „curți construcții” de la data exproprierii, fiind ocupată în continuare de construcția preexistentă, respectiv folosită pentru accesul și deservirea acesteia.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, cercetarea motivelor de recurs concepute de către pârât nu implică reevaluarea situației de fapt reținute de către instanța de apel, dimpotrivă, presupune tocmai examinarea aplicării legii la acea stare de fapt, după cum se va arăta în considerentele ce vor fi expuse.

Nu este exclus ca, în raport de condițiile de aplicare a dispozițiilor legale incidente, instanța de recurs să constate că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, astfel încât nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate, în temeiul art. 314 C. proc. civ., astfel cum este cazul în speță. O atare ipoteză nu semnifică faptul că, prin motivele de recurs, s-ar critica greșita stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, ci reflectă imposibilitatea verificării modului de aplicare a unor dispoziții legale cărora instanța de apel le-a dat eficiență, considerând că sunt incidente în cauză, în absența stabilirii cu certitudine a elementelor de fapt relevante din perspectiva normelor aplicabile.

Totodată, criticile referitoare la evaluarea despăgubirilor cuvenite în considerarea terenului neexpropriat, din perspectiva categoriei de folosință a terenului de la data exproprierii și de la data expertizării evocă aplicarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește condiția caracterului cert al prejudiciului, prin raportare la categoria de folosință a terenului, context în care criticile urmează a fi evaluate.

Pentru aceste considerente, excepția nulității recursului va fi respinsă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de către recurentul-pârât, se constată următoarele:

Tribunalul a constatat, pe baza raportului de expertiză întocmit în cursul judecății în primă instanță, faptul că întreaga suprafață de teren rămasă în proprietatea reclamantei, de 15.339 mp, a suferit o depreciere a valorii în proporție de 100%, dat fiind că o suprafață de 11.844 mp se află în zona de siguranță (7.884 mp) și în zona de protecție (3.960 mp) ale autostrăzii, astfel cum aceste zone sunt definite de art. 14, 16, 17 și 18 din O.G. nr. 43/1997, iar diferența rămâne nesemnificativă și greu de utilizat la parametrii și scopul pentru care a fost achiziționat.

Prin motivele de apel, pârâtul Statul Român a criticat aprecierea tribunalului privind deprecierea totală a terenului neexpropriat și acordarea de despăgubiri la aceeași valoare cu cea acordată pentru terenul expropriat, considerând că se ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, care rămâne proprietarul terenului de 15.339 mp și poate dispune liber de acesta, însă este despăgubită, în același timp, cu o sumă de bani reprezentând contravaloarea terenului, ca și cum acest teren ar fi fost expropriat. La rândul său, pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul București a contestat acordarea despăgubirilor cu acest titlu.

În contextul acestor critici, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize de evaluare a proprietății imobiliare, având ca obiectiv, printre altele, stabilirea eventualei deprecieri ori aprecieri, ca urmare a exproprierii, a valorii terenului neexpropriat și, în cazul constatării unei deprecieri valorice, cuantificarea acesteia, cu explicarea detaliată a temeiului de fapt și de drept al deprecierii.

Prin decizia recurată, instanța și-a însușit în totalitate concluziile raportului de expertiză întocmit în faza apelului și a constatat că, în fapt, terenul rămas în patrimoniul reclamantei a suferit o depreciere majoră prin exproprierea suprafeței învecinate de 3.134 mp, în raport cu valoarea de 174 euro/mp de care acest teren ar fi beneficiat în absența exproprierii.

În acest sens, a constatat că: suprafața de 7.884 mp aflată în zona de siguranță a suferit o depreciere valorică aproape integrală, valorând doar 1 euro/mp (despăgubirile acordate fiind de 1.363.932 euro, pentru o depreciere de 173 euro/mp); suprafața de 3.960 mp aflată în zona de protecție valora, la data raportului de expertiză, doar 24 euro/mp, dat fiind că poate fi folosit pentru culturi agricole (despăgubirile acordate fiind de 594.000 euro, pentru o depreciere de 150 euro/mp); suprafața de 3495 mp, afectată doar de restricții de construire, valora, la aceeași dată, doar 104 euro/mp (despăgubirile acordate fiind de 244.650 euro, pentru o depreciere de 70 euro/mp).

După cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză pe care și-a fundamentat instanța de apel soluția pronunțată, experții au identificat zonele de siguranță și de protecție ale autostrăzii în raport de prevederile art. 16 și 17 din O.G. nr. 43/1997, precum și ale anexei 1 din ordonanță, explicând și cuantificând deprecierea constatată pentru o suprafață de 11.844 mp prin amplasarea acesteia în zonele menționate, afectate de restricții și chiar de interdicții legale.

Atribuțiile specialiștilor la care s-a apelat în cauză sunt legate de clarificarea aspectelor de fapt indicate prin obiectivele expertizei, însă rezolvarea problemelor de drept ridicate în speță este de competența instanței de judecată, care are obligația de a evalua îndreptățirea reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat terenului neexpropriat, în raport de dispozițiile legale incidente.

Faptul că expertul judiciar a formulat o concluzie în privința îndreptățirii reclamantei la despăgubiri nu este suficient în sine pentru ca instanța să-și însușească această opinie, fără a proceda ea însăși la examinarea condițiilor legale și a demonstra întrunirea ori neîntrunirea lor.

Or, se constată în cauză că instanța de apel, pornind de la constatările de fapt ale experților privind amplasamentul terenului rămas neexpropriat și reperele valorice indicate, nu a făcut o aplicare corespunzătoare a dispozițiilor O.G. nr. 43/1997 (pe care le-a considerat incidente, din moment ce a valorificat în totalitate concluziile raportului de expertiză).

În ceea ce privește zona de siguranță, potrivit prevederilor art. 2 alin. (5) pct. 6 din ordonanță, „Fac parte din elementele infrastructurii autostrăzilor și drumurilor naționale aparținând domeniului public al statului suprafețele de teren situate de o parte și de cealaltă a drumului, care formează zonele de siguranță, în limitele prevăzute de prezenta ordonanță”.

În conformitate cu art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, în forma de la data exproprierii (2009), „Fac parte integrantă din drum: podurile, viaductele, pasajele denivelate, tunelurile, construcțiile de apărare și consolidare, trotuarele, pistele pentru cicliști, locurile de parcare, oprire și staționare, indicatoarele de semnalizare rutieră și alte dotări pentru siguranța circulației, terenurile și plantațiile care fac parte din zona drumului, mai puțin zonele de protecție.”

Potrivit art. 14, „Zona drumului public cuprinde: ampriza, zonele de siguranță și zonele de protecție.”

Din coroborarea textelor anterior citate, rezultă că fac parte din „drum” și zonele de siguranță ale drumului public de interes național (în categoria căruia se încadrează și autostrăzile, conform art. 5 și 6 alin. (1) lit. a) din ordonanță).

Concluzia formulată pe baza interpretării sistematice a dispozițiilor O.G. nr. 43/1997 în forma din anul 2009 este confirmată prin interpretarea istorico - teleologică, în condițiile în care prin modificările aduse acestui act normativ în anul 2010, prin O.G. nr. 7/2010, s-a prevăzut expres în art. 2 alin. (3) că zonele de siguranță fac parte integrantă din „drum”.

Or, potrivit art. 6 alin. (1), „Drumurile de interes național aparțin proprietății publice a statului”, prevedere ce coincide cu art. 1 pct. 12 din anexa 1 a Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia („privind bunurile proprietate publică”, astfel cum este denumită în prezent), ceea ce înseamnă că zonele de siguranță ale autostrăzii reprezintă imobile care au natura unor bunuri asupra cărora statul exercită un drept de proprietate publică, după cum, în mod corect, s-a relevat prin motivele de recurs.

