Inadmissibility of common-law revindication for state-nationalized properties under the special reparative regime of Law No. 10/2001

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 21 octombrie 2011, au formulat cerere de chemare în judecată, precizată la data de 16 februarie 2012, reclamanții S.M., S.H., S.R.G., G.I., G.A., P.H. și F.H. în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Prefectura Județului Timiș, C.I., C.L., P.A.C., B.M., B.E., A.A., A.E., F.M.G. și F.C.L., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună constatarea dreptului reclamanților la „restitutio in integrum” a imobilului situat în Timișoara str. B. cu terenul aferent de 550 mp, urmare a constatării prin sentința definitivă și irevocabilă a Tribunalului Timiș, secția civila, nr. 397A din 3 noiembrie 2004, că „Statul Român a dobândit fără titlu valabil imobilele”, constatarea faptului că imobilul din str. B. nu a fost divizat în unități locative, cu forme legale și nici nu există avizarea acestei lucrări de către O.C.O.T., astfel încât înscrierea ei la data de 23 iunie 1997 în C.F. X1, constituie o nelegalitate, un abuz și, implicit, o nulitate absolută.

Au solicitat constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-comparare încheiate de pârâții de rang 3 și 4 cu pârâții de rang 6, 7, 10, 11, 12, 17, precum și a contractelor subsecvente încheiate de „cumpărători” cu terțe persoane, pârâții de rang 8 și 9; constatarea dreptului reclamanților la retrocedarea în natură a întregului spațiu de la parterul imobilului din str. B. și parțial de la demisol, constatând că aceste spații sunt spații comerciale și de producție; constatarea nelegalității dezmembrării topometrului cu 541 mp teren din C.F. X1, (al antecesorilor reclamanților) și dezlipirea acestuia cu transcrierea în C.F. X2, în folosință și, apoi, în proprietatea pârâților de rang 13, 14, 15, 16.

Au solicitat ca, în situația în care se va constata că nu se mai poate retroceda terenul în natură, să fie obligat Statului Român la plata de despăgubiri echivalente cu valoarea actuală de piață, cu cheltuieli de judecată; obligarea Statului Român la retrocedarea în natură a imobilului situat în Timișoara str. B. (cu toate apartamentele, respectiv apartamentul Y1, apartamentul Y2, apartamentul Y3, apartamentul Y4, apartamentul Y5) , precum și a tuturor spațiilor de la parter și parțial demisol, foste spatii comerciale și de producție.

În cazul în care se va constata că există motive insurmontabile și anumite spații nu se pot restitui în natură, a solicitat restituirea parțială în natură, iar pentru spațiile, construcții și teren, nerestituibile, să se dispună obligarea Statului Român la despăgubiri echivalente cu valoarea actuală de piața a acestor imobiliare, cu cheltuieli de judecată.

Au solicitat să se constate, pe cale de consecință, nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare a imobilului, situat în Timișoara, str. B., înregistrat în C.F. X1 top Z1 casa și curte cu 550 mp, precum și top Z2 gradina de 341 mp, C.F. nou fiind sub nr. X3; „nulitatea absolută” a vânzărilor-cumpărărilor pârâților de rang 3 și 4, către cumpărătorii-pârâții de rang 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12 (chiriași), pe motivul de nelegalitate, imobilul fiind divizat nelegal, neexistând nici un plan, în acest sens, efectuat de specialiști autorizați și nicio avizare legală și obligatorie a O.C.P.I., pentru împărțirea imobilului în apartamente.

De asemenea, au solicitat să se constate faptul ca pârâții de rang 3 și 4 sunt de rea-credință deoarece au vândut un imobil astfel împărțit în apartamente, creând confuzii deliberate față de spațiile comerciale de la parter.

Au mai solicitat să se constate reaua-credința a cumpărătorilor de rang 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, care au cumpărat entități locative echivoce, fără avizarea legală a împărțirii în unități locative distincte. Au solicitat să se constate reaua-credință a cumpărătorilor-chiriași și nulitatea absolută a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare efectuate intre pârâții de rang 3 și 4 cu parații de rang 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, reținând reaua-credința a pârâților în exercițiul drepturilor civile, constatând și nulitatea absolută a contractelor de cumpărare a terților subsecvenți, reținând aici atât nulitatea absolută „ope legis” (vânzarea făcută de chiriași înainte de împlinirea termenului de 10 ani și inserarea în cuprinsul „promisiunilor de vânzare-cumpărare”, a prețului plătit și încasat cât și nulitatea absolută derivată din principiu de drept civil „accesorium sequitur principale”, constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare a foștilor chiriași-cumpărători de la Stat, cu terți dobânditori, chiar prin acte notariale, aplicând principiul „quod nullum est, nullum producit efectum”.

Au solicitat restituirea în natură a întregului imobil situat în Timișoara str. B., casa și curte cu 550 mp teren, înscris în C.F. vechi X1 top Z1 și C.F. nou col. X3, denumit impropriu la demisol; apartament denumit SAD, cu unitate individuală, compus din doua încăperi și wc, plasat în descriere improprie în C.F. cu numai suprafața arătată mai sus, în timp ce spațiul comercial al casei naționalizate cuprindea întregul parter, locuințele fiind la mezanin; înscrierea dreptului reclamanților de proprietate asupra imobilului, casă și teren aferent de 550 mp în C.F. colectivă, dispunând formarea unei singure cărți funciare așa cum a fost inițial și despăgubirea reclamanților cu contravaloarea unor despăgubiri materiale echivalente cu valoarea actuală de piață a terenului în suprafață de 341 mp, dezmembrat din proprietatea noastră și adus în C.F. X2 cu top Z2, „gradina în str. T.”, dezmembrat ulterior mai departe.

În subsecvent, au solicitat obligarea Statului Român la despăgubiri materiale echivalente cu valoarea de piață a apartamentelor a căror vânzare-cumpărare ar fi menținută, să se dispună pentru diferența de imobil și suprafețe aferente să fie restituite în natură către reclamanți, iar pentru un subsecvent 2, să se dispună despăgubirea reclamanților cu valoarea actuală de piață a acestor imobile, construcții și teren apartenențe C.F. inițial X1 Timișoara cu top Z1 și top Z2 teren gradină de 341 mp, toate trecute la Stat în baza Decretului nr. 92/1950.

