Bank loses appeal; CHF credit clauses invalidated as abusive, risk commissions to be refunded

Prin sentința civilă nr. 2513/COM din 28 octombrie 2011, Tribunalul lași a admis excepția lipsei capacității procesuale folosință a pârâtei SC V.R. SA - Sucursala Iași și în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanții P.P. și P.D. în contradictoriu cu această pârâta, a admis in parte acțiunea formulată de reclamanții P.P. și P.D. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, s-au constatat abuzive doar clauzele înscrise Ia pct. 3 lit. d), pct. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale convenției de credit nr. S1. din 22 septembrie 2008 și pct. 8.1 lit. a), liniuța a 2-a și a 3-a și lit. c) din Condiții Generale ale Convenției nr. S1. din 22 septembrie 2008; a fost obligata pârâta Ia eliminarea acestor clauze din convenția de credit și la restituirea către reclamanți a sumei de 11347 CHF, contravaloarea comisionului de risc achitată de la data de 30 septembrie 2008 la 21 august 2010, ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru suma de 11347 CHF, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 1 octombrie 2010 până la data plății efective a debitului.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Că sucursala nu este persoană juridică, ci este doar un sediu secundar, un element component al fondului de comerț al persoanei juridice, comerciant, în speță al societății comerciale care, în privința sucursalei, agenției, etc., nu poate avea denumirea de societate mamă și ca doar excepțional, citarea societății se poate face la sediul secundar, în acest caz fiind necesar să se verifice respectarea art. 8 din C.E.D.O., adică accesul efectiv la justiție prin încunoștințarea asupra procesului, care trebuie făcută prin înmânarea citației funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței.

Că dreptul de reprezentare a unei societăți comerciale izvorăște din lege (art. 87, 70 și art. 720 lit. b) C. proc. civ. și art. 7 lit. e), art. 8 lit. g) - i), 72 și urm din Legea nr. 31/1990, că mandatarii societății comerciale sunt administratorii desemnați prin actul constitutiv și/sau nominalizați în prima sa ședință de către organul de conducere (adunarea generala a asociaților), iar în situația în care sunt mai mulți, ce formează consiliul de administrație, puterea de reprezentare, adică de a intra in raporturi cu terții, este conferită, de regula, unuia singur, denumi director general, iar in interiorul consiliului, de președintele acestuia.

Nesocotirea dreptului de a reprezenta societatea se sancționează conform actului de constituire, art. 71 și 73 din Legea nr. 31/1990, C. com. și celui civil în materia mandatului. Nerespectarea dreptului de reprezentare așează societatea, fără îndoială, la discreția terților (art. 55 și 56 din Legea nr. 31/1990).

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța a admis excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei Sucursala V. lași 1 și, în consecință, a respinge pentru acest considerent acțiunea reclamantului în contradictoriu cu aceasta.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că în baza Convenției de credit numărul S1. din 22 septembrie 2008 „reclamanții au contractat de la pârâtă un credit în cuantum de 245.500 CHF.

S-a reținut că reclamanții, prin nici un mijloc de probă, nu au dovedit existența dolului-, aceștia limitându-se doar la simpla afirmație că dacă ar fi știut nu ar fi semnat, că față de calitatea reclamantei de avocat este puțin probabil ca aceasta să nu fi consultat oferta de produse a băncii pârâte (ofertă vizibilă probabil la orice agenție bancară, pe site-ul băncii, etc), condițiile pentru refinanțarea unui credit și să semneze convenția în Recunoștință de cauză, hotărâtoare fiind oferta propusă de pârâtă.

Cu privire la calitatea de consumator, s-a reținut că pe tot parcursul judecății, pârâta a susținut că reclamanții nu au calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, deoarece, prin profesia avută P.D. fiind avocat, aceștia erau în măsură a cunoaște toate detaliile tehnice ale serviciilor oferite de pârâtă, în calitate de împrumutător și că prin destinația dată sumelor de bani împrumutate, aceștia ies din sfera de protecția a consumatorului, astfel cum este aceasta reglementată de Legea nr. 193/2000.

Instanța a reținut ca fiind fără relevanță susținerile pârâtei ni privire la profesia reclamanților și la destinația creditului obținut de la parata, în ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 193/2000 în speța de față, avându-se în vedere că reclamanții au încheiat convenția de credit în calitate de persoane fizice, creditul fiind contractat pentru acoperire cheltuieli personale, refinanțarea unui credit acordat de D.C. și C.E.B. și că nicăieri în cuprinsul contractului nu se face referire la profesia reclamanților, nici la o altă destinație a creditului decât cea pentru acoperire cheltuieli personale.

În ceea ce privește clauza de la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, clauză ce prevede obligația reclamantului de a achita un comision de risc de 0,22% aplicat Ia soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, instanța a reținut că raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă întră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamant), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege, astfel că instanța a analizat temeinicia pretențiilor reclamanților doar prin raportare Ia acest act normativ, invocat de reclamant ca unic temei de drept al acțiunii, iar nu și prin raportare la O.U.G. nr. 50/2010.

Că Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și, în mod corespunzător, art. 4 alin. (6) din actul normativ național transpune prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva care, menționează că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil și că această lege prevede și o serie de clauze care nu pot face obiectul controlului privind caracterul lor abuziv.

Astfel, art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Clauza de la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului privind caracterul abuziv. Trebuie însă observat faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Or, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc este doar o parte a costului contractului; partea cea mai importantă a costului contractului fiind dată de dobânda la credit, la care se adaugă o serie de comisioane, printre care și cel de risc.

Secțiunea 3, intitulată „Costuri" din condițiile generale aie convenției de credit, la art. 3.5, definește comisionul de risc ca fiind acei comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de art. 3.1 cu privire la dobânda curentă și că nici o altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc sau justificarea acestuia.

În consecință, se constată că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare Ia preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță.

De altfel, în preambulul Directivei 93/13/CEE se menționează că, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze. Această declarație a fost interpretată de instanța, raportat Ia situația din prezenta cauză, în sensul că, întrucât, cel puțin aparent, pentru același serviciu sunt percepute două costuri, poate fi analizat caracterul eventual abuziv al unuia dintre ele, prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost. De asemenea, prevederea mai multor clauze având ca obiect costuri diferite percepute pentru același serviciu aduce în discuție problema existenței unei veritabile contraprestații pentru unele dintre aceste costuri, în speță comisionul de risc, aspect ce va fi analizat însă cu prilejul examinării cerinței bunei credințe în stipularea clauzei cenzurate.

