Recovery of abusively nationalized land: priority of title deed over registry entry and exclusivity of in-kind restitution for hotel parking areas

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 224 din 21 februarie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de contestatorii C.I.M., P.G., S.C.L. și R.G.M. împotriva Deciziei nr. 1 din 21 martie 2002 emisă de SC A.P. SA, în contradictoriu cu această pârâtă și cu intervenienta în interes propriu SC A.P.G. SA, a anulat decizia sus-menționată și a obligat-o pe pârâtă să emită decizie de restituire, în natură, a suprafeței de 217,89 mp teren situat în București, sector 1, identificat în schița anexă nr. 3 la raportul de expertiză topografică refăcut de expertul N.Ș.D.

De asemenea, pârâta a fost obligată să emită, în favoarea contestatorilor, decizie cu propunere de restituire prin echivalent, constând în acordare de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru terenul în suprafață de 392,11 mp situat în București, sector 1, identificat în anexa nr. 3 la același raport de expertiză.

Cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta SC A.P.G. SA a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VIl-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 58/ A din 15 martie 2007, a admis apelurile declarate de reclamanți, de pârâta SC A.P. SA și de întervenienta SC A.P.G. SA, a desființat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal. Instanța de apel a reținut, în pronunțarea acestei decizii, că Tribunalul nu s-a pronunțat asupra contestației în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția compusă din garaj și cinci camere de serviciu, în prezent, demolate. A stabilit ca prima instanță, cu ocazia rejudecării, să verifice aplicabilitatea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată și, raportat la aceste dispoziții, competența SC A.P. SA de a se pronunța, prin dispoziție motivată, asupra notificării ce vizează construcția individualizată mai sus.

Hotărârea instanței de apel a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 2465 din 14 aprilie 2008, a respins, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanți.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 200 din 28 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civila, a luat act de renunțarea contestatorilor la judecarea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate; a admis, în parte, contestația formulată de reclamanți, a anulat Decizia nr. 1 din 21 martie 2002 emisă de intimata SC A.P. SA, a constatat că prezenții contestatori sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 7/12 din imobilul-teren, situat în București, sector 1, în suprafață de 102,41 mp; a dispus restituirea, în deplină proprietate și posesie, către contestatori a cotei de 7/12 din terenul situat ia aceeași adresă, în suprafață de 217,89 mp, identificat în anexa nr. 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N.Ș.D., între pct. 1, 2, 10, 11, 12, 9,1, și a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de întervenienta SC A.H. SA (fostă SC A.P.G. SA), ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a luat act de renunțarea la judecată a capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate, având în vedere declarațiile autentificate depuse în fața instanței de recurs, cât și dispozițiile art. 246 C. proc. civ.

Pe fond, a reținut că, prin notificarea înregistrată la B.E.J. S. și N., din 02 august 2001, și comunicată intimatei SC A.P. SA, contestatorii au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea, în natură, a imobilului situat în București, sector 1, compus din teren în suprafață de 656 mp; restituirea, în echivalent, a garajului și construcției compuse din 5 camere de serviciu, edificate pe acesta și 3 demolate. Contestatorii au arătat că imobilul a aparținut autorului lor, S.G.G., de la care a fost preluat abuziv de stat, fără titlu.

Prin Decizia nr 1 din 21 martie 2002 emisă de Consiliul de Administrație al SC A.P. SA, s-a respins cererea de restituire a terenului și de despăgubiri, reținându-se că terenul din actul de vânzare cumpărare exhibat de contestatori nu se identifică cu terenul deținut de SC A.P. SA, întrucât actul menționat se referă la terenul din C.V., fără indicarea vreunui număr, iar terenul deținut de pârâtă, pe care se află construit Complexul Hotelier H., este situat în, sector 1. De asemenea, s-a statuat că solicitanții nu sunt unicii moștenitori ai defunctului S.G., actele depuse de aceștia atestând că, în afară de notificatori, există și alți moștenitori. Prin urmare, persoanele ce au formulat notificare nu pot revendica, în întregime, imobilul.

Tribunalul, din examinarea probelor dosarului, a reținut că, prin actul de vânzare cumpărare din 9 octombrie 1882, G.S. a cumpărat locul viran situat în București, având lățimea de 22,5 m și lungimea de 40 m. Potrivit procesului verbal pentru înființarea C.F. din 2 iulie 1940, S.G.G. apare ca fiind proprietar pentru 1.188 mp, în temeiul actului de vânzare cumpărare autentificat din 9 octombrie 1882. Potrivit adresei emisă de D.T.L. sector 1, G.G.S. apare înscris în rolul fiscal cu imobilul situat în sectorul 1, din 1942 până în 1949, iar, din acest an, apare mențiunea „P.M.R." Neprezemarea unui titlu valabil de preluare de către stat atrage prezumția preluării abuzive a acestuia, cu atât mai mult cu cât nu s-a depus un act translativ de proprietate asupra imobilului, încheiat de autorul reclamanților, în calitate de vânzător, anterior anului 1949. în plus, la 1 ianuarie 1990, terenul se afla în deținerea pârâtei, conform Ordinului emis de M.C.T.

În concluzie, Tribunalul a apreciat că s-a făcut, prin probele administrate, dovada identității dintre imobilul înscris în actul de proprietate invocat și imobilul notificat.

A mai constatat că terenul care a aparținut autorului contestătorilor este de 900 mp, și nu de 1.188 mp (1.189,8 mp rezultați din măsurători), această suprafață rezultând din actul de vânzare cumpărare invocat drept titlu, în care se menționează laturile (22,50 mp x 40 mp), din planul care evidențiază forma și amplasamentul suprafeței de teren, cât și din faptul că, contestatorii nu au depus un titlu de proprietate care să justifice diferența de teren. Este adevărat că, în procesul verbal pentru înființarea C.F. din 2 iulie 1940, S.G.G. apare ca fiind proprietar pentru 1.188 mp, dar temeiul indicat este doar actul de vânzare cumpărare autentificat din 9 octombrie 1882, în care suprafața este de 900 m.p . Mai mult, forma terenului, astfel cum o identifică expertul N., este total diferită de cea inițială.

În plus, nu se poate reține un caracter constitutiv al înscrierilor din procesul verbal menționat, având în vedere că înscrierea în cartea funciara era provizorie, și nu definitivă, fiind aplicabile nu dispozițiile art. 32 din Decretul nr. 115/1938, ci cele ale art. 48, care prevedeau că înscrierea provizorie va avea, ca efect, dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular cu rangul dobândit prin această înscriere, sub condițiunea și în măsura justificării ei.

Din certificatul de calitate de moștenitor din 2000, eliberat de B.N.P. M.R., a rezultat că moștenitorii defunctului S.G., decedat la 03 octombrie 1945, au fost V.E., N.C. și N.M., în calitate de veri primari, fiecare cu cota de 1/3 din masa succesorală.

Conform certificatului de moștenitor din 1970, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 6 București, de pe urma defunctei V.E., decedată la data de 27 decembrie 1969, au rămas, ca moștenitori. A.V., P.G. și M.P., în calitate de fiice, flecare cu câte o cotă de 1/3 din masa succesorală.

De pe urma defunctei A.V., decedată la data de 06 aprilie 1973, conform certificatului de moștenitor din, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 3 București, au rămas, ca moștenitori, A.I., în calitate de soț supraviețuitor, cu cota de 3/6 din masa succesorală, R.E., P.G. și M.P., în calitate de surori, fiecare cu câte o cotă de 1/6 din masa succesorală.

Conform certificatului de moștenitor din 09 noiembrie 1994, eliberat de Notariatul de Stat local al sectorului 1 București, de pe urma defunctei R.E., decedată la data de 12 aprilie 1994, au rămas, ca moștenitori, C.I.M. și P.G. În calitate de surori, fiecare cu câte o cotă de 1/2 din masa succesorală.

Potrivit certificatului de moștenitor din 16 noiembrie 1989, eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului 1 București, de pe urma defunctei M.P., decedată la data de 02 aprilie 1989, au rămas, ca moștenitori, M.D.N., în calitate de soț supraviețuitor, cu cota de 1/4 din masa succesorală, și C.I.M., în calitate de fiică, cu cota de 3/4 din masa succesorală.

Conform certificatului de moștenitor din 1997, eliberat de eliberat de B.N.P. M.R., de pe urma defunctului M.D.N., decedat la data de 19 august 1996, a rămas, ca unic moștenitor, C.I.M., în calitate de fiică.

Din certificatul de calitate de moștenitor dinm 1998, eliberat de B.N.P. M.R., rezultă ca, de pe urma defunctului N.M., decedat la 06 mai 1959, a rămas, ca moștenitor, M.P., în calitate de legatar cu titlu particular pentru alte bunuri decât prezentul imobil.

Din certificatul de calitate de moștenitor din 1999, eliberat de B.N.P l.E., rezultă că moștenitorii defunctului N.C., decedat la 15 aprilie 1957, au fost V.E., R.H. și S.D.A., în calitate de nepoți de soră.

Din certificatul de calitate succesorală din 2000, eliberat de B.N.P, D.D., rezultă că, de pe urma defunctei R.H., decedată la 31 octombrie 1984, a rămas, ca unic moștenitor, R.M.G., în calitate de fiu.

Conform certificatului de moștenitor din 1984, eliberat de Notariatul de Stat județean Prahova, de pe urmă defunctului S.D.A., decedat la data de 17 octombrie 1984, au rămas, ca moștenitori, S.E., în calitate de soție supraviețuitoare, cu cota de 1/4 din masa succesorală, și S.L.C., în calitate de fiu, cu cota de 3/4 din masa succesorală.

Din certificatul de moștenitor din 29 august 2002, eliberat de B.N.P. I.C., rezultă că, de pe urma defunctei S.E., decedată la 04 mai 2002, a rămas unic moștenitor S.L.C., în calitate de fiu.

În ceea ce-l privește pe N.M., Tribunalul a constat că s-a emis doar un certificat de legatar, nefiind dezbătută succesiunea legală.

Pe de altă parte N.C. a decedat la 15 aprilie 1957, deci, anterior defunctului N.M.

Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul actului normativ în discuție. Conform alin. (4) al aceluiași art., de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite, care au depus, în termen, cererea de restituire.

Dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile în ceea ce-l privește pe N.M., deoarece cererea de restituire formulată de contestatori nu valorează acceptarea moștenirii acestuia; doar autorii contestatorilor, respectiv V.E., R.H. și S.D.A., fiind decedați ulterior defunctului N.M., puteau face acte de acceptare, Contestatorii au dobândit doar drepturile aflate în patrimoniul autorilor lor la data deschiderii succesiunii acestora și nu pot face acte de acceptare în locul antecesorilor, neavând o vocație directă la moștenirea defunctului N.M.

Contestatorii nu sunt rude cu defunctul A.I., acesta fiind soțul supraviețuitor al defunctei A.V., astfel că nu au vocație succesorală legală după acesta. în concluzie, nu pot accepta o moștenire cu privire la care nu au vocație.

Contesîatorilor nu le pot profita cota de 3/36, ce-i revine defunctului A.I., și nici cota de 1/3 din dreptul de proprietate ce îi revenea defunctului N.M., astfel că, din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, nu le revine decât cota de 7/12.

Tribunalul a reținut că din întreg terenul care a aparținut autorului contestatorilor, intimata SC A.P. SA deține suprafața de 320,30 mp (900 mp - 579,7 mp, aflată la R.A. A.P.P.S.), identificată în schița anexă 3 la raportul de expertiză refăcut de expert N.Ș.D., între pct. 1, 2, 3, 4, 9, din care suprafața de 217,89 mp, identificată între pct. 1, 2, 10, 12, 9, 1 în schița anexei 3, este liberă de construcții, restul terenului fiind ocupat cu construcții subterane, reprezentate de depozite, centrale, aripa nouă hotel, iar construcția supraterană, parter, etaj, aparține pârâtei.

S-a reținut că SC A.P. SA deține terenul ce a aparținut autorului contestatorilor în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 03 mai 1994, imobilul fiind preluat de stat de la acesta, în mod abuziv, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare (aspect necontestat de niciuna dintre părțile din proces).

Prin contractul de transfer al dreptului de superficie, autentificat din 14 decembrie 1995 de B.N.P, M., pârâta SC A.P. SA, în calitate de proprietar, a transferat către intervenienta SC A.P.G. SA (actuala SC A.H. SA), în calitate de superficial", dreptul de superficie asupra terenului în suprafață totală de 7.489 mp, pe care este situat hotelul cu accesoriile, pe durata existenței intervenientei sau a oricărora dintre succesorii săi, în cazul dizolvării anticipate a societății.

În raport de aceste considerente, Tribunalul a constat că, în mod nelegal, pârâta a respins notificarea, motivat de faptul că nu există identitate între terenul proprietatea autorilor contestatorilor și terenul dețmut de pârâtă. În consecință, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, a anulat Decizia nr. 1 din 21 martie 2002, emisă de SC A.P. SA, a constat că prezenții contestatari sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabiliri și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru cota de 7/12 din imobilul - teren, situat în București,sector 1, în suprafață de 102,41 mp.

În temeiul art. 7 alin. (1), (2) și art. 9 din Legea nr. 10/2001, a dispus restituirea, în deplină proprietate și posesie, contestatorilor a cotei de 7/12 din imobilul - teren situat la aceeași adresă, în suprafață de 217,89 mp, identificat în anexa 3 la raportul de expertiză topografică întocmit de expertul N.Ș.D., între pct. 1, 2, 10, 11, 12, 9, 1.

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu, Tribunalul a constatat că se impune respingerea acesteia, având în vedere incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, împrejurarea că actul juridic încheiat între pârâtă și intervenienta nu face parte din categoria celor enumerate în art. 14 din aceeași Lege, respectiv a acelora în care noul proprietar se subrogă în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cât și împrejurarea că înscrierea acestui drept în cartea funciară este ulterioară formulării notificării.

Prin Decizia civilă nr. 42/ A din 31 ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au admis apelurile declarate de apelanții Municipiul București, prin Primarul General, de SC A.P. SA, de apelanta intervenienta SC A.H. SA (fostă SC A.P.G. SA) și de apelanții contestatori C.I.M., S.C.L., L.M.C. (moștenitoarea defunctului R.G.M.) împotriva sentinței civile sus-menționate.

Curtea a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată împotriva Municipiului București, pentru lipsa calității procesuale pasive,

A stabilit dreptul contestatorilor Ia măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de teren de 608,3 mp, situată în București, sector 1.