Apartenența unui bun la domeniul public al statului, prin natura sa și prin voința legiuitorului, nu echivalează, însă, cu un titlu de proprietate al statului asupra respectivului bun, atunci când bunul constituia, anterior afectării sale uzului sau interesului public, obiectul unui drept de proprietate privată aparținând unei persoane fizice sau unei alte persoane juridice decât statul, fiind necesar a se proba că bunul a intrat în mod legal în proprietatea publică a statului, în orice modalitate, inclusiv prin expropriere, în condițiile legii.

Dacă s-ar considera că este suficientă constatarea apartenenței la domeniul public, ar însemna să se înfrângă garanțiile constituționale ale proprietății private, întrucât titularul, chiar în ipoteza în care cauza de utilitate publică ar fi stabilită potrivit legii, ar fi privat atât de proprietatea sa, dar și de despăgubirea cuvenită.

În absența unui titlu de proprietate al statului, calificarea unui bun, de către instanța de judecată, ca fiind un bun domenial, nu produce consecințele preconizate de către legiuitor prin reglementarea regimului juridic al unor asemenea bunuri, ceea ce înseamnă că bunul în discuție nu ar putea fi considerat ca aparținând de drept domeniului public, cu regimul juridic specific.

Ca atare, în cauză, ar fi trebuit să se probeze existența dreptului de proprietate publică al statului asupra suprafeței de 7.880 mp, în caz contrar, această suprafață neputând fi considerată ca făcând parte din zona de siguranță a autostrăzii.

Consecința acestei constatări este aceea a inaplicabilității art. 16 din O.G. nr. 43/1997, care definește regimul juridic al respectivei zone ce aparține proprietății publice, stabilind că poate fi ocupată exclusiv cu lucrările de utilitate publică prevăzute cu titlu exemplificativ de către legiuitor (anume semnalizare rutieră, plantație rutieră, lucrări pentru întreținerea, exploatarea, consolidarea drumului etc.), fiind expres interzisă realizarea de culturi agricole sau forestiere (cu atât mai mult ridicarea de construcții sau menținerea celor existente).

Or, în acest caz, nu s-ar putea aprecia că suprafața de teren în discuție este complet inutilizabilă, din moment ce nu ar fi aplicabile interdicțiile legale referitoare la zonele de siguranță, astfel încât acordarea de despăgubiri în considerarea unei deprecieri cvasi-totale a terenului este lipsită de temei legal, fiind necesară, în evaluarea despăgubirilor, raportarea la categoria de folosință de la data exproprierii.

O asemenea concluzie nu poate fi, însă, adoptată de către această instanță, în absența stabilirii cu certitudine de către instanța de apel a tuturor elementelor de fapt relevante și avându-se în vedere limitele controlului judiciar exercitat în faza recursului.

Din considerentele expuse anterior cu referire la regimul juridic al zonelor de siguranță ale autostrăzii, rezultă și exigențele de ordin probator pentru identificarea acestor zone ale drumului public, respectiv înfățișarea titlului de proprietate al statului asupra suprafeței de teren afectate unei asemenea destinații de utilitate publică, drept dobândit în urma unei proceduri de expropriere.

Pe de altă parte, potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997, „Zonele de siguranță și de protecție în intravilan se stabilesc prin studii de circulație și prin documentațiile de urbanism și amenajarea teritoriului.”

Astfel, în măsura în care s-a inițiat procedura exproprierii în legătură cu un proiect de construire a unui drum public, identificarea zonelor de siguranță în intravilan trebuie făcută în cadrul acestei proceduri, pe baza studiilor de circulație și a documentațiilor de urbanism și amenajarea teritoriului, iar pentru suprafețele de teren afectate acestei utilități se dispune exproprierea, dată fiind apartenența zonei de siguranță la domeniul public al statului.