În fapt, reclamanții au arătat că au calitatea de moștenitori legali ai antecesoarei M.E., (pe ½ parte din imobil), individualizată în C.F. partea a Il-a, „Proprietatea”, și totodată au calitate de moștenitori testamentari ai ginerelui antecesoarei de mai sus, numitul G.I. (pe ½ parte din imobil), individualizată în C.F. partea a Il-a „Proprietatea”, asupra imobilului situat în Timișoara, str. B., înregistrat în C.F. nr. X1, top Z1 (casă și curte în str. B. cu 550 mp teren) și top Z2 (gradina în str. B. cu 541 mp teren). Conversia pe hârtie este X3, nou.

În baza Decretului nr. 92/1950, imobilul sus arătat, a trecut în proprietatea Statului Român, cu titlul de naționalizare.

La data de 2 mai 1973, imobilul teren de 341 mp, aparținând top Z2 din C.F. X1, s-a dezlipit din C.F. și s-a transcris într-un C.F. nou cu nr. X2, suprafața de 341 mp, trecând în folosința lui Z.P. cu soția și A.A. cu soția. În acest C.F. nou, poziționat „după colț” pe str. T., s-a dezmembrat terenul în top Z2/1 cu 167 mp teren pe „str. T.”, înscriindu-se dreptul de proprietate al pârâților A.A. și A.E., iar subdivizionarea top Z2/2 cu 164 mp teren s-a transcris într-un alt topometru, în favoarea lui Z.P., care a edificat, de asemenea, o casă în regim P+1, fiind înscris și dreptul de proprietate al susnumiților asupra construcțiilor nou edificate.

Apoi, subtopometrul astfel creat, Z2/2, a rămas în C.F. X2 cu numai 164 mp teren, dar cu mențiunea de mai sus că topometrul și terenul sus arătat, cu „construcții neevidențiate în C.F.”, sunt individualizate „în str. T.”. Ulterior în anul 1992, se înscriu în C.F. X2 la partea a Il-a și construcțiile edificate, notându-se cu nonșalanță la nivelul datei de 29 aprilie 1992: „se notează ca pe parcela nr. top Z2/2, „s-a construit o casă compusă din parter și etaj, situată pe str. T.” . Apoi, în 1993, „se radiază dreptul de proprietate în favoarea proprietarilor A.A. și soția A.E. Ca și cum nelegalitățile nu ar fi fost de ajuns, s-a notat la 24 mai 2005: „se înregistrează existența subsolului, rezultând S+P+1E, proprietatea numiților A.A. și A.E.”, care au „noroc” și li se descoperă „existența subsolului vilei” ce era la baza vilei construite și înregistrate încă din 14 decembrie 1981, prin excavarea terenului naționalizat.

Reclamanții au solicitat instanței să dispună stabilirea valorii de circulație a terenului de 341 mp dezmembrat din C.F. inițial X1, (top Z2), transpus în C.F. X2, întrucât reclamanții pretind un drept de desdăunare real, conform indicațiilor C.E.D.O., fiind evident că pentru această suprafață nu se mai poate face restituirea în natură, chiar dacă înstrăinarea făcută de Stat către terți, este plină de nelegalități, întrucât pe acest teren sunt edificate construcții în tip S+P+1E și P+1E, un duplex, construcțiile aparținând pârâților de rang 13 și 14 (A.) și de rang 15 și 16 (Z.).

Reclamanții au menționat că sunt în posesia deciziei Tribunalului Timiș, secția civila, nr. 397A din 3 noiembrie 2004, hotărâre definitivă și irevocabilă că „Statul Român, a dobândit fără titlu valabil imobilele”, din str. B., identificate topografic prin nr. top Z1 și Z2, primul evidențiat în C.F. X1 Timișoara, iar ultimul devenit prin dezmembrare, nr. top Z2/1 și Z2/2, evidențiate în C.F. nr. X2 Timișoara și, respectiv, în C.F. nr. X4 Timișoara.

Nevalabilitatea titlului Statului dă dreptul reclamanților la „restitutio in integrum”, căci titlul Statului nu este valabil, în înțelesul dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, iar instanța a constatat că nu este aplicabil Decretul de naționalizare nr. 92/1950, antecesorilor reclamanților, aceștia neintrând în categoriile pentru care s-a aplicat acest decret.

Nu exista „ apartamentarea” imobilului din str. B., și nici aprobarea legala a O.C.O.T.-ului cu privire la vreo dezmembrare, în C.F. nr. X1 fiind trecută o dezmembrare fictivă, pentru interese subiective. Aceasta „apartamentare” este atinsă de nulitate absolută.

De asemenea, au arătat că sunt îndreptățiți să revendice imobilul în litigiu pe calea dreptului comun, în temeiul dreptului de acces la justiție care presupune analizarea pretențiilor sub toate aspectele, de către instanța de judecată. Au dreptul la un proces echitabil consfințit de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cele garantate prin art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la această Convenție, privind ocrotirea dreptului de proprietate.

Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, revizuită, în caz de neconcordanta între Pactele și Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

În practica C.E.D.O. în cauze ca „Străin versus România”, „Păduraru versus România”, s-a reținut ca Legea nr. 10/2001, nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte, datorită lipsei unei despăgubiri reale.

Sub aspectul admisibilității trebuie avută în vedere și decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, în secții unite.

În cauza „Păduraru versus România” și în altele ce i-au urmat, C.E.D.O. a constatat că Statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerent în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. În considerentele deciziei în interesul legii sus arătate, s-a reținut că jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea Statului Român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, respectiv pentru lipsirea de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

Astfel Înalta Curte de Casație și Justiție, în secțiile unite, a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură de a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din primul Protocol Adițional Ia Convenție, ceea ce impune conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

Reclamantul poate recurge oricând la acțiunea în revendicare prevalându-se de art. 1 din primul Protocol.

Reclamanții au mai arătat că, datorită faptului ca titlul Statului nu este valabil, proprietatea asupra imobilului în litigiu este considerată că nu s-a transferat niciodată din patrimoniul antecesorilor reclamanților, conform principiului „nomo dat quod habet” sau „nemo plus juris ad alium trasferre potest quam ipse habet”. Atâta timp cât dreptul de proprietate asupra imobiliarelor reclamanților nu s-a transmis în mod valabil Statului nu putea fi transferat în mod valabil de către Stat cu titlu de vânzare-cumpărare către pârâții persoane fizice, arătați în acțiune și nici terții subsecvenți nu puteau dobândi valabil.