A obligat-o pe intimata SC A.P. SA să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent C.C.S.D., în favoarea contestatorilor, pentru terenul sus-menționat, conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005.

A respins cererea de restituire în natură a terenului, ca nefondată, și, ca lipsită de interes, cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC A.H. SA.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Referitor la apelul declarat de Municipiul București, prin Primarul General, între intimat și persoana ce poate fi obligată în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății trebuie să existe identitate, pentru ca aceasta să-și justifice calitatea de a sta în proces.

În speță, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, raportul juridic de drept substanțial dedus judecății se leagă între persoana îndreptățită și unitatea deținătoare.

Din actele dosarului nu rezultă că Municipiul București ar avea calitatea de unitate deținătoare și nici măcar contestatorii nu emit pretenții în raport cu acesta.

Ca urmare, nu există identitate între Municipiul București și persoana ce ar putea fi obligată în raportul juridic dedus judecății, așa încât pârâtul respectiv nu are calitate procesuală pasivă.

Drept urmare, s-a admis apelul declarat de Municipiul București și s-a schimbat, în parte, sentința, în sensul că s-a respins acțiunea față de acesta, pentru lipsa calității procesuale pasive.

În ceea ce privește celelalte apeluri, Curtea a constatat următoarele:

Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor, la data preluării în mod abuziv a bunurilor.

Din actele dosarului, rezultă că C.B. a vândut doctorului G.S. „locul viran din București, cu fațada ia aceeași stradă, în lărgime de 22 m și 50 cm și în adâncime de 40 m, învecinat cu A.N., printr-un contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1882.

Din procesul verbal al Comisiunii pentru înființarea C.F. București din 1940, rezultă că S.G.G. s-a intabulat în C.F., cu suprafața de 118 mp teren și casă cu 14 camere, imobil, dobândit prin cumpărare, în baza actului încheiat între C.C.B. și Dr. G.S., tatăl titularului înscrierii dreptului în C.F., din anul 1882.

Înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate sus-citat are la bază și un plan de situație ce a fost avut în vedere de experți, la identificarea imobilului, cu privire ia care contestatorii au emis pretenții.

La dosarul cauzei nu există dovezi privind momentul și temeiul preluării imobilului de stat, însă, din certificatul de calitate de moștenitor din 2000 și arborele genealogic întocmit, rezultă că, după S.G., decedat la 3 octombrie 1945, au rămas, ca moștenitori, V.E., N.M. și N.C., în cote egale, de câte 1/3, în calitate de veri primari.

Având în vedere data decesului iui S.G., instanța a reținut câ preluarea imobilului de către stat a avut loc, ce! mai probabil, direct de la succesorii acestuia. Moștenitorii lor, în linie dreaptă și colaterală, până la gradul al IV-lea inclusiv, într-o succesiune just reținută de către prima instanță și necontestată prin motivele de apel, fac dovada calității de persoane îndreptățite, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Ei au calitatea de moștenitori legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, așa încât notificările formulate reprezintă cereri de acceptare a succesiunii.

Drepturile succesorale s-au dobândit de către contestatori, prin retransmitere, de la V.E., N.M. și N.C., toți. decedați.

N.M., prin testamentul din august 1950, depus în apel, a lăsat nepoatei sale, S.R., și soției sale, N.A., întreaga sa avere, așa încât prima instanță a reținut, în mod greșit, că reclamanții, moștenitori ai legatarilor universali sus-menționați, nu moștenesc și cota de 1/3, care a aparținut autorului lor.

Conform dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr, 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.

Faptul că nu toți moștenitorii lui V.E., N.M. și N.C. au formulat notificări este lipsit de relevanță, în contextul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform căruia, de cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. 3, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățire, care au formulat, în termen, cererea de restituire.

Ca urmare, beneficiind de dreptul de acrescărant, contestatorii sunt îndreptățiți, în cotele indivize ce se cuvin autorilor lor, la restituirea imobilului ca întreg și nu pentru o cotă din acesta.

În consecință, motivul de apel formulat de contestatori, în sensul că sunt îndreptățiți la restituirea, în natură sau prin echivalent, a imobilului ca întreg, și nu în cote părți, este întemeiat.

Criticile privind lipsa identității terenului ce a tăcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1882 și al intabulării din anul 1940, pe de o parte, și terenul deținut de intimata SC A.P. SA și de intervenienta SC A.H. SA, pe de altă parte, sunt neîntemeiate.

Astfel, deși, inițial, respectiv în anul 1882, terenul figura în str. X, în urma sistematizării orașului, la data intabulării același imobil figura în str. Y. Or, prin notificare, s-a solicitat restituirea imobilului de la această adresă.

În plus, în cauză, au fost efectuate expertize de identificare, respectiv raportul de expertiză întocmit de expertul M.C., raportul de expertiză întocmit de expertul N.Ș.D. și raportul de expertiză întocmit de G.C.

În ceea ce privește identificarea terenului, toți experții au demonstrat că intimata și intervenienta se află în posesia, de fapt și de drept, a terenului ce face obiectul notificării către SC A.P. SA. Ca urmare, criticile formulate în acest sens de intimată și intervenienta au fost înlăturate.

Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001, prin „imobile preluate în mod abuziv" se înțelege orice imobile preluate tară titlu valabil sau tară respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziție ale organelor locale aie puterii sau ale administrației de stat.

Prin urmare, în raport de aceste dispoziții legale, critica intimatei și intervenientei, în sensul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului către stat, pe considerentul că nu s-a dovedit în ce bază s-a efectuat preluarea imobilului, este neîntemeiată.

Art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 relevă intenția legiuitorului de a extinde sfera actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și de a recunoaște persoanelor îndreptățite dreptul la măsuri reparatorii pentru bunurile aflate în posesia lor, la data preluării.

Or, în speță, deși, inițial, în anul 1882, proprietatea avea o întindere de 900 mp, în anul 1945, când, în baza unui plan de situație, a fost intabulată în cartea funciară, aceasta avea o întindere de 1.188 mp teren,

Așa fiind, chiar dacă înscrierea în C.F. a imobilului nu are caracter constitutiv de drepturi, raportat la dispozițiile art. 48 din Decretul nr. 115/1938, Curtea a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren intabulată, aflată în detenție la data apropiată preluării de stat, astfel cum rezultă din spiritul și normele Legii nr. 10/2001.

Faptul că S.G.G. se afla în posesia suprafeței de 1.188 mp nu rezultă numai din procesul verbal de carte funciară, ci și din planul de situație de ia acea dată, aflat în anexele rapoartelor de expertiză, teren care are o cu totul altă formă decât cea dreptunghiulară, de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

De la SC A.P. SA, contestatorii au solicitat, prin notificare, suprafața de 656 mp teren din întreaga suprafață de 1.188 mp, iar, din actele dosarului, rezultă că, prin Decizia civilă nr. 170/ A din 5 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă, aceiași contesîatori au obținut restituirea suprafeței de 532 mp teren din cei 1.188 mp, de la R.A.A.P.P.S. În realitate, această entitate juridică a predat contestatorilor o suprafață mai mare de teren aflată în posesia sa, și anume suprafața de 579,7 mp. Ca urmare, contestatorii nu pot primi măsuri reparatorii pentru o suprafață mai mare de 1.188 mp teren, decât cu riscul îmbogățirii fără just temei. Deducând din 1.188 mp teren suprafața de 579,7 mp teren, Curtea a reținut că reclamanții sunt îndreptăți la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 608,3 mp teren.

Conform raportului de expertiză întocmit de expert N.Ș.D., după naționalizare, hotelul A.P. s-a extins către nord, în vederea construirii unei aripi noi, ajungând să se suprapună cu fosta proprietate a lui G.S., pe porțiunea numerotată 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 1, în întindere de 610 mp. De asemenea, și din raportul de expertiză refăcut de inginer G.C. în apel, rezulta că terenul intabulat se suprapune cu terenul deținut de SC A.P. SA, într-o arie de 608,3 mp. Asupra terenului, intimata deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 3 mai 1994. Prin contractul de transfer al dreptului de superficie autentificat din 14 decembrie 1995, de către B.N.P. M., intimata a transferat către intervenienta SC A.P.G. SA, în calitate de superficiar, dreptul de superficie asupra terenului în suprafață de 7.489 mp, pe care este situat hotelul cu accesoriile sale.

În ceea ce privește pretenția contestatorilor, de restituire, în natură, a terenului, instanța a reținut că este neîntemeiată. Astfel, din raportul de expertiză întocmit de expertul N.Ș.D. și schițele anexe, rezultă că, pe terenul sus-citat, sunt amplasate construcțiile subterane A (depozite și centrală - aripa nouă hotel) și construcția supraterană B (parter + etaj). Ar exista o porțiune de teren liberă de construcții - porțiunea 1, 2, 10, 12, 9, 1, în suprafață de 217,89 mp, pe care prima instanță a restituit-o în natură.

Din expertiza întocmită în apel de expert C.G., rezultă că, pe terenul pe care îl solicită contestatorii, este amplasată o construcție cu subsol, parter, etaj și pod, cu o suprafață construită de 70 mp, precum și o parcare, iar, în subteran, sunt construite mai multe anexe (celule de medie tensiune, boxe trafo, grupe electrogene, ateliere de mentenanță, pompe pentru canalizare, etc). Toate construcțiile sunt autorizate și aparțin apelantei interveniente.

Aceasta a pretins că, pentru buna sa funcționare și pentru a răspunde standardelor de calitate a serviciilor sale, nu se poate dispensa de terenul aflat în posesia sa și în legătura cu care a încheiat un contract de superficie cu SC A.P. SA, în acest sens, s-au depus la dosar Criteriile obligatorii pentru clasificarea structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare de tipul hotel, apartament și motel. Din examinarea acestor criterii, Curtea a reținut că parcările auto reprezintă un criteriu pentru acordarea stelelor hotelurilor și motelurilor. Contestatorii au renunțat la judecata contestației formulată în baza Legii nr. 10/2001, cu privire la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile care au fost demolate, nu și la acordarea de măsuri reparatorii pentru teren, cum greșit pretind intimata și inîervenienta.

Față de dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, de rapoartele de expertiză menționate mai sus, din care rezultă că, pe terenul în suprafață de 608,3 mp, se află amplasate construcții supraterane și subterane și parcări destinate deservirii SC A.H. SA., Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților, de restituire, în natură, a terenului.

A constatat că nu poate fi restituită, în natură, nici măcar suprafața de 217 mp teren, ocupată de parcare, din cauza destinației clădirilor subterane și supraterane învecinate, de a deservi activități hoteliere, ce implică și existența locurilor de parcare.

Raportat la art. 1 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Aceste despăgubiri acordate în echivalent se propun de către unitatea deținătoare, prin decizie, și se înaintează, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, Secretariatului C.C.S.D.

Aceasta din urmă va stabili, pe baza unui raport de evaluare, valoarea despăgubirilor, în raport de prețul de piață al imobilului, modalitățile de despăgubire și termenele de achitare, în condițiile reglementate prin legea menționată.

Ca urmare a respingerii cererii de restituire în natură, cererea de intervenție în interes propriu formulată de SC A.H. SA, în sensul obligării eventualilor noi proprietari la respectarea dreptului de superficie asupra terenului, a rămas lipsită de obiect și de interes, motiv pentru care a fost respinsă ca atare, fiind înlăturată soluția primei instanțe, de respingere a cererii de intervenție pe fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții L.M.C., C.I.M., S.C.L. și pârâta SC A.P. SA.

I. Reclamanții au criticat hotărârea instanței de apel, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

1. În mod nelegal, instanța de apel a stabilit că recurenții dețin suprafața de teren de 579, 7 mp din imobilul situat în str. X. Prin Decizia civilă definitivă și irevocabilă nr. 170/ A din 5 aprilie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, li s-a recunoscut un drept de 532 mp, iar, în unna punerii în posesie, conform raportului de expertiză aflat la dosarul cauzei, dețin mai puțin teren cu 21,7 mp decât suprafața din documentația cadastrală, de 579,7 mp, în mod greșit, s-a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți la recunoașterea unui. Drept de proprietate în suprafață de 608,3 mp, dreptul lor fiind de 610 mp, teren care aparține SC A.P. SA, conform identificării realizate de expert N.Ș.D.

Prin acest raport, necontestat de către părți, s-a stabilit că proprietatea autorului recurenților s-a suprapus cu terenul aparținând apelantei pe suprafața de 610 mp împrejurarea că suprafața de teren restituită de R.A.A.P.P.S. este mai mare decât cea stabilită prin Decizia Curții de Apel București nr. 170 A din 5 aprilie 2006 nu limitează dreptul reclamanților la restituirea, în natură și despăgubiri, pentru întreaga suprafață care a aparținut autorului ior și care este ocupată, iară titlu legal, de intimata apelantă, respectiv de 610 mp.

2. În mod greșit, Curtea a reținut că nu este întemeiată pretenția recurenților, de restituire, în natură, a suprafeței de teren libere de construcții, de 217,89 mp.

Astfel, s-a stabilit, în mod nelegal, de instanța de apei, că destinația suprafeței de teren sus-menționate este de parcare auto; că această destinație determină imposibiiitatea pârâtei și intervenientei de a se dispensa, în funcționarea lor, de această suprafața de teren și că reprezintă un criteriu pentru acordarea stelelor hotelurilor și motelurilor.

S-a procedat, în mod nelegal, la aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, raportat la art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare a aceleiași legi, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

În susținerea acestui motiv, recurenții arată că raportul juridic dedus judecații este constituit la data emiterii Deciziei contestate, nr. 1 din 21 martie 2002, astfel încât legea aplicabilă este Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii deciziei, neputând să le fie opuse modificările acestei Legi, ulterioare datei de 21 martie 2002. în acest sens, au invocat cele stabilite prin Decizia nr. 830/2G08 a Curții Constituționale, în legătură cu aplicarea legii în timp.

Apreciind, în mod nelegal, că, în cauză, este aplicabilă legea în vigoare la daîa judecării apelului, Curtea a încălcat pricipiul "tempus regit actum" și dispozițiile legale constituționale, vizând neretroacîivitatea legii civile și egalitatea în drepturi a cetățenilor.

Modificările legislative ulterioare datei de 21 martie 2002, dacă s-ar aplica în cauză, după ce s-a constituit raportul juridic dedus judecații, ar tinde să genereze o situație de inechitate între persoanele ale căror cereri au fost soluționate înainte de aceste modificări și cele care au fost chemate în judecată înainte de modificarea Legii nr. 10/2001, dar cererile ior au fost soluționate după data intrării în vigoare a legilor de modificare.