Având în vedere ansamblul celor anterior expuse, instanța a procedat la analiza caracterului abuziv al clauzei de la art. 5 Iit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dara prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria Iui să prezinte probe în acest sens.

Așadar, un prim pas în analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în temeiul Legii nr. 193/2000, este stabilirea împrejurării dacă acea clauză a fost negociată cu consumatorul.

Cum clauza privind comisionul de risc a fost prevăzută, în mod imperativ, în Condițiile generale ale convenției, care sunt condiții standard, preformulate, ale unui contract de adeziune și cum prin prisma art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei faptului că această clauză ar fi fost negociată cu reclamantul îi revenea pârâtei, care nu a făcut nici o dovadă în acest sens, instanța a considerat îndeplinită condiția lipsei de negociere a clauzei privind comisionul de risc.

Împrejurarea că pârâta ar fi procedat la o particularizare a comisionului de risc în raport de situația reclamantului, reflectată într-un procent al comisionului de risc diferit de cel practicat în alte contracte (în speță 0,22%) nu poate duce Ia o altă concluzie privind lipsa de negociere, întrucât reclamanții au fost puși, eventual, doar în situația de a purta discuții cu privire la cuantumul comisionului, dar nu li s-a dat posibilitatea de a discuta însăși oportunitatea perceperii acestuia, posibilitatea de a nu-l suporta.

De altfel, în condițiile în care însăși destinația comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, din prevederile contractuale rezultând că el ar avea același rol ca și dobânda (respectiv remunerarea pârâtei pentru acordarea creditului), era aproape imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoștințe de specialitate în domeniu, să poată negocia acest comision, al cărui rol și mod de funcționare nu-i era cunoscut.

Pentru aceste considerente, instanța a constatat nulitatea clauzei înscrise Ia pct. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, privind comisionul de risc, și, în consecință, în virtutea principiului repunerii în situația anterioară, a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 11.347 CHF franci elvețieni, reprezentând contravaloarea comisionului de risc pentru perioada 30 septembrie 2008 - 21 iunie 2010, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legala, potrivit principiului reparării integrale consacrat de art. 1084 C. civ., autorul prejudiciului a fost obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damrtum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Instanța a reținut că în raport de instabilitate monetară, este admisibilă o abatere de la nominalismul monetar, aplicabil în obligațiile pecuniare, prin actualizarea sumei datorate, în raport cu rata inflației, astfel că în timp ce dobânda reprezintă prețul lipsei de folosință, actualizarea cu rata inflației urmărește păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești și câ acordarea dobânzii nu exclude actualizarea debitului, deoarece acestea au temeiuri de drept și scopuri diferite.

Astfel temeiul de drept în baza căruia dobânda este datorată este dat de art. 43 C. com., iar actualizarea își are rațiunea în respectarea principiului reparării integrale a pagubei, iar prin acordarea dobânzii se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, pe când prin actualizarea debitului se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței și cea a plății efective a sumei datorate.

În ceea ce privește capătul de cerere vizând constatarea nulității absolute a clauzei de Ia art. 3 lit. d) din convenția de credit, vizând data ajustării dobânzii, potrivit acesteia banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Considerentele avute în vedere în ce privește comisionul de risc, dezvoltate pe larg în cele ce preced, vizând posibilitatea analizării acestei clauze din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 și ale art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt valide și în privința clauzei referitoare la data ajustării dobânzii, nemaifiind reluate în această parte a motivării prezentei hotărâri.

Raportat strict Ia această clauză, instanța a apreciat că perspectiva pârâtei, potrivit căreia, în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, să poată modifica unilateral rata dobânzii, nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în speță, termenul schimbări semnificative pe piața monetară fiind extrem de generic, fără o fundamentare obiectivă și rezonabilă, lăsând ioc arbitrariului băncii.

Posibilitatea unilaterală și discreționară a băncii pârâte de a modifica rata dobânzii bancare acordată reclamantului pentru creditul obținut de acesta are natura unei clauze abuzive, prin crearea, în detrimentul consumatorului reclamant și contrar cerințelor bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru reliefat de creșterea ratei împrumutului de rambursat.

Clauza contractuală de Ia art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale convenției de credit este abuzivă, avându-se în vedere de către instanță dispoziție art. 4 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 193/2000

Ca și în cazul comisionului de risc perceput reclamanților, pârâta, nu a dovedit că ar fi procedat la o particularizare a clauzei de la art. 3 lit. d) din conndițiile speciale din contract, în raport de situația acestuia.

Cât privește invocarea de către pârâtă a pretinsei încălcări a dreptului său de proprietate, în accepțiunea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 Ia Convenție, instanța a reținut că libertatea de a desfășura o activitate comercială nu este una absolută, nesupusă nici unei constrângeri, ci una condiționată de respectarea legilor. Un drept subiectiv, dacă este folosit contrar scopului său recunoscut de lege, încălcând drepturile celorlalți, este considerat abuziv, iar cel ce l-a exercitat este responsabil pentru prejudiciile cauzate, principiu statuat de art. 54 din Constituție și art. 999 C. civ.

Tocmai în acest scop a și fost edictată Legea nr. 193/2000, de a impune o echilibrare reală între raporturile de forță dintre consumatori și comercianți, iar aducerea convenției de credit în niște limite fixate în temeiul unor dispoziții legale nu poate avea semnificația restrângerii dreptului pârâtei Ia proprietatea privată.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 2, 4 din Legea nr. 193/2000, instanța a constatat și nulitatea clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit.

Art. 8.1 lit. a), liniuța a doua și a treia și lit. c) din Condițiile Generale ale convenției arată că în cazul in care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci în orice moment banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului și garantului sa declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreuna cu dobânda acumulata și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției dacă: a) împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plata a Sumei Principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorate (...) conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu Banca sau conform altor convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit, c) in cazul apariției unei situații neprevăzute care în opinia Băncii face sa devină improbabil ca împrumutatul sa-și poată îndeplini obligațiile asumate conform Convenției; d) în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui, de asemenea, să descrie un motiv întemeiat, în sensul arătat anterior, iar formulările cuprinse în clauzele analizate, respectiv situație neprevăzută, în opinia băncii, sa devină improbabil, garantat corespunzător, sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care Ie cuprinde.