În prezența unui asemenea titlu al statului, dobândit în condițiile menționate, nu pot fi valorificate constatările experților privind plasarea în fapt a zonei de siguranță a autostrăzii pe o parte din terenul rămas în proprietatea reclamantei din cauză fără coroborarea lor cu titlul statului și cu documentația care a stat la baza emiterii acestuia. În caz contrar, s-ar încălca prevederile legale prin care este reglementat regimul juridic al zonelor de siguranță, nu mai puțin, s-ar absolutiza valoarea unui mijloc de probă în fundamentarea faptică a soluției adoptate, ceea ce nu poate fi acceptat.

Din această perspectivă, instanța de apel, în mod greșit, a dat eficiență exclusiv constatărilor experților pe aspectul în discuție, fără să verifice dacă, în cadrul fazei administrative a exproprierii în vederea realizării construcției autostrăzii București - Brașov, tronsonul București - Ploiești (H.G. nr. 425/2008 și H.G. nr. 381/2009), s-a procedat la identificarea zonelor de siguranță în intravilan în conformitate cu dispozițiile legale și s-a dispus exproprierea terenurilor afectate acestora.

Mai mult, dacă a valorificat în aceste condiții a constatărilor experților, instanța de apel ar fi trebuit să ajungă la concluzia inaplicabilității art. 16 din O.G. nr. 43/1997, pentru considerentele expuse anterior pentru ipoteza inexistenței unui titlu al statului.

Cu toate acestea, nu se va dispune modificarea deciziei recurate, întrucât incidența art. 2, 6 și 19 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997 impune verificarea aspectelor de fapt referitoare la identificarea zonelor de siguranță în intravilan în cadrul procedurii exproprierii și eventuala expropriere a terenurilor afectate acestora și administrarea de dovezi suplimentare pe aceste aspecte.

Dat fiind că nu se poate proceda la reevaluarea situației de fapt în faza recursului, însă nici nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate, în absența unei situații de fapt certe, pe baza unor probe noi, Înalta Curte va dispune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în temeiul art. 312 alin. (3) și 314 C. proc. civ., urmând ca aspectele menționate să fie stabilite de către instanța de apel cu ocazia rejudecării.

În acest sens, se va solicita expropriatorului documentația ce a stat la baza exproprierii, din care să reiasă eventuala identificare a zonelor de siguranță în vecinătatea proprietății și eventuala expropriere a terenurilor afectate acestora, urmând a se compara aceste înscrisuri cu concluziile experților din raportul întocmit în etapa procesuală în care s-a pronunțat decizia recurată, ținându-se cont de dezlegările și aprecierile regăsite în prezenta decizie. Se va aprecia, după dezbaterea în contradictoriu a acestui aspect, asupra necesității efectuării unei noi expertize pe baza documentației furnizate de către expropriator.

Se va aprecia, în orice ipoteză de fapt constatată, asupra îndreptățirii reclamantei la despăgubiri pentru suprafața de 7.880 mp, pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994, avându-se în vedere dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu modul de calcul și data evaluării despăgubirilor, însă și cu raportarea acestei evaluări la categoria de folosință de la data exproprierii a terenului neexpropriat în procedura finalizată, în ceea ce o privește pe reclamantă, cu emiterea Hotărârii din 7 septembrie 2009 de stabilire a despăgubirilor.

În ceea ce privește suprafața de 3.960 mp, se constată că situația de fapt reținută de către instanța de apel, în sensul situării sale în zona de protecție a autostrăzii, astfel cum este definită și reglementată prin art. 17 din O.G. nr. 43/1997, precum și în anexa 1 la ordonanță, depinde de situația de fapt ce se va stabili cu certitudine în legătură cu zona de siguranță, cu ocazia rejudecării, în condițiile în care experții ale căror constatări au fost valorificate prin decizia recurată au plasat zona de protecție a autostrăzii în continuarea zonei de siguranță, pe terenul rămas în proprietatea reclamantei.

