Immovable property revindication by public bank barred by state ownership under communist regime and non-opposability of unpublished government decree

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 35294/3/2007, reclamanta B.N.R. a chemat în judecată pe pârâții B.G. SA, R.A.A.P.P.S. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- obligarea pârâtei B.G. SA să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. D., sectorul 3, compus din teren în suprafață de 1.492 mp și construcția situată pe acest teren, formată din două subsoluri, parter și 5 etaje;

- constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA din 12 iulie 1993, încheiat sub semnătură privată între R.A.A.P.P.S. și B.G., având ca obiect imobilul-construcție situat în str. D., sector 3;

- constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. BB din 23 noiembrie 2004 de Biroul Notarial "M.", având ca obiect imobilul-teren în suprafață de 1.492 mp, situat în str. D., sector 3;

- rectificarea cărții funciare nr. CC a Municipiului București, sector 3;

- înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. D., sector 3, compus din teren și construcție, pe numele B.N.R.

Printr-o cerere ulterioară de modificare a acțiunii, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a pârâtei SC D.I. SRL, pentru obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul obiect al prezentului litigiu, precum și anularea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 19 decembrie 2007 de Biroul Notarului Public "M.P.", prin care B.G. SA a vândut imobilul în litigiu, construcție și teren, către SC D.I. SRL.

În motivare, reclamanta a invocat drept titluri de proprietate un act de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. EE/1937, prin care a cumpărat imobilul, precum și H.G. nr. 423/1991.

Prin întâmpinare, pârâtele B.G. SA și SC D.I. SRL au invocat excepția inadmisibilității cererii în revendicare, excepția prescripției cererii în nulitate și excepția lipsei calității procesuale active. Pe fond, au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin Încheierea din 18 aprilie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței funcționale a secției civile și a înaintat cauza, spre competentă soluționare, la secția a VI-a comercială, în considerarea comercialității litigiului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 20898/3/2008.

Prin Sentința comercială nr. 14229 din 23 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, și a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, cu consecința respingerii acțiunii, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Prin Decizia comercială nr. 132 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate.

Prin Decizia nr. 4195 din 2 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva acestei din urmă decizii, pe care a casat-o împreună cu sentința de fond și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București, secția civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut că problema principală care se impune a fi rezolvată este aceea a competenței materiale.

În opinia instanței de recurs, competența materială este de două feluri: competență materială funcțională și competență materială procesuală.

Competența materială funcțională este cea care reglementează care anume instanță (înțeleasă ca instituție de sine stătătoare în ansamblul instanțelor judecătorești din România - judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție) este competentă să judece un anumit litigiu, în primă instanță, desemnând totodată și instanța competentă să soluționeze căile de atac (apel și recurs sau numai recurs, după caz) declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță.

Înalta Curte a statuat că atâta timp cât există secții specializate la nivelul unei instanțe, iar la Tribunalul București există secții specializate atât în materie civilă, cât și în materie comercială, un litigiu de o anumită natură trebuie soluționat de secția corespunzătoare naturii litigiului dedus judecății.

În opinia instanței de recurs, natura litigiului este civilă, deoarece capătul de cerere principal vizează o acțiune în revendicare imobiliară, acțiune ce este esențialmente civilă, iar capătul de cerere privind anularea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA/1993 și respectiv nr. BB/2004 are ca obiect material un imobil.

De asemenea, capătul de cerere privind anularea Contractului nr. DD/2007 are un caracter accesoriu față de celelalte capete de cerere, urmând a fi soluționat de instanța care este competentă să soluționeze capetele de cerere principale.

Mai mult, reclamanta este o instituție publică, nefiind comerciant în sensul C. com.

În speță, nu s-a făcut dovada faptului că imobilul din litigiu ar face parte din fondul de comerț al vreuneia dintre părți sau că ar folosi îndeplinirii obiectului său de activitate, cu atât mai mult cu cât art. 4 C. com. prevede unele excepții de la caracterul comercial al contractelor încheiate de un comerciant, și anume dacă acestea nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul.

Ca atare, constatând că litigiul dedus judecății este de natură civilă și că, prin urmare, s-a încălcat competența materială procesuală atât în primă instanță, cât și în apel, Înalta Curte a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în primă instanță, la Tribunalul București, secția civilă.

În ceea ce privește criticile cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, s-a arătat că acestea urmează să fie avute în vedere la soluționarea în primă instanță, pentru a nu prejudicia părțile de unele grade de jurisdicție.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul secției a IV-a civilă a Tribunalului București, sub nr. 5100/3/2011.

Prin Sentința civilă nr. 985 din 4 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a respins acțiunea întregită, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Întrucât actele procesuale efectuate de instanțele de fond în primul ciclu procesual erau nule pentru necompetență, cu excepția probelor (art. 105 alin. (1) și art. 160 C. proc. civ.), au fost repuse în discuție excepțiile invocate de către pârâte, probatoriul rămânând câștigat cauzei.

S-a renunțat de către pârâte la invocarea excepțiilor de inadmisibilitate, de prescripție și a fost susținută excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție fondată pe trei considerente: lipsa identității și a continuității dintre reclamantă și fosta B.N.R. care a funcționat anterior anului 1946 și care dobândise bunul prin actul din 1937 (ca urmare a etatizării acesteia din urmă și a trecerii dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul statului); depășirea limitelor actelor permise reclamantei, ca urmare a specialității capacității de folosință; inexistența H.G. nr. 423/1991 prin care s-ar fi transferat bunul litigios în patrimoniul B.N.R., ca urmare a nepublicării acestei hotărâri de Guvern în Monitorul Oficial.

Reclamanta s-a apărat prevalându-se de faptul că etatizarea din anul 1946 nu a avut alt efect decât schimbarea acționariatului băncii, în sensul că statul a devenit unic acționar, ceea ce nu afectează, însă, personalitatea juridică a băncii și patrimoniul acesteia, apoi specialitatea capacității de folosință decurgând din atribuțiile B.N.R. nu împiedică revendicarea bunurilor ce constituie patrimoniul acesteia și, în fine, H.G. nr. 423/1991 a fost emisă anterior Constituției din 1991, sub imperiul Constituției Republicii Socialiste România în forma în vigoare din 1986, ce nu prevedea obligativitatea publicării decât pentru actele echivalente hotărârilor de Guvern cu caracter normativ, nu și pentru cele cu caracter individual, iar sancțiunea inexistenței nu era reglementată nici în fosta Constituție și nici în Legea nr. 37/1990, care a reglementat după anul 1989 organizarea și funcționarea Guvernului, în epoca emiterii H.G. nr. 423/1991.

Tribunalul a reținut, în chestiunea calității procesuale active, în prealabil, că excepția invocată tinde să pună în discuție însăși existența titlului reclamantei, astfel încât problema în discuție este strâns legată de fondul cauzei.

Cu toate acestea, întrucât revendicarea de față este strâns legată de capetele acțiunii privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâtei B.G., acestea fiind la rândul lor dependente de rezolvarea unor chestiuni prejudiciale care țin, de asemenea, de fondul cauzei și vizează excepția de nelegalitate a hotărârilor de Guvern ce au permis înstrăinarea bunurilor către B.G., tribunalul a găsit că se impune a se stabili legitimitatea reclamantei B.N.R. de a sta în proces prealabil și prioritar analizării fondului problematicii privind valabilitatea înstrăinării bunurilor către pârâtă și a actelor normative care au permis înstrăinarea, întrucât problema eventualei lipse a titlului B.N.R. tinde să facă inutilă intrarea în fondul problemei referitoare la valabilitatea înstrăinării bunului către pârâte și declanșarea procedurii excepției de nelegalitate.

Or, această situație juridică se pliază perfect pe dispozițiile art. 137 C. proc. civ., astfel încât chestiunea titlului B.N.R., putând face inutilă cercetarea fondului, reprezintă o problemă de calitate procesuală activă, iar nu de fond.

Examinând excepția dezbătută, din perspectiva tuturor celor trei aspecte pe care a fost fundamentată, tribunalul a găsit-o întemeiată, potrivit celor ce urmează.

1. Problema depășirii limitelor specialității capacității de folosință

Principiul specialității capacității de folosință și atribuțiile B.N.R. în vederea realizării obiectivului fundamental al acestei instituții (asigurarea și menținerea stabilității prețurilor), astfel cum au fost reglementate prin Legea nr. 312/2004, nu poate împiedica revendicarea de către reclamantă a unor bunuri cu privire la care pretinde că dreptul de proprietate îi aparține deja și ar fi intrat în patrimoniul său în mod legal, întrucât se tinde la reîntregirea în fapt a patrimoniului legal deținut și la conservarea unui drept preexistent.

Acțiunea prin care o persoană juridică tinde la conservarea patrimoniului său nu poate fi considerată ca depășind limitele specialității capacității de folosință; cel mult, actele ulterioare de administrare și dispoziție cu privire la bunul redobândit sau, dacă este cazul, actul inițial de dobândire, ar putea fi analizate din perspectiva principiului specialității capacității de folosință.

Ca atare, a fost înlăturat acest argument.

2. Problema continuității dintre reclamantă și fosta B.N.R. anterioară anului 1946 și a preluării patrimoniului acesteia; problema calității procesuale active în raport de actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 1056/1946, B.N.R. se etatizează pe data de 1 ianuarie 1947.

Pârâtele au considerat că urmare a acestei legi, B.N.R., la acea dată societate pe acțiuni, a devenit organ (instituție) de stat, bunurile sale intrând în patrimoniul statului, producându-se o așa-numită transformare corporatistă, schimbându-se natura sa juridică, ceea ce exclude continuitatea dintre cele două persoane juridice.

Reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 1056/1946, potrivit cărora "pe aceeași dată (1 ianuarie 1947 - n.n.), proprietatea acțiunilor B.N.R. trece liberă de orice sarcină în patrimoniul statului", de unde trage concluzia că personalitatea juridică a fostei societăți pe acțiuni nu a încetat și nici patrimoniul nu a fost pierdut, întrucât ceea ce s-a întâmplat a fost doar un transfer legal al acțiunilor în favoarea statului, fără a fi afectate patrimoniul și personalitatea juridică.

Tribunalul a apreciat că, la prima lectură, textul art. 1 din Legea nr. 1056/1946 susține mai degrabă teza pârâtelor, întrucât enunțarea a două alineate distincte, primul dispunând etatizarea, iar al doilea prevăzând că, la aceeași dată, se transferă și proprietatea acțiunilor B.N.R. către stat, duce la concluzia că etatizarea și transferul acțiunilor nu se confundă, ci sunt complementare și cu consecințe diferite, altminteri nu ar fi avut sens o reiterare a aceleiași norme pe două alineate din cadrul aceluiași articol.