Vânzarea-cumpărarea în discuție s-a realizat în frauda dreptului reclamanților, cu încălcarea prevederilor art. 948, art. 966, art. 968 C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Municipiul Timișoara a arătat că acțiunea promovată de către reclamanți este o acțiune în revendicare, specifică sistemului de carte funciară, că reclamanții urmăresc restituirea unui imobil preluat de către stat. O astfel de cerere poate fi soluționată numai pe calea legii speciale care guvernează astfel raporturi juridice, respectiv Legea nr. 10/2001, conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”, cu respectarea procedurilor și competentelor reglementate de acest act normativ, procedura pe care reclamantul a uzat-o, cererea de restituire a acestuia nefiind soluționată dar reprezentantul notificatorilor nu s-a prezentat în vederea semnării procesului verbal având ca obiect starea de fapt a imobilului.

A precizat că imobilul situat în Timișoara str. B. a fost preluat de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950 de la proprietarii tabulari M.E. și G.I., cele 5 unități locative ale acestui nemișcător ieșind din evidența mijloacelor fixe ale instituției pârâte între anii 1996-1998, prin vânzare, rămânând în evidență doar spațiul cu altă destinație, închiriat în prezent către SC B.P. SRL în baza contractului din 1998, prelungit prin actul adițional din 2011.

Referitor la imobilul situat în Timișoara str. T., acesta nu fost înscris niciodată în evidența mijloacelor fixe ale instituției pârâte, motiv pentru care raportat la acest nemișcător, pârâții Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu are calitate procesuală pasivă.

Având în vedere faptul că reclamanții își întemeiază demersul litigios pe dispozițiile dreptului comun, situația juridică a imobilelor revendicate nu poate fi analizată decât în cadrul procedurii administrative reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001, procedura de care reclamanții au uzat, acesta nefiind finalizată, astfel că prezenta cerere are un caracter inadmisibil. A invocat în acest sens deciziile Curții Supreme de Casație și Justiție nr. 5933 din 10 noiembrie 2010, nr. 6008 din 11 noiembrie 2010 și nr. 27/2011.

Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 33/2008, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 concursul dintre legea specială și legea generală, se rezolvă în favoarea celei speciale conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă și din jurisprudența C.E.D.O.

Astfel, în cazul Atanasiu ș.a. contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010) se arată că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

Pârâtul a susținut că, în speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât cel mult o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Având în vedere că reclamanții au depus notificarea în termenul legal prevăzut de legea specială, acțiunea de chemare în judecata întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și art. 481 C. civ., are un caracter inadmisibil, caracter susținut și de dispozițiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

În alți termeni, solicită a se observa că Legea nr. 10/2001, ca o lege specială, a suprimat acțiunea dreptului comun prin ipoteza ineficacității actelor de preluare subsumate sferei sale de aplicare și fără a elimina accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l prin norme speciale controlului judecătoresc. Prin apariția legii speciale, dreptul comun a fost părăsit și înlocuit cu normele de drept special și cu o procedură administrativă obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești, procedură pe care reclamanții au parcurs-o, aceasta fiind în prezent nefinalizată din culpa notificatorilor.

În acest context, purtând asupra retrocedării proprietății unui imobil circumscris domeniului de aplicare al Legii nr. 10/2011 cererea reclamanților este nefondată, devreme ce, în orice sistem de drept, accesul la justiție se realizează după reguli procedurale cu caracter general sau special.

Prin titlu, în accepțiunea art. 6 din Legea nr. 213/1998, se înțelege orice act sau fapt juridic prin care statul a dobândit dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, atât prin unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate de drept comun reglementate de C. civ., cât și prin moduri specifice perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Legea impune o triplă condiție pentru ca actul să fie valabil, respectiv ca acesta să fie obținut cu respectarea Constituției perioadei respective, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Prin titlu, în accepțiunea art. 1 alin. (2) din Normele privind aplicarea Legii nr. 112/1995, se înțelege trecerea acelor imobile cu destinație de locuință în proprietatea statului, în baza unor prevederi legale în vigoare la data respectivă, fiind exemplificate prevederile Decretului nr. 166/1988, Decretului nr. 92/1950, Decretului nr. 142/1952, Decretului nr. 218/1960, Decretului nr. 712/1966, Decretului nr. 223/1974, Legii nr. 4/1973, și alte acte normative, inclusiv hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri sau ale Guvernului.

Cu alte cuvinte, a susținut pârâtul, titlul, în accepțiunea acestei legi, reprezintă aplicarea la o situație anume determinată a prevederilor unui act normativ în baza căruia s-a dispus trecerea în proprietatea statului și nu situația când s-a procedat la o simplă preluare în fapt a imobilelor.

Având în vedere aceste considerente, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca netemeinică și nelegală.

Pârâta Instituția Prefectului, Județul Timiș, a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea acțiunii și invocând lipsa calității procesuale pasive a instituției.

În motivare, a arătat că potrivit prevederilor art. 33 din Titlul VII, Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, din Legea nr. 247/2005, au fost abrogate art. 34-art. 40 din Legea nr. 10/2001, astfel încât instituția Prefectului nu mai are competențe în soluționarea dosarelor administrative.

Pârâții A.A. și A.E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepție, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, iar, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivare, au arătat că sunt proprietarii tabulari ai imobilului situat în Timișoara, str. T., înscris în C.F. nr. X5 Timișoara (C.F. vechi nr. X2), nr. top. Z2/2, casă în suprafață de 164 mp, iar reclamanții revendică, pe calea dreptului comun, terenul în suprafață de 164 mp aferent construcției, totodată, arătând că au dobândit în proprietate acest imobil.

Au menționat că reclamanții înțeleg să revendice imobilele în litigiu pe calea dreptului comun, deși recunosc faptul că au urmat și calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând în acest sens o notificare care urmează să fie soluționată de Primăria municipiului Timișoara.

În aceasta situație, acțiunea reclamanților este inadmisibilă, întrucât dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001 sunt prevalente dispozițiilor dreptului comun, reclamanții având o altă cale de realizare a dreptului lor o acțiune având ca obiect obligația de a face, așa cum de altfel s-a stabilit prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosarul nr. 37/2006, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., fiind pronunțata într-un recurs în interesul legii.