Astfel, clarificarea faptului plasării, al amplasamentului cert și al întinderii zonei de siguranță pe terenul reclamantei va permite poziționarea și stabilirea dimensiunilor terenului aflat în zona de protecție a autostrăzii, nefiind exclus a se ajunge la concluzia că suprafața de 7.880 mp, plasată inițial în zona de siguranță, se află, în realitate, în zona de protecție, cu consecința aplicării regimului juridic reglementat prin art. 17 din ordonanță.

Întrucât potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 43/1997 și zonele de protecție în intravilan se stabilesc prin studii de circulație și prin documentațiile de urbanism și amenajarea teritoriului, întocmai ca zonele de siguranță, urmează a se verifica și în acest caz existența unei documentații întocmite în cursul exproprierii cu referire la aceste zone ale autostrăzii în dreptul proprietății reclamantei, fiind pe deplin aplicabile îndrumările date prin prezenta decizie, pe aspect probator, în legătură cu zona de siguranță.

În mod similar, diferența de teren neafectat de restricții urbanistice, calculată de către experți ca fiind de 3495 mp, urmează a fi stabilită cu ocazia rejudecării, dacă este cazul, atât timp cât este situată în continuarea zonelor de siguranță și de protecție a autostrăzii, ce vor fi stabilite cu certitudine sub aspectul existenței, amplasării și al întinderii de către instanța de apel.

În ceea ce privește criticile referitoare la modul de calcul al despăgubirilor cuvenite pentru terenul neexpropriat, din perspectiva categoriei de folosință a acestuia, se constată că sunt fondate.

Motivele de recurs vizează exclusiv dispoziția de acordare de despăgubiri pentru terenul de sub construcția existentă, precum și pentru terenul ce o deservește pe aceasta.

Astfel, s-a susținut că despăgubirile au fost calculate cu încălcarea prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv prin raportarea la categoria de teren agricol, cu toate că terenul poate fi folosit în continuare pentru categoria „curți construcții”, conform destinației sale. Aceste susțineri vizează doar terenul pretins situat în zona de protecție a autostrăzii, întrucât s-a contestat, după cum s-a arătat deja, amplasarea în zona de siguranță a vreunei suprafețe din terenul rămas în proprietatea reclamantei.

Ca atare, nu se contestă categoria de teren agricol la care s-a raportat instanța de apel în evaluarea despăgubirilor pentru prejudiciul adus prin expropriere terenului neexpropriat, care nu este ocupat de construcție și nici nu reprezintă teren aferent acesteia.

Înalta Curte constată că a rezultat în cauză, în mod necontestat, pe baza probatoriului administrat, că întreaga suprafață de 15.339 mp reținută a fi rămas în proprietatea reclamantei avea, la data exproprierii, categoria de folosință curți construcții.

Mai mult, din schița anexă la raportul de expertiză valorificat de către instanța de apel (fila 619 vol. II) reiese că pe teren se află în continuare construcția existentă la data exproprierii (plasată atât în zona de siguranță, cât și în cea de protecție a autostrăzii, astfel cum acestea au fost identificate de către experți).

În aplicarea art. 26 din Legea nr. 33/1994, evaluarea despăgubirilor în privința terenului neexpropriat trebuie să aibă în vedere existența unui prejudiciu cert, actual și care nu a fost încă reparat, pornindu-se de la categoria de folosință a terenului la momentul exproprierii și stabilindu-se dacă și în ce măsură terenul poate fi folosit în continuare cu această destinație.

Cât timp nu s-a dovedit de către proprietar - căruia îi revine sarcina probei în acest caz - schimbarea categoriei de folosință a terenului după expropriere, iar terenul este utilizat în mod efectiv cu acea destinație, repararea prejudiciului cert și actual are în vedere exclusiv categoria de folosință de la data exproprierii, nemodificată până la data întocmirii raportului de expertiză.