Cu toate acestea, tribunalul a considerat că decisiv este textul art. 18 din Legea nr. 1056/1946, primul din cele care compun titlul referitor la statutul B.N.R., text care se referă la "B.N.R., constituită în societate pe acțiuni (...)", de unde se trage concluzia că, într-adevăr, prin Legea nr. 1056/1946 s-a produs un transfer al acțiunilor B.N.R. către stat (alin. (2) al art. 1 având o funcție explicativă pentru alin. (1)), fără a duce la întreruperea continuității personalității juridice a băncii.

Ceea ce nu s-a petrecut, însă, prin Legea nr. 1056/1946, se petrece prin Decretul nr. 320/1948, al cărui art. 1 dispune că B.N.R. se transformă în Banca Republicii Populare Române, Banca de Stat, abia cu această ocazie petrecându-se transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naționale; chiar dacă ar mai exista unele dubii în interpretarea Decretului nr. 320/1948, actele normative ulterioare care reglementează organizarea și funcționarea B.N.R. confirmă statutul acesteia de organ (instituție) de stat (art. 1 și art. 7 din Decretul nr. 403/1965, dar și titulatura Decretului nr. 130/1957 cu privire la organizarea Băncii de Stat a Republicii Populare Române ca instituție de sine stătătoare sub conducerea Consiliului de Miniștri, art. 1 din Decretul nr. 124/1970 precum și art. 1 din Statutul aprobat prin Decretul nr. 504/1970, toate definind B.N.R. ca organ central al administrației de stat).

Prin urmare, transformarea naturii juridice a B.N.R., din societate pe acțiuni în organ al puterii de stat, invocată de către pârâte, s-a petrecut în anul 1948, ca urmare a Decretului nr. 320/1948.

Această transformare nu duce, însă, în sine, la delegitimarea procesuală și la pierderea calității active a reclamantei, întrucât prin același Decret nr. 320/1948, art. 1 alin. (2) prevede că "patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat"; aceasta înseamnă că B.N.R. - organ de stat (cu denumirea sa veche - Banca Republicii Populare Române), a preluat în patrimoniul său bunurile care au existat în patrimoniul fostei Bănci Naționale a României - societate pe acțiuni, printre care și bunul litigios, ca urmare a transmiterii legale a patrimoniului, iar, apoi, reclamanta din prezenta cauză este continuatoarea fostei Bănci a Republicii Populare Române - organ de stat, care preluase la rândul său patrimoniul B.N.R. anterioară anului 1946.

Prin urmare, esențial este a se stabili dacă, începând cu anul 1948, când B.N.R. devine instituție de stat, preluând patrimoniul fostei Bănci Naționale a României - societate pe acțiuni, bunul litigios a rămas până în prezent al B.N.R. ca parte a patrimoniului preluat în 1948 sau a trecut în patrimoniul statului, cum pretind pârâtele.

Din acest punct de vedere, este de remarcat că nu sunt depuse la dosar eventuale acte originare, directe, din care să rezulte un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție din patrimoniul B.N.R. în cel al statului sau o trecere integrală a patrimoniul B.N.R. către stat, există doar într-o expunere de motive o referire la un protocol din anul 1961 încheiat cu Ministerul de Finanțe, fără a fi depus acest protocol sau a fi identificat exact.

Lipsa acestor documente nu naște, în sine și în mod necesar, prezumția perpetuării dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul reclamantei, dar nici referirea la protocolul din anul 1961, fără identificarea sau depunerea acestui protocol, nu dovedește în sine contrariul.

Tribunalul a apreciat că pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să se țină seama de regimul dreptului de proprietate în perioada 1945 - 1989, întrucât nu este de conceput ca dreptul de proprietate asupra imobilului să nu se fi subsumat uneia din categoriile recunoscute în dreptul socialist și să fi existat în afara acestuia, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un bun al unui organ de stat.

Așa fiind, trebuie plecat de la împrejurarea că în dreptul socialist dreptul de proprietate putea fi întâlnit fie ca drept de proprietate socialistă de stat, fie ca drept de proprietate cooperatistă, fie ca drept de proprietate personală sau ca drept de proprietate individuală al țăranilor nemembri ai unui CAP și al meșteșugarilor necooperativizați.

În cazul unităților și organelor de stat, bunurile aflate în deținerea acestora făceau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparținea statului, unitățile având doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Prin urmare, chiar dacă la nivelul anului 1948 patrimoniul fostei Bănci Naționale a României - societate pe acțiuni - fusese transferat Băncii Republicii Populare Române, care devenise proprietar asupra imobilului litigios, ulterior, odată cu schimbarea treptată a regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B.N.R.) au devenit, cu certitudine, chiar dacă nu se poate preciza exact momentul, bunuri proprietate de stat, parte a patrimoniului statului și aflate doar în administrarea B.N.R.

În susținerea acestei teze vin și prevederile Statutelor B.N.R. reglementate prin Decretul nr. 504/1970 (art. 8 din statut) și prin H.C.M. nr. 507/1965 (art. 4), din care rezultă că fondul mijloacelor fixe se află în administrarea directă a băncii, ceea ce confirmă circumscrierea patrimoniului B.N.R. regimului dreptului de proprietate socialistă (mijloacele fixe includ clădirile, dreptul de proprietate aparține statului, iar B.N.R. îi aparține doar dreptul de administrare directă).

De altfel, aceste considerente sunt întărite de faptul că Guvernul României a apreciat necesară emiterea unei hotărâri de Guvern (H.G. nr. 423/1991) prin care să treacă din proprietatea (mai exact, din administrarea) Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea B.N.R., precum și de susținerile reclamantei din propria acțiune privind trecerea în anul 1977, în urma Decretului nr. 285/1977, a imobilului în administrarea respectivei întreprinderi, ceea ce nu poate decât să confirme situația juridică reținută, în sensul că dreptul de proprietate asupra clădirilor deținute de B.N.R. aparținea statului, B.N.R. aparținându-i doar dreptul de administrare, drept de administrare ce a fost transferat de titularul dreptului de proprietate, prin organele sale legiuitoare și executive, către o altă unitate (Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați).

În concluzia celor de mai sus, cel mai târziu de la momentul intrării în vigoare a H.C.M. nr. 507 din 14 iunie 1965, dreptul de proprietate asupra bunului litigios, deținut de B.N.R. în temeiul actului din anul 1937, transmis o dată cu patrimoniul prin Decretul nr. 320/1948, nu s-a mai aflat în patrimoniul acestei instituții, căreia i-a revenit doar administrarea directă, ci al statului.

Ca atare, neexistând o perpetuare din 1937 până în prezent a dreptului de proprietate în patrimoniul B.N.R., drept de proprietate ce a trecut în patrimoniul statului și a ieșit din patrimoniul B.N.R. cel mai târziu în 1965, rezultă că actul de vânzare-cumpărare EE/1937 nu poate sprijini calitatea procesuală a reclamantei în acțiunea de față.

Trebuie făcută mențiunea, în ceea ce privește preluarea de către stat a dreptului de proprietate asupra bunului litigios de la B.N.R., ca organ central al administrației de stat, că validitatea acestei preluări nu poate fi pusă în discuție de reclamantă, ca autoritate publică, întrucât s-ar ajunge la o ipoteză de tip "statul versus statul" (de altfel, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exclude explicit calitatea instituțiilor publice de a reclama pierderea unor proprietăți în timpul regimului comunist, ca urmare a unui abuz al statului), iar un eventual caracter abuziv al etatizării din anul 1946 nu ar fi putut naște drepturi decât cel mult foștilor acționari (care au fost, de altfel, despăgubiți prin însăși legea de etatizare) și, în orice caz, nu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului.

3. Problema validității, respectiv inexistenței H.G. nr. 423/1991; problema calității procesuale pasive în raport de H.G. nr. 423/1991

Reclamanta s-a mai prevalat pentru a se legitima procesual activ și a-și proba dreptul de proprietate, de H.G. nr. 423/1991, prin care diferite imobile, printre care și cel în litigiu, au trecut din proprietatea Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea B.N.R.

Este necontestat de niciuna din părți faptul că această hotărâre de Guvern nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial.

Pârâtele au reclamat, în consecință, inexistența acestei hotărâri de Guvern, ca urmare a nepublicării, în timp ce reclamanta invocă anterioritatea H.G. nr. 423/1991 față de Constituția din anul 1991, care prevede sancțiunea inexistenței hotărârilor de Guvern nepublicate în Monitorul Oficial, invocă incidența dispozițiilor Constituției Republicii Socialiste România în forma din 1986, potrivit cărora este obligatorie publicarea în Buletinul Oficial doar a hotărârilor cu caracter normativ adoptate de către Consiliul de Miniștri, H.G. nr. 423/1991 fiind o hotărâre cu caracter individual și invocă împrejurarea că și potrivit Legii nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României, hotărârile de Guvern cu caracter de secret de stat sunt exceptate de la publicare; în orice caz, reclamanta consideră că obligativitatea publicării hotărârii de Guvern nu era prevăzută sub incidența vreunei sancțiuni, inexistența fiind reglementată abia prin Constituția din 1991.

În primul rând, în chestiunea obligativității publicării H.G. nr. 423/1991, aplicabilitatea dispozițiilor Constituției Republicii Socialiste România din 1965, republicată în anul 1986, sau căderea acestei constituții în desuetudine sunt chestiuni discutabile, în condițiile în care schimbarea de regim intervenită în 22 decembrie 1989 a atras un regim constituțional sui generis până la intrarea în vigoare a Constituției din anul 1991, regim constituțional alcătuit din cutume constituționale și diferite legi, decrete ori decrete-legi care reglementau organizarea și funcționarea unora din puterile statului (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, Guvernul României etc.) peste dispozițiile și în afara instituțiilor reglementate de fosta constituție (Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat, Consiliul de Miniștri etc.) și reglementau și un alt regim al actelor normative (spre pildă, în epocă s-au emis și hotărâri de Guvern ce reglementau chestiuni de domeniul legii).

Indiferent, însă, de soluția dată acestei probleme, regimul hotărârilor de Guvern la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991 era cel stabilit de Legea nr. 37/1990, potrivit cu care (art. 7), hotărârile Guvernului, cu excepția celor care, potrivit legii, constituie secret de stat, precum și regulamentele, se publică în Monitorul Oficial.

Trebuie stabilit, prin urmare, dacă H.G. nr. 423/1991 constituie secret de stat exceptat de la publicare sau nu și, în caz că nu constituie secret de stat, dacă nepublicarea atrage vreo sancțiune și care este aceasta.