Referitor la celelalte clauze considerate a fi abuzive, indicate în cererea de chemare în judecată, instanța a reținut că reclamanții nu au motivat în vreun fel și fără a administra probe în acest sens.

Nici celelalte capete de cerere (l și II) nu pot fi primite de instanță, acestea nefiind întemeiate în drept și nici fundamentate în fapt.

Prin decizia nr. 48/2012 din 20 aprilie 2012, Curtea de Apel lași, secția civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva sentinței civile nr. 2513com/20l1 din 20 octombrie 2011 a Tribunalului lași.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut următoarele:

Curtea a respins criticile apelantei cu privire la art. 5 lit. 1) din condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, clauza ce prevede obligația reclamanților de a achita un comision de risc de 22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, avându-se în vedere faptul că raporturile contractuale dintre reclamanții apelanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, raporturi ce decurg dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumatori (reclamanții) așa cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din lege.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar prin alin. (2) al aceluiași articol se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

În mod corect a reținut instanța de fond că, clauza referitoare Ia comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu apelanții, deoarece contractul încheiat cu aceștia a fost unui tip, preformulat cu clauze nenegociabile.

Potrivit apelantei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit, reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătura cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur și viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Curtea a constat că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire Ia fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia și că, tot pentru creditul acordat, banca mai percepe și dobânda curentă prevăzută Ia Secțiunea 3 Costuri, art. 3.1.1 și cum clauza referitoare Ia comisionul de risc, care este o componentă a obiectului contractului, nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect instanța de fond a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestor clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, clauza privind comisionul de risc este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) și (8) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar și inteligibil), iar, pe de altă parte, față de valoarea comisionului de risc pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimaților-consumatori și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Au fost respinse și crîticile apelantei referitoare Ia clauza înscrisă în art. 3 lit. d) în sensul că sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv deoarece componentele la care se referă fac parte din prețul contractului ce a fost negociat și nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în raport de art. 4 alin. (6) din Legea nr., 193/2000, care prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Legea nr. 193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorul, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. (2) faptul că aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța a constatat că nici Legea nr. 193/2000 și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, astfel că tribunalul a interpretat corect declarația expusă în preambulul Directivei nr. 93/13/CEE, potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor prestate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze.

În jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile prestate în schimbul acestora pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010 cauza C 484/2008, Caja de Ahoros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) paragrafele 29-29, 40, 44.

În, ceea ce privește negocierea cu consumatorul a clauzelor contestate, curtea a constatat că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de apelantă, că simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii, negocierii acestor clauze.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard performante sau condițiile generale de vânzare practicate de comerciant.

Instanța a înlăturat și criticile vizând greșita considerare ca fiind abuzive a clauzelor reglementate la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale, la art. 8 lit. a) liniuța 2 și 3 din condițiile generale ale convenției, reținând că în mod corect tribunalul a stabilit că aceste clauze sunt abuzive. Astfel, clauza cuprinsă în art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale contractul, de credit încheiat de părți se refera Ia data ajustării dobânzii, iar potrivit acecte clauze banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării. Această clauză pune problema sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă băncii dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta trebuind doar a fi înștiințat. Așa cum s-a arătat mai sus, conform art. 1 lit. a) din Anexa legii, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și totodată cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă de asemenea libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul întemeiat prevăzut în contract este acela al intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, astfel că prin motiv prevăzut în contract în sensul legii, se înțelege o situație clar descrisă, care să prevadă că dobânda va fi mărită.

Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, de determinat, ca în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța să poată verifica dacă acea situație, motiv de mărire a ratei dobânzii, chiar s-a produs.

Așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, la fel și o clauză contractuală trebuie sa fie astfel formulată, încât consumatorul să poată anticipa că daca o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, astfel ca motivul unei schimbări semnificative pe piața monetară, nu îndeplinește această condiție și că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective dacă s-a produs, O schimbare pe care o persoană sau o instituție bancară o apreciază ca fiind semnificativă poate fi apreciată de o alta ca fiind nesemnificativă.

Este evident că un motiv întemeiat ar putea fi considerat doar unul care să poată fi apreciat ia fel, în mod obiectiv, de orice persoană, inclusiv de către instanța investită cu verificarea legalității acestei clauze și a aplicării ei.

Instanța nu a primit nici susținerea băncii, în sensul că aceste elemente sunt foarte greu de cuantificat și din acest motiv nu pot fi prevăzute în contract, în primul rând că dificultatea stabilirii unor criterii obiective nu reprezintă un motiv suficient pentru ca acestea să nu fie totuși arătate și în al doilea rând, dacă banca ar fi totuși în imposibilitatea de a găsi un criteriu obiectiv, ar trebui să își asume consecințele acestei imposibilități.

Or, în cauza, dimpotrivă, cel care se află într-o poziție în care poate doar să ia act de modificarea ratei dobânzii este clientul și că chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția motivului întemeiat pentru ca o astfel ele clauză să nu fie abuzivă, ar trebui ca în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul sâ aibă libertatea de a rezilia imediat contractul numai că o astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.

Și în ceea ce privește clauzele prevăzute de art. 8.1. lit. a) liniuța 2 și 3 și lit. c) și d), acestea în mod corect au fost considerate clauze abuzive având în vedere că în cazul unor convenții ce exced cadrului contractului de față, în cazul apariției unei situații neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Formulările cuprinse în clauzele contractului conform altei convenții încheiate de împrumutat cu banca sau cu alte instituții financiare de credit, situații neprevăzute, în opinia băncii, să devină improbabil, garantat corespunzător, nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, în realitate aceste clauze oferind băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă Ia îndemână un criteriu pentru verificare legalității unei astfel de măsuri.

Prin urmare, clauza este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Împotriva deciziei nr. 48/2012 din 20 aprilie 2012, a Curții de Apel Iași, secția civilă a formulat recurs pârâta SC V.R. SA București, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său, schimbarea sentinței și respingerea acțiunii reclamanților.

Recurenta pârâtă, după o prezentare a situației de fapt, a susținut în esență următoarele:

- Că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu greșita aplicare prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere faptul că intimații reclamanți nu au calitatea de consumatori și nu pot beneficia de garanția specială instituită de Legea nr. 193/2000.

Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, consumatorul este acea persoană fizică care acționează în afara activității sale comerciale, industriale, de producție sau liberale, ori reclamanta având calitatea de avocat nu poate susține că s-au impus anumite clauze contractuale sau că este o persoana care nu are cunoștințe de specialitate și care nu înțelege conținutul actelor pe care le semnează. Mai mult decât atât, definiția consumatorului trebuie interpretată din perspectiva considerentului nr. 5 al Directivei nr. 93/13, care stabilește cauza pentru care s-au instituit normele de protecție a consumatorului.

- Decizia din apel este nelegală și pentru că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) și ale Anexei Legii nr. 193/2000, întrucât clauzele contractuale analizate nu pot face obiectul controlului caracterului abuziv, fiind exceptate expres chiar de Legea nr. 193/2000.

Se susține în esența că instanța de apel nu a stabilit în ce constă caracterul nenegociat al clauzei referitoare Ia dobândă sau în ce constă dezechilibrul creat de respectivele clauze sau presupusa rea-credință cu care acestea ar fi fost introduse.

Recurenta susține că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb și că în raport de art. 3 lit. g) și i) din Directiva nr. 2008/48, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului, că acest cost împreună cu marja de profit a băncii, formează prețul contractului de credit, ce reprezintă componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.

Recurenta susține că Legea nr. 193/2000 preia regula instituită de Directiva 13/93/CEE potrivit căreia clauzele ce reglementează prețul contractului sunt excluse de la cercetarea caracterului abuziv în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Raportat Ia fiecare dintre clauzele invocate de reclamanți ca fiind abuzive, instanța trebuia să procedeze Ia verificarea condițiilor referitoare la aplicarea Legii nr. 193/2000 din punctul de vedere al calității de consumatori a reclamanților și Ia condițiile calificării ca abuzive a clauzelor invocate, avându-se în vedere faptul că toate stipulațiile contractuale reclamate ca fiind abuzive privesc prețul contractului de credit.

Clauza de la art. 5 lit. a) pe care reclamanții o consideră abuzivă se regăsește în condițiile speciale, astfel că nu îi poate fi opusă băncii lipsa de negociere a acestora, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul condițiilor generale ale contractului de credit este consacrată doar vocația acesteia de a percepe anumite comisioane sau rata dobânzii, nu și dreptul efectiv, Prin urmare fiecare clauză are două componente: o parte în care se stabilește conținutul juridic al acestuia și o parte în care se stabilește conținutul valoric, cel care dă substanță clauzei respective și care este stabilit în condițiile speciale.

Cât privește dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile pârtilor, acesta trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților, iar instanța de apel nu a analizat în nici un fel îndeplinirea acestei condiții în ce privește clauzele al căror caracter abuziv l-a constatat.

Pe de altă parte, condiția bunei credințe trebuie apreciată de instanța in strânsă legătură cu cea a dezechilibrului semnificativ, care, practic ar trebui să fie contrar bunei credințe, condiție ce nu a fost analizata.

Clauza reglementată la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale a fost negociată și se regăsește în acest capitol, astfel încât nu poate fi opusă băncii negocierea condițiilor generale, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul acestora din urmă a fost consacrată numai vocația băncii de a percepe anumite comisioane sau rată a dobânzii, nu și dreptul efectiv, așa cum s-a reținut. De asemenea, această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în cauză nefâcându-se dovada modului în care aceste aspecte s-ar manifesta. Se arată că din partea reclamanților nu există nici un risc de a nu obține plata sumelor împrumutate, în schimb din partea băncii există riscul de a nu mai primi sumele acordate și costurile sau profitul preconizat de această prestație, comisionul de risc fiind un element al prețului băncii, o componentă a costurilor aferente punerii la dispoziție a creditului.

Cât privește clauza prevăzută Ia art. 3 Iit. d) aceasta face parte din obiectul convenției încheiate, rata dobânzii fiind elementul cheie despre care banca își informează clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.

Legea nr. 193/2000 nu interzice numai aprecierea caracterului abuziv al cuantumului prețului, ci și al clauzelor legate de modalitatea de plata sau de determinare al acesteia, deoarece art. 4 alin. (6) din același act normativ oprește aprecierea caracterului abuziv a tuturor clauzelor legate de definirea obiectului principal.

Clauzele contractuale privind data ajustării dobânzii, comisionul de risc, scadența anticipată și costurile suplimentare privesc obiectul principal al contractului/prețul acestuia și sunt exprimate în mod clar și inteligibil, neputând face obiectul controlului caracterului abuziv.

Cu privire la pct. 3 lit. d) din Condițiile speciale, banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenîrîi unor schimbării semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

În mod greșit, instanța de apel a apreciat că această clauză nu ar îndeplini condiția clarității întrucât nu sunt enumerate schimbările semnificative și că din perspectiva contractului de credit, dobânda este acea parte a prețului creditului care reprezintă cea mai mare parte a costului creditului, astfel încât pentru acordarea oricărui credit și in funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, banca este nevoita sâ facă anumite cheltuieli.

Cum de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând la rândul lor costuri suplimentare, astfel că dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta, și de la o bancă la alta.

Prin urmare, o bancă românească ce se împrumută de pe piața interbancară va trebui să plătească un cost cel puțin egal cu dobânda aferentă depozitelor celorlalte bănci, că rata medie a acestor depozite este calculată sub forma indicilor BUBOR, EURIBOR sau LIBOR, în funcție de moneda creditului, astfel că din această cauză a fost necesară introducerea art. 3 lit. d), în dispoziția Condițiilor Speciale, care să permită băncii să adapteze această rată la variațiile semnificative ale costurilor pieței înterbancare.

Potrivit Anexei la Legea nr. 193/2000, sunt considerate abuzive, clauzele privind prețul contractului care: (i) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract; (ii) prevăd că prețul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a crește prețurile, fără ca, în ambele cazuri, să acorde consumatorului dreptul de a anula contractul în cazul în care prețul final este prea mare în raport cu prețul convenit Ia momentul încheierii contractului.

Cu toate acestea, în Anexa Legii nr. 193/2000, se arată ca nu pot fi considerate abuzive, clauzele în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica costurile anterior arătate, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, dacă comerciantul informează cât mai curând posibil despre aceasta consumatorul, consumatorul având libertatea de a rezilia imediat contractul.