Acțiunea este inadmisibilă și dacă se invocă decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților, dobândit în mod legal și cu bună credință „(...) prioritatea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, poate fi dată doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securității raporturilor juridice”.

În final au arătat că, capetele de cerere sunt inadmisibile în raport cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 2905 din 1 noiembrie 2012, a respins acțiunea formulată de reclamanți și i-a obligat pe aceștia la plata cheltuielilor de judecată către pârâții C.I. și C.L., în cuantum de 1.720 RON onorariu de avocat și suma de 600 RON către pârâții A.A., respectiv A.E., cu același titlu.

Analizând excepțiile invocate, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara cu nr. 19167/2002, reclamanții S.M., S.H., S.R.G., P.H., F.H., G.I. și G.A. au chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Z.E., B.E., B.E.A., B.M., B.S., S.M.A., A.A., A.E., Z.P., Z.L., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Prefectura județului Timiș pentru: constatarea nulității absolute a titlului statului de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilelor înscrise în C.F. X1, nr. top. Z1 și Z2; constatarea nulității contractelor prin care statul a vândut aceste imobile în baza Legii nr. 112/1995 către chiriași; constatarea nulității ordinului prefectului privind împroprietărirea în baza Legii nr. 18/1991 a pârâților A.A., A.E., Z.P. și Z.L. cu nr. top. Z2; constatarea nulității dezmembrării acestui nr. top; revenirea la situația anterioară de carte funciară prin radierea dreptului de proprietate al statului și al chiriașilor cumpărători, corelativ cu intabularea dreptului de proprietate al reclamanților cu titlu de moștenire.

Acest litigiu a fost soluționat irevocabil prin decizia civilă nr. 1058/2005, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 1235/2005.

În urma acelui demers judiciar reclamanții au obținut recunoașterea faptului că Statul Român a dobândit fără titlu valabil imobilele situate în Timișoara, str. B., înscrise în C.F. X1 Timișoara, nr. top. Z1 și Z2.

Prin urmare, față de părțile comune celor două cauze (reclamanți și pârâți), soluția dată în Dosarul nr. 19167/2002 al Judecătoriei Timișoara cererilor având ca obiect: constatarea nulității absolute a titlului statului de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 a imobilelor înscrise în C.F. X1, nr. top. Z1 și Z2, constatarea nulității contractelor prin care statul a vândut aceste imobile în baza Legii nr. 112/1995 către chiriași, constatare nulității dezmembrării nr. top. Z2 și revendicarea celor două imobile, au intrat în autoritatea lucrului judecat. Cu alte cuvinte, petitele respective nemaiputând fi puse în discuție în prezenta cauză, pe aceleași temeiuri.

În aceste condiții, cererile de constatare a nulității contractelor prin care chiriașii-cumpărători au vândut apartamentele din imobilul situat în Timișoara, str. B., unor terți, ca și cererea de constatare a nevalabilității împărțirii în apartamente a imobilului nr. top. Z1, au devenit lipsite de interes, înțeles ca folos practic urmărit, câtă vreme reclamanții nu mai pot obține restituirea în natură a imobilelor.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, iar art. 2 alin. (1) lit. a) din același act normativ prevede că în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare.

Prin urmare, imobilul revendicat de reclamanți face obiectul Legii nr. 10/2001, astfel că, potrivit principiului, specialul derogă de la general, reclamanții trebuiau să apeleze la prevederile speciale și la procedura reglementate de Legea nr. 10/2001, nefiind admisibilă o revendicare în condițiile dreptului comun.

Același principiu decurge și din dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora: „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

În concluzie, dacă există o lege specială de reparație, persoana îndreptățită trebuie să apeleze la aceasta, iar nu la dreptul comun.

La fel, prevederea alin. (3) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căreia instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, trebuie interpretată prin raportare la alin. (2) al aceluiași articol, în sensul că, atunci când există o lege specială reparatorie, lipsa de valabilitate a titlului se va analiza tot în procedura reglementată de legea specială, iar nu în condițiile dreptului comun.

Constatarea lipsei titlului sau a nevalabilității titlului de preluare a imobilului nu reprezintă un capăt de cerere în sine, ci o condiție, alături de celelalte condiții reglementate de legea specială reparatorie, pentru admiterea cererii de restituire a imobilului. Procedura administrativă, urmată de procedura judiciară, prevăzute de Legea nr. 10/2001, presupun tocmai analizarea caracterului preluării imobilelor de către stat, neputându-se restitui imobile în baza Legii nr. 10/2001 fără ca, în prealabil, să se constate caracterul abuziv al preluării.

Prin urmare, a fost găsită ca inadmisibilă și cererea de constatare a caracterului abuziv al preluării pe calea dreptului comun, câtă vreme Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedură specială în acest sens, fiind fără finalitate constatarea preluării abuzive a imobilului, dacă restituirea lui pe calea dreptului comun este, așa cum s-a arătat, inadmisibilă.

De asemenea, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit: „Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:

Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Tribunalul a reținut că reclamanții nu au dovedit un conflict între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care conflict să le deschidă acestora calea revendicării de drept comun.

Apoi, apartamentele revendicate de reclamanți se află, în prezent, în proprietatea altor persoane, prin cumpărare, astfel că cererea reclamanților este de natură să afecteze dreptul de proprietate al acestora și securitatea unor raporturi juridice, împrejurare inadmisibilă potrivit deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008.

Totodată, Legea nr. 10/2001 reglementează o procedura administrativă urmată, în caz de nemulțumire a persoanei îndreptățite, de o procedura judiciară, în concordanță cu liberul acces la justiție, pretins a fi încălcat de către reclamanți.

De asemenea, în cauză nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme reclamanții nu au un bun, ci tind să dobândească un bun.

Nu în ultimul rând, printr-o decizie recentă, nr. 27/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, printre altele, tot în soluționarea unui recurs în interesul legii:

„Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Este soluția ce se impune în mod firesc, urmare a caracterului inadmisibil al revendicării în natură a imobilelor preluate abuziv, pe calea dreptului comun, inadmisibilitate reținută și în considerentele deciziei menționate.