Tribunalul a constatat că, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 37/1990, sunt exceptate de la publicare acele hotărâri de Guvern care constituie secret de stat potrivit legii; în speță, nu s-a evocat vreo lege care să fi dat caracter de secret de stat unor hotărâri de Guvern cu un conținut de natura celui al H.G. nr. 423/1991.

Pe de altă parte, caracterul secret nu rezultă nici din însăși hotărârea de Guvern sau din vreun act conex acesteia emis de Guvernul României (ca act al puterii executive sau ca act administrativ), iar Adresa nr. 20E/116 din 14 martie 2007 de înaintare a copiei hotărârii de Guvern către B.N.R., prin care se solicită destinatarului să gestioneze documentul similar hotărârii de Guvern cu caracter limitat, nici nu poate da retroactiv H.G. nr. 423/1991 un caracter secret și nici nu constituie un act administrativ al Guvernului emis în exercițiul atribuțiilor acestuia, ci o simplă adresă de înaintare.

Or, cât timp caracterul secret nu este dat de vreo lege și nu rezultă din însuși cuprinsul hotărârii de Guvern nepublicate, nu poate fi recunoscut.

În altă ordine de idei, reclamanta invocă faptul că H.G. nr. 423/1991 este o hotărâre de Guvern cu caracter individual, și nu cu caracter normativ.

Este neîndoios că H.G. nr. 423/1991, ce are ca obiect doar trecerea unor bunuri imobile în patrimoniul B.N.R., reprezintă o hotărâre de Guvern cu caracter individual, având natura unui act de gestiune al Guvernului (în înțelesul dat acestei categorii de acte în Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ).

Cu toate acestea, din textul art. 7 din Legea nr. 37/1990 rezultă că nu se face vreo distincție, în privința publicării, între hotărârile de Guvern cu caracter normativ și cele cu caracter individual.

Prin urmare, indiferent că este vorba despre un act cu caracter individual sau cu caracter normativ al Guvernului României, hotărârea de Guvern trebuia în mod obligatoriu publicată.

Distincția făcută mai sus între actele cu caracter normativ și cele cu caracter individual poate avea, însă, importanță, în problema sancțiunii incidente în cazul nepublicării.

Tribunalul nu și-a însușit teza reclamantei potrivit căreia obligativitatea publicării hotărârilor de Guvern nu a fost reglementată sub imperiul vreunei sancțiuni anterior Constituției din 1991.

Chiar dacă Legea nr. 37/1990 nu prevede expres vreo sancțiune în cazul nepublicării hotărârii de Guvern în Monitorul Oficial, această sancțiune poate fi și virtuală și decurge din natura trihotomică a normei juridice în general, mai ales că, în cazul art. 7 privind obligativitatea publicării hotărârilor Guvernului, nu este vorba despre o normă de recomandare.

Pornind de la principiul că orice act normativ, pentru a intra în vigoare și a deveni obligatoriu pentru destinatarii săi, trebuie să fie adus la cunoștința acestora, ceea ce se întâmplă prin publicare și că orice act cu caracter individual emis de o autoritate publică administrativă, fie că este vorba despre un act administrativ sau un act de gestiune, pentru a putea produce efectele urmărite, trebuie comunicat destinatarului său, sancțiunea virtuală operantă este, dacă nu cea a inexistenței, cel puțin cea a inopozabilității față de destinatarii respectivelor acte, ceea ce face respectivul act la fel de ineficace ca și unul inexistent.

Față de cele anterior expuse, rezultă că în cazul de față se pot trage următoarele concluzii: H.G. nr. 423/1991 este o hotărâre de Guvern cu caracter individual care, pentru a produce efecte față de destinatarul său (reclamanta), trebuia să fie comunicată acestuia; deși nu s-a făcut dovada momentului comunicării H.G. nr. 423/1991 către reclamantă, pentru a se verifica dacă transferul bunurilor în patrimoniul acesteia a produs efecte, tribunalul a considerat că, în condițiile în care însăși reclamanta se prevalează de transferul respectivelor bunuri în patrimoniul său încă de la emiterea hotărârii de Guvern, se poate asimila această situație ipotezei că H.G. nr. 423/1991 a fost comunicată și a produs efecte față de reclamantă; cu toate acestea, cât timp nu a fost publicată în Monitorul Oficial și nu s-a făcut dovada că terții interesați (cum ar fi pârâtele B.G. sau SC D.I. SRL) ar fi aflat pe altă cale despre hotărârea de Guvern anterior încheierii actelor prin care au dobândit propriile drepturi asupra bunului (spre pildă, B.N.R. a susținut că H.G. nr. 423/1991 a fost menționată în cartea funciară în anul 2007, atunci când a fost înscris dreptul de proprietate în favoarea sa asupra celorlalte imobile menționate în cuprinsul hotărârii de Guvern, altele decât bunul litigios, însă această formă de publicitate a fost făcută ulterior dobândirii de către terți a drepturilor de care se prevalează și s-a făcut numai cu privire la alte bunuri), H.G. nr. 423/1991 nu este opozabilă pârâtelor - terți interesați, inopozabilitatea fiind sancțiunea ce decurge din nepublicarea respectivei hotărâri.

Situația de mai sus reprezintă o analogie și o transpunere la alt nivel a principiului adoptat în C. civ., potrivit căruia în cazul înstrăinării de către aceeași persoană (Statul Român) a aceluiași bun către două persoane diferite (B.N.R., respectiv B.G.), are prioritate cel care și-a făcut primul operațiunile de publicitate (B.G.) și cel care l-a dobândit cu titlu oneros (B.G.), față de cel care l-a dobândit cu titlu gratuit (B.N.R.).

Față de toate cele expuse mai sus, reținând că H.G. nr. 423/1991 este inopozabilă pârâtelor și că actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937 nu poate fundamenta calitatea procesuală activă a reclamantei, întrucât de la momentul acelui act bunul a ieșit între timp din patrimoniul acesteia, tribunalul a constatat că reclamanta nu se legitimează activ în a pretinde nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care pârâtele B.G. SA și SC D.I. SRL au dobândit bunul litigios și în a invoca nelegalitatea hotărârilor de Guvern cu caracter normativ ce au permis înstrăinarea imobilului către pârâta B.G. și, finalmente, în a cere restituirea bunului, astfel încât, în baza art. 137 C. proc. civ., a admis excepția ridicată de pârâte și a respins acțiunea.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin Decizia civilă nr. 436A din 29 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima instanță a reținut corect, din analiza actelor normative succesive intervenite în perioada regimului politic comunist referitoare la statutul și organizarea B.N.R. că, dacă urmare a Legii nr. 1056/1946 - care a reglementat, începând cu data de 1 ianuarie 1947, etatizarea societății bancare (art. 1 alin. (1)) - a avut loc doar un transfer legal al acțiunilor în favoarea statului, prin Decretul nr. 320/1948 (art. 1), B.N.R. s-a transformat în Banca Republicii Populare Române, Banca de Stat, cu personalitate juridică.

În acest sens, trebuie arătat că prin Constituția Republicii Populare Române din 1948 s-a creat (prin art. 5 - 6, art. 10 - 11) cadrul juridic necesar naționalizării sau exproprierii principalelor mijloace de producție aflate în proprietate particulară, precum și desființării societăților/întreprinderilor industriale, comerciale și bancare.

S-a creat astfel un drept de proprietate socialistă de stat, care aparținea întregului popor, înfățișat de stat, care presupunea exercitarea posesiei, folosinței și dispoziției asupra mijloacelor de producție și a produselor, dar se exercita - conform doctrinei din acea vreme - prin punerea în valoare a drepturilor reale de tip nou, create de către stat, pe seama altor subiecți de drept.

Exista în același timp, tot ca formă colectivă a dreptului de proprietate, a cărei socializare se limita însă la membrii cooperativei, un drept de proprietate cooperatistă obștească.

Acest regim juridic al proprietății de stat a fost avut în vedere de tribunal în stabilirea apartenenței imobilului revendicat la patrimoniul statului, ca obiect al dreptului de proprietate socialistă de stat, criticile apelantei vizând acest aspect fiind nefondate.

Chiar dacă anterior fusese menținută structura juridică a B.N.R. SA, nu se poate afirma că după ultimul act normativ menționat dreptul de proprietate asupra bunului revendicat nu ar fi trecut în proprietatea statului, odată cu transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naționale, devenită un organ ("instituție") central al administrației de stat, calificare dată fără excepție de actele normative care au reglementat ulterior statutul și activitatea B.N.R. (Decretul nr. 403/1965, Decretul nr. 130/1957, Decretul nr. 124/1970, Decretul nr. 504/1970).

Împrejurarea că prin același act, Decretul nr. 320/1948, patrimoniul fostei Bănci Naționale a României, ca societate pe acțiuni, fusese transferat noii entități Banca Republicii Populare Române, considerată ca fiind continuatoare a fostei Bănci, nu echivalează cu păstrarea dreptului de proprietate asupra imobilului, ca element al activului patrimonial.

Fără îndoială că una dintre condițiile personalității juridice este patrimoniul propriu (conform art. 26 din Decretul nr. 31/1954), iar activul patrimonial al unei persoane cuprinde toate drepturile subiective care au valoare economică, drepturi reale sau drepturi de creanță.

Curtea a înlăturat susținerea apelantei referitoare la faptul că prin preluarea patrimoniului fostei bănci nu s-ar fi adus nicio restrângere asupra drepturilor deținute anterior asupra bunurilor, întrucât cum corect a statuat și prima instanță, odată cu schimbarea regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B.N.R.) au devenit bunuri proprietate de stat, parte a patrimoniului statului, în patrimoniul băncii rămânând doar un drept (real) de administrare.

Nu se poate deci susține continuitatea dreptului de proprietate în patrimoniul apelantei-reclamante, în condițiile în care, în perioada analizată, bunurile aflate în deținerea unităților și organelor de stat făceau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparținea statului, unitățile având doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Invocarea Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, de către apelantă, pentru a argumenta teza contrară, nu poate duce la o altă concluzie în ceea ce privește efectul naționalizărilor. Deși apelanta susține că legiuitorul a simțit nevoia să accentueze efectul naționalizărilor din acea perioadă, stabilind la art. 6 alin. (2) că "Prin efectul prezentei legi, întreprinderile naționalizate se substituie în toate drepturile și obligațiunile vechilor întreprinderi", Curtea a remarcat că această substituire nu trimite la ideea continuității personalității juridice a unor societăți comerciale care, după naționalizare, ar fi avut un acționar unic Statul Român, ci s-a dorit a fi rezolvarea unor situații ce urmau să apară în cadrul participării entităților respective ca subiecte în cadrul unor raporturi juridice, situații determinate de transformarea societăților comerciale, organizate conform C. com., în întreprinderi socialiste de stat, transformare ce s-a realizat în sensul încetării personalității juridice a celor dintâi.