La pct. 2 din Anexa Legii 193/2000 se arată că nu se vor considera abuzive clauzele prevăzute la punctele (i) și (îi) dacă prețul este legat de fluctuațiile cotației bursiere sau ale indicelui bursier ori ale unei rate de schimb pe piața financiară pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla.

Or, instanța urmează să observe că rata dobânzii percepută de bancă depinde de un eveniment viitor și incert, variațiile semnificative de pe piața monetară, eveniment independent de voința băncii, fapt ce exclude de plano încadrarea clauzei privind rata dobânzii în excepțiile mai sus arătate [art. 1 alin. (2) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000].

Motivarea instanței de apel cu privire Ia pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale, comision de risc 0,19% aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, potrivit căreia această clauză ar fi abuzivă întrucât nu există precizări, în cuprinsul contractului, cu privire la fundamentul acestui comision și că acesta s-ar confunda cu dobânda, este eronată, întrucât comisionul de risc face parte din prețui contractului de credit, clauzele contractuale fiind clare și neputând face obiectul analizei eventualului caracter abuziv.

Clauza cuprinsă în contractul de credit încheiat între bancă și reclamanți, reglementând perceperea comisionului de risc, este clară și nesusceptibilă de interpretări, 0,22% aplicabil la soldul creditului, plătibîl lunar, în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit.

Definiția și destinația comisionului de risc se desprinde cu ușurință din însăși această clauză clară: rațiunea economică care justifică solicitarea acestui comision fiind existența riscului de credit care este un element de care banca este obligată să țină cont și pe care trebuie să încerce so îl acopere.

Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii Naționale Române nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplîniriî de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia".

De altfel, în graficul de rambursare remis reclamanților la încheierea contractului de credit, s-au prevăzut defalcat toate costurile creditului, comisioanele percepute reclamanților fiind identificate separat de dobândă, astfel că este în afara oricărei discuții neaducerea/neluarea Ia cunoștință a cuantumului acestor costuri, acceptate de reclamanți prin semnarea contractelor și executarea dispozițiilor acestora fără obiecții până fa momentul demarării prezentului litigiu.

Cu privire la punctul 8.1. din Condițiile generale, în cazul în care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci, în orice moment, banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului și garantului, să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform Convenției; împrumutatul nu își îndeplinește obligația de plată a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror alte costuri datoratei conform prezentei Convenții; conform altor Convenții încheiate de împrumutat cu Banca; sau conform altor Convenții de credit încheiate de împrumutat cu alte societăți financiare/de credit. (...) în cazul apariției unei situații neprevăzute, care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poatâ îndeplini obligațiile asumate, conform Convenției; în cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Astfel, neîndeplinirea obligațiilor de plată ale împrumutatului fata de o altă instituție de credit atrage scadența anticipată în contractele de credit încheiate de împrumutat cu instituția respectivă, determinând executarea silită a bunurilor și veniturilor împrumutatului și implicit o diminuare a bonității și garanțiilor oferite de acesta. Prin acest fapt, debitorul încalcă practic obligații stipulate în Convenția de credit, cum ar fi acelea de a constitui o garanție și de a consc bunurile aduse în garanție, obligații expres menționate în art. 7 convenția de credit. Aceste obligații sunt esențiale în economia unui contract de credit, iar încălcarea acestora justifică declararea scadentei anticipate a creditului, aceasta fiind rațiunea pentru care părțile au prevăzut în Contractele de credit articolul 8.1 lit. b) din Condițiile Generale.

Tocmai prin modul de formulare extrem de clar al acestuia, părțile au acceptat și au înțeles să considere că obligațiile asumate prin contractele de credit de către debitor sunt obligații esențiale, care justifică declararea creditului scadent anticipat, rolul acestei clauze fiind acela de a pune în vedere cocontractantului obligațiile pe care o parte Ie consideră esențiale, prevenindu-I asupra importanței executării acestora și pentru a înlesni interpretarea contractului tocmai în momentul în care s-ar pune problema caracterului esențial al neexecutării.

Clauzele cuprinse în art. 8.1 lit. c) și lit. d) din Condițiile Generale nu dau dreptul comerciantului să interpreteze clauzele contractuale, ci se referă la apariția unor situații de fapt, neprevăzute care fac improbabilă executarea obligațiilor contractuale, inclusiv cele cu privire Ia garantarea creditului, or rațiunea introducerii unei astfel de clauze a avut în vedere ipoteza în care debitorul, datorită unor situații de fapt evidente se află în imposibilitatea de rambursare a creditului perfectat cu subscrisa.

Stipulațiile contractuale reclamate ca fiind abuzive nu se regăsesc nici în Anexa la Legea nr. 193/2000 cuprinzând lista clauzelor considerate ca fiind abuzive, câtă vreme modificarea dobânzii percepute reclamanților are o motivație întemeiată, legală și independentă de voința băncii, iar posibilitatea modificării cât și modificarea în sine au fost aduse la cunoștința reclamanților, cărora li s-a recunoscut de bancă libertatea de a rezilia unilateral contractele de credit,

Decizia nr. 0484/08 a Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 03 august 2010 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid c. Asociacion de Usuarios de Servicîos Bancarios invocată de către instanța de apel pentru paralizarea teoriei băncii mai sus dezvoltată și confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție este nerelevantă, avându-se în vedere că potrivit deciziei indicate de către instanța a cărei hotărâre este recurată art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 13/93 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Or, în cazul deferit instanței, reglementarea națională, Legea nr. 193/2000 care a transpus Directiva 13/o3/CEE nu a înțeles să deroge de la regulile actului european, sens în care a menținut pe calea art. 4 alin. (6) exceptarea clauzelor privind prețului contractului de la evaluarea caracterului abuziv al acestora. Prin urmare, neexistând o reglementare națională care să autorizeze, în sens contrar directivei europene, un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor privind prețui contractului, invocarea deciziei C - 484/08 a Curții de Justiție a Uniunii Europene este lipsită de relevanță practică sau teoretică în prezenta cauză.

-Hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, întrucât în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru calificarea clauzelor contractuale analizate ca abuzive.

Art. 1 alin. (1) și art. 4 Legea nr. 193/2000 stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale, clauzele contractuale nu sunt transparente, clauzele contractuale nu au fost negociate, clauzele contractuale creează un dezechilibru semnificativ.