Simpla împrejurare de fapt că cererile introduse în instanță înainte de intrarea în vigoare a legii noi se soluționează diferit, în funcție de legea aplicabilă la data pronunțării soluției, nu este un criteriu de diferențiere care să justifice un tratament discriminatoriu aplicabil celor aflați în situații identice, dar care, din motive care nu le pot fi imputate, se judecă la momente diferite de timp.

Astfel, nu pot fi aplicate, în speță, prevederile raportate la verificarea destinației terenului, potrivit art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, și dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală.

Potrivit Normei metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 din 27/06/2001, publicată în M. Of. nr. 379/2001, în vigoare la data emiterii deciziei contestate, erau prevăzute, ca excepții reglementate expres, situațiile în care se puteau oferi despăgubiri prin echivalent. Niciunul dintre aceste cazuri, în care puteau fi acordate despăgubiri, nu este incident în speță, pentru suprafața de teren de 217,89 mp.

În plus, construcțiile intimatei apelante sunt realizate fără autorizație de construire, recurenții arătând că, pe tot parcursul procesului, au afirmat că suprafața de teren de 610 mp trebuia restituită, în natură, în integralitate sa. Din niciun înscris administrat în cauză, nu rezultă că parcarea este realizată în baza unei autorizații de construire. Nu reiese că parcarea cu destinație administrativă ar fi de natura celor care ar reprezenta un criteriu obligatoriu pentru acordarea unei anumite clasificări. Instanța nu menționează temeiul iegal în baza căruia acest criteriu ar avea un impact determinant asupra activității desfășurate de intimata apelantă.

De asemenea, Curtea nu arată cum acest criteriu obligatoriu de clasificare, apreciat ca atare, este determinant în cauză, având în vedere că nu Întreaga parcare, cu intrare dinspre str. X, va fi desființată, o parte fiind menținută pe terenul care nu poate fi restituit, în natură, reclamanților, teren în suprafață de 392,11 mp, dar și pe restui terenului aparținând intimatei apelante, care nu se suprapune cu terenul care aparține autorului lor.

3. Intimata apelantă SC A.P. SA și intervenienta apelantă SC A.H. SA nu au contestat, prin motivele de apel, soluția primei instanțe, de restituire, în natură, a terenului liber de construcții, în suprafața de 217,89 mp, în baza art. 10.3. din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în sensul că nu se pot dispensa de teren, pentru buna funcționare sau calitate a serviciilor. Nu este invocat, ca motiv de apel, un temei din Legea nr. 10/2001, care să determine instanța de apel să analizeze imposibilitatea de restituire.

Apelanta intervenienta a arătat, în cadrul motivelor de apel, că cererea de intervenție a fost respinsă în mod greșit, întrucât terenul este ocupat de construcții și lucrări, proprietatea acesteia. Această critică nu vizează, însă, netemeinicia soluției de restituire, în natura, a suprafeței de teren de 217,89 mp, ci este invocată pentru a justifica temeinicia cererii de intervenție. Doar la data la care s-a judecat apelul, intervenienta a afirmat că nu-și va putea desfășura activitatea, întrucât nu îndeplinește criteriile de clasare, dacă soluția cu privire la terenul restituit va fi menținută. Această susținere nu a fost invocată în cadrul motivelor de apel, astfel încât reclamanții să poată formula apărări, și nici de persoana care avea calitatea de a face aceste susțineri, respectiv de unitatea deținătoare a imobilului, pe care intervenienta nu o îndeplinește.

În concluzie, au arătat că instanța de apel s-a pronunțat pe mai mult decât s-a solicitat, în baza unor temeiuri legaîe cu care nu a fost învestită, care nu au fost aduse la cunoștința părților în mod procedural, cu respectarea caracterului devolutiv al apelului și dreptului la apărare.

Au mai arătat că, de vreme ce soluția primei instanțe, cu privire la cererea de intervenție, nu a fost schimbată pe fond, ci ca o consecință a respingerii cererii de restituire în natură, apărările formulate de apelanta intervenienta, legate de modul de folosire a terenului și de destinația acestuia, nu pot fi analizate.

4. Instanța de apel a constatat, în mod nelegal, aplicarea, în cauză, a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 1.6 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, inclusiv pentru suprafața de teren pentru care, pentru prima dată, au fost acordate despăgubiri în apel (217,89 mp), raportat îa principiile care guvernează aplicarea legii în timp, precum și la decizia în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Arată că dispoziția contestată, fiind emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, instanțele de judecată sunt obiigate a stabili întinderea măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite. Prin decizia în interesul Legii nr. 52/2007, s-a statuat că prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a Legii. De aceea, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a noii Legi, ca urmare a atacării lor cu contestație, nu mai pot fi trimise C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanțelor judecătorești, sub aspectul legalității și. temeiniciei. Susțin, în ipoteza în care se va menține decizia recurată, sub aspectul respingerii cererii de restituire, în natură, a terenului de 217,89 mp, că instanța este obligată să stabilească cuantumul despăgubirilor pentru întregul lor drept, conform expertizei întocmite de expert D., efectuată la instanța de fond și necontestată.

5. Curtea a considerat, în mod greșit, că apelul declarat de intervenienta este întemeiat, cu consecința schimbării soluției primei instanțe, de respingere, pe fond, a cererii de intervenție.

Recurenții reclamanți au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, respingerea apelurilor declarate de pârâtă și intervenienta, admiterea apelului declarat de reclamanți, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul recunoașterii dreptului lor asupra imobilului în suprafață de 1.188 mp, menținerea soluției de restituire, în natură, a terenuiui în suprafață de 217,89 mp, stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru terenul imposibil de restituit în natură, de 15 392,11 mp, la suma de 705.798 euro, menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii primei instanțe.

Pârâta SC A.P. SA a criticat decizia pentru următoarele motive:

1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut".

1.1 În mod greșit, instanțele de fond și de apel au luat act de renunțarea contestatorilor la judecarea doar a capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile demolate.

Ca urmare a declarațiilor autentice depuse de toți contestatorii în dosarul de recurs anterior, s-au modificat limitele sesizării, astfel încât instanța rămâne sesizată doar cu cererea de restituire, în natură, a terenurilor libere de construcții, după cum se menționează, în mod expres, în aceste declarații.

Renunțările respective fac inutilă examinarea cererii de despăgubiri pentru terenurile ocupate de construcțiile A.H.

1.2. Contestatorii au învederat încă de la început, prin acțiune, că solicită cota de 51/54 din dreptul de proprietate, întrucât o parte din drept aparține statului, ca succesiune vacantă de pe urma lui A.I. Cu toate acestea, au primit mai mult decât au cerut, și anume 100% din drepturile succesorale de pe urma lui S.G.G.

2. Motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 7 C. proc. civ., când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii".

Titlul de proprietate depus de reclamanți vizează, în mod cert, o proprietate totală de 900 mp (22,5 m x 40m) așa cum este stipulat în acest înscris.

Art. 48 din Decretul-Lege nr. 115/1938 prevede că înscrierea provizorie în cartea funciară, cum este cazul de față, nu are caracter constitutiv, fiind efectuată sub condiția și în măsura justificării ei. Procesul verbal de înscriere în C.F. (de unde, în mod nejustificaî, reiese suprafața de 1.188 mp) menționează că actul juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea este contractul de vânzare-cumpărare din 8 octombrie 1882.

Deși instanța de apel are în vedere aceste împrejurări și dispozițiile legale sus-menționate, reține, în mod greșit, că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii pentru întreaga suprafață de teren intabulată.

Cu alte cuvinte, instanța este de acord că titlul de proprietate al autorului S. vizează doar 900 mp, dar consideră că posesia unei suprafețe mai mari de teren, intabulate în C.F., ar fi temei suficient pentru acordarea de măsuri reparatorii.

Decizia este nelegală sub acest aspect, prezenta cauză având ca obiect „contestație la Legea nr. 10/2001", în aplicarea căreia, posesia nu are nicio relevanță.

3. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „când hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a Legii".

16 Recurenta suspine că au fost încălcate dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; normele ce reglementează succesiunea legată și testamentară C. civ., precum și art. 4 din Legea specială de reparație.

3.1.Cu privire la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 și art. 3.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, arată că aceste norme au fost nerespectate, sub următoarele aspecte:

- Referitor la suprafața terenului notificat, instanța a considerat, cu încălcarea legii, că posesia unei suprafețe de teren mai mare decât cea înscrisă în titlul de proprietate poate constitui temei suficient pentru acordarea de măsuri reparatorii, prin echivalent, succesorilor fostului deținător, pentru întreaga suprafață deținută în fapt.

- Referitor la persoana proprietarului din momentul preluării, contestatorii au arătat că sunt succesorii persoanei îndreptățite, S.G.G., proprietarul înscris în C.F. din 02 iulie 1940, fiul lui S.G., semnatar al contractului de vânzare-cumpărare din 09 octombrie 1882, care reprezintă titlul de proprietate.

Cu toate acestea, instanța a considerat, în mod greșit, că persoanele de la care s-a preluat imobilul au fost verii primari (rude de gradul IV) cu S.G.G., respectiv V.E., N.M. și N.C.

3.2. Prin această constatare, instanța încalcă și principiile devoluțiunii moștenirii legale, conform cărora colateralii ordinari nu sunt moștenitori sezinari, respectiv nu au posesiunea de drept a moștenirii. Aceștia preiau posesiunea doar în condițiile art. 653 alin. (2) C. civ. și sub condiția acceptării în termenul prevăzut de art. 700 din același cod.

Faptul că succesiunea de pe urma defunctului S.G. a fost dezbătută în anul 2000 (certificat de calitate nr. 74/2000) atestă, per a contario, că nu s-a dezbătut succesiunea acestuia în termen de 6 luni de la decesul proprietarului din 03 octombrie 1945.

În realitate, având în vedere climatul politic al epocii, este foarte probabil că persoanele cu vocație succesorală la moștenirea lui S.G.G. (înscris în C.F.) nu au mai dorit să accepte succesiunea în termenul legal, aceasta fiind, pur și simplu, abandonată.

Verii primari nu sunt moștenitori sezinari, astfel că nu au, de drept, posesiunea moștenirii, până la acceptarea expresă a acesteia, conform art. 700 C. civ.

În lipsa acceptării moștenirii, cei trei veri nu au avut nicio legătura cu averea lui S.G.G. și este greșit a se susține că aceasta a trecut, automat, la ei.

Doar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele cu vocație succesorală utilă la succesiunea persoanei îndreptățite, S.G.G., au fost repuse, de drept, în termenul de acceptare a succesiunii.

3.3. Decizia atacată încalcă prevederile art,4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanța apreciază că proprietarii de la care a fost preluat, abuziv, bunul sunt cei trei veri, cărora le revine câte o parte egală din dreptul de proprietate, fiind, deci, coproprietari la data intrării bunului în proprietatea statului.

Cu toate acestea, nu aplică această normă și consideră, în mod greșit, că operează dreptul de acrescământ între succesorii unui coproprietar față de alt coproprietar.

3.4. Decizia atacată încalcă prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța a apreciat că operează dreptul de acrescământ în favoarea unor persoane al căror grad de rudenie cu fostul proprietar este de 9, respectiv 10, deci, care nu au vocație succesorală față de persoana îndreptățită.

3.5. Decizia încalcă prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. fn aplicarea acestui text, normele de aplicare expiicitează că, de prevederile repunerii în termen, nu beneficiază succesibilul renunțători.

Instanța de fond a reținut, corect, că 1/3 (4/12) din dreptui de proprietate s-a pierdut prin lipsa de succesori ai defunctului N.M., iar cota de 3/36 (1/12) reprezintă cota lui A.I., soțul autoarei sale, A.V. (nu au avut descendenți), care, în această calitate, de soț, nu se află în relații de rudenie cu reclamanții.

Succesiunea de pe urma defunctului N.M. a fost dezbătută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în temeiul testamentului depus în fața instanței de apel, fiind emisă încheiere finală.

Potrivit certificatului de calitate din 1998-B.N.P. M.R., N.M. a avut un singur succesor, în calitate de legatar cu titlul particular, pe M.P.

Per a contrario, ceilalți posibili moștenitori nu au acceptat succesiunea în anul 1998, deoarece, în caz contrar, nu rezultă cum ar fi putut fi emisă încheierea finală.

Acest certificat nu a fost niciodată contestat de alți eventuali moștenitori testamentari, astfel că, până la anulare, face probă deplină cu privire la succesorii acceptanți ai succesiunii defunctului N.M.

Pe de altă parte, testamentul lăsat de N.M., din 03 august 1955, instituie un legat în favoarea lui H.R. și N.N., pentru „absolut tot ce se va găsi pe numele meu la încetarea mea din viață între care se cuprinde și pensia de la stat neîncasată timp de cinci ani".

Or, proprietatea asupra imobilului din X, nu a fost pe numele lui N.M. la încetarea lui din viață, întrucât acesta nu a acceptat succesiunea vărului său, S.G., predecedat la 03 octombrie 1945.

Cele două legatare nu au acceptat niciodată succesiunea lui N.M. și nu au depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind decedate la apariția acesteia.

Cu privire la succesiunea față de A.I. (1/12 din dreptul de proprietate), testamentul depus indică, în mod clar, un legat particular. De fapt, contestatorii au învederat încă de la început, prin acțiune, că o parte din drept aparține statului, ca succesiune vacantă după A.I. Cu toate acestea, au primit mai mult decât au cerut, și anume 100% din drepturile succesorale după S.G.G.

3.6. Decizia este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Ipoteza Legii speciale este aceea că, dintre mai mulți moștenitori cu vocație succesorală reală fată de fostul proprietar al imobilului (persoana îndreptățită - S.G.G.), doar o parte acceptă succesiunea prin depunerea cererii de măsuri reparatorii, operând, astfel, dreptul de acrescământ pentru solicitanți.

În situația de față, mcmnul din reclamanți nu deține vocație succesorală utilă fată de doi dintre succesorii proprietarului imobilului solicitat, respectiv N.M. și A.I.

Niciunul dintre contestatori nu are vocație succesorală utilă și directă față de fostul proprietar, S.G.G., în raport de care au, în cel mai bun caz, gradul 10 de rudenie.