Situația noului regim juridic al imobilelor Băncii, mai sus arătată, a fost confirmată de prevederile Statutului B.N.R., potrivit Decretului nr. 504/1970 (art. 8 din statut) și prin H.C.M. nr. 507/1965 (art. 4), din care rezultă că fondul mijloacelor fixe se afla în administrarea directă a băncii și, prin urmare, în mod judicios, tribunalul a reținut că cel mai târziu de la momentul intrării în vigoare a H.C.M. nr. 507 din 14 iunie 1965, dreptul de proprietate asupra bunului litigios, deținut de B.N.R. în temeiul actului din anul 1937, nu s-a mai aflat în patrimoniul acestei instituții, căreia i-a revenit doar administrarea sa.

De altfel, cum în mod întemeiat s-a susținut în apărare de către intimații-pârâți, teza contrară invocată de apelantă nu s-ar putea corela cu situația ce reiese din celălalt titlu de proprietate exhibat în justificarea legitimării procesuale active (alături de Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. EE din 17 decembrie 1937), nefiind explicată necesitatea emiterii H.G. nr. 423/1991 prin care imobilul revendicat să treacă din "proprietatea" Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea B.N.R. Trebuie remarcată chiar poziția B.N.R., exprimată prin guvernator, în cadrul expunerii de motive pentru emiterea respectivei hotărâri de Guvern, în sensul că imobilul în litigiu ar fi trecut în perioada regimului politic comunist, cu titlu gratuit, în proprietatea Ministerului Finanțelor și, apoi, a Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați, solicitându-se, în aceste condiții, în raport de amploarea activităților desfășurate la acel moment de Banca Centrală, aprobarea proiectului de hotărâre pentru revenirea unor imobile, inclusiv a celui din str. D., în proprietatea B.N.R.

Curtea a reținut, deci, la rândul său, că în anul 1977 (cum reclamanta a arătat și în acțiune) dreptul de administrare a fost transferat de titularul dreptului de proprietate, prin organele sale executive, către o altă unitate (Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați).

Întrucât, în aceste condiții, cum corect a reținut tribunalul, actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937 nu poate sprijini calitatea procesuală a reclamantei în acțiunea de față, a fost examinat celălalt titlu de proprietate invocat, respectiv H.G. nr. 423/1991.

Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că nu pot fi primite criticile apelantei vizând modul în care tribunalul a analizat argumentele părților referitoare la obligativitatea publicării hotărârii de Guvern și a eventualei sancțiuni care poate interveni în situația nepublicării.

Astfel, constatând că H.G. nr. 423/1991 nu a fost niciodată publicată în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut corect că regimul hotărârilor de Guvern la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991 era cel stabilit de Legea nr. 37/1990, potrivit cu care (art. 7), hotărârile Guvernului, cu excepția celor care, potrivit legii, constituie secret de stat, precum și regulamentele, se publică în Monitorul Oficial.

Or, în condițiile în care caracterul secret nu rezultă nici din însăși hotărârea de Guvern sau din vreun act conex acesteia emis de Guvernul României în exercițiul atribuțiilor sale (Adresa de înaintare cu nr. 20E/116 din 14 martie 2007 a copiei hotărârii de Guvern către B.N.R. neconstituind un asemenea act), reclamanta nedovedind o clasificare ca atare a actului administrativ invocat, Curtea a constatat că H.G. nr. 423/1991 nu putea fi exceptată de la publicare, conform legii, chiar dacă reprezintă o hotărâre de Guvern cu caracter individual.

Deși această ultimă calificare determină excluderea acestui act de la incidența art. 150 din Constituția României din 1991, care se referă la abrogarea legilor și a altor acte normative (s.n.) neconforme cu normele constituționale (cu atât mai mult cu cât această incidență trebuia oricum constatată printr-o decizie a Curții Constituționale, conform unei jurisprudențe constante a acesteia), Curtea a apreciat că este pe deplin justificată opinia primei instanțe în sensul că nerespectarea unei norme legale cu caracter imperativ, ce obliga emitentul actului administrativ la aducerea la cunoștință a acestuia prin publicare, nu poate rămâne fără niciun efect sancționator - efectul constând, în speță, în constatarea inexistenței actului administrativ, ca manifestare de voință unilaterală a autorității în sensul de a produce efecte juridice.

De altfel, o atare poziție a fost exprimată, neechivoc, chiar de emitent, prin Secretariatul General, printr-o Adresă din data de 11 octombrie 2007 arătându-se expres că, în actuala ordine constituțională, pe de o parte, Guvernul nu poate interveni printr-un act administrativ asupra imobilelor aflate în proprietatea unor entități care nu îi sunt subordonate, iar, pe de altă parte, nu s-ar putea emite o nouă hotărâre de Guvern care "să modifice/completeze/abroge un act inexistent", cum este H.G. nr. 423/1991, care nu a fost publicată niciodată.

În acest context, Curtea nu a primit nici susținerile apelantei referitoare la împrejurarea că H.G. nr. 423/1991 ar fi produs deja efecte juridice, prin intabularea în cartea funciară, în cursul anului 2007, a dreptului de proprietate în favoarea B.N.R. pentru imobilele din str. D., str. L. nr. X și respectiv nr. Y, întrucât ceea ce are relevanță în cauză este stabilirea situației juridice a imobilului în litigiu, instanțele nefiind învestite cu cercetarea respectării principiului legalității cărților funciare la înscrierea altor imobile, fiind oricum evident că tocmai existența unor impedimente pentru înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat în speță, determinate de contestarea dreptului de proprietate afirmat, a făcut necesar acest demers juridic.

Sunt, de asemenea, lipsite de relevanță în privința stabilirii legitimării procesuale active în cererea în revendicare afirmațiile apelantei-reclamante referitoare la inexistența bunei-credințe a intimatelor-pârâte la momentul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare prin care au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, acest aspect nefiind examinat nici de prima instanță, având în vedere împrejurarea că reclamanta, conform art. 1169 C. civ., nu a dovedit propriul drept în cadrul acestei acțiuni reale petitorii.

Întrucât în faza procesuală a apelului, reclamanta a invocat existența unei prezumții de lucru judecat decurgând din cele statuate prin Sentința civilă nr. 6450 din 5 iulie 2007 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac, prin Decizia civilă nr. 396/2007 a Tribunalului Brașov, respectiv Decizia civilă nr. 153 din 13 mai 2008 a Curții de Apel Brașov, Curtea a analizat și această susținere.

Astfel, pe această cale, apelanta-reclamantă invocă, în esență, efectele celor statuate prin hotărârea sus-menționată asupra împrejurării că o consfințire a preluării, de către stat, a unui bun imobil aflat în patrimoniul B.N.R., în perioada regimului politic comunist, fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 1056/1946, în condițiile în care prin acest act normativ Statul Român nu a preluat decât acțiunile, echivalent al capitalului social, ar veni într-o flagrantă contradicție cu art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, confirmându-se ca atare o măsură abuzivă a statului, o preluare de facto, fondată și conservată pe violență.

Curtea a reținut, pe de o parte, că în cauza invocată s-a pus în discuție de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, un drept de proprietate al B.N.R. care era înscris în cartea funciară, aceasta apărându-se în calitate de proprietar tabular, în condițiile în care statul, în calitate de reclamant, nu a făcut dovada propriului drept pretins asupra imobilului din acel litigiu.

Pe de altă parte, instanța a analizat prin aceeași sentință numai efectele Legii nr. 1056/1946 asupra patrimoniului fostei Bănci Centrale, concluzia la care s-a ajuns fiind identică cu cele reținute de instanțele de fond și apel în prezenta cauză, care au stabilit, însă, că dreptul de proprietate al apelantei-reclamante a fost pierdut ulterior acestui act normativ prin care Statul Român a preluat numai proprietatea acțiunilor.

Prin urmare, nu se poate reține existența elementelor specifice lucrului judecat prin raportare la hotărârea irevocabilă analizată, nefiind tranșat jurisdicțional același raport juridic ca cel dedus judecății în cauza de față.

În ceea ce privește protecția bunului său, de care s-ar bucura apelanta-reclamantă prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului, pusă în discuție prin aceeași hotărâre, Curtea a remarcat că, în prezentul litigiu, nu s-a dovedit că reclamanta ar deține un "bun" care să o legitimeze procesual în a-l apăra/valorifica pe calea revendicării, întrucât dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența constantă a Curții Europene, fiind acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea a mai reținut că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de proprietate sau de orice alt drept real reprezintă, în principiu, un act instantaneu și nu creează o situație continuă (Malhous c. Republicii Cehe, Decizia din 13 decembrie 2000, Mayer și alții c. Germaniei, Decizia din 4 martie 1996, Constandache c. României, etc.), iar art. 1 nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Van der Mussele c. Belgiei, Hotărârea din 23 noiembrie 1983, parag. 48).

În plus, cum corect a observat și prima instanță, apelanta-reclamantă nu poate invoca în justificarea calității sale procesuale active nici împrejurarea că, în raport de preluarea abuzivă a imobilului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dreptul de proprietate nu ar fi ieșit valabil din patrimoniul său, ținând seama că eventuale drepturi în legătură cu asemenea imobile nu pot fi valorificate decât de persoanele îndreptățite la restituire prin urmarea procedurilor instituite de legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, act normativ care însă nu este incident în cazul B.N.R., conform art. 3 alin. (2), astfel cum - cu putere de lucru judecat - s-a stabilit prin Decizia nr. 1412 din 8 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă arătând expres că textul Legii nr. 10/2001 "cuprinde în realitate o consacrare legislativă a unei situații ce exista și la data intrării în vigoare a legii, respectiv aceea că alte persoane juridice decât cele de stat au calitate de persoane juridice prejudiciate prin preluarea abuzivă a imobilelor".