Cu privire la criteriul transparenței, recurenta a susținut că toate clauzele contractuale analizate în prezentul dosar sunt transparente, respectiv clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Prin Rezoluția Parlamentului European din 18 Noiembrie 2008, referitoare la protecția consumatorilor, îmbunătățirea educației și a gradului de conștientizare de către consumatori în materie de credite și finanțare, Parlamentul European atrage atenția factorilor de decizie naționali și comunitari asupra importanței creării unui cadru instituționalizat de informare și educare financiară a consumatorilor.

Recurenta susține că, împărțirea contractelor de credit în cele două secțiuni cea a Condițiilor speciale și cea a Condițiilor generale, denotă o atenție deosebită acordată de către bancă transparenței contractuale. Astfel în Condițiile Speciale sunt cuprinse, într-un limbaj clar și explicit, clauzele principale referitoare la obiectul contractului, respectiv prețul creditului format din dobânda anuală și spezele contractuale, tipurile de comisioane percepute și cuantumurile acestora.

Având în vedere cele expuse, nu se poate susține că prevederile contractuale privind comisionul de risc, data ajustării dobânzii, scadența anticipată și costurile suplimentare nu sunt suficient de clare.

Cu privire la criteriul negocierii, a susținut că în mod greșit, Curtea de Apel lași a reținut că în ceea ce privește negocierea cu consumatorul a clauzelor contestate, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la fond, nici în apel nu s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de apelantă, că simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii, negocierii acestor clauze.

Consacrat prin dispozițiile art. 969 C. civ., principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală care se exprimă prin facultatea individului de a intra într-un raport contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Că majoritatea contractelor încheiate de către un subiect de drept de-a lungul vieții sunt contracte preformulate, că majoritatea raporturilor comerciale se derulează prin intermediul ofertelor de contractare care sunt acceptate fără rezerve de către cealaltă parte, că în toate aceste contracte, de cele mai multe ori nu sunt cunoscute costurile exacte care formează prețui achitat, dar se acceptă rezultatul final, că de fapt, ceea ce instanța și intimații reclamanți numesc contract preformulat nu este altceva decât o ofertă de contract, acceptată de către cealaltă parte fără a formula o contraofertă, că acest mod de a încheia un contract este specific raporturilor comerciale în care comerciantul nu poate răspunde în timp util Ia cerințele pieței, dacă nu-și formulează în mod clar oferta.

Formarea contractelor de credit, produse bancare ale pieței financiare, nu este străină de aceste reguli, astfel că specificitatea acestora constă în faptul că produsul în sine (dreptul consumatorului de a primi și utiliza sumele de către bancă) este greu de diferențiat de contractul prin care acesta este achiziționat (același înscris prevede și obligația consumatorului de a achita prețul folosinței banilor, precum și condițiile în care trebuie să returneze aceste sume).

Clauzele preformulate, la care aderă o parte, îndeplinesc criteriile acordului de voință, ca element definitoriu al raportului contractual și că, chiar dacă nu se poate vorbi de o negociere propriu-zisă, negociere care nu esfe de esența contractului, diferitele manifestări de voință referitoare la o anume formă tipizată sunt menite să nască fot atâtea contracte diferite, perfect valabile din punctul de vedere al exprimării consimțământului,

În contractele de credit de consum încheiate cu banca, asemănător majorității contractelor de credit existente în spațiul comunitar, există două mari părți ale instrumentum-ului: Condițiile Generale de Creditare și Condițiile Speciale, Ambele părți dau eficiență faptului că banca tranzacționează produse aflate pe o piață reglementată unde limitele negocierii sunt în mod serios afectate de reglementările primare și secundare emise pentru standardizarea pieței financiare.

Condițiile Generale ale Contractului sunt aceleași pentru un anumit produs bancar și reprezintă corpul comun care dă specificitate produsului bancar, acestea fiind trimise spre aprobare la Banca Națională a României și definesc principalele caracteristici ale creditului acordat, iar detaliile specifice fiecărui contract de credit sunt stabilite de bancă împreună cu fiecare client în cadrul Condițiilor Speciale.

Prin urmare, adeziunea vizează exclusiv clauzele preformulate cuprinse în Condițiile Generale, iar odată cu agrearea acestora, fiecare client a negociat cu banca elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. „Concomitent cu adeziunea la condițiile generale, părțile configurează elementele individuale ale contractului, unele indicate sau alese de client și acceptate de bancă (tipul de depozit sau de credit, suma de bani depozitată sau împrumutată, perioada de depunere sau de creditare etc.).

Recurenta a susținut că instanța de apel a confirmat, prin necenzurare, faptul că intimații reclamanți au purtat discuții cu reprezentanții băncii cu privire la cuantumul comisionului de risc, deci, au negociat acest element al prețului contractului de credit și că din răspunsurile date ia interogatoriul reclamanții au recunosc faptul că au cunoscut și au fost de acord cu cuantumul dobânzii propuse de bancă, că un contract preformulat nu este echivalent cu lipsa de negociere.

Cu privire la criteriul dezechilibrului, instanța de apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în convenția încheiată de intimații reclamanți cu banca, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale.

Pentru a putea caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți, dezechilibru cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza sa prin stabilirea exacta a obiectului contractului, constând în punerea la dispoziția clientului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț, care este format din dobândă și din comisioane, că dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune Ia dispoziție suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, ceea ce intimații reclamanți și instanța de apel numesc dezechilibru semnificativ este, în realitate, contra prestația pe care banca o primește pentru punerea la dispoziție a unor sume de bani pentru o perioadă de 240 luni (20 ani) și pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor.

În cadrul convenției de credit perfectată cu intimații reclamanți, această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul contractual, dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o sumă importantă ce urmează a fi achitata într-un termen de 20 de ani și dreptul consumatorilor de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligațiile directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există și o serie întreagă de obligații pe care banca Ie are față de ceilalți actori ai pieței financiare care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății imediate a numeroase credite de consum, că pentru fiecare convenție de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de Ia o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Apare ca evident faptul că aprecierea dezechilibrului semnificativ nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz in parte, a drepturilor și obligațiilor globale ale fiecărei părți, astfel că ținând cont de toate aceste aspecte, apare evident că nu se poate vorbi despre vreun dezechilibru, ci dimpotrivă toate clauzele contractuale analizate sunt stipulate tocmai pentru menținerea echilibrului contractual.