Motivând existența unei deprecieri valorice a terenului pe care l-a considerat afectat zonelor de siguranță și de protecție ale autostrăzii, instanța de apel a evocat interdicțiile și restricțiile privind efectuarea de construcții și de plantații agricole ori forestiere prevăzute de art. 16, 17 și 47 alin. (1)1 din O.G. nr. 43/1997 (prin acesta din urmă interzicându-se amplasarea oricăror construcții care generează un trafic suplimentar, la o distanță mai mică de 50,00 m de marginea îmbrăcămintei asfaltice în cazul autostrăzilor).

Aceste limitări legale ale exercițiului dreptului de proprietate pentru titularul dreptului pot contura elementele unui prejudiciu creat prin expropriere terenului rămas în proprietatea privată, din moment ce titularul dreptului nu mai poate folosi terenul potrivit destinației pe care acesta o avea la data exproprierii, însă nici nu se poate ignora faptul că, în contextul art. 26 din Legea nr. 33/1994, dezdăunarea poate privi doar prejudiciul cert ca existență și ca întindere.

Or, prejudiciul creat prin existența interdicțiilor și a restricțiilor legale arătate anterior rămâne unul eventual, așadar incert ca existență, dacă exercițiul dreptului titularului nu este afectat în concret prin aplicarea asupra proprietății sale a respectivelor limitări legale.

Ca atare, instanța de apel a constatat în mod greșit că reclamanta a suferit un prejudiciu cert prin simplul fapt al existenței limitărilor legale, fără a analiza în concret dacă a intervenit o schimbare a categoriei de folosință a terenului rămas în proprietatea sa, în urma exproprierii, respectiv dacă a fost alterată funcționalitatea terenului de sub construcția existentă și a celui care o deservește, în sensul împiedicării desfășurării normale a activității căreia îi este afectată construcția.

Faptul reținut de către instanța de apel, anume că autoritățile au refuzat reclamantei eliberarea certificatului de urbanism și a autorizației de construire, având în vedere restricțiile urbanistice și legale existente, conform proiectului existent la data exproprierii, poate reprezenta, într-adevăr, premisa unui prejudiciu cert, însă se observă că acest considerent a fost inserat în legătură doar cu diferența de teren reținută ca nefiind afectată de zonele de siguranță și de protecție ale autostrăzii, nu și cu terenul afectat de aceste zone, pentru care s-a raportat exclusiv la interdicțiile și restricțiile legale.

În condițiile în care aceste elemente de fapt necesare aprecierii de către această instanță a condițiilor de reparare a prejudiciului creat terenului neexpropriat nu au fost pe deplin clarificate, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei, prin prisma modului de aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 pe acest aspect, fiind incidente prevederile art. 314 C. proc. civ.

Astfel, cu ocazia rejudecării, instanța de apel va cerceta dacă, în urma exproprierii, a survenit o schimbare a categoriei de folosință a terenului rămas în proprietatea reclamantei, respectiv dacă și în ce măsură construcția existentă ori desfășurarea normală a activității în legătură cu acea construcție au fost afectate, astfel încât există o depreciere valorică a terenului de sub construcție și a celui care o deservește pe aceasta.

De asemenea, se va cerceta dacă refuzul de către autorități a eliberării certificatului de urbanism și a autorizației de construire, conform proiectului existent la data exproprierii, este relevant în existența unui prejudiciu cert și care trebuie reparat în legătură cu întreaga suprafață de teren rămas în proprietatea reclamantei.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. și, în temeiul art. 312 alin. (3) și 314 C. proc. civ., va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță, exclusiv cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp, toate celelalte dispoziții ale deciziei recurate urmând a fi menținute, inclusiv dispoziția de admitere a apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului pârâtului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.I. SRL împotriva Deciziei nr. 76/ A din 5 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul formulat de pârâtul Statul Român prin C.N.A.D.N.R. împotriva Deciziei nr. 76/ A din 5 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel cu privire la prejudiciul constând în deprecierea valorii terenului neexpropriat de 15.339 mp.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 noiembrie 2013.