În consecință, tribunalul a respins acțiunea.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. tribunalul a respins cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată și i-a obligat să le plătească pârâților C.I. și C.L. suma de 1.720 RON onorariu de avocat și pârâților A.A., respectiv A.E. 600 RON cu același titlu, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 2905 din 1 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 7311/30/2011 au formulat apel reclamanții S.M., S.H., S.R.G., P.H., F.H., G.I. și G.A., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, să se constate că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, iar apoi ca instanța de apel, să se anuleze hotărârea atacată și să se judece procesul în fond. S-a mai solicitat să se verifice limitele cererii de apel și modul în care prima instanță a aplicat legea, în speță.

În motivarea apelului, reclamanții au arătat că sunt îndreptățiți să formuleze o acțiune în revendicare de drept comun în luna octombrie 2011 deoarece deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 19 martie 2007 și nr. 33 din 9 iunie 2008 trebuie interpretate în sensul că se poate solicita pe calea dreptului comun, revendicarea imobilelor naționalizate de fostul stat socialist, pentru că aceste decizii, permit, fie obligarea entității administrative la retrocedare chiar daca nu a răspuns notificării, fie în caz de suprapunere între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, are prioritate Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În această ultimă ipoteză reclamanții ar fi beneficiari ai prevederilor art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În sprijinul acestei motivări s-au mai adus argumente întemeiate pe interpretarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 cu privire la nevalabilitatea Titlului Statului; s-au adus critici Legii nr. 10/2001 deoarece aceasta nu acordă o satisfacție suficientă victimelor preluării abuzive de imobile; s-a susținut că s-a soluționat greșit petitul privind constatarea caracterului abuziv al preluării și nu au fost acordate despăgubiri la valoarea de circulație în condițiile imposibilității restituirii imobilului în natură.

Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin decizia nr. 47 A din 28 martie 2013, a respins apelul reclamanților și i-a obligat să le plătească intimaților C.L. și C.I. suma de 2.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea de revendicare drept comun, promovată de reclamanți, în esență, a fost întemeiată pe ideea că există o hotărâre definitivă și irevocabilă, respectiv decizia civilă nr. 397/A din 3 noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 6252/C/2003, care a reținut că Statul Român a dobândit imobilele revendicate în prezenta acțiune, fără titlu valabil.

Prin hotărârea judecătorească anterioară, au fost respinse o serie de alte petite formulate care tindeau la introducerea bunurilor imobile în patrimoniul reclamanților, respectiv anularea contractelor de vânzare-cumpărare, a actelor de dezmembrare etc.

Prin acțiunea civilă pedinte, reclamanții au formulat unele petite identice cu acțiunea soluționată în ciclul procesual anterior, dar și alte cereri noi, care tind la introducerea în patrimoniului lor, a unor bunuri imobile și la anularea unor acte juridice.

Dreptul de proprietate invocat de către reclamați în această acțiune în revendicare s-a întemeiat pe ideea că imobilele au fost preluare cu titlu nevalabil de către Statul Român, dreptul de proprietate s-a perpetuat neîntrerupt de la momentul anilor 1950 până în prezent și poate fi valorificat, astfel, în prezenta acțiune, soluția optimă solicitată fiind aceea de restituire în totalitate în natură.

Această argumentație prezentată de către reclamanți, a stabilit instanța de apel, nu este de natură a justifica admiterea unei acțiuni de drept comun, în revendicare, în prezenta speță.

Este adevărat că reclamanții sunt beneficiarii unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care s-a constatat, în anul 2004, preluarea de către Statul Român, fără titlu valabil a bunurilor ce fac obiectul prezentei acțiuni.

Această constatare nu conduce în mod automat la ideea că bunurile respective au intrat în patrimoniul reclamanților, după o perioadă de zeci de ani în care atributele proprietății au fost exercitate în fapt de către un alt proprietar, respectiv Statul Român.

Jurisprudența C.E.D.O. în cauza Atanasiu și alții contra României din luna octombrie 2010, prin hotărâre pilot a stabilit în mod clar că persoana îndreptățită trebuie să beneficieze, în ipoteza de lucru analizată de o hotărâre judecătorească definitivă de retrocedare a bunului.

Numai în aceste condiții bunul este considerat ca aparținând patrimoniului persoanei îndreptățite și aceasta îl poate valorifica chiar și în condițiile dreptului comun, doar în această ipoteza existând un bun imobil în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Cu alte cuvinte, constatarea că titlul statului nu este valabil, nu are drept efect juridic reîntoarcerea bunului imobil, în patrimoniul acestei persoane.

Pentru remedierea acestei situații juridice, în acord cu reglementările internaționale în materie, Statul Român a adoptat o lege specială respectiv Legea nr. 10/2001, o lege specială care reglementează, prin derogare de la dreptul comun, modalitatea de retrocedare a acestor bunuri imobile sau de acordare a despăgubirilor.

Reclamanții menționează cu titlu informativ că ar fi declanșat această procedură specială și că aceasta nu s-a finalizat, însă, la dosar nu sunt depuse acte care să clarifice această problemă, și, oricum reclamanții nu au acordat importanță acestei idei pentru că ei consideră că acțiunea de drept comun este justificată.

În speță, acțiunea de drept comun nu este motivată și justificată pe ideea pasivității în a răspunde, a entității administrative, în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, ci, dimpotrivă acțiunea de drept comun este prezentată ca modalitatea adecvată prin care reclamanții înțeleg să-și valorifice dreptul de proprietate.

În această ordine de idei susținerea reclamanților în sensul că decizia nr. 20/2007 permite instanței de judecată să examineze fondul cauzei, chiar dacă entitatea administrativă nu s-a pronunțat, nu este incidentă în speță, pentru că în prezenta cauză nu s-a declanșat o acțiune cu privire la neemiterea deciziei în temeiul Legii nr. 10/2001, ci o acțiune de drept comun, întemeiată pe instituția revendicării.

De asemenea nu este incidentă nici decizia nr. 33/2008, pentru că în caz de conflict între legea internă și norma cu caracter comunitar are prioritate aceasta din urmă.

Reclamanții nu se află în procedura specială reglementată de legea internă, care asigură inclusiv valorificarea în natura și, în speță, această lege nu vine în conflict cu reglementările internaționale, pentru că reclamanții nu sunt beneficiarii unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, după cum s-a arătat mai sus.