Analizându-se legalitatea deciziei nr. 48/2012 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, din perspectiva criticilor formulate de pârâtă, se apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurentei pârâte prin care a susținut greșita interpretare și aplicare a dreptului comunitar, reprezentat de Directiva 93/13/CEE, ca fiind prioritar în raport cu dreptul intern este nefondată.

Recurenta a susținut sub un prim aspect nelegalitatea deciziei din perspectiva aprecierii greșite a instanței de ape! asupra calității de consumator a reclamanților, iar sub alt aspect s-a invocat excluderea verificării de către instanțele de judecată a clauzelor din contractul de credit din perspectiva caracterului abuziv, în condițiile în care acestea fac parte din obiectul contractului, au fost negociate și nu au produs un dezechilibru semnificativ, contrar bunei credințe.

În ceea ce privește noțiunea de consumator se constată că art. 2 din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificată, a preluat definiția dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acționează în afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale.

Se reține astfel că protecția consumatorului este asigurată atât de norma internă, cât și de cea comunitară, prin consumator fiind vizată direct persoana fizică sau grupul de persoane fizice care, acționează în afara activității sale profesionale și care nu urmăresc obținerea unui profit, urmărindu-se protejarea consumatorului ce se află într-o situație de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare.

Or, raportat la convenția de credit nr. S1. din 22 septembrie 2008, reclamanții au calitatea de consumatori, fiind persoane fizice ce au un contract de credit pentru nevoi personale.

Înalta Curte nu poate reține nici critica privind aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 și prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenției de credit se poate constata că nici legea internă și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare Ia obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepție, posibilitatea analizării acestora, numai în situația în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Or, instanța nu poate reține critica recurentei sub acest aspect, prin care exclude orice intervenție a instanței de judecată în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul convenției, fără nici o circumstanțiere.

Este de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noțiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună credință, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.

Art.4 alini din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul și care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul intern și din dreptul comunitar, se desprind aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată individual și să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor.

Prin art. 4 alin. (3) din lege, se instituie o prezumție relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată, numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

În cauza, cum banca nu a probat că a negociat efectiv și direct cu reclamanții clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși aceasta probă îi încuba conform art. 4 alin. (3) din lege, prezumția relativă instituita de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod corect s-a reținut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el.

Faptul că, clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamanți de Ia momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condițiile în care aceștia nu au posibilitatea de a influența conținutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului.

Or, tocmai această situație, de abuz de putere dominantă și de necesitate pentru consumator de a accepta condițiile impuse ele profesionistul instituție de credit, este cea care a impus adoptarea legislației în materia protecției consumatorului, cu scopul declarat comunitar și național, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniștilor.

Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din Directiva 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influențeze conținutul clauzei, cum este și contractul de credit în cauză.

În ceea ce privește a doua condiție ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.

Instanța va reține ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor.

Astfel, pentru a se stabili dacă această condiție este îndeplinită, instanța trebuie să se raporteze Ia natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanțele existente Ia momentul încheierii contractului, lucru pe care instanța de apel l-a făcut.

Referitor Ia aprecierea bunei credințe, care deși nu constituie o condiție în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, urmează a fi analizata poziția de negociere a părților în vederea constatării, daca profesionistul a acționat corect și echitabil față de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să țină cont.

În cauză, față de cele de mai sus, nu se poate reține câ interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condițiile în care aceștia se află într-o poziție de inferioritate față de profesionist atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în condițiile unui contract de adeziune.

Și clacă ar exista diferențe între textul normativ comunitar și cel ai actului normativ intern, se observă că în principiu cele două texte reglementează aceeași situație și că nu poate fi reținută o prioritate de aplicare a legislației comunitare față de legislația internă, în condițiile în care ambele acte normative reglementează aceeași situație, excluzând de aici analiza caracterului abuziv doar acele clauze care sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

În consecință, atât sub imperiul legislației comunitare, cât și ai celei naționale, nu se regăsește o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectul contractului, caracterul adecvat al prețului sau remunerației, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar și inteligibil.

Înalta Curte, constată că este nefondată și critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă.

Punctul 3.6 din Secțiunea 3 Costuri, din condițiile generale ale Convenției de credit prevede câ, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat Ia soldul creditului, pe toată perioada creditării și că modul de calcul și scadența acestuia se stabilesc în Condițiile speciale.

În ceea ce privește criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit încheiate între părți, clauza ce prevede obligația reclamanților de a achita un comision de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, acestea nu pot fi primite.

Așa cum s-a reținut în partea de început a considerentelor, atât legea națională cât și Directiva 93/13/CEE exclud din sfera controlului caracterului abuziv elementele obiectului principal al contractului, justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, însă cu condiția ca aceste clauze să fie clare, neechivoce și exprimate într-un limbaj inteligibil, iar sub acest aspect, instanța de apel a făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al controlului, apreciind în mod corect că, în situația în care clauza nu este definită, neclară, echivocă ori exprimată prîntr-un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

În mod corect a reținut instanța de apel câ, clauza referitoare Ia comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanții, deoarece contractul încheiat cu aceștia a fost unul tip, preformulat cu clauze nenegociabile.

Potrivit recurentei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. S1. din 22 septembrie 2008 reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur și viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Înalta Curte constată că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinației acestuia și cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar și inteligibil, în mod corect instanța de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestor clauze prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, clauza privind comisionul de risc este abuzivă în sensul art. 4 alin. (1) și (8) din Legea nr. 193/2000 republicată, deoarece, pe de o parte, pentru acordarea creditului se percep două costuri (fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar și inteligibil), iar, pe de altă parte, față de valoarea comisionului de risc pe toată durata contractului, s-a creat în detrimentul intimatilor-consumatori și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Nici criticile recurentei referitoare la clauza înscrisă în art. 3 lit. d) în sensul că sunt excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv deoarece componentele la care se referă fac parte din prețul contractului ce a fost negociat și nu au produs nici un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite, în raport de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Așadar, în contextul inexistenței unei reglementări clare și neechivoce a clauzei în discuție, a unui mod de exprimare clar și neechivoc, instanța de apel a apreciat în mod just, raportat și Ia textele legale incidente, că instanței îi este permisă analiza clauzei din perspectiva caracterului său abuziv.