Totodată, lipsa calității procesuale active se impune a fi reținută și în ceea ce privește promovarea unor capete de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil - indiferent de felul nulității actului juridic care a fost invocată în speță, respectiv de cauza de nevalabilitate a cărei constatare se solicită - având în vedere, prin prisma incidenței prevederilor art. 315 C. proc. civ., caracterul accesoriu al acestor capete față de cererea principală de revendicare imobiliară, în condițiile în care un asemenea raport de accesorialitate a fost stabilit prin considerentele deciziei de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială (Decizia nr. 4195 din 2 decembrie 2010), considerente ce trebuie calificate ca fiind decizorii, deoarece au fundamentat soluția, irevocabilă, de stabilire a competenței de soluționare în fond a pricinii în favoarea unei instanțe civile.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a criticat-o pentru următoarele motive:

1. Instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, statuând în mod greșit asupra lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei - art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Contrar celor reținute de instanța de apel, reclamanta a făcut dovada în sensul că patrimoniul B.N.R. s-a menținut și este distinct de patrimoniul statului, respectiv că B.N.R., societate anonimă pe acțiuni, nu a fost dizolvată ca persoană juridică de drept, prin efectul legii de etatizare operând un transfer al dreptului de proprietate asupra acțiunilor băncii din patrimoniul acționarilor persoane fizice (particulari) în proprietatea statului.

Existența unui patrimoniu propriu, ca element constitutiv al oricărei persoane juridice, este recunoscută în perioada regimului comunist tuturor persoanelor juridice, fiind consfințită de prevederile art. 32 și art. 66 din Legea nr. 21/1924, respectiv de dispozițiile art. 26 lit. e) coroborat cu art. 37 din Decretul nr. 31/1954.

În același sens sunt și dispozițiile Legii nr. 1056/1946 privind etatizarea B.N.R. - art. 25 alin. (2), respectiv Decretul nr. 320/1948 pentru organizarea Băncii Republicii Populare Române, art. 16 din decret, potrivit cu care "Banca nu poate cumpăra alte proprietăți imobiliare decât acelea care sunt strict necesare pentru funcționarea ei și ca locuință pentru personal sau pentru realizarea creanțelor ei".

În conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 31/1954, "Drepturile civile pe care le au, ca persoane juridice, organizațiile socialiste (...) sunt recunoscute (...)", iar potrivit dispozițiilor art. 3 din același act normativ, "Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social."

Prin urmare, după etatizare este recunoscut B.N.R., devenită Banca Republicii Populare Române, Banca de Stat, iar ulterior, din nou, B.N.R., un drept de proprietate asupra imobilelor aflate în patrimoniul societății/"organizației socialiste", distinct de proprietatea de stat, drept supus unei afectațiuni speciale, respectiv de utilizare a imobilelor în scopurile indicate în lege, condiție întrunită în privința imobilului în litigiu.

Situația juridică afirmată, vizând distincția de patrimonii, este confirmată, în egală măsură, de prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora "Statul nu răspunde pentru obligațiile întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice."

Or, prin Legea nr. 1056/1946, B.N.R. este constituită în societate pe acțiuni - art. 18 din lege, iar potrivit art. 1 alin. (2) și alin. (3) din Decretul nr. 320/1948, "Patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat. Banca are personalitate juridică."

În aceeași ordine de idei, normele de drept care reglementează organizarea și funcționarea Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat, "se completează cu dispozițiunile legii comerciale, privitoare la societățile anonime și la operațiunile acestora", "acolo unde aceasta - Decretul nr. 320/1948 - nu dispune".

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 20 din Decretul nr. 124/1970 privind organizarea Băncii Naționale a Republicii Socialiste România, "Banca Națională a Republicii Socialiste România este persoană juridică, funcționează pe principiul gestiunii economice proprii".

Dreptul B.N.R. de a "face investiții imobiliare numai pentru necesitățile sale de funcționare și pentru nevoile colective ale personalului" este reglementat și de dispozițiile legale privind organizarea B.N.R. de după 1989, în acest sens fiind art. 60 din Legea nr. 34/1991, art. 58 din Legea nr. 101/1998, precum și art. 55 din Legea nr. 312/2004 privind statutul B.N.R., ca instituție publică independentă.

Instituțiile publice sunt subiecte de drept public care sunt expresia juridică a diferitelor structuri ale puterilor statului, ale administrației publice centrale sau locale. Aceste instituții publice, întrucât au un patrimoniu propriu, au și calitatea de subiecte de drept privat.

Instituțiile publice pot să aibă în patrimoniul lor, pe lângă dreptul de administrare, un drept de proprietate privată, precum și oricare dintre drepturile reale constituite pe temeiul acestuia.

Continuitatea personalității juridice a reclamantei B.N.R. este reținută de instanța de fond, care, prin Sentința civilă nr. 985 din 4 mai 2012, în raport de prevederile Legii nr. 1056/1946 de etatizare, în mod temeinic și legal a statuat că prin actul normativ referit "(...) s-a produs un transfer al acțiunilor B.N.R. către stat (alin. (2) al art. 1 având o funcție explicativă pentru alin. (1)), fără a duce la întreruperea continuității personalității juridice a băncii, aspect confirmat și de către instanța de apel.

În același sens, prima instanță se raportează la dispozițiile Decretului nr. 320/1948 pentru organizarea Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat, decret prin care intervine "(...) transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naționale (...)", statutul băncii de instituție de stat fiind confirmat prin actele normative ulterioare, respectiv Decretul nr. 130/1957 cu privire la organizarea Băncii de Stat a Republicii Populare Române ca instituție de sine stătătoare sub conducerea Consiliului de Miniștri, Decretul nr. 403/1965, Decretul nr. 124/1970, precum și Decretul nr. 504/1970.

Reține instanța de fond că "această transformare nu duce, însă, în sine, la delegitimarea procesuală și la pierderea calității active a reclamantei, întrucât prin același Decret nr. 320/1948, art. 1 alin. (2) prevede că patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat; aceasta înseamnă că B.N.R. - organ de stat (cu denumirea sa veche - Banca Republicii Populare Române), a preluat în patrimoniul său bunurile care au existat în patrimoniul fostei Bănci Naționale a României - societate pe acțiuni, printre care și bunul litigios, ca urmare a transmiterii legale a patrimoniului, iar, apoi, reclamanta din prezenta cauză este continuatoarea fostei Bănci a Republicii Populare - organ de stat, care preluase la rândul său patrimoniul B.N.R. anterioară anului 1946".

Curtea de Apel București, prin decizia recurată, cu încălcarea art. 296 C. proc. civ., se pronunță, în mod distinct, cu privire la legitimarea procesuală activă a reclamantei B.N.R., în raport de dispozițiile Decretului nr. 320/1948, statuând, în mod netemeinic și nelegal, că "împrejurarea că prin același act, Decretul nr. 320/1948, patrimoniul fostei Bănci Naționale a României, ca societate pe acțiuni, fusese transferat noii entități Banca Republicii Populare Române, considerată ca fiind continuatoare a fostei Bănci, nu echivalează cu păstrarea dreptului de proprietate asupra imobilului, ca element al activului patrimonial.

Instanța de apel a mai reținut că, "odată cu schimbarea regimului dreptului de proprietate, bunurile aflate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române (B.N.R.) au devenit bunuri proprietate de stat, parte a patrimoniului statului, în patrimoniul băncii rămânând doar un drept (real) de administrare", altfel spus, Curtea de Apel București susținând "prin cale de dispoziții generale și reglementare", cu încălcarea prevederilor art. 4 C. civ. de la 1864, absența unui patrimoniu distinct al B.N.R., indiferent de forma de organizare existentă, împrejurare ce vine în contradicție cu dispozițiile legale ce au reglementat organizarea B.N.R. după anul 1946.

De altfel, și instanța de fond, în raport de probatoriile administrate în cauză, inclusiv legislația incidentă, conchide că nu "(...) rezultă un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție din patrimoniul B.N.R. în cel al statului sau o trecere integrală a patrimoniului B.N.R. către stat", context în care "trebuie să se țină seama de regimul dreptului de proprietate în perioada 1945 - 1989, întrucât nu este de conceput ca dreptul de proprietate asupra imobilului să nu se fi subsumat uneia din categoriile recunoscute în dreptul socialist (...)".

Or, situația juridică a imobilelor dobândite de către B.N.R. a făcut obiectul cercetării judecătorești, în cauze similare, instanța de judecată statuând, cu putere de lucru judecat, în sensul că "prin efectul legii (Legea nr. 1056/1946), Statul Român a devenit unic acționar al B.N.R., noțiunea de etatizare vizând transmisiunea dreptului de proprietate asupra acțiunilor de la acționarii Băncii la Statul Român, sens în care art. 21 alin. (2) din lege prevedea că Statul Român este singurul proprietar al acțiunilor Băncii. Totodată, instanța va avea în vedere că transmisiunea dreptului de proprietate - drept real absolut inviolabil și garantat de lege - de la orice persoană și cu orice titlu către Statul Român trebuie să rezulte din acte exprese în care să se prevadă în mod expres că o astfel de preluare are loc, acte în care să fie individualizat atât titularul dreptului de proprietate, cât și imobilul ce face obiectul acestei preluări, neputând fi interpretat în acest sens, prin analogie sau în orice altă modalitate, un act ce cuprinde formulări generale (...)" - Sentința civilă nr. 6450 din 5 iulie 2007 pronunțată de Judecătoria Brașov, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 396 din 21 decembrie 2007 a Tribunalului Brașov, respectiv prin Decizia nr. 153 din 13 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel Brașov.

De altfel, anterior anului 1989, bunurile intrau în proprietatea statului prin acte normative de preluare, fiind atribuite în folosință, de către Ministerul Finanțelor, instituțiilor centrale, sfaturilor populare și unităților de stat cărora le erau necesare, în acest sens fiind dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului.

În cauză, așa cum a reținut și instanța de fond, "nu sunt depuse la dosar eventuale acte originare, directe, din care să rezulte un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție din patrimoniul B.N.R. în cel al statului sau o trecere integrală a patrimoniului B.N.R. către stat (...). Lipsa acestor documente nu naște, în sine și în mod necesar, prezumția perpetuării dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul reclamantei, dar nici referirea la Protocolul din 1961, fără identificarea sau depunerea acestui protocol, nu dovedește în sine contrariul."

Prin urmare, atât în primă instanță, cât și în etapa procesuală a apelului, instanțele au reținut transmisiunea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în patrimoniul statului, în absența unor acte normative de preluare care să ateste, în mod expres, un atare transfer, cu individualizarea precisă a titularului dreptului de proprietate, cât și a imobilului ce face obiectul preluării în proprietatea statului, preluare ce ar rezulta, în opinia instanțelor, din regimul juridic al dreptului de proprietate socialistă de stat, "(...) unitățile și organele de stat având doar un drept de administrare directă asupra bunurilor".

Or, în acord cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atributul instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului constituie, în fapt, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, respectiv în privința dreptului de proprietate dedus judecății.