Prin hotărârea pilot menționată, s-a statuat că în ipoteza existenței unei reglementări speciale, ce permite valorificarea dreptului pretins, este obligatorie urmarea acestei proceduri, așa cum corect a reținut prima instanță, din rațiuni de stabilitate a circuitului juridic civil, nefiind posibilă parcurgerea a două căi în justiție, pentru atingerea aceluiași scop, în ipoteza în care o cale de acces în justiție are caracterul unei proceduri speciale.

Reclamanții au formulat un petit în apel cu privire la acordarea de despăgubiri bănești de către Statul Român, în condițiile în care imobilele nu mai pot fi restituite în natură, cerere care, de asemenea, nu poate fi valorificată pe calea acțiunii de drept comun, decizia în recursul în interesul legii din anul 2011 fiind obligatorie în acest sens.

S-a formulat o critică conexă în motivele de apel derivând din modul de soluționare a acțiunii cu privire la petitele subsecvente cererii de restituire în natură respectiv anularea unor contracte de vânzare-cumpărare, acte de dezmembrare etc.

Atâta timp cât acțiunea de revendicare întemeiată pe dreptul comun, în speță nu poate fi promovată, existând obligativitatea parcurgerii procedurii speciale, toate aceste petite adiacente, de asemenea, nu pot fi valorificate, iar în legătură cu unele persoane chemate în judecată, referitor la petitele adiacente, există chiar autoritate de lucru judecat.

Decizia pronunțată în apel a fost atacată cu recurs de către reclamanții S.M., S.H., S.R.G., P.H., F.H., G.I. și G.A.

Au adus următoarele critici:

Instanța de apel a soluționat procesul, pe excepții, fără a intra în cercetarea fondului și în absența apărătorului ales al reclamanților. Aceștia fiind cetățeni străini, li s-a încălcat în mod grav dreptul la apărare.

Nejudecând în contradictoriu cu reclamanții excepțiilor invocate, instanța de apel nu a manifestat rol activ, iar cauza cetățenilor străini nu a fost judecată de către o instanță imparțială așa cum cer Amendamentul C.E.D.O. și prevederile Constituției României.

Procedând în acest fel, instanța nu a manifestat rol activ în a da posibilitate reclamanților să uzeze de calea aleasă, îndreptățire ce decurge din faptul că entitatea administrativă s-a aflat în pasivitate în cadrul procedurii reglementate de legea specială, Legea nr. 10/2001.

Entitatea administrativă, prin atitudinea funcționarilor cu atribuții în materie, a favorizat ca anumiți terți să beneficieze de spațiile comerciale ale imobilului și a refuzat să prezinte planuri de dezmembrare.

Recurenții au susținut că sunt beneficiarii unui bun, în sensul că parterul comercial al imobilului este liber, iar pentru terenul aferent imobilului de 341 mp, str. B. și cel de 164 mp, str. T. nu au primit despăgubiri nici în prezent. Consideră că, astfel, există o contradicție între legea internă și norma cu caracter comunitar, prioritate revenind acesteia din urmă.

Instanțele de fond nu au reținut obligația de a le fi soluționată notificarea într-un termen rezonabil și, prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți să promoveze prezenta acțiune în revendicare de drept comun. Susțin că în acest sens sunt și cele statuate de Înalta Curte, prin decizia în interesul legii nr. 27/2011.

O ultimă critică se referă la faptul că instanța de apel nu a cercetat îndreptățirea reclamanților la a fi despăgubiți prin echivalent și nici nu a apreciat asupra culpei celor care au generat situația actuală în care se regăsesc reclamanții.

Au indicat ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Intimații Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Statul Român, prin Consiliul local al municipiului Timișoara au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, invocând în apărare decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți și jurisprudența C.E.D.O. în cauza Atanasiu și alții contra României.

Intimații C.L. și C.I., prin întâmpinare, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumente identice.

La data de 5 noiembrie 2013, prin grefa instanței, intimații A.A. și A.E. au depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La primul termen de judecată stabilit în recurs, reprezentantul recurenților-avocat H.T., semnatarul cererii de recurs, a adus la cunoștința instanței că reclamanții G.I. și G.A. au decedat înaintea înregistrării acțiunii introductive la instanța de fond.

Prin încheierea de ședință din 7 noiembrie 2013, Înalta Curte, față de aceste susțineri, a dispus ca recurenții să facă dovezi în vederea stabilirii corecte a cadrului procesual.

Prin grefa instanței, în data de 28 ianuarie 2014, recurenții au depus înscrisuri (certificate de deces) din care a reieșit că la data cererii introductive erau decedați reclamanții G.I., G.A. și S.M.

În baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, așa cum rezultă din practicaua prezentei decizii, Înalta Curte a supus dezbaterii la termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2014 excepția lipsei capacității de folosință a reclamanților S.M., G.I. și G.A. și a rămas în pronunțare pe această excepție și pe fondul recursului.

Analiza instanței de recurs.

A. Înalta Curte va admite excepția lipsei capacității de folosință a reclamanților S.M., G.I. și G.A. având în vedere următoarele considerente:

Capacitatea procesuală de folosință este aptitudinea generală și abstractă a persoanelor fizice de a avea, în principiu, orice drepturi și obligații de natură procesuală.

Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosință în momentul nașterii și o pierd odată cu moartea (art. 7 din Decretul nr. 31/1954).

Prin urmare, lipsa calității procesuale de folosință atrage nulitatea absolută a actului procedural făcut în asemenea condiții.

În cauza de față, așa cum rezultă din proba cu înscrisuri administrată în faza recursului, reclamantul G.I. a decedat la data de 17 mai 1978, reclamanta G.A. a decedat la data de 18 mai 1976, iar reclamantul S.M. a decedat la data de 11 septembrie 2006.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată și în numele reclamanților G.I., G.A., S.M., prin reprezentantul lor, avocat H.T., la data de 21 octombrie 2011.

Cum reclamanții nu mai erau în ființă la data promovării cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța în prezenta cauză, rezultă că aceasta a fost formulată de persoane fără capacitate de folosință.

Așa fiind, Înalta Curte reține ca incidentă excepția de fond, absolută și peremptorie a lipsei capacității procesuale de folosință a reclamanților menționați.

B. Prin motivele de recurs, reclamanții au indicat prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Înalta Curte nu va exercita controlul de legalitate din această perspectivă, întrucât niciuna dintre criticile formulate nu poate fi circumscrisă acestui motiv de recurs.