În concluzie, conîestatorii au calitate procesuală activă doar pentru 7/12 din terenul de 900 mp, inclus în titlul de proprietate, deci, doar pentru 525 mp.

3.7. Este nelegală obligarea recurentei la propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent C.C.S.D., în favoarea contestatori lor, în condițiile în care au primit, până la această dată, tot terenul la care aveau dreptul, de la R.A.A.P.P.S., și aproximativ 55 mp în plus.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii apelului declarat de reclamanți, admiterii, în integralitate, a apelului declarat de pârâtă și, pe fond, respingerea, în iot, a contestației; menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei atacate, referitoare la admiterea apelului declarat de Municipiul București, prin Primarul General, și a apelului declarat de întervenientă, precum și la respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului în litigiu.

Recurenta pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, solicitând, în esență, respingerea acestuia, ca nefondat. Cu privire la cererea de acordare a despăgubirilor în cuantum de 705.798 euro, arată că aceasta este și inadmisibilă în recurs, în raport de împrejurarea că reprezintă o cerere nouă.

Înalta Curte a încuviințat proba cu înscrisuri, conform celor redate în încheierile de ședință din 12 noiembrie 2012 și 4 februarie 2013.

Analizând decizia civilă atacată, în raport de critlcile susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat, iar recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prezenta instanță va analiza, mai întâi, recursul declarat de pârâtă, întrucât susținerile sale vizează calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, precum și întinderea suprafeței de teren ce se dispută în proces, în timp ce recursul declarat de reclamanți se referă, în esență, la forma de reparație cuvenită pentru o parte din imobil, chestiune care este subsecventă aspectelor contestate de pârâtă.

21.1.1. Critica privind încălcarea limitelor sesizării instanței, sub forma lui „plus petita", respectiv „extra petita", ca urmare a declarațiilor de renunțare autentice depuse de reclamanți în primul dosar de recurs, nu poate fi primită.

În primul rând, aceste susțineri vor fi verificate, în ceea ce privește decizia Curții de Apel, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu a art. 304 pct. 6, deoarece instanța de apel doar a confirmat soluția primei instanțe sub aspectul obiectului renunțării, nu a luat, ea însăși, act de renunțare. Cu alte cuvinte, criticile privind incidența celor două ipoteze de încălcare a limitelor de învestire, prin cererea de chemare în judecată, cu referire și la obiectul declarațiilor de renunțare, vor fi verificate de această instanță în ceea ce privește hotărârea Tribunalului și, ulterior, se va examina decizia recurată, sub aspectul legalității confirmării sentinței, pe limitele de învestire, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând „extrapetita" nu se încadrează în această ipoteză de încălcare a limitelor de învestire, de vreme ce însăși recurenta recunoaște că, în declarațiile de renunțare, se specifică cererea reclamanților de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură, pentru terenul liber de construcții, deci, pentru o parte din terenul pretins prin cererea de chemare în judecată, privit ca întreg. în consecința, criticile recurentei se referă, în realitate, la ipoteza de „pluspetita" și urmează a fi verificate din această perspectivă, neprezentând relevanță soluția pronunțată, în final, asupra măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților pentru terenul pentru care aceștia au cerut restituirea în natură, după cum instanța l-a considerat a fi liber de construcții sau nu, în ceea ce privește „plus petita", critica este neîntemeiată.

La filele 18-20 din dosarul de recurs anterior, se regăsesc declarațiile autentice de renunțare, depuse de reclamanți, în care se menționează că aceștia înțeleg să renunțe la judecată, în temeiul art. 246 C. proc. civ., „cu privire la acordarea de despăgubiri pentru construcțiile care au fost demolate și care au aparținut autorului.S.G.G.", Așadar, intenția reclamanților, de renunțare la judecată doar în ceea ce privește cererea de despăgubiri formulată pentru construcțiile demolate, nu și pentru terenul ocupat de construcțiile actuale, este lipsită de echivoc - faptul că, în aceste declarații, petenții menționează, în paragraful următor celui în care se precizează obiectul renunțării, ca își mențin contestația, fată de pârâtă și intervenientă, „pentru obligarea la restituirea în natură a suprafeței de teren care este ocupată de aceste societăți și care este liberă de construcții în prezent" nu are relevanță, în sensul celor susținute de recurentă, de vreme ce voința părților exprimată în acest paragraf nu se transpune într-o cerere de renunțare la judecata cererii de măsuri reparatorii pentru terenul ocupat de construcții.

În consecință, în mod corect, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, în ceea ce privește obiectul renunțării la judecată, și anume doar în legătură cu măsurile reparatorii solicitate pentru construcțiile demolate ce au aparținut autorului reclamanților, cu consecința pronunțării instanței în limitele sesizării, iar nu în condiții de „plus pelita".

1.2. Susținerile privind depășirea limitelor sesizării, prin acordarea măsurilor reparatorii pentru cota de 100% din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, sunt, însă, întemeiate în ceea ce privește cota din drept, revenită, prin succesiune, lui A.I. Și aceste critici vor fi verificate, pentru argumentele expuse mai sus, din perspectiva art. 304 pct,9 C. proc. civ., în ceea ce privește decizia recurată, cu referire la ipoteza de „plus petita ", în privința hotărârii primei instanțe.

Prin cererea introductiva de instanță, reclamanții au solicitat constatarea dreptului lor de coproprietate asupra unei cote de 51/54 din terenul de 1.188 mp, din str. X, menționând, în mod expres, că se află în indiviziune cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, care are o cotă din proprietate de 3/54, ce reprezintă succesiunea vacantă de pe urma lui A.I. Prin urmare, reclamanții au formulat cerere pentru imobil, mai puțin pentru cota din drept care a aparținut persoanei arătate. Ei nu și-au precizat această cerere, în sensul că înțeleg să-și majoreze câtimea obiectului cu cota din drept care i-a revenit lui A.I. din imobil, în condițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., respectiv, prin declarație verbală sau prin cerere scrisă, până la închiderea dezbaterilor și acordarea cuvântului pe fondul cererii, în primă instanță, nici în faza inițială a judecății și nici în rejudecare. Este adevărat că, prin notele scrise și la cuvântul pe fond, reclamanții au cerut măsuri reparatorii pentru imobilul în suprafață de 610 mp, ceea ce ar corespunde, în raport de suprafața totală a terenului solicitat și de ceea ce au obținut pentru acest bun, prin hotărâre judecătorească, în contradictoriu cu R.A.A.P.P.S., cotei de 100% din imobil. Solicitarea reclamanților nu poate fi luată, însă, în considerare, atât timp cât cererea inițială de chemare în judecată nu a fost precizată în condițiile legii, și anume până la acordarea cuvântului pe fond, iar notele scrise nu pot fi avute în vedere în sensul precizării cererii părților, întrucât, în cadrul acestor note nu pot fi formulate cereri noi, ele având rolul de a dezvolta poziția părților în legătură cu cererile cu care instanța a fost legal sesizată. în caz contrar, s-ar încălca principiul contradictoria!ității și al dreptului fa apărare al părții interesate în combaterea cererii respective. Nici apărarea reclamanților formulată în prezentul dosar, și anume că mențiunea referitoare la excluderea cotei din drept aparținând lui A.I. ar viza doar acțiunea în revendicare, nu și contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită, întrucât nu rezultă o astfel de distincție în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nici nu a fost depusă o cerere precizatoare în sensul arătat.

În ceea ce privește critica reclamanților, formulată în apel, referitoare îa mărimea cotei din drept, aparținând lui A.I., apreciată greșit de instanța de fond ca fiind de 1/12, în loc de 1/185 aceasta este neîntemeiată.

În primul rând, Înalta Curte va proceda Ia examinarea susținerilor sus-menționate, chiar dacă au fost invocate prin motivele de apei, iar nu prin cererea de recurs, deoarece reclamanții nu aveau interesul să conteste mărimea cotei corespunzătoare dreptului lui A.I., în cadrul căii extraordinare de atac, de vreme ce, prin decizia care formează obiectul dosarului de față, li s-au acordat măsuri reparatorii pentru cota de 100% din imobilul în litigiu.

Cât privește mărimea cotei respective, aceasta a fost calculată, în mod corect, de către prima instanță. Astfel, instanța a reținut, în fapt, că A.I. este moștenitorul lui A.V., în calitate de soț supraviețuitor, având o cotă succesorală din moștenirea lăsată de aceasta de 3/6 și (1/2), în concurs cu surorile defunctei. A.V., Ia rândul ei, a moștenit-o pe V.E., în calitate de fiică, având o cotă succesorală de 1/3 din moștenire, în concurs cu celelalte două fiice ale defunctei, accepîante ale moștenirii. V.E. are o cota de 1/3 din succesiunea lui S.G.G., în concurs cu ceilalți doi veri ai acestuia, N.C. și N.M. Prin urmare, dacă s-ar avea în vedere numai cota de 1/3, aparținând lui V.E. de pe urma moștenirii lăsate în mod direct acesteia de S.G.G., cota dobândită, prin retransmitere, de A.I., ar fi, într-adevăr, de 1/18. Reclamanții omit, însă, că V.E. vine și. la moștenirea lăsată de fratele său, N.C., cota acesteia la respectiva succesiune fiind, în condițiile art. 666 și 672 C. civ., de-și, egală cu cota totală a lui R.H. și S.D.A., care vin la moștenire, prin reprezentarea mamei lor, S.V., sora predecedată a defunctului N.C. (în certificatul de moștenitor emis de pe urma lui N.C. nu sunt menționate cotele moștenitorilor, ceea ce determină stabilirea acestor cote de prezenta instanță). în consecință, coîa succesorală a lui V.E., rezultată din adiționarea cotei de 1/3 de pe urma defunctului S.G.G. cu cota de 1/6 (1/2 x 1/3) de pe urma succesiunii lui N.C., este de 3/6 (1/2). Din această cotă revine lui A.V., prin retransmitere, cota de 1/3, deci, în final, 1/6 din cota de drept asupra imobilului care face parte din patrimoniile transmise (mai precis, este vorba despre dreptul de a pretinde imobilul, drept existent în patrimoniile transmise succesiv). Cum cota lui A.I. din succesiunea soției sale, A.V., este de 1/2 raportat la cota acesteia din urmă, de 1/6, rezultă că mărimea cotei soțului supraviețuitor, aferentă imobilului în litigiu, este de 1/12, aceasta fiind cota pentru care, în mod greșit, instanța a acordat măsuri reparatorii,, cu încălcarea limitelor de învestire prin cererea de chemare în judecată.

Pentru acest motiv, va fi admis recursul declarat de pârâtă, cu consecința înlăturării dreptului reclamanților la măsuri reparatorii pentru cota de 1/12 din imobil.

2. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se circumscrie acestui text de lege. Ipotezele din text, referitoare la nemotivarea hotărârii atacate și la existența unor motive străine de natura pricinii, sunt excluse, întrucât susținerile concrete ale recurentei nu se referă la aceste situații.

Criticile în legătură cu cele reținute de instanța de apel în privința suprafeței de teren ce rezultă din titlul de proprietate al autorului reclamanților și efectele înscrierii provizorii conform art,48 din Decretul-Lege nr. 115/1938, pe de o parte, și cele stabilite, în final, referitor la întinderea suprafeței de teren pentru care li se cuvin reclamanților măsuri reparatorii nu se subsumează, nici ele, ipotezei motivelor contradictorii, reglementată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Sub acest aspect, recurenta contestă, în realitate, decizia Curții pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9, susținând, în esență, încălcarea legii în materia dovedirii dreptului de proprietate imobiliară în legătură cu suprafața de teren pentru care instanța a acordat măsuri reparatorii. Ca atare, aceste critici vor fi examinate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul pct. 3.1. din cererea de recurs, în care recurenta reia aceste critici.

3. Susținerile referitoare la încălcarea art. 3 și 4 din Legea nr. 10/2001, precum și a dispozițiilor din C. civ. în materia moștenirii iegale sunt întemeiate, în parte, instanța de apel constatând, în mod greșit, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru suprafața de teren menționată în procesul verbal întocmit de Comisia de înființare a C.F. în București.

3.1. Cu privire la întinderea suprafeței de teren, Înalta Curte constată următoarele:

Curtea de Apel, confirmând situația de fapt reținută de prima instanță, sub aspectul întinderii diferite a suprafeței de teren în litigiu, astfel cum rezultă din titlul de proprietate al autorului reclamanților încheiat în anul 1882, pe de o parte, și din procesul verbal întocmit de Comisia pentru înființarea cărților funciare în București și planul de situație vechi a! imobilului, pe de altă parte, a dat prioritate suprafeței menționate în cele din urmă înscrisuri. În acest sens, a pornit de la concluzia că intenția legiuitorului actului normativ special de reparație a fost de a extinde sfera actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, raportat la art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, și de a recunoaște persoanelor îndreptățite dreptul la măsuri reparatorii pentru bunurile aflate în posesia lor la data preluării.

Concluzia Curții de Apel este, în parte, corectă ca principiu teoretic, șt, în totalitate, greșită, în raport de situația de fapt reținută și de dispozițiile legale incidente în cazul concret dedus judecății, în care reclamanții au prezentat un titlu de proprietate pentru imobil, un act juridic translatîv de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1882.

Astfel, este adevărat că art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, extinde sfera actelor doveditoare ale dreptului de proprietate în ceea ce privește imobilele preluate abuziv, menționând, la lit. b) și h), și alte acte decât cele care, potrivit dreptului comun, ar face dovada proprietății, și anume actele juridice translative de proprietate. Această extindere a mijloacelor de dovadă a dreptului în discuție operează, însă, numai în cazul în care notificatorul nu prezintă un act translativ de proprietate.

Cât privește intenția legiuitorului, de a recunoaște dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilele aflate în posesia persoanei de Ia care acestea au fost preluate, contrar considerentelor Curții, nu simpla posesie a imobilelor la data respectivă generează dreptul la măsuri reparatorii, ci prezumția instituită de legiuitor că o asemenea posesie este fundamentată pe dreptul de proprietate, sub condiția să nu se producă dovada contrară, dovadă care o constituie tocmai titlul de proprietate, în cazul în care există un asemenea titlu. Astfel, potrivit art. 24 din Lege, „(1) în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) in aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în acfui normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar."