În cauză, instanțele de apel și de fond, deși au reținut că nu există acte normative care să ateste un transfer al dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție din patrimoniul B.N.R. în cel al statului sau o trecere integrală a patrimoniului B.N.R. către stat, nu procedează la valorificarea situației juridice referite din perspectiva aprecierii asupra valabilității, caracterizării titlului statului, constatării unei încălcări a dreptului de proprietate afirmat, respectiv a unei ingerințe în exercitarea aceluiași drept de proprietate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat, în fiecare speță în parte, după caz, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea normei privind protecția proprietății, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

În mod unitar, s-a statuat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului că este întrunită prima cerință, privind existența unui bun în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând bunuri actuale, valori sau interese patrimoniale sau speranța legitimă de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi de existența unui bun actual în măsura în care vânzarea imobilelor s-a realizat de către stat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv prin care s-a constatat nelegalitatea preluării la stat a imobilelor, anterior anului 1989.

Dovada existenței și perpetuării în timp a unui drept de proprietate al B.N.R. și a unui patrimoniu distinct de cel al statului o constituie faptul că alte imobile dobândite de B.N.R. anterior legii de etatizare, supuse aceluiași regim juridic ca și imobilul ce face obiectul cauzei de față, sunt în prezent înregistrate în patrimoniul B.N.R. și înscrise în cartea funciară, în baza titlurilor de proprietate emise anterior etatizării.

Este de menționat, sub acest aspect, încheierea de intabulare a dreptului de proprietate, în favoarea B.N.R., asupra imobilului din str. L. nr. X, din cuprinsul căreia rezultă că au fost avute în vedere, la nivelul anului 2007, două titluri de proprietate, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare nr. FF din 23 mai 1933, prin care B.N.R. a dobândit dreptul de proprietate asupra respectivului imobil și H.G. nr. 423/1991, care a reconfirmat dreptul de proprietate asupra acestuia în beneficiul B.N.R., la nivelul anului 1991.

Din perspectiva aprecierii asupra continuității personalității juridice, este de subliniat că imobilul din str. D. prezintă o situație juridică similară, dreptul de proprietate al B.N.R. asupra acestui imobil fiind intabulat în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare intervenit în anul 1923, imobil ce a făcut, de asemenea, obiectul H.G. nr. 423/1991, alături de imobilele din str. L. nr. Y, str. D. (imobil revendicat în prezentă cauză) și str. C.V.

Din această perspectivă, prevederile constituționale aplicabile în perioada regimului comunist, referitoare la bănci - proprietatea întregului popor, trebuie interpretate în sensul în care acțiunile dobândite de stat în temeiul Legii nr. 1056/1946 sunt proprietatea statului, a întregului popor.

Banca este instituție de stat, bun al întregului popor, însă funcționează ca persoană juridică, pe principiul gestiunii economice proprii - art. 20 din Decretul nr. 124/1970, având un patrimoniu distinct de acela al statului.

Pe cale de consecință, nici legea de etatizare, nici dispozițiile de reglementare a organizării și funcționarii Băncii Naționale după etatizare, respectiv nici dispozițiile constituționale aplicabile în perioada de referință nu au dispus și nici nu au produs efecte juridice din perspectiva unui transfer de patrimoniu, patrimoniu deținut anterior de B.N.R. - Societate Anonimă, în proprietatea statului, respectiv de confuziune a acestui patrimoniu cu patrimoniul statului.

Instanța de apel nu a analizat în niciun fel efectele Protocolului din 1961, despre care se face vorbire în expunerea de motive pentru adoptarea H.G. nr. 423/1991, limitându-se a aprecia, în mod greșit, consecința nepublicării acestui act normativ (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

În ceea ce privește pretinsa transmitere cu titlu gratuit a imobilelor din str. D., în anul 1961, în proprietatea Ministerului Finanțelor, despre care se face vorbire în expunerea de motive la H.G. nr. 423/1991, prin Protocol (nedepus la dosar), este de observat că protocolul referit nu constituie un act valabil de transmitere a dreptului de proprietate, el putând fi calificat din punct de vedere juridic cel mult ca un act de transmitere a unui drept de administrare asupra celor două imobile, pentru următoarele considerente:

a) În aceeași expunere de motive la H.G. nr. 423/1991 se susține că imobilele din Str. L. nr. X și Z și str. C.V. ar fi trecut, în mod gratuit, din proprietatea Băncii Naționale în proprietatea Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați, în baza Decretului nr. 285/1977.

b) În conformitate cu prevederile Decretului nr. 285/1977 privind înființarea Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați, rezultă că această întreprindere a dobândit ca efect al înființării un drept de administrare asupra respectivelor imobile, iar nu un drept de proprietate - art. 3 din Decretul nr. 285/1877.

c) În consecință, în ceea ce privește imobilele din str. D., în condițiile în care Protocolul nu a fost analizat de instanță și există dubiu în ceea ce privește distincția între dreptul de administrare și dreptul de proprietate în expunerea de motive la H.G. nr. 423/1991, protocolul menționat nu face dovada încetării dreptului de proprietate al B.N.R. asupra celor două imobile.

Dovada faptului că Protocolul din 1961 nu a avut ca efect transmiterea proprietății nici pentru imobilul în litigiu din str. D. nr. GG și nici pentru imobilul din str. D. nr. HH (despre care se face vorbire că ar fi fost transmis împreună cu acela din str. D. nr. GG, în proprietatea Ministrului de Finanțe), o constituie împrejurarea că dreptul de proprietate al B.N.R. asupra imobilului din str. D. nr. HH este în prezent intabulat în cartea funciară în baza unui contract de vânzare-cumpărare intervenit în anul 1923, imobilul regăsindu-se în proprietatea privată a reclamantei, instituție publică.

Încheierea de intabulare a dreptului de proprietate al B.N.R. asupra imobilul din str. D. nr. HH reține, cu privire la H.G. nr. 423/1991, în sensul că "aceasta atestă transmiterea dreptului de proprietate și a posesiei în favoarea B.N.R. în anul 1991".

Nu în ultimul rând, și celelalte imobile despre care se face vorbire în expunerea de motive la H.G. nr. 423/1991, respectiv imobilele din str. L. nr. X și Z și str. C.V., sunt în prezent atestate în proprietatea B.N.R. în mod distinct de proprietatea statului, fiind intabulat dreptul de proprietate al B.N.R. în temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate anterior etatizării, aspect ce confirmă recunoașterea unui patrimoniu propriu al B.N.R., patrimoniu distinct de cel al statului, chiar dacă în prezent B.N.R. este instituție de stat, continuitatea în drepturi a B.N.R., precum și faptul că H.G. nr. 423/1991 a produs efecte juridice.

Prin urmare, infirmarea calității procesuale active, respectiv negarea continuității personalității juridice a B.N.R. este netemeinică și nelegală, fiind în contradicție cu dispozițiile legale incidente.

2. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut, în mod greșit, obligativitatea publicării H.G. nr. 423/1991.

În conformitate cu prevederile constituționale în vigoare la data adoptării H.G. nr. 423/1991, doar anumite acte normative emise de către puterile statale erau supuse obligativității publicării, respectiv legile, decretele de lege, precum și hotărârile cu caracter normativ adoptate de către Consiliul de Miniștri (art. 57, art. 69, art. 79 din Constituția din 1986).

Pe cale de consecință, obligativitatea publicării hotărârilor cu caracter individual (caracteristică ce este atribuită H.G. nr. 423/1991) nu subzistă.

Caracterul individual al H.G. nr. 423/1991 determină excluderea acesteia de la aplicarea art. 150 din Constituția României din 1991, care se referă la abrogarea legilor și a altor acte normative neconforme cu normele constituționale.

Prin urmare, la momentul adoptării H.G. nr. 423/1991, normele constituționale în vigoare, singurele ce puteau avea incidența sub aspectul obligativității publicării, erau cele stabilite prin Constituția din 1986, norme care nu prevedeau nici obligativitatea publicării hotărârilor de Guvern și, cu atât mai puțin, sancțiunea inexistenței acestora în caz de nepublicare.

În mod netemeinic și nelegal, în absența unui cadru normativ de reglementare, instanța de apel se pronunță, totuși, în sensul că "nu poate rămâne fără niciun efect sancționator nepublicarea H.G. nr. 423/1991, efectul constând, în speță, în constatarea inexistenței actului administrativ ca manifestare de voință unilaterală a autorității în sensul de a produce efecte juridice", prin raportare și la adresa Secretariatului General al Guvernului din data de 11 octombrie 2007, adresă ce în opinia instanței confirmă soluția reținută.

În altă ordine de idei, prin Adresa nr. 20E/116 din 14 martie 2007 emisă de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului, B.N.R. i se pune în vedere să dispună "ca documentul (H.G. nr. 423/1991) să fie gestionat în mod similar hotărârilor de Guvern cu caracter militar".

Curtea de Apel București, cu referire la această din urmă adresă, a statuat în sensul că "în condițiile în care caracterul secret nu rezultă nici din însăși hotărârea de Guvern sau din vreun act conex acesteia emis de Guvernul României în exercițiul atribuțiilor sale (Adresa de înaintare cu nr. 20E/116 din 14 martie 2007 neconstituind un asemenea act), fără a cenzura existența actului administrativ, ca manifestare de voință unilaterală a autorității, hotărâre de Guvern cu caracter individual, H.G. nr. 423/1991, a cărei existență este confirmată prin Adresa nr. 20E/116 din 14 martie 2007 emisă de Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului.

Cu luarea în considerare a aspectelor expuse, hotărârea instanței de apel este criticabilă și în raport de motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

3. Prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În mod netemeinic și nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor cuprinse în decizia de casare, pronunțată în primul ciclu procesual, însă prevalându-se de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel București a constatat că "lipsa calității procesuale active se impune a fi reținută și în ceea ce privește promovarea unor capete de cerere accesorii având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a aceluiași imobil - indiferent de felul nulității actului juridic care a fost invocată în speță, respectiv de cauza de nevalabilitate a cărei constatare se solicită - având în vedere, prin prisma incidenței prevederilor art. 315 C. proc. civ., caracterul accesoriu al acestor capete față de cererea principală, de revendicare imobiliară, în condițiile în care un asemenea raport de accesorietate a fost stabilit prin considerentele deciziei de casare, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială (Decizia nr. 4195 din 2 decembrie 2010)".

Or, prin Decizia nr. 4195 din 2 decembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat: "De asemenea, capătul de cerere privind anularea Contractului nr. DD/2007 are un caracter accesoriu față de celelalte capete de cerere, urmând a fi soluționat de instanța care este competentă să soluționeze capetele de cerere principale."