De asemenea, și indicarea pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. este pur formală, nefiind indicat care este actul juridic, în înțelesul lui material (negotium juris), care ar fi fost interpretat greșit de către instanța de apel.

Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanța a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel și care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.

În susținerea acestor critici reclamanții au formulat mai multe argumente, iar instanța de apel în mod legal a grupat aceste argumente și a răspuns prin considerente comune, obligația care-i incumba în baza art. 295 C.proc. civ. fiind de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate, iar nu fiecărui argument folosit de apelant, în parte.

Or, din redactarea deciziei atacate rezultă că, în limitele cererii de apel cu care a fost învestită, Curtea de Apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicare legii de către prima instanță, astfel încât, modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu se poate dispune.

Analizând criticile formulate de reclamanți, care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Prima critică formulată de recurenți nu este fondată.

Contrar aprecierii recurenților, instanța de apel nu a limitat dezbaterile doar asupra excepțiilor, câtă vreme, răspunzând motivelor de apel formulate de reclamanți a argumentat de ce acțiune civilă formulată de aceștia nu a fost concepută ca un remediu la refuzul de a răspunde la notificarea a entității administrative, ci ca o veritabilă acțiune în revendicare de drept comun. Aceasta fiind calea pe care reclamanții au ales să-și valorifice pretențiile, raportată la hotărârea judecătorească anterioară, prin care s-a statuat nevalabilitatea titlului statului, Curtea a cercetat devolutiv posibilitatea legală a promovării unei astfel de acțiunii, în contextul existenței unei legi speciale de reparație, având în vedere jurisprudența națională și practica europeană recentă prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu și alții contra României.

În acest context al analizei, nu se poate reține că recurenților le-a fost încălcat dreptul la apărare atât timp cât instanța de apel a dezbătut cauza în limitele învestirii sale prin cererea de apel, iar aceștia au beneficiat de asistență calificată prin apărătorul ales.

Faptul că acesta nu a fost prezent personal la dezbateri nu poate fi imputat instanței de apel care, dând curs solicitării apărătorului reclamanților a lăsat cauza la un al doilea apel, după ora 12:15, la sfârșitul ședinței de judecată.

Felul în care fiecare parte a înțeles să se apere, vizează, în concret, modalitatea în care acestea au apreciat să-și valorifice dreptul de apărare și care nu poate fi imputată instanței, recurenții având posibilitatea, de care nu au uzat, de a depune concluzii scrise.

Nu se poate reține, deci, existența unei vătămări determinate de încălcarea dreptului lor la apărare, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și, în concluzie, nu sunt întrunite cerințele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. cu privire la criticile de la prezentul punct din cererea de recurs.

Nici cea de a doua critică formulată de recurenți, referitoare la lipsa rolului activ al instanței nu poate fi primită.

Potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Acest rolul activ se limitează însă la cadrul procesual care a învestit instanța și nu poate, așa cum doresc reclamanții, exceda acestuia, în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Critica formulată de recurenți pe acest aspect vizează însă o chestiune de legală învestire a instanței, care nu putea da o altă calificare cererii introductive, aspect ce nu are legătură cu textul normativ indicat.

Contrar celor susținute de recurenți, lipsa răspunsului unității deținătoare la notificare nu le deschide calea unei acțiuni în revendicare de drept comun, ci la o acțiune la refuzul acesteia de soluționare, așa cum a statuat Înalta Curte prin decizia în interesul legii nr. 20/2007.

În speță, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 octombrie 2011, reclamanții au investit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că imobilele revendicate (înscrise în C.F. nr. X1, top Z1, casă și curte cu 550 mp teren în str. B. Timișoara și C.F. X2 top Z2/2 cu 164 mp teren dezmembrat din str. T.) au aparținut autoarei M.E., ei fiind moștenitorii legali pentru cota de ½ și moștenitori testamentari ai ginerelui acesteia, G.I., pentru cota de ½ din imobil.

Imobilele au fost trecute în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, cu titlul de naționalizare, din C.F. X1.

Au arătat că prin decizia irevocabilă nr. 397A din 3 noiembrie 2004 a Tribunalului Timiș, secția civilă, s-a statuat că Statul Român a dobândit fără titlu valabil imobilele în litigiu, autorii reclamanților fiind exceptați de la măsura naționalizării, ceea ce le dă reclamanților dreptul la o restitutio in integrum.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, imobilul litigios face obiectul acestui act normativ, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a legii speciale.

Așa fiind, în mod corect instanțele de fond au apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ. invocate de reclamanți în acțiune. Legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența sa, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 C. civ.

Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor, ca efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului, a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ.

În prezent, însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță. Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reține că, instanța de apel, prin decizia pronunțată, a realizat o corectă aplicare și interpretare a legii la situația de fapt stabilită în raport de circumstanțele factuale concrete ale speței, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanții aveau obligația de a urma procedura specială instituită de această lege, procedură, de care, de altfel au și uzat până la un punct. În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la acesta.

În caza de față, reclamanții deși au efectuat demersurile necesare pentru valorificarea drepturile pe care le pretind asupra imobilului în procedura reglementată de prevederile legii speciale de reparație, nu au continuat acest demers administrativ printr-unul judiciar, respectiv nu au contestat în justiție refuzul entității administrative de a soluționa notificarea.

În acest context, Înalta Curte reține, în circumstanțele particulare ale speței, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Contrar celor reținute de instanța de apel, (cu referire la faptul că reclamanții nu se află în procedura legii speciale și nu se poate, astfel, pune problema unui conflict între legea internă și norma cu caracter comunitar), soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, dar aceasta nu schimbă pe fond soluția, dată fiind interpretarea considerentelor acestei decizii. Astfel, instanța supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., în cuprinsul deciziei fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această materie. În cuprinsul acestei decizii de îndrumare se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare. S-a statuat că, în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un „bun actual” în sensul normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare, contrar criticilor recurenților, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială de reparație care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raționament judiciar urmarea căruia se reține aplicarea corectă a legii la situația de fapt stabilită, în consens cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant.

Totodată trebuie subliniat că problema raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin decizia în interesul legii nr. 53 din 4 iunie 2007, instanța supremă statuând în mod expres prin această din urmă decizie, că sunt inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu, 1997).

Așadar, Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și dreptul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor fiind recunoscut pe deplin.