Împrejurarea că actui de proprietate înlătură, sub aspect probator, celelalte acte doveditoare, considerate ca atare, de Lege, în cuprinsul art. 23.1. din H.G. nr. 250/2007, rezultă atât din interpretarea literală a dispoziției legale enunțate, precum și a dispozițiilor art. 24 din Legea nr, 10/2001, cât și din scopul legiuitorului, prin derogarea de la dreptul comun, în materie de imobile preluate abuziv, instituită în favoarea persoanelor deposedate, care, în absența unui act de proprietate, trebuie să beneficieze, dacă prezintă alte acte doveditoare, de măsuri reparatorii în condiții egale cu cei care justifică un titlu.

Astfel, în cuprinsul art. 23.1. din Normele metodologice, actul juridic translativ de proprietate este plasat pe primul loc în enumerarea actelor doveditoare ale proprietății, conform textului, tocmai determinat de împrejurarea că un asemenea titlu reprezintă, potrivit dreptului comun, singurul mijloc de dovadă a dreptului de proprietate (în regim de carte funciară, dacă este însoțit și de înscrierea dreptului în C.F.).

Pe de altă parte, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumția existenței dreptului de proprietate, a întinderii lui și a calității de titular în persoana celui de la care s-a preluat imobilul notificat operează, cum s-a arătat, doar în absența probei contrare, care o reprezintă titlul de proprietate, în sens de act juridic translativ al dreptului în discuție.

Cât privește scopul legiuitorului, de a extinde sfera actelor doveditoare în materia imobilelor care fac obiectui legii, acesta este fundamentat, cum s-a arătat deja, pe finalitatea legii, care constă în asigurarea unei reparații echitabile și în condiții egale pentru toate persoanele deposedate sau moștenitorii lor, indiferent că notificatorii justifică un titlu de proprietate sau, din cauze neimputabiie acestora (timpul îndelungat scurs de la data preluării, cu consecința pierderii sau distrugerii actelor, și altele asemenea), nu mai pot prezenta un astfel de titlu. Doar în acest din urmă caz, legea permite dovedirea dreptului cu alte mijloace de probă decât actul translativ de proprietate.

În speță, reclamanții au depus titlui de proprietate al autorului lor, S.G., respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 9 octombrie 1882, în care suprafața de teren dobândită de acesta, raportat la dimensiunile laturilor imobilului, este de 900 mp. Acesta este singurul act translativ de proprietate depus la dosar. Fiul acestuia, S.G.G., care este menționat în procesui verbal al Comisiei de înființare a C.F. în București, a dobândit irnobiiui prin moștenire legală, după cum s-a reținut, în fapt, de instanța de apel, și, ca atare, nu putea dobândi o suprafață mai mare de teren decât cea pe care a avut-o autorul său, iar, la rândul lor, moștenitorii acestuia, respectiv V.E., N.C. și N.M., nu puteau dobândi decât aceeași suprafață de teren, respectiv 900 mp.

Dispozițiile art. 48 din Decretul-Lege nr. 115/1938 invocate de recurentă în sensul că prevăd caracterul constitutiv de drepturi al înscrierii provizorii în C.F., sub condiția justificării dreptului, și reținute de instanțele anterioare în soluționarea cauzei, nu sunt incidente în speță, deoarece însuși actul normativ nu a fost aplicat în regiunea de sud a țarii, unde este situat imobilul în litigiu, determinat de ne finalizarea procedurii de înființare a cărților funciare definitive în zona respectivă. Conform art. 147din actul normativ menționat, acesta a intrat în vigoare în vigoare în Transilvania și Bucovina, o dată cu codul civil unificat, iar în Vechiul regat și Basarabia, potrivit dispozițiilor următoare din actul normativ, dispoziții care condiționau aplicarea Decretului de finalizarea procedurii amintite, care nu s-a mai realizat. Din această perspectivă, ambele instanțe, raportându-se Ia procesul verbal întocmit de Comisia de înființare a cărților funciare din București, în care apare menționată suprafața de 1,188 m. pe numele lui S.G.G., și dând relevanță acestui act, este adevărat, în mod diferit, au făcut confuzie între înscrierea provizorie a dreptului în C.F. definitivă, și care atrage incidența art. 48 din Decret, și înscrierea dreptului în C.F. provizorii, cum a fost și cazul imobilelor din Vechiul regat (în care se afla și zona Bucureștiului), C.F. care, nemaifiind definitivate înlătură aplicarea actului normativ respectiv.

În ceea ce privește art. 24 din Legea nr. 10/2001, din interpretarea căruia, instanța de apel a concluzionat că reclamanților li se cuvin măsuri reparatorii pentru terenul în suprafața menționată în procesul verbal întocmit de Comisia de înființare a C.F. în București, nici această dispoziție legală nu este aplicabilă în litigiul de față, concluzia Curții fiind greșită sub acest aspect. Astfel, textul nu este incident în speță, nu numai determinat de împrejurarea că titlul, de proprietate al lui S.G. reprezintă proba contrară celor menționate în procesul verbal amintit, în legătură cu întinderea suprafeței de teren, dar și raportat ia faptul că art. 24 instituie prezumția în legătură cu întinderea proprietății doar în cazul în care aceasta este menționată într-un „act normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive". Or, în cauză, instanța de ape! s-a raportat la un proces verbal de înscriere a dreptului în C.F. provizorie, iar nu la un act prin care să se fi dispus măsura preluării imobilului.

Pentru toate aceste argumente, Înalta Curte constată că, prîntr-o interpretare și aplicare greșită a dispozițiilor legale sus-enunțate, instanța de apel a considerat dreptul ia măsuri reparatorii al reclamanților pentru terenul în suprafață de 3.188 mp, ei fiind îndreptățiți la reparația acordată de lege, în condițiile art. 4 alin. (2) cu referire Ia art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/200 3, doar pentru suprafața de teren care rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de S.G., în anul 1882.

- În ceea ce privește persoanele de la care s-a preluat imobilul, referitor la care recurenta a menționat că, în mod greșit. Curtea a constatat că acestea sunt V.E., N.M. și N.C., verii primari ai lui S.G.G., critica este neîntemeiată.

Instanța de apel a reținut că S.G.G. a decedat la 3 octombrie 1945, prezumând că preluarea a avut loc de la moștenitorii acestuia, respectiv persoanele sus-menționate. Concluzia Curții este corectă, întrucât, deși nu a stabilit care este data preluării, în absența unui titlu al statului care să justifice o asemenea măsură, este puțin probabil ca trecerea bunului la stat să fi avut loc între data de 6 martie 3945, momentul instaurării la putere a regimului comunist, și data morții autorului reclamanților, 3 octombrie 1945. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în perioada de șapte luni cuprinsă între cele două momente, nu au fost emise acte normative de preluare care să fundamenteze, cel puțin teoretic, preluarea bunului.

Prin urmare, instanța de apel a procedat în mod corect, prezumând că preluarea a avut loc de la moștenitorii lui S.G.G., și nu de la acesta din urmă, chiar în absența actului prin care s-a dispus trecerea bunului în proprietatea statului.

De altfel, și dacă bunul s-ar fi preluat în această perioadă, de la S.G.G., iar nu de la succesorii lui, soluția ar fi fost aceeași în legătură cu dreptul reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (mai puțin cota de 1/12 aparținând lui A.I., care nu intră în discuție pentru argumentele prezentate în cadrul examinării motivului 1.2. din cererea de recurs), de vreme ce aceștia sunt moștenitori, prin retransmitere, atât de pe urma celor trei veri cu autorul comun, cât și de pe urma lui S.G.G. Ca atare, pentru dreptul reclamanților la măsuri reparatorii vizând întregul imobil (cu excepția cotei de 1/32), ar fi operat același mod de calcul, indiferent dacă preluarea bunului ar fi avut loc de la un singur proprietar, sau de la trei, astfel cum a considerat instanța de apel.

În concluzie, nu se poate reține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, cu privire la dreptul reclamanților pentru bunul în cotă de 3 3/1.2, rezultată în urma scăderii cotei de 1/32, aparținând lui A.I., raportat la numărul și persoanele de la care s~a considerat de către Curte că a avut loc preluarea imobilului.

3.2. Nici critica privind încălcarea regulilor devoluțiunii imobilului prin moștenire legală nu sunt întemeiate.

În primul rând, recurenta se referă la S.G.G., ca fiind persoana îndreptățită la restituirea imobilului (ipotetic, având în vedere că acesta este, în prezent, decedat), contestând calitatea de moștenitori al acestuia în persoana celor trei veri, V.E., N.C. și N.M., Pentru argumentele arătate mai sus, „persoanele îndreptățite la restituire", în sensul Legii nr. 10/2001, în mod firesc, dacă ar fi fost în viață Ia data intrării în vigoare a acestei legi, sunt cele de la care s-a preluat imobilul, în consecință, cele trei persoane menționate, veri cu S.G.G., iar nu acesta din urmă. Cum recurenta contestă calitatea „persoanelor îndreptățite", de moștenitori ai Iui S.G.G., înseamnă că, în realitate, pune în discuție nu calitatea acestor persoane, de moștenitori ai persoanei îndreptățite, In sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci dobândirea bunului, prin moștenire legală, de la S.G.G., și, în final, preluarea imobilului de la cele trei persoane. Ca atare, Înalta Curte va verifica susținerile pârâtei nu prin raportare la dispozițiile legii speciale privind calitatea de moștenitori ai persoanei îndreptățite, în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și repunerea în termenul de acceptare a succesiunii (art. 4 alin. (3)), ci prin raportare la dispozițiile dreptului comun.

Susținerile sunt neîntemeiate. Potrivit art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, până la anularea, prin hotărâre judecătorească, a certificatului de moștenitor din 2000, emis de pe urma lui S.G.G., acest act face dovada deplină în privința calității de moștenitor. Prin urmare, cum, potrivit certificatului de calitate de moștenitor sus-menționat, s-a constatat că V.E., N.C. și N.M. sunt moștenitorii lui S.G.G., fiecare cu o cotă de 1/3 din succesiune, iar acest act juridic nu a fost anulat în condițiile textului de lege enunțat, nu se poate stabili, în prezenta cauză, contrariu! certificatului, în sensul că persoanele respective nu ar avea calitatea de moștenitori, determinat de neacceptarea succesiunii în termenul legal sau pentru că nu ar fi moștenitori sezinari. în concluzie, cei trei, în calitate de moștenitori ai lui S.G.G., au dobândit imobilul în litigiu, prin transmisiune succesorală, iar preluarea bunului de către stat a operat de la aceste persoane, cum, în mod corect, a reținut și Curtea de Apel.

3.3. Sunt nefondate și susținerile privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în loc de dispozițiile art. 4 alin. (1), în raport de cele reținute în legătură cu persoanele de ta care s-a preluat imobilul, titulare ale unui drept de coproprietate asupra imobilului preluat.

În primul rând, Curtea nu a aplicat dispozițiile art. 4 alin. (1) în loc de dispozițiile art. 4 alin. (4) din actul normativ în discuție, ci a considerat că sunt incidente ambele texte de lege, chiar dacă, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, nu a făcut referire și la alin. (1). Aceasta rezultă din argumentarea soluției pronunțate, conform căreia Curtea a pornit de Ia împrejurarea că imobilul a fost preluat de la trei coproprietari, cu o cotă egală, de 1/3, din drept (ceea ce determină incidența art. 4 alin. (1), după care a raportat transmiterea acestor cote, prin moștenire legală și testamentară, până la reclamanți și, totodată, a reținut dreptul acestora la măsuri reparatorii pentru întregul imobil, în baza dreptului de acrescământ reglementat de art. 4 alin. (4) din Lege.

De asemenea, aplicarea concomitentă a celor două texte de lege nu este exclusă, iar circumstanțele particulare ale speței, în care s-a constatat că imobilul a fost preluat de la trei coproprietari, combinat cu calitatea reclamanților, de succesori ai tuturor celor trei coproprietari, determină incidența, în cauză, a ambelor alineate ale art. 4.

În litigiul de față, așa cum a reținut și Curtea de Apel, restituirea a fost pretinsă nu de persoanele îndreptățite, respectiv cele de la care s-a preluat bunul și care nu mai erau în viață la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci de moștenitorii acestora, prin transmiterea directă a succesiunii, în cazul lui P.G. (de pe urma coproprietarei V.E.), și prin retransmitere, în cazul tuturor notificat ori lor, inclusiv în ceea ce o privește pe P.G., cu referire ia cota dobândită de autoarea sa, V.E., de pe urma coproprietarului N.C.

Conform lanțului de succesiuni care conduc până la cei trei coproprietari de la care s-a preluat imobilul, reclamanții moștenesc, prin transmitere/retransmitere, pe toți coproprietarii. Astfel, instanța de apei a reținut ca fiind necontestate succesiunile de pe urma coproprietarilor V.E. și N.C., în legătură cu care recurenta pârâtă nu a formulat critici.

Cota din drept a lui A.I. nu intra în discuție pentru argumentele arătate în precedent.

În ceea ce privește succesiunea coproprietarului N.M., Curtea a constatat că aceasta este una testamentară, dând relevanță legatelor cu titlu universal făcute de acesta în favoarea lui R.H. și N.N., în baza testamentului olograf întocmit la 3 august 1955. A considerat că moștenitorii celor două legatare moștenesc, prin retransmitere, cota de 1/3 aparținând lui N.M. și că, în ansamblu, faptul că nu toți moștenitorii celor trei coproprietari au formulat notificare este lipsit de relevanță, moștenitorii care au recurs la procedura Legii nr. 10/2001 beneficiind și de cota cuvenită moștenitorilor pasivi, în temeiul art. 4 alin. (4) din actul normativ menționat.

Concluzia Curții este corectă atât în ceea ce privește dreptul reclamanților la cota de 1/3 aparținând lui N.M., cât și referitor la incidența, în speță, a dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu consecința dreptului reclamanților la măsuri reparatorii pentru întregul imobil (mai puțin cota de 1/12 a lui A.I.).

Susținerile legate de transmiterea, pe cale succesorală, a cotei lui N.M. vor fi examinate la 3.5. din cererea de ecurs, în cadrul prezentului subpunct al motivelor de recurs, pârâta neformulând critici concrete în legătură cu acest aspect.

În ceea ce privește dreptul de acrescământ, acesta operează, într-adevăr, în favoarea notificatorilor, în condițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Conform textului de lege sus - menționat, „De cotele moștenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută, profită ceilalți moștenitori ai persoanei îndreptățite care au depus în termen cererea de restituire". Dispoziția legală nu face distincție între situația în care notificarea a fost formulată de moștenitorii direcți ai persoanei îndreptățite sau de succesorii moștenitorilor direcți.