Soluția este determinată de caracterul accesoriu, subsecvent, al Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. DD din 19 decembrie 2007, prin care B.G. a înstrăinat imobilul construcție și teren din str. D. nr. GG, către SC D.I. SRL.

Capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. AA din 12 iulie 1993, având ca obiect imobilul construcție situat în str. D. nr. GG, respectiv a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. BB din 23 noiembrie 2004, având ca obiect imobilul teren în suprafață de 1492 mp, situat în str. D. nr. GG, intervenite între R.A.A.P.P.S. și B.G. sunt însă capete principale în cerere, decizia de casare referită nefiind în sens contrar.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea căii de atac promovate, casarea deciziei recurate și a sentinței de fond și trimiterea pricinii, spre rejudecare, în vederea cercetării cauzei pe fond, la prima instanță.

Intimatele-pârâte R.A.A.P.P.S. și SC D.I. SRL au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, referitor la încadrarea în drept a recursului, este de menționat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care acestea le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate/motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sensul de negotium juris.

Criticile formulate de recurentă aduc în discuție, pe de o parte, modul de aplicare a legii, de către instanța de apel, în dezlegarea problemei calității procesuale active, iar, pe de altă parte, chestiunea respectării deciziei de casare, ceea ce permite încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare.

1. Contrar susținerilor din recurs, instanța de apel a stabilit corect efectele etatizării B.N.R. asupra naturii juridice a băncii și patrimoniului acesteia, precum și, prin raportare la actele normative succesive ulterioare etatizării, situația proprietății imobilului litigios, cu consecința reținerii lipsei calității procesuale active a reclamantei, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Astfel, etatizarea B.N.R., prin Legea nr. 1056/1946, a avut ca efect doar un transfer al acțiunilor băncii către stat, nu și întreruperea continuității personalității juridice a băncii - societate pe acțiuni. Argumente de text în acest sens rezidă în dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 1056/1946, potrivit cărora, pe data etatizării B.N.R., 1 ianuarie 1947, proprietatea acțiunilor B.N.R. trece liberă de orice sarcini în patrimoniul statului, respectiv art. 18 din titlul vizând statutul B.N.R., care se referă expres la forma de organizare a băncii de la acel moment - "B.N.R., constituită în societate pe acțiuni (...)".

Transformarea naturii juridice a fostei Bănci Naționale a României, din societate pe acțiuni în organ al puterii de stat, s-a realizat ulterior, în anul 1948, prin Decretul nr. 320/1948, care a prevăzut că B.N.R. se transformă în Banca Republicii Populare Române, Banca de Stat (art. 1 alin. (1) din decret).

În ce privește patrimoniul, art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 320/1948 a prevăzut că "patrimoniul B.N.R. trece asupra Băncii Republicii Populare Române, Banca de Stat", operând, astfel, o transmitere legală a patrimoniului fostei bănci, constituită ca societate pe acțiuni, către noua entitate, devenită organ de stat.

O asemenea transmisiune nu echivalează, însă, cu perpetuarea dreptului de proprietate în patrimoniul entității de stat, întrucât aceasta ar însemna ignorarea regimului juridic al dreptului de proprietate, astfel cum acesta a fost reglementat legal în perioada comunistă, sens în care corect au apreciat și instanțele anterioare.

Astfel, chiar dacă la nivelul anului 1948, Banca Republicii Populare Române, ca instituție de stat, era proprietara imobilului litigios, urmare a transferului către ea a patrimoniului fostei Bănci Naționale a României - societate pe acțiuni, ulterior, această situație s-a schimbat, ca efect al schimbării regimului dreptului de proprietate. Mai exact, bunurile aflate în patrimoniul B.N.R. - organ de stat (cu denumirea sa veche - Banca Republicii Populare Române) au devenit proprietate de stat, parte a patrimoniului statului, în patrimoniul băncii rămânând doar un drept de administrare.

Susținerile recurentei în sensul că și în perioada regimului comunist era recunoscută, prin lege, existența unui patrimoniu oricărei persoane juridice sunt corecte. Greșită este, însă, concluzia trasă de parte în raport de acest considerent, aceea că în perioada respectivă era recunoscut B.N.R., ca instituție de stat, un drept de proprietate asupra imobilelor aflate în patrimoniul său, distinct de proprietatea de stat. Aceasta deoarece, fără a nega în vreun fel existența patrimoniului pentru persoanele juridice de stat, legislația din perioada comunistă a adus o restrângere a drepturilor deținute anterior de acestea, în sensul că bunurile aflate în patrimoniul unităților și organelor de stat făceau obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparținea statului, iar unitățile și organele de stat păstrau doar un drept de administrare directă asupra bunurilor.

Activul patrimonial cuprinde toate drepturile subiective cu valoare economică aparținând persoanei juridice, drepturi reale - categorie care nu se limitează doar la dreptul de proprietate - sau de creanță. Prevalându-se de dispozițiile legale care recunosc existența patrimoniului, ca element constitutiv al oricărei persoane juridice, recurenta ignoră că în activul patrimonial poate intra orice drept real, nu numai dreptul de proprietate, sens în care face abstracție de normele legale privind regimul proprietății din perioada comunistă, esențiale în stabilirea dreptului real asupra imobilului litigios, existent în patrimoniul B.N.R., în perioada regimului politic trecut.

Or, sub acest aspect, în mod corect instanțele anterioare s-au raportat la regimul proprietății din acea perioadă, reținând că dreptul de proprietate asupra imobilului litigios nu putea exista în afara categoriilor recunoscute de dreptul socialist.

Astfel, după ce prin Constituția de la 1948 s-a creat cadrul juridic pentru trecerea în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor, a mijloacelor de producție, băncilor și societăților de asigurare, care erau proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice (art. 11), prin Constituția de la 1965 s-a consacrat, în mod expres, că economia țării este o economie socialistă, bazată pe proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție (art. 5), stabilindu-se că proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție are două forme: proprietatea socialistă de stat - asupra bunurilor aparținând întregului popor - și proprietatea cooperatistă - asupra bunurilor aparținând fiecărei organizații cooperatiste (art. 6).

Bunurile deținute de unitățile și organele de stat făceau, așadar, obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat, ce aparținea statului, unităților și organelor de stat fiindu-le recunoscut doar un drept de administrare directă, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate socialistă de stat.

Prin urmare, bunul litigios, deși intrat cu titlu de proprietate în patrimoniul Băncii Republicii Populare Române - organ de stat (ca efect al transmiterii, prin Decretul nr. 320/1948, a patrimoniului fostei Bănci Naționale a României - societate pe acțiuni, în care se afla dreptul de proprietate asupra respectivului bun, dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare nr. EE/1937), a devenit, ulterior, odată cu schimbarea regimului dreptului de proprietate, bun proprietate socialistă de stat, iar în patrimoniul băncii, ca instituție de stat, a rămas doar dreptul de administrare directă asupra acestuia, astfel că reclamanta nu poate justifica existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra bunului litigios și, implicit, calitatea sa procesuală activă.

Faptul că la dosar nu s-a depus actul originar privind transferul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios din patrimoniul Băncii în cel al statului nu este de natură a infirma această teză, cum neîntemeiat pretinde recurenta. În absența unui asemenea document, raportarea la dispozițiile legale privind regimul proprietății din perioada 1945 - 1989 era relevantă în stabilirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, întrucât nu este posibil ca dreptul de proprietate asupra acestuia să fi existat în afara categoriilor recunoscute de legislația epocii, sens în care corect au apreciat și instanțele anterioare.

Schimbarea regimului juridic al imobilului litigios, în sensul că acesta a devenit, ulterior etatizării, proprietate de stat, banca păstrând doar un drept de administrare directă asupra acestuia, este confirmat și de prevederile Statutelor B.N.R. reglementate prin Decretul nr. 504/1970 (art. 8 din statut) și prin H.C.M. nr. 507/1965 (art. 4), din care rezultă că fondul mijloacelor fixe se află în administrarea directă a băncii, fiind astfel cert că cel mai târziu din anul 1965, când a intrat în vigoare H.C.M. nr. 507/1965, dreptul de proprietate asupra imobilului litigios nu s-a mai aflat în patrimoniul B.N.R., care avea doar un drept de administrare directă asupra mijloacelor fixe, ci al statului, ceea ce corespundea regimului proprietății din epocă.

De altfel, dacă ulterior etatizării, reclamanta nu ar fi pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, nu s-ar mai fi justificat necesitatea emiterii H.G. nr. 423/1991 (celălalt titlu exhibat de reclamantă), prin care respectivul bun să treacă din "proprietatea" Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați în proprietatea B.N.R. Chiar în expunerea de motive pentru emiterea acestei hotărâri de Guvern, poziția B.N.R. a fost în sensul că imobilul în litigiu ar fi trecut în anul 1961, cu titlu gratuit, în proprietatea Ministerului Finanțelor, ca urmare a protocolului încheiat între B.N.R. și acest minister și, apoi, ca efect al Decretului nr. 285/1977, în proprietatea Întreprinderii pentru Administrarea Clădirilor din subordinea Oficiului Economic Carpați, ceea ce confirmă, o dată în plus, că dreptul de proprietate asupra imobilului litigios a ieșit din patrimoniul B.N.R. în perioada regimului politic trecut.

În orice caz, cel mai târziu în anul 1965, când prin H.C.M. nr. 507/1965 s-a adoptat Statutul B.N.R., care prevedea că fondul mijloacelor fixe se afla în administrarea directă a băncii, dreptul de proprietate asupra imobilului litigios nu se mai afla în patrimoniul B.N.R., ci al statului. În acest context, nici nu mai avea relevanță dacă transferul dreptului de proprietate de la B.N.R. la stat s-a realizat prin Protocolul din anul 1961, menționat în expunerea de motive la H.G. nr. 423/1991, așa încât nu mai prezenta utilitate în cauză analizarea efectelor acestui protocol, situație în care nu se poate imputa instanței de apel neefectuarea unei atare analize, criticile în acest sens nefiind întemeiate.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei, Sentința civilă nr. 6450 din 5 iulie 2007 a Judecătoriei Brașov, definitivă și irevocabilă, nu se opune cu putere de lucru judecat în prezenta cauză pe aspectul existenței în patrimoniul B.N.R. a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, cât timp situația patrimonială a B.N.R. după momentul etatizării nu a făcut obiectul analizei instanței, singura chestiune tranșată jurisdicțional în litigiul anterior, care se suprapune cu cea din cauza pendinte, fiind cea a efectelor legii etatizării, Legea nr. 1056/1946, asupra patrimoniului fostei Bănci Naționale a României SA, or, sub acest aspect, concluzia instanțelor din ambele litigii este identică, și anume că prin efectul legii de etatizare, banca nu a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul său, operând doar un transfer al acțiunilor băncii către stat.