Posibilitatea reclamanților de a recurge la acțiunea în revendicare a fost analizată și funcție de măsura în care aceștia se prevalează de „un bun actual” în sensul normei europene, ipoteză în care acestora trebuie să li se asigure accesul la justiție.

Ținând cont de raționamentul juridic expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate de instanța supremă, Înalta Curte va constata că instanța de apel a determinat corect situația juridică a imobilului litigios, examinarea acțiunii în revendicare fiind realizată prin verificarea (funcție de particularitatea cauzei) existenței în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în raport de titlul exhibat de aceștia. În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, dar și al contextului actual al jurisprudenței europene, în mod judicios s-a concluzionat că reclamanții nu au în patrimoniul lor un „bun actual” în sensul Convenției, care să le permită restituirea în natură a imobilului întrucât nu au obținut recunoașterea dreptului în procedura legii speciale.

În acest context al analizei, faptul că s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului într-un litigiu anterior și că parte din teren este liber în înțelesul legii nu le conferă reclamanților un „bun actual” în sensul Convenției.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenții au arătat că au făcut dovada nelegalității trecerii bunului în proprietatea statului și a înstrăinării terenului de către stat unor terțe persoane, împrejurare care ar constitui un motiv independent de voința lor în utilizarea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001. În acest context, au pretins că au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun pentru a beneficia de protecția de art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocând sub acest aspect și jurisprudența C.E.D.O.

Înalta Curte constată că sub acest aspect, instanța de apel a procedat în mod corect la soluționarea acțiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală, legea specială, în considerarea efectelor deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăși analiza principiului securității raporturilor juridice. Din această perspectivă, s-a concluzionat corect că reclamanții nu au făcut dovada existenței în patrimoniul lor a unui „bun actual” pentru a putea beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dat fiind finalizarea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă însă în jurisprudența actuală a C.E.D.O. o schimbare în raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Or, din momentul pronunțării hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, instanța de contencios european arată că acel concept de „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului, aspect reținut și de instanța de apel în analiza efectuată.

Diferența de abordare este esențială întrucât în viziunea actuală a C.E.D.O. nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior, în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte remarcă din conținutul hotărârii-pilot că stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, Curtea europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Recurenții nu au făcut dovada că ar deține în patrimoniul lor un „bun actual” care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat, întrucât simpla constatare a nelegalității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului. În acest sens, Curtea europeană a reținut în hotărârea pilot că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Așa fiind nici criticile formulate pe acest aspect nu pot fi primite.

Totodată, se reține că reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun, iar apărările potrivit cărora pasivitatea entității notificate în a le soluționa pretențiile le deschide calea unei acțiuni în revendicare nu sunt justificate.

Reclamanții au avut exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute în favoarea lor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar lipsa lor de diligență pentru finalizarea procedurii reglementată de legea specială nu le dă dreptul să formuleze o nouă acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Invocarea împrejurării potrivit căreia statul ar fi perfectat contracte de vânzare-cumpărare a unor suprafețe de teren care se includ în imobilul litigios, supus reglementării Legii nr. 10/2001, nu justifică lipsa exercițiului necesar al unui proprietar diligent în recuperarea bunurilor sale conform reglementărilor speciale în materie.

Astfel, Înalta Curte soluționând un recurs în interesul legii prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007, a statuat că în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, a decis instanța supremă, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Prin urmare, reclamanții aveau deschisă această cale legală de care nu au înțeles să se folosească, fiind, astfel, lipsiți de rol activ în propriul interes, ceea ce nu i se poate imputa instanței de apel.

Considerentele expuse deja în analiza conceptuală a noțiunii de „bun” în circumstanțele particulare cauzei rămân pe deplin valabile pentru a înlătura criticile care susțin ideea neanalizării de către instanța de apel a conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a neaplicării în cauză a principiului primordialității Convenției, ca normă mai favorabilă în raport cu legea internă.

Înalta Curte constată că prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, în speță, astfel cum se desprinde din considerentele deja expuse, nu se poate face abstracție de efectele juridice create prin legea specială, reclamanții desistându-se de calea efectivă și concretă oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins în privința imobilului preluat de stat.

Este evident faptul că, Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaționale. Împrejurarea că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene și etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiție de persoanele interesate (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină, edificatoare în susținerea acestui argument fiind și statuările, anterior menționate, date prin decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii.

În privința criticilor de nelegalitate formulate de recurenți care vizează posibilitatea obținerii unor măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dreptului comun, acestea au fost judicios înlăturate de instanța de apel, deoarece, în primul rând, dreptul comun exclude această posibilitate în acțiunea în revendicare și, în al doilea rând, pentru că, principiul specialia generalibus derogant, într-o corectă aplicare a actelor normative și a ierarhiei lor juridice, ar conduce spre aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce s-ar situa în afara cadrului procesual cu care instanța a fost investită. Posibilitatea acordării de despăgubiri poate fi analizată doar în procedura legală și instituțională specială instituită de Legea nr. 10/2001 referitoare la mecanismul de despăgubire prevăzut pentru imobilele preluate de către stat aceasta constituind o calea internă deschisă de legea specială pentru valorificarea dreptului reclamanților, procedură care a fost abandonată de aceștia.

Nici ultima critică formulată de reclamanți nu poate fi primită.

Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27/2011, decizie care este obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă a statuat că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.”

În acest context, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condițiile și procedura în care persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susține, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În aceste circumstanțe, așa cum s-a arătat, cum imobilul litigios face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a acestei legi, nu pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale de reparație care stabilește o procedură obligatorie de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, cadru normativ în temeiul căruia s-ar fi statuat asupra dreptului acestora la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv.

Față de aceste considerente, care substituie, în parte, considerentele curții de apel, Înalta Curte constată că legea a fost corect aplicată în cauză și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Întrucât prin respingerea cererii de recurs, recurenții-reclamanți au căzut în pretenții față de intimații C.I. și C.L., fiind astfel întrunite cerințele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune în baza acestui text de lege obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimați în această fază procesuală și solicitate, în cuantum de 2.298 RON, dovedit cu documentele de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei capacității de folosință a reclamanților S.M., G.I. și G.A.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.H., S.R.G., P.H., F.H. împotriva deciziei nr. 47/A din 28 martie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Obligă pe recurenții S.H., S.R.G., P.H., F.H. la plata sumei de 2.298 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimații C.I. și C.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2014.