Notificatorii sunt moștenitori, prin transmitere directă/retransmitere, a tuturor celor trei coproprietari (C.I.M. și P.G. de pe urma tuturor celor trei coproprietari, având în vedere certificatele de moștenitor depuse la dosar, testamentul întocmit de N.M. (olograf, din 3 august 1955) în favoarea lui N.N., prin care aceasta a fost instituită legatar cu titlu universal alături de R.H., și testamentul întocmit de N.N. (A.A.) în favoarea celor două reclamante (testamentul autentificat din 22 aprilie 1996 de B.N.P. E. M.S.), prin care reclamantele au fost instituite legatare cu titlu universal; S.E. și S.C.L. de pe urma lui N.C.; R.G.M. de pe urma lui N.C. și N.M.).

Ca atare, și în cazul în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar fi fost în viață și alți moștenitori ai coproprietarilor sau ai succesorilor lor„ care nu au înțeles să formuleze notificare, de cota acestora beneficiază moștenitorii care au urmat procedura Legii nr. 10/2001, în baza dreptului de acrescământ reglementat de art. 4 alin. (4) din actui normativ.

Împrejurarea că nu toți solicitanții imobilului moștenesc, fiecare în parte, pe toți cei trei coproprietari nu prezintă relevanță, de vreme ce, în condițiile arătate mai sus, pentru toți coproprietarii de la care s-a preluat bunul există moștenitori care au formulat notificare și, ulterior, contestația care formează obiectul litigiului de față. în consecință, nu se poate pune problema ca, pentru vreuna dintre aceste cote, niciunul dintre reclamanți să nu justifice dreptul la măsuri reparatorii.

În concluzie, aplicarea de către Curtea de Apel a ambelor alineate din cuprinsul art. 4 al Legii nr. 10/2001, în speța de față, este corectă.

3.4. Nici susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Lege, raportat la gradul de rudenie al reclamanților față de fostul proprietar, nu sunt întemeiate.

Mai întâi, trebuie precizat că recurenta nu specifică la care fost proprietar se referă. în condițiile în care îl vizează pe S.G.G., critica nu va fi analizată, întrucât nu se raportează la argumentele instanței de apel, care a reținut, în mod corect, că imobilul a fost preluat de la cei trei coproprietari, V.E., N.C. și N.M.

Dacă recurenta a avut în vedere cele trei persoane sus-menționate. folosind impropriu sintagma „fostul proprietar", susținerile nu pot fi primite.

Astfel, nu prezintă relevanță gradul de rudenie al reclamanților, mai precis al notificatorilor (dacă se ține seama că unii dintre notificatori au decedat ulterior formulării notificării și anterior procesului de față, iar alții pe parcursul litigiului) cu cei trei coproprietari de la care s-a preluat imobilul, întrucât notiftcatorii nu au moștenit direct persoanele deposedate, mai puțin P.G., care a venit la succesiunea mamei sale, V.E., și care, fiind descendent, în mod neîndoielnic se încadrează în clasa de moștenitori cu vocație la succesiune, conform art,659 și 669 C. civ. Ceilalți notiflcatori a.u dobândit dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în calitate de succesori prin retransmitere în raport de coproprietarii de la care bunul a trecut în proprietatea statului, astfel încât nu interesează gradul de rudenie față de aceștia din urmă, ci față de autorii lor direcți. Sub acest aspect, calitatea de moștenitori a reclamanților de pe urma autorilor lor direcți este dovedită cu certificatele de moștenitor (legal și de legatar), certificatele de calitate și testamentele depuse la dosar, în condițiile art. 4.2. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr, 10/2001. Ca atare, pentru moștenitorii legali, nu se poate pune problema că aceștia nu ar fi în gradul de rudenie prevăzut de lege față de autorii lor direcți, certificatul de moștenitor și certificatul de calitate probând calitatea de moștenitor legal până la anularea lor în condițiile art. 85 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale. în ceea ce privește pe moștenitorii testamentari instituiți ca legatari cu titlu universal (H.R., N.N., C.I.M., P.G.), nu prezintă relevanță gradul de rudenie ai beneficiarelor legatelor respective cu testatorul, întrucât acesta este liber să constituie legatul în favoarea oricăror persoane, indiferent că sunt sau nu în grad de rudenie cu el.

3.5. Nici susținerile privind încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt fondate.

Niciunul dintre notificatori nu este succesibil renunțător, astfel încât nu sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 4,6. din H.G. nr,250/2007, care menționează că asemenea persoane nu beneficiază de prevederile Legii nr. 10/2001.

Criticile privind greșita includere a cotei din drept a lui A.I. nu vor mai fi analizate pe fond, în raport de soluția ce urmează a se pronunța în legătură cu această cotă, în sensul înlăturării din cota pentru care reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii.

Referitor la cota de 1/3 aparținând lui N.M., în mod corect Curtea de Apel a stabilit că trebuie să intre în cota din imobil pentru care reclamanții beneficiază de reparația prevăzută de legea specială.

Așa cum s-a arătat în precedent, N.M. a instituit, prin testamentul olograf din 3 august 1955, ca legatari cu titlu universal, alături de legatara cu titlu particular, M.P., pe R.H., autoarea reclamantului R.G.M. conform certificatului de calitate succesorală din 11 aprilie 2000, și pe N.N. (A.A.), autoarea reclamantelor C.I.M. și P.G., instituite de aceasta ca legatare cu titlu universal în baza testamentului autentificat din 22 aprilie 1996, fiind emis și certificatul de moștenitor din 1998.

Prin urmare, în mod corect a reținut instanța de apel că, de cota de 1/3 aparținând lui N.M., beneficiază moștenitorii legatarelor cu titlu universal, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv reclamanții R.G.M., C.I.M. și P.G., moștenitori prin retransmitere pentru cota respectivă.

Faptul că s-a emis certificat de calitate în favoarea legatarei cu titlu particular, M.P., de pe urma lui N.M., este nerelevant pentru calitatea de legatare cu titlu universal în persoana lui R.H. și N.N., autoarele celor trei reclamanți, această calitate fiind păstrată de legatarele cu titlu universal. Legatul cit titlu particular nu înlătură legatul cu titlu universal și, în absența anulării sau revocării testamentului în baza căruia a fost instituit un asemenea legat, acesta își produce efectele pentru legatarele cu titlu universal, alături de legatul cu titlu particular. De asemenea, cum s-a arătat deja, conform art. 4.2. din H.G. nr. 250/2007, testamentul face dovada calității de legatar, tară să fie necesară însoțirea acestuia de un certificat de legatar emis de notarul public.

Împrejurarea că, la data decesului lui N.M., imobilul în litigiu nu se afla în patrimoniul său, deoarece acesta nu ar fi acceptat succesiunea autorului său, S.G.G., reprezintă o susținere care nu poate fi primită, de vreme ce N.M. este menționat în calitate de moștenitor de pe urma lui S., potrivit certificatului de calitate din 2000 emis de B.N.P. M.R., iar actul respectiv atestă calitatea de succesor, făcând această dovadă până la anularea lui prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în condițiile dispozițiilor din Legea notarilor publici, citate mai sus.

De asemenea, reclamanții nu trebuie să probeze că legatarele cu titlu universal de pe urma lui N.M., R.H. și N.N., au acceptat, în termenul prevăzut de lege, succesiunea acestuia, din moment ce nici notificatorii înșiși nu trebuie să facă o astfel de dovadă, în condițiile în care, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare pentru imobilele care fac obiectul acestei legi, cererea de restituire valorând acceptare.

Cât privește faptul că nu legatarele cu titlu universal au formulat notificare, acest aspect nici nu poate fi pus în discuție, din moment ce ele erau decedate la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar această, lege nu limitează dreptul de a formula notificare doar la persoanele care sunt moștenitorii direcți ai persoanelor îndreptățite, un asemenea drept existând, deci, și In cazul în care, între persoana îndreptățită și notificatori, există un șir de moșteniri succesive, cum este și ipoteza din speță.

În concluzie, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din actul normativ sus-menționat, raportat la niciuna dintre criticile formulate.

3.6. în cadrul acestui subpunct din cererea de recurs, recurenta reia parte dintre criticile prezentate anterior, privind faptul că niciunul dintre reclamanți nu are vocație succesorală utilă față de moștenitorii proprietarului imobilului, N.M. și A.I., și nici față de S.G.G., astfel încât dreptul lor la măsuri reparatorii se limitează la cota de 7/12 din imobilul în suprafață de 900 mp, deci, pentru 525 mp.

Toate aceste aspecte, in legătură cu persoanele de ia care s-a preluat imobilul, cota din imobil pentru care li se cuvin reclamanților măsuri reparatorii, raportat la cotele lui N.M. și A.I., relevanța gradului de rudenie față de S.G.G. și întinderea suprafeței de teren pentru care se justifică reparația au fost examinate în precedent și nu vor mai fi prezentate din nou.

În esență, așa cum s-a arătat, criticile recurentei sunt întemeiate în ceea ce privește cota de 1/12 din imobil, aparținând Iui A.I., care va fi exclusă de la măsuri reparatorii, precum și întinderea suprafeței de teren pentru care se cuvin aceste măsuri, suprafața de teren fiind cea care rezultă din titlul de proprietate depus la dosar.

3.7. În ceea ce privește greșita obligare a pârâtei la propunere de măsuri reparatorii în echivalent, în raport de suprafața de teren pe care au primit-o reclamanții de la R.A.A.P.P.S,, excedentară cu 55 mp, susținerile sunt fondate, în parte, prin raportare la suprafața de teren menționată în titlul de proprietate al lui S.G.

Cum s-a arătat deja, din contractul de vânzare-cumpărare încheiat de S.G. în anul 1882, rezultă că suprafața de teren este de 900 mp; prin Decizia civilă nr. 170/ A din 5 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 788 din 30 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a dispus obligarea R.A.A.P.P.S. la restituirea, în natură, către reclamanți a suprafeței de teren de 532 mp.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel a reținut, în fapt, că hotelul A.P. s-a extins în nord, în vederea construirii unei aripi noi, ajungând să se suprapună cu fosta proprietate a lui G.S. pe o suprafață de 610 mp, în opinia expertului N.Ș.D., respectiv pe o suprafață de 608,3 mp, în cea a expertului G.C. Situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de Curte, nu mai poate fi reevaluată în recurs, în raport de abrogarea motivului de casare care permitea acest lucru, și anume cel prevăzut de art. 304 pct. ll C. proc. civ., abrogat prin art. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. în mod evident, suprafața de teren stabilită de cei doi experți ca fiind deținută de SC A.P. SA (610 mp, în opinia lui N./608,3 mp în opinia lui C.) interesează pentru calitatea recurentei, de unitate deținătoare a imobilului în litigiu, din care face parte și suprafața de teren pentru care, în final, aceasta va fi obligată la propunere de măsuri reparatorii prin echivalent (pentru 368 mp). întinderea suprafeței, astfel cum a fost menționată de cei doi experți, cu o diferență de 1,7 mp între cele două opinii, nu va fi avută in vedere, însă, în totalitate la stabilirea suprafeței de teren pentru care li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent reclamanților, deoarece ambii experți se raportează la suprafața de teren menționată în procesul verbal de înființare a C.F. în București (1.188 mp), iar nu la cea rezultată din contractul de vânzare- cumpărare încheiat în anul 1882 de S.G. (900 mp), Or, pentru argumentele expuse în precedent, suprafața care trebuia avută în vedere Ia pronunțarea soluției este cea din titlul de proprietate, iar nu cea din procesul verbal întocmit de Comisia de înființare a C.F. în București.

Cum, prin hotărâre judecătorească irevocabila, care se bucură de putere de lucru judecat în condițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ. cu referire la art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., s-a dispus obligarea R.A.A.P.P.S. Ia măsuri. reparatorii pentru suprafața de 532 mp, iar reclamanții nu pot fi îndreptățiți la măsuri reparatorii decât pentru suprafața de teren prevăzută în titlul de proprietate, de 900 mp, pe care recurenta o deține, conform celor reținute, în fapt, de către Curtea de Apel, SC A.P. SA trebuie să facă propunere de măsuri reparatorii prin echivalent pentru diferența de teren rezultată în urma scăderii suprafeței menționate în Decizia nr. 170/A/2006 din suprafața prevăzută în titlul de proprietate, respectiv pentru 368 mp, evident în cotă de 11/12, ca urmare a excluderii cotei aparținând lui A.I. (1/12). în acest sens, va fi obligată recurenta, prin prezenta decizie, Ia propunere de măsuri reparatorii prin echivalent.

Pentru stabilirea suprafeței de teren pentru care SC A.P. SA va fi obligată la propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, nu interesează care este suprafața de teren restituită, în fapt, de R.A.A.P.P.S., și anume 579,7 mp, în raport de cât s-a dispus să restituie această entitate, prin Decizia nr. 170/A/2006, și anume 532 mp, față de caracterul irevocabil al deciziei menționate și de împrejurarea ca întinderea terenului restituit în fapt de R.A.A.P.P.S. vizează raporturile juridice dintre reclamanți și această unitate deținătoare, interesând doar în aceste raporturi modul în care R.A.A.P.P.S. a înțeles să se conformeze sau nu hotărârii irevocabile, în ceea ce privește întinderea suprafeței de teren restituite.

În concluzie, recursul pârâtei va fi admis cu referire la întinderea suprafeței de teren pentru care aceasta este datoare să facă propunere de măsuri reparatorii prin echivalent (368 ra.p.) și la cota pentru care reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent (cota de 11/12 din suprafața de teren de 368 mp).

I. Recursul declarat de reclamanți este nefondat.

1. Critica privind faptul că, în mod greșit, Curtea de Apei a avut în vedere, la stabiiirea suprafeței de teren pentru care reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, terenul restituit în fapt de R.A.A.P.P.S., și anume 579,7 mp, și nu suprafața de îeren menționată în decizia pronunțată în contradictoriu cu această entitate, respectiv 532 mp, este corectă pentru argumentele prezentate în analiza ultimului motiv din recursul declarat de recurenta pârâtă. Cu toate acestea, temeinicia susținerilor reclamanților, sub aspectul în discuție, nu poate determina admiterea recursului declarat de ei, întrucât soluția finală cu privire la întinderea supraieței de teren și cota din drept pentru care li se cuvin măsuri reparatorii nu le este favorabilă.