De asemenea, nu se poate reține nici că dovada perpetuității în timp a dreptului de proprietate al B.N.R. asupra imobilului litigios ar constitui-o faptul că alte imobile dobândite de B.N.R., anterior legii de etatizare, au fost înscrise în cartea funciară pe numele acesteia, în baza titlurilor de proprietate emise anterior etatizării, cum neîntemeiat pretinde recurenta. Înscrierea în cartea funciară a altor imobile nu are nicio relevanță în speță, unde interesează stabilirea regimului juridic al imobilului în litigiu, raportat la situația sa concretă.

În ce privește susținerile recurentei referitoare la calitatea sa de titulară a unui "bun", acestea sunt neîntemeiate, fiind stabilit că recurenta a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului litigios ulterior etatizării. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene, speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate, care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu este asimilabilă noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Pentru a justifica existența, în patrimoniul său, a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, recurenta a susținut și nevalabilitatea titlului de preluare al statului. Însă, așa cum corect au apreciat și instanțele anterioare, în cazul preluării de către stat a unor bunuri din proprietatea unei autorități publice a statului, o atare autoritate nu poate contesta validitatea titlului statului, întrucât astfel s-ar ajunge la o ipoteză de tip "statul versus statul", acesta fiind și motivul pentru care art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exclude calitatea instituțiilor publice de a reclama pierderea unor proprietăți în perioada regimului comunist, ca urmare a unui abuz al statului.

În concluzie, neexistând o perpetuare a dreptului de proprietate în patrimoniul B.N.R. din 1937 până în prezent, acest drept trecând din patrimoniul băncii în cel al statului cel mai târziu în anul 1965, reclamanta nu se poate legitima procesual activ în raport de actul de vânzare-cumpărare nr. EE/1937.

2. Contrar celor afirmate prin motivele de recurs, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a legii, reținând că reclamanta nu se poate legitima procesual activ în cauză nici în baza H.G. nr. 423/1991, criticile pe acest aspect nefiind întemeiate.

În ceea ce privește legea aplicabilă privind regimul hotărârilor de Guvern la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991, aceasta a fost corect determinată de instanțele anterioare ca fiind Legea nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României.

Aplicabilitatea dispozițiilor Constituției Republicii Socialiste România din 1965, republicată în 1986, pe care o reclamă recurenta, este discutabilă în contextul schimbării de regim politic intervenită la 22 decembrie 1989, care a atras un regim constituțional sui generis până la intrarea în vigoare a Constituției din 1991, regim constituțional alcătuit din cutume constituționale și legi, decrete ori decrete-legi ce reglementau organizarea și funcționarea unora din puterile statului de la acel moment (Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, Guvernul României etc.), peste dispozițiile și în afara instituțiilor reglementate de fosta Constituție (Marea Adunare Națională, Consiliul de Stat, Consiliul de Miniștri etc.), precum și un alt regim al actelor normative.

Independent, însă, de aplicabilitatea sau nu a dispozițiilor Constituției Republicii Socialiste România, întrucât în perioada cuprinsă între abolirea regimului comunist și intrarea în vigoare a noii Constituții din 1991 (22 decembrie 1989 - 13 decembrie 1991) a fost adoptată Legea nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României, care reglementa inclusiv regimul hotărârilor de Guvern, lege în vigoare la momentul emiterii H.G. nr. 423/1991, în mod corect instanțele anterioare au avut în vedere această lege în aprecierea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească H.G. nr. 423/1991 pentru a produce efecte juridice.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 37/1990, hotărârile Guvernului, cu excepția celor care, potrivit legii, constituie secret de stat, se publică în Monitorul Oficial.

Rezultă că textul instituie condiția publicării hotărârilor de Guvern, fără nicio distincție în funcție de caracterul individual sau normativ al acestora, singura excepție de la condiția publicării fiind dată de caracterul de secret de stat al hotărârii de Guvern.

Având în vedere regula de interpretare logică a legii civile, exprimată prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, argumentul recurentei în sensul că H.G. nr. 423/1991 nu trebuia publicată pentru că are caracter individual, iar nu normativ, nu poate fi primit.

Cum, în speță, este necontestat că H.G. nr. 423/1991 nu a fost publicată, iar Legea nr. 37/1990 excepta de la condiția publicării numai hotărârile de Guvern cu caracter de secret de stat potrivit legii, se impunea a se stabili dacă H.G. nr. 423/1991 avea sau nu caracter de secret de stat.

Raportat la conținutul normei din art. 7 alin. (3) al Legii nr. 37/1990, este corectă concluzia instanțelor anterioare, potrivit căreia caracterul de secret de stat trebuie să fie dat de o lege sau să rezulte din însuși cuprinsul hotărârii de Guvern.

Or, recurenta nu a evocat vreo lege care să fi dat caracter de secret de stat hotărârilor de Guvern de natura H.G. nr. 423/1991, iar caracterul de secret de stat al acestei hotărâri de Guvern nu rezultă nici din cuprinsul ei și nici din vreun act conex acesteia, emis de Guvernul României în exercițiul atribuțiilor sale, neavând acest caracter Adresa nr. 20E/116 din 14 martie 2007 emisă de Guvernul României, pe care o invocă recurenta, întrucât aceasta este o simplă adresă de înaintare către B.N.R., urmare a solicitării acestei instituții, a copiei H.G. nr. 423/1991. Prin urmare, faptul că în cuprinsul acestei adrese se solicită destinatarului să gestioneze documentul în mod similar hotărârilor de Guvern cu caracter militar, nu dă caracter secret H.G. nr. 423/1991, cum neîntemeiat pretinde recurenta.

În concluzie, în mod corect s-a reținut, în cauză, raportat la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 37/1990, că H.G. nr. 423/1991 trebuia în mod obligatoriu publicată.

De asemenea, tot în mod corect, instanțele anterioare au reținut și sancțiunea aplicabilă pentru neîndeplinirea acestei condiții legale.

Împrejurarea că legea incidentă speței, Legea nr. 37/1990, nu prevedea expres vreo sancțiune în cazul nepublicării hotărârii de Guvern în Monitorul Oficial, nu confirmă teza susținută de recurentă, aceea a inexistenței sancțiunii. Aceasta deoarece, sancțiunea poate fi și virtuală, ceea ce decurge din structura trihotomică a normei juridice, ale cărei componente sunt: ipoteza (condițiile în care tipuri de subiecte vor avea tipuri de conduită), dispoziția (tipul de conduită cerut) și sancțiunea (urmările nerespectării tipului de conduită cerut).

Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, în cazul nerespectării unei norme legale cu caracter imperativ ce obligă emitentul actului administrativ la aducerea lui la cunoștință prin publicare, sancțiunea virtuală operantă constă în inexistența actului administrativ, ceea ce înseamnă că acesta nu produce niciun fel de efecte juridice, ca și când nu ar exista.

Faptul că nerespectarea unei astfel de norme juridice nu poate rămâne nesancționată este confirmat și de actuala ordine constituțională, în care este prevăzută expres sancțiunea inexistenței hotărârilor de Guvern care nu au fost publicate (art. 108 alin. (4) din Constituția de la 1991).

În concluzie, fiind un act inexistent, cât timp nu a fost publicat în Monitorul Oficial, H.G. nr. 423/1991 nu îi poate justifica reclamantei calitatea de titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios și, implicit, nici calitatea procesuală activă.

3. Criticile prin care se impută instanței de apel că a nerespectat decizia de casare, atunci când a reținut caracterul accesoriu al capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității Contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA din 12 iulie 1993 și nr. BB din 23 noiembrie 2004, cu consecința lipsei calității procesuale active a reclamantei și pe aceste capete de cerere, nu sunt întemeiate.

Interpretarea dată de recurentă Deciziei de casare nr. 4195 din 2 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, în sensul că prin aceasta s-ar fi stabilit caracterul accesoriu numai pentru capătul de cerere în nulitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. DD/2007, nu și pentru capetele de cerere în nulitatea Contractelor de vânzare-cumpărare nr. AA din 12 iulie 1993 și nr. BB din 23 noiembrie 2004, este greșită.

Instanța de recurs a stabilit, în mod neechivoc, că are caracter principal numai capătul de cerere în revendicare, înțelegându-se astfel că toate celelalte capete de cerere, respectiv în anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare atacate, au caracter accesoriu, fiind o simplă eroare de redactare menționarea caracterului accesoriu pentru capătul de cerere în anulare numai în privința unuia, nu a tuturor celor trei contracte de vânzare-cumpărare atacate.

Pe cale de consecință, reținând, în raport de decizia de casare, caracterul accesoriu al capetelor de cerere în anularea celor trei contracte de vânzare-cumpărare atacate în cauză, față de cererea principală în revendicare, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., iar față de acest raport de accesorialitate, în mod corect curtea de apel a apreciat că soluția lipsei calității procesuale active a reclamantei pe capătul de cerere în revendicare se impune a fi reținută și în ce privește capetele de cerere în anularea contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilul revendicat.

De altfel, independent de caracterul accesoriu sau principal al capetelor de cerere în nulitate, reținerea lipsei calității procesuale active a reclamantei și cu privire la aceste capete de cerere se impunea în cauză, întrucât, ca terț față de contractele atacate, reclamanta nu își poate justifica interesul în atacarea acestora și, implicit, nici calitatea procesuală activă, în absența calității de proprietar a imobilului ce face obiectul respectivelor contracte.

Față de considerentele prezentate, nefiind întrunite cerințele cazurilor de modificare și casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere că, prin respingerea recursului, recurenta-reclamantă a căzut în pretenții față de părțile adverse, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., la cererea intimatei-pârâte SC D.I. SRL, instanța o va obliga pe recurentă la plata cheltuielilor de judecată suportate de această intimată în faza recursului. Cheltuielile de judecată se vor acorda în cuantum de 5.000 RON, reprezentând onorariu de avocat redus de la 22.028,35 RON, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de munca îndeplinită de avocat, constând în formularea întâmpinării prin care s-au reiterat apărările din fazele procesuale anterioare, respectiv susținerea orală a pricinii, prin însușirea concluziilor avocatului intimatei B.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.N.R. împotriva Deciziei civile nr. 436A din 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.000 RON către intimata-pârâtă SC D.I. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.

Procesat de GGC - AZ