Într-adevăr, conform celor arătate în precedent, Curtea de Apel trebuia să aibă în vedere suprafața de îeren menționată în Decizia nr. 170/A/2006, și anume 532 mp, iar nu cea restituită în fapt de R.A.A.P.P.S., respectiv de 579,7 mp. Raportat, însă, la suprafața rezultată din titlul de proprietate al lui S.G., de 900 mp, și la cota lui A.I., care trebuie exclusă, suprafața de teren finală, pentru care pârâta SC A.P. SA, este datoare să propună măsuri reparatorii prin echivalent, este de 368 mp, în cotă de 11/12. Aceasta este mai mică decât cea reținută de instanța de apel ca fundamentând dreptul la măsuri reparatorii în echivalent al reclamanților (608,3 mp); pentru acest motiv, recursul reclamanților nu poate fi admis.

Cât privește împrejurarea că instanța de apel ar fi trebuit să stabilească dreptul la reparație pentru suprafața de teren de 610 mp, pe care o deține SC A.P. SA, conform raportului de expertiză întocmit de expert N., iar nu pentru suprafața de teren de 608,3 mp, menționată de expertul C., critica este neîntemeiată. Cum s-a arătat în examinarea recursului declarat de pârâtă, având în vedere că cei doi experți s-au raportat, în stabilirea suprafeței de teren deținute de aceasta, la suprafața de teren de 1.188 mp din procesul verbal întocmit de Comisia de înființare a C.F., iar nu la cea de 900 mp din titlul de proprietate, niciuna dintre cele două suprafețe de teren, de 610 mp, respectiv de 608,3 mp, nu poate fi avută în vedere pentru stabilirea dreptului la măsuri reparatorii al reclamanților. întrucât aceștia nu pot beneficia de o suprafață de teren mai mare decât cea a autorului tor, S.G., conform titlului de proprietate, de 900 mp, transmisă către fiul său, S.G.G., prin moștenire legală, și apoi către moștenitorii celui din urmă, V.E., N.C. și N.M., de la care imobilul a fost preluat, reparația nu poate fi acordată decât pentru 368 mp, raportat și la suprafața de 532 mp pentru care s-a dispus obligarea R.A.A.P.P.S. la restituirea în natură, și, evident la cota din drept rămasă în urma excluderii cotei lui A.I. (11/12).

2. Susținerile recurenților referitoare la greșita respingere a cererii de restituire, în natură, a suprafeței de teren de 217,89 mp sunt neîntemeiate.

Critica privind destinația suprafeței de teren sus-menționate, stabilită, în mod eronat, ca fiind de parcare, nu va fi examinată de prezenta instanță, întrucât vizează reevaluarea situației de fapt, astfel cum a fost reținută de Curtea de Apel în raport de probele administrate, o asemenea analiză fiind incompatibilă cu structura actuală a recursului, în cadrul căruia nu se pot invoca decât motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie a hotărârii atacate.

Concluzia Curții, în sensul că terenul respectiv nu poate fi restituit în natură, determinat de destinația clădirilor subterane și supraterane învecinate, de a deservi activități hoteliere, care implică și locuri de parcare și că existența acestora din urmă reprezintă un criteriu pentru acordarea stelelor hotelurilor este corectă.

În legătură cu primui aspect, recurenții au criticat soluția pronunțată și în raport de legea aplicată de instanță, cu privire la care au considerat că trebuie să fie legea în vigoare Ia data emiterii deciziei contestate în prezenta cauză, iar nu Legea nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005. Au susținut încălcarea principiului „Tempus regit acium", precum și principiile constituționale reglementate de art. 15 alin. (2), ai neretroactivității legii civile noi, și de art. 16 alin. (1), al egalității cetățenilor în fața legii, bazat, printre altele, pe nediscriminare.

„Tempus regit actum" definește regula conform căreia o situație juridică produce efectele care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii situației respective.

În cazul faptelor în curs de a-și produce efectele („fada pendemia"), cum este și cazul în speța de față, determinat de împrejurarea că imobilul pentru care reclamanții pretind restituirea în natură nu a intrat definitiv în patrimoniul acestor părți la data modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, se aplică legea nouă, conform principiului aplicării imediate a legii civile noi, principiu care decurge în mod firesc și completează principiul neretroactivității legii civile noi.

În consecință, nu se poate reține că, prin verificarea situației juridice a bunului pretins în natură, din perspectiva art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, și a art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, instanța ar fi încălcat regula „Tempus regit actum" și, corespunzător, nici principul reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., al neretroactivității legii civile noi.

Raportat la principul egalității cetățenilor în fața legii, fără discriminare, reglementat de art. 16 alin. (1) din legea fundamentală, Înalta Curte constată că nici acest principiu nu a fost încălcat de instanța de apel, prin aplicarea legii de reparație în forma modificată.

Situația de discriminare sau de dezavantaj în care s-ar afla reclamanții prin aplicarea legii noi, astfel cum aceștia au descris-o în cererea de recurs, trebuie examinată din perspectiva art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care menționează criteriile în raport de care trebuie asigurată nediscriminarea, „.fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".

Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă din conținutul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.

În speță, fiind în discuție forma de reparație cuvenită reclamanților pentru imobilul preluat de stat abuziv, care, în cele din urmă, vizează dreptul de proprietate asupra bunului pretins, respectarea art. 14 din Convenție trebuie circumstanțiată art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care consacră dreptul la protecția proprietății private și condițiile în care o persoană poate fi lipsită de proprietatea sa.

În esență, s-ar putea considera că reclamanții, prin aplicarea legii noi, se află într-o situație de dezavantaj față de alte persoane care au apelat Ia procedura Legii nr. 10/2001 și ale căror cereri au fost soluționate irevocabil, inclusiv în procedura judiciară, până la intrarea m vigoare a acesteia (Legea nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005), dacă, în concepția Convenției și a jurisprudenței C.E.D.O., recurenții, în urma aplicării legii vechi (de la data emiterii deciziei contestate), ar fi avut „un bun" sau, cel puțin, „speranța legitimă" de a-l obține în natură. Or, nici în cazul aplicării Legii nr. 10/2001 în forma în vigoare la data deciziei contestate, recurenții nu ar fi putut obține reparația în natură, contrar celor susținute de aceștia.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (2) din actul normativ sus-menționat, în forma de la data intrării în vigoare, respectiv 14 februarie 2001, aceeași cu forma în vigoare la data emiterii deciziei nr. 1/21 martie 2002, „În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, urmând să se respecte documentațiile de urbanism legal aprobate".

Cum s-a arătat deja, instanța de apel a reținut, conform expertizelor administrate în cauză, că terenul solicitat în natură este ocupat de parcare.

La data emiterii deciziei contestate, 21 martie 2002, ca și la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, era în vigoare Ordinul nr. 56/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice și a criteriilor privind clasificarea pe stele și categorii a structurilor de primire turistice, emis de Ministerul Turismului, care prevede, în anexa 1.1, drept criteriu minim pentru acordarea nr. de 5 stele pentru un hotel, existența parcajului auto propriu, cu un număr de locuri de parcare de cel puțin 30% din numărul camerelor (pct. 1.4).

Potrivit art. 2 din Norme, aplicarea acestora este obligatorie pentru toți agenții economici de turism cu activitate de cazare și alimentație pentru turism, indiferent de forma de organizare și de proprietate, iar, conform pct. 3.8. din anexa 1, „Agenții economici au obligația sa respecte pe toată perioada de funcționare a structurilor de primire turistice condițiile și criteriile care au stat la baza clasificării". Nerespecîarea criteriilor de clasificare, stabilite prin Norme conduce la declasificatea de către Ministerul Turismului a structurii turistice în cauză.

Cum, în speță, hotelul A.P., care ocupă și o parte din terenul solicitat de reclamanți, este clasificat cu 5 stele, pentru buna desfășurare a activității hoteliere și, totodată, pentru menținerea clasificării acordate, pârâtei și intervenientei le este necesar terenul în suprafață de 217,89 mp, pe care sunt amplasate locurile de parcare respective.

Prin urmare, și din perspectiva art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma de la data emiterii deciziei contestate, terenul în discuție nu putea fi considerat „liber 5, în sensul legii, astfel încât reclamanții nu aveau „speranța legitimă" de a-l obține în natură. In accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, protecția dreptului de proprietate este asigurată în cazul în care solicitantul are „un bun", și anume o hotărâre definitivă de recunoaștere a dreptului pretins, ceea ce nu este situația reclamanților, sau în cazul „unei speranțe legitime" de a obține bunul în natură, reclamanții neaflându-se nici în această situație. Existența „speranței legitime" presupune ca, în baza dispozițiilor legale unite cu o practică judiciară constantă, petentui să poată obține ceea ce pretinde. întrucât, pentru argumentele enunțate, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, nu permitea restituirea, în natură, a terenului, nefiind liber, și, în mod firesc, nici jurispmdența creată în apiicarea legii nu putea ajunge ia o altă soluție, recurenții nu pot invoca, cu succes, situația de discriminare în care s-ar afla, prin aplicarea legii în forma actuală, față de cei care au obținut o soluție irevocabilă în soluționarea notificării, sub imperiul legii vechi. Ca atare, nu se poate reține încălcarea art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional ia Convenție.

Curtea de Apel a aplicat, în consecință, în mod corect Legea nr. 10/2001 în forma modificată prin Legea nr. 247/2005 și Normele metodologice de aplicare unitară, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în vigoare la data pronunțării deciziei recurate.

Raportat la aceste acte normative, soluția instanței de apel este corectă, analiza cererii de restituire, în natură, a terenului în suprafață de 217,89 m.p. conform art. 10 alin. (2) în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, având loc, în esență, în aceiași termeni ca și în cazul în care s~ar fi aplicat legea în forma inițială.

Astfel, Curtea de Apel a considerat că terenul în discuție este necesar pârâtei și intervenientei, atât raportat la împrejurarea că parcările auto reprezintă un criteriu în acordarea stelelor hotelurilor, dar și pentru faptul că serviciile hoteliere impun existența locurilor de parcare.

Mai întâi, concluzia instanței de apel în legătură cu menționarea locurilor de parcare printre criteriile de acordare a stelelor hotelurilor, contestată de reclamanți, este legală raportat la pct.1l din „Criteriile obligatorii pentru clasificarea structurilor de primire turistice cu funcțiuni de cazare de tipul hotel, hotel apartament și motel" - anexa 1 din Ordinul din 3 martie 2011 pentru aprobarea Normelor metodologice privind eliberarea certificatelor de clasificare, a licențelor și brevetelor de turism emis de M.D.R.T., în vigoare ia data pronunțării hotărârii recurate.

De asemenea, potrivit alin. (4) din anexa 1, „Categoria de clasificare a hotelului.este determinată de îndeplinirea în totalitate a criteriilor obligatorii prevăzute în anexa nr. 1.1 la prezentele norme metodologice."; or, în anexa 1.1, este menționat „parcaj auto propriu, cu pază, pentru minimum 30% din numărul camerelor".

Cât privește împrejurarea că acest criteriu nu este determinant în speță, întrucât pârâta dispune și de alte locuri de parcare, amplasate pe terenul ce nu poate fs restituit, în natură, reciamanților, dar și pe alte suprafețe de teren, care nu se suprapun cu terenul autorului lor, critica nu poate fi examinată. Aceasta, întrucât recurenții nu au precizat, în mod concret, de câte locuri de parcare dispune pârâta, în afara celor aflate pe terenul pretins în prezenta cauză și care este numărul camerelor hotelului, pentru ca, raportat la aceste aspecte, să se poată verifica în ce măsură, chiar în absența locurilor de parcare situate pe terenul solicitat de reclamanți, intervenienta (actuala proprietară a imobilului hotel și beneficiara unui drept de superficie pentru teren) îndeplinește criteriile obligatorii corespunzătoare numărului de stele acordate hotelului și își poate desfășura în condiții corespunzătoare activitatea hotelieră.

Prin urmare, aceasta nu se poate dispensa de terenul ocupat de parcare, astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, suprafața respectivă, raportat la destinația sa, formând un tot unitar cu hotelul, construcție a cărui existență a determinat și imposibilitatea restituirii, în natură, a terenului în litigiu, ocupat de o parte din hotel. în acest sens, art. 17 din Ordinul M.D.R.T. din 2011 prevede că „activitățile desfășurate în cadrul structurilor de primire turistice (cazare, alimentație, agrement, tratament comerț etc.) constituie un tot unitar, fiind părți componente ale produsului turistic, care impune asigurarea corelației dintre categoria structurii de primire și calitatea celorlalte servicii".

Critica privind inexistența autorizației de construire pentru construcțiile realizate de pârâtă nu va fi examinată, întrucât tinde la schimbarea situației de fapt raportat la probele administrate în cauză, instanța de apel reținând existența autorizației respective pentru lucrările care ocupă terenul pretins, în natură, de reclamanți.

Conform art. 10 alin. (2) în forma ulterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, avut în vedere de instanța de apel în pronunțarea deciziei atacate, „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, este necesară verificarea destinației actuale a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces, existența și utilizarea unor amenajări subterane. Conform aceluiași text de lege, în cazul existenței unor asemenea situații, restituirea se limitează la suprafețele de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Raportând cele reținute, în fapt, de instanța de apel la dispozițiile legale sus-menționate, concluzia Curții în legătură cu imposibilitatea restituirii, în natură, a suprafeței de teren de 217,89 mp, este dată cu aplicarea corectă a legii, terenul ocupat de parcare neputând fi considerat ca fiind liber, ci formând un tot unitar cu clădirile hotelului, pe care le deservește.

Nu sunt întrunite, ca atare, cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., contrar susținerilor recurenților reclamanți.

3. în mod greșit susțin recurenții că instanța de apel s-a pronunțat pe mai mult decât s-a cerut, prin respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului sus-menționat, invocând ipoteza motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. („plus petita "), raportat la inexistenta unui motiv de apel formulat, în acest sens, de părțile interesate (apelanta pârâtă și apelanta intervenientă). Critica va fi verificată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitoare Ia încălcarea formelor procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității conform art. 105 alin. (2) din același cod, iar nu din perspectiva motivului de modificare susținut de recurenți. Invocându-se depășirea limitelor de învestire prin motivele de apei, critica se circumscrie motivului de casare arătat, iar nu ipotezei de plus petita din motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Această ipoteză vizează o altă situație, care nu este circumscrisă motivului afirmat de părți, și anume când instanța de apel, în urma admiterii căii de atac, a admis acțiunea și a dispus cu privire la mai mult decât s-a cerut, iară să existe o cerere de majorare a câtimii obiectului, iar nu în caz de respingere a cererii, urmare a depășirii motivelor de apel.

În apelul formulat de intervenientă SC A.H. SA, aceasta a criticat sentința, sub aspectul restituirii, în natură, a suprafeței de teren de 217.89 mp. S.B. din cererea de apel), arătând că este nelegală, printre altele, întrucât „terenul este ocupat de construcții și lucrări proprietatea intervenientei - parcarea administrativă a hotelului și construcții subterane centrale, utilaje, anexe administrative" (pct. 3.C. din apel). A solicitat în subsidiar, în cazul în care se admite cererea reclamanților privind restituirea, în natură, a terenului, aceștia să fie obligați să-i respecte dreptul de superficie legal constituit.

Față de aceste critici, instanța de apel, în mod corect, a verificat, în raport de destinația terenului, în ce măsură suprafața respectivă putea fi sau nu restituită, în natură, Înalta Curte constatând că nu au fost depășite limitele de învestire prin cererea de apel.

Împrejurarea că, prin cererea de apel, intervenientă nu a invocat, în mod expres, faptul că existența locurilor de parcare reprezintă un criteriu obligatoriu în acordarea stelelor hotelului asupra căruia este proprietară și nici actul normativ care prevede aceasta nu prezintă relevanță în sensul invocat de recurenți, întrucât soluționarea căii de atac, prin aplicarea legii la situația de fapt reținută, în raport de și în limitele criticilor formulate de apelantă, este atributul instanței de apel. Depășirea limitelor de învestire prin motivele de apel ar fi avut loc în cazul în care apelanta nu ar fi contestat soluția primei instanțe, de restituire, în natură, a terenului ocupat de parcare, iar nu în ipoteza în care, fiind învestită cu o asemenea critică, Curtea a verificat soluția primei instanțe, în raport de legea incidență. De altfel, soluția instanței de apel se fundamentează indirect pe actul normativ care prevede modul de acordare a stelelor în cazul structurilor de primire turistice, dispozițiile legale de bază fiind cele existente în Legea nr. 10/2001 și in Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, asupra aplicării cărora recurenții au fost avizați, având în vedere temeiul juridic pe care ei înșiși și-au fundamentat acțiunea.

În consecință, nu sunt întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța de apel pronunțându-se în limitele de învestire prin cererea de apel formulată de intervenientă.

Cât privește încălcarea dreptului lor la apărare, sub aspectul momentului la care au fost formulate susținerile apelantei mterveniente în legătură cu criteriile de clasificare a hotelurilor, susținerile recurenților vor fi verificate din perspectiva aceluiași motiv de casare.

Conform textului de lege sus-menționat, se poate cere casarea, când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), deci, în cazul în care nerespectarea formelor procedurale a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Nici această critică nu este întemeiată, întrucât, fiind vorba despre un simplu argument legal în susținerea motivului de apel, privind pronunțarea sentinței cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiar dacă apărările legate de actul normativ privind clasificarea hotelurilor au fost formulate cu ocazia susținerii cererii de apel formulate de intervenientă și reținute, ca atare, de Curte, în considerentele deciziei atacate, recurenții le puteau contesta prin cererea de recurs, care permite examinarea hotărârii pentru motive de nelegalitate. În acest sens au și procedat recurenții reclamanți, primind răspuns susținerilor legate de incidența actului normativ privind criteriile de clasificare a hotelurilor în cuprinsul prezentei decizii. Ca atare, nu li s-a produs o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea deciziei, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii Curții de Apel.

Nu pot fi primite nici susținerile privind imposibilitatea examinării apărărilor pârâtei în legătură cu modul de folosire a terenului și cu destinația acestuia, în raport de soluția dată cererii de intervenție.

Recurenții nu arată în ce fază procesuală nu pot fi examinate aceste apărări. Ca atare, dacă se referă la faza recursului, critica este neîntemeiată, întrucât, fiind învestită chiar prin cererea de recurs formulată de reclamanți, cu aceste critici, prezenta instanță este obligată să le verifice, sens în care a și procedat.

Dacă recurenții vizează faza apelului, susținerile lor sunt, de asemenea, nefondate. In mod corect, instanța de apel a examinat apărările respective, chiar dacă nu a schimbat, pe fond, soluția dată de prima instanță asupra cererii de intervenție. Atât timp cât soluția primei instanțe a fost contestată de intervenientă, sub aspectul greșitei dispoziții de obligare la restituirea în natură a terenului și intervenientă avea interes să o conteste, întrucât, de modul de rezolvare a acestei cereri, depindea soluția dată cererii de intervenție, este fără dubiu că instanța de apel avea obligația să verifice susținerile respective. De asemenea, pentru cele ce se vor arăta în examinarea ultimului motiv de recurs formulat de reclamanți, soluția dată de Curte cererii de intervenție, raportat ia respingerea cererii de restituire în natură, este corectă.

4. Susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 și a deciziei în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, sunt neîntemeiate, iar parte dintre ele nu vor fi examinate de prezenta instanță, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se poate reține încălcarea textului de lege respectiv, prin soluția pronunțată, deoarece, cum s-a arătat deja, în examinarea motivului 3 de recurs, legea civilă este de imediată aplicare, situația juridică dedusă judecății vizează o „fada pendenîia". iar, la momentul pronunțării deciziei recurate, măsurile reparatorii erau cele prevăzute de legea în vigoare la data respectivă, și anume în forma modificată prin Legea nr. 247/2005. Stabilind că reclamanții nu au dreptul la restituirea, în natură, a imobilului, soluție legală pentru cele arătate în precedent, în mod corect Curtea a constatat că părțile au dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma modificată, despăgubirile în condițiile legii speciale reprezintă o formă de reparație în echivalent, alături de acordarea unor bunuri sau servicii în compensare, aceasta din urmă fiind exclusă discuției, atât timp cât nu s-a făcut o propunere în acest sens de unitatea deținătoare și nici nu s-au individualizat, pe parcursul procesului, asemenea bunuri sau servicii de către părțile interesate.

în mod corespunzător, nu se poate reține că au fost nerespectate dispozițiile art. 10 alin. (1) din aceeași lege, dispoziție legală care reia conținutul art. 1 alin. (2). Și dacă, raportând la „speranța legitimă", în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului combinat cu principiul nedi seri minării prevăzut de art. 1 4 din Convenție, reclamanții ar fi avut speranța legitimă de a obține una dintre formele de reparație în echivalent prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială, dacă acest text de lege s-ar aplica, dreptul lor efectiv la reparația în echivalent nu se schimbă față de legea actuală. Astfel, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării în vigoare, prevedea, ca forme de reparație în echivalent, „compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deținător" (nu este cazul, pentru argumentele mai sus arătate), „acordarea de acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital" (de asemenea, nu este cazul), „acordarea de titiuri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare" (și în cazul în care s-ar fi emis asemenea titluri, cele ne valorificate se convertesc în titluri de plată a despăgubirii, în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005) sau „despăgubiri bănești" (nu se putea acorda o asemenea formă de reparație pentru „imobile cu altă destinație decât cea de locuință", deci, nici pentru terenuri, conform art. 10 alin. (2) și (9) cu referire la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială).

În concluzie, în mod corect, instanța de apel a dispus obligarea unității deținătoare să facă propunere de acordare a măsuriior reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu (evident, în cota și suprafața de teren menționată în prezenta decizie), în condițiile legii speciale pentru stabilirea și plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Cât privește încălcare art. 16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu referire la decizia în interesul Legii nr. 52/2007, nici aceste susțineri nu pot fi primite, parte dintre ele fiind neîntemeiate, parte fiind invocate fără respectarea dispozițiilor procedurale, ceea ce va determina neanalizarea criticilor respective.

Au arătat recurenții că instanța nu trebuia să oblige pârâta să facă propunere de măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, către C.C.S.D., ci trebuia să verifice legalitatea și temeinicia deciziei contestate și să stabilească întinderea despăgubirilor, raportat la decizia în interesul legii enunțată mai sus, care a stabilit că dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 nu sunt aplicabile în cazul dispozițiilor/deciziilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Afirmațiile recurenților, privind necesitatea verificării de către instanța de judecată a legalității și temeiniciei deciziei unității deținătoare, de respingere a notificării, sunt corecte, ca principiu, dar nu pot fi primite, întrucât Curtea de Apel a dispus obligarea pârâtei la propunere de măsuri reparatorii prin echivalent tocmai ca urmare a verificării deciziei contestate, reținând calitatea reclamanților, de persoane îndreptățite la reparația conferită de Legea nr. 10/2001, precum și natura reparației, în echivalent, față de respingerea cererii de restituire în natură a imobilului pretins. Ca urmare, instanța de apel a verificat legalitatea și temeinicia deciziei contestate și nu a transpus această atribuție în sarcina C.C.S.D., contrar susținerilor recurenților.

Referitor la întinderea despăgubirilor, care trebuia stabilită de instanță, nu lăsată în competența C.C.S.D., critica nu poate fi examinată de prezenta instanță.

Astfel, așa cum a susținut și pârâta în întâmpinare, reclamanții nu au formulat un motiv de apel sub acest aspect, critica din recurs fiind, în consecință, invocată omisso medio (cu depășirea caii de atac a apelului) și, deci, imposibil de analizat direct în recurs.

În legătură cu aceeași critică formulată în privința suprafeței de teren de 217,89 mp, restituită în natură de Tribunal și pentru care s-a stabilit dreptul ia reparația în echivalent pentru prima dată, prin decizia recurată, de asemenea, nu poate fi analizată de această instanță. Din punct de vedere procedural, această susținere ar fi trebuit să fie formulată pe calea unei cereri de aderare la apel, în condițiile art. 293 C. proc. civ., încă din faza procesuală a apelurilor declarate de reclamanți, pârâtă și intervenientă împotriva sentinței civile nr. 224 din 21 februarie 2006 a Tribunalului București, când a fost admisă contestația și s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea, în natură, a suprafeței de 217,89 mp din terenul solicitat prin acțiune. Cel puțin, împotriva ultimei sentințe care s-a pronunțat pe fondul cauzei, sentința nr. 200 din 11 februarie 2009 a Tribunalului București, secția a lV-a civilă, conform căreia soluția a fost tot de obligare la restituirea, în natură, a suprafeței de teren menționate, în cotă de 7/12, în favoarea petenților, reclamanții trebuia să exercite aderare la apel față de apelul declarat de intervenientă, prin care se contesta restituirea în natură a suprafeței de teren în discuție.

În speță, existau premisele pentru ca reclamanții să utilizeze calea aderării la apel, în raport de condițiile pe care le implică acesî mijloc procedural conform art. 293 C. proc. civ. (absența interesului reclamanților, care câștigaseră, în dosarul primei instanțe, restituirea, în natură, a terenului de 217,89 mp, de a declara apel, dar existența interesului în schimbarea hotărârii, în caz de admitere a apelului părții adverse) și de efectele pe care le-ar fi putut produce aderarea la apel, în caz de admitere, asupra hotărârii primei instanțe.

Astfel, ca urmare a declarării apelului de către intervenientă și a motivelor formulate în susținerea căii de atac, exista riscul, pentru reclamanți, ca soluția să se schimbe în defavoarea lor, în sensul de a se stabili că și. pentru această suprafață de teren au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent și să se respingă cererea tor, de restituire în natură, ceea ce s-a și întâmplat, prin. pronunțarea deciziei recurate în prezentul dosar.

În situația dată, singura posibilitate procedurală pentru reclamanți, de obține stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru imobilul acordat în natură de prima instanță era formularea unei cereri de aderare la apel, cale procedurală care nu a fost, însă, uzitată de părți.

În consecință, stabilirea acestui cuantum de către prezenta instanță nu poate fi realizată, determinat și de împrejurarea că aspectul în discuție nu reprezintă un motiv de ordine publică, care să poată fi examinat direct în recurs.

Trebuie menționat că analiza criticilor care vizează forma de reparație în natură pentru suprafața de 217,89 mp trebuie coroborată cu cea privind criticile referitoare la întinderea suprafeței de teren pentru care se cuvin măsuri reparatorii reclamanților, astfel încât, în cele din urmă, dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent al acestora se va stabili la cota de 11/12 din terenul în suprafață de 368 mp situat în București, sector 5.

5. Soluția Curții de Apel. asupra cererii de intervenție este corectă, raportat la soluția dată acțiunii formulate de reclamanți. Astfel, obiectul cererii de intervenție formulată de SC A.H. SA l-a constituit obligarea reclamanților la respectarea dreptului de superficie constituit în favoarea sa asupra terenului în litigiu, în cazul admiterii acțiunii. Cum cererea de chemare în judecată a fost respinsă în ceea ce privește forma de reparație, în natură, a terenului pentru care intervenienîa a solicitat respectarea dreptului de superficie, cererea de intervenție a devenit lipsită de interes, soluția de propunere a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru aceiași teren, ca, de altfel, pentru tot terenul în litigiu, neproducând consecințe juridice asupra dreptului pretins de inîervenientă a fi recunoscut și respectat de către reclamanți. Prin urmare, printr-o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia soluționării cererii de intervenție, ca efect al modului de soluționare a acțiunii principale, Curtea a respins cererea de intervenție principală, ca lipsită de interes. Cum soluția instanței de apel este diferită de cea a primei instanțe, care dispusese respingerea cererii de intervenție, ca neîntemeiată, și, în plus este și favorabilă intervenientei față de cea dată prin sentință, în mod corect a fost admis apelul acestei părți, raportat la dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele menționate, în baza art. 312 aIin. (1) și (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va stabili dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 11/12 din suprafața de teren de 368 mp, situat la adresa din București, sector 1; va menține celelalte dispoziții ale deciziei privind admiterea apelurilor declarate în cauză, schimbarea, în parte, a sentinței atacate; soluția dată acțiunii îndreptate împotriva pârâtului Municipiul București; respingerea cererii de restituire, în natură, a terenului; soluția dată cererii de intervenție și păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței.

În baza art. 312 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți, nefiind întrunite cerințele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC A.P. SA împotriva Deciziei civile nr. 42/ A din 31 ianuarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că:

Stabilește dreptul contestatorilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 11/12 din suprafața de teren de 368 mp, situat la adresa din, sector 1, București,

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții contestatori L.M.C., C.I.M. și S.C.L. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 martie 2013.