Susținerile recurentei prin care se încearcă o lămurirea considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-I suporte și că de fapt, clauza nu se referă la rațiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidențiate în convenția de credit.

Atâta timp cât funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligație ce-i revenea în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereușind să răstoarne prezumția relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodată se reține că potrivit Rezoluției Parlamentului European din 13 noiembrie 2008, profesionistul are obligația de a-l informa pe consumator în mod corect și echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire Ia acest comision nu este de natură a complini această obligație a băncii și nici de a imprima clauzei un caracter clar și inteligibil.

În cauză se constată că este îndeplinită și condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel că se cuvine subliniat că legea nu instituie două condiții, cea a bunei credințe și a dezechilibrului semnificativ.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situația dovedirii acestuia, lipsa bunei credințe fiind prezumată și că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credințe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesioniști, reducându-se astfel nivelul de protecție al consumatorilor.

Dezechilibrul semnificativ există prin chiar prevederea clauzei contractuale, care dă dreptul unilateral al pârâtei de a proceda la modificări ale ratei dobânzii. Prin aceasta se dovedește condiția dezechilibrului semnificativ, în sensul câ dreptului pârâtei de a proceda la modificarea unilaterală a ratei dobânzii nu are corespondent într-un alt drept al reclamanților, vizând în esență posibilitatea de refuz, sau de negociere a nivelului de ajustare al dobânzii.

Contrar susținerilor din cererea de recurs, instanța de apel a înțeles perfect explicațiile prin care recurenta a încercat să argumenteze rațiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că nu a îmbrățișat raționamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar fi de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-și acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această prestație, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții reglementate prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligații corelative, se creează un dezechilibru între contraprestațiiie părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit.

Susținerea recurentei în sensul că, clauza referitoare Ia comisionul de risc nu poate crea un dezechilibru între prestațiile părților pentru că reprezintă exclusiv un cost de administrare a creditului este nefondată pentru ca se încearcă a se redenumi acest comision, în contextul în care prin O.U.G nr. 50/2010 comisionul de risc a fost interzis, iar prin pct. 39 din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost modificat art. 95 din ordonanță, în sensul că aceasta nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării acesteia în vigoare, cu excepția anumitor prevederi ce nu fac obiectul cauzei de față.

Critica recurentei prin care se susține nelegalitatea deciziei în privința soluției date cu privire la clauza nr. 3 din Condițiile speciale ce prevede modificarea ratei dobânzii este nefomdată, astfel că nu vor fi primite considerentele recurentei referitoare la faptul că rata dobânzii se asociază obiectului principal al contractelor de credit și, ca atare, nu poate face obiectul unei analize a caracterului abuziv pentru aceleași motive expuse în cadrul analizei anterioare ce țin de excepția reglementată de art. 4 alin. (8) din lege, acela al condiționării existenței unei exprimări clare și inteligibile a clauzei respective.

Art. 4 alin. (6) din lege prevede că banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, astfel că rata dobânzii modificată se va aplica de la data comunicării.

Este știut câ, în principiu, furnizorul de servicii bancare are posibilitatea oferită de lege de a modifica rata dobânzii în mod unilateral fără ca prin aceasta să se atragă caracterul abuziv al unei astfel de clauze, dar art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 condiționează această operațiune de existența unui motiv întemeiat prevăzut în contract și de informarea imediată a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Or, din modul în care a fost formulată această clauză ce dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral rata dobânzii curente se poate constata că nu se dă ca reper vreun indicator concret la care părțile, sau instanța, în eventualitatea unui litigiu, să se poată raporta, ceea ce denotă că o astfel de reglementare poate fi interpretată doar în favoarea băncii, fără ca cealaltă parte să aibă posibilitatea de a aprecia asupra acesteia astfel încât să considere că schimbările intervenite pe piața financiară sunt semnificative și îndreptățesc activarea clauzei.

Recurenta trebuia să se conformeze dispozițiilor legii și să prevadă în contractul de credit situația clară care să-i fi permis modificarea unilaterală a ratei dobânzii astfel încât, la momentul perfectării acestuia, clauza să fie previzibilă, adică consumatorul să fie în posesia tuturor informațiilor și să știe că dacă acea situație se va produce, că dobânda va fi modificată, or această situație face ca toate riscurile modificării pieței financiare să se transfere în sarcina clienților fără ca recurenta să suporte parte din acestea.

Astfel se constată că în mod corect a reținut instanța de apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar și previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată Ia libera apreciere a băncii, în mod discreționar, creând un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților, contrar bunei-credințe, de natură a-i prejudicia pe intimați, omisiune ce atrage caracterul abuziv al clauzei.

Și în ceea ce privește clauzele prevăzute de ari 8.1, lit. a) și lit. c) și d), acestea în mod corect au fost considerate clauze abuzive având în vedere că în cazul unor convenții ce exced cadrului contractului de față, în cazul apariției unei situații neprevăzute, care în opinia băncii face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate, banca va avea dreptul să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursarea imediată împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii conform convenției.

Pentru a nu fi abuzive aceste clauze ar trebui de asemenea să descrie un motiv întemeiat așa cum s-a argumentat mai sus, or formulările cuprinse în clauzele contractului nu oferă posibilitatea reală a unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unei astfel de clauze, cu atât mai mult cu cât aceste clauze oferă băncii dreptul discreționar de a declara soldul scadent anticipat, fără ca instanța să aibă la îndemână un criteriu pentru verificare legalității unei astfel de măsuri.

Prin urmare, clauza este evident abuzivă întrucât exclude posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Din acest considerent legislația în materia protecției consumatorilor în materia contractelor bancare (O.U.G. nr. 50/2010) prevede obligația de stabilire a marjei bancare Ia momentul acordării creditului, corelativ cu interdicția de majorare a acestei marje, tocmai pentru a limita un comportament abuziv al instituției bancare care, profitând de diverse situații, poate dispune modificări ce ar afecta drepturile consumatorului. Chiar dacă actul normativ menționat nu are aplicabilitate în speța, remarcăm că acesta reprezintă o transpunere a legislației comunitare (Directiva nr. 2008/48/CE), act european cu aplicabilitate, în baza preeminenței dreptului comunitar în materie față de dreptul intern. Ceea ce este esențial este faptul că modificările ce pot fi aduse ratei dobânzii, în sens crescător, se pot raporta doar la indicii publici EURIBOR/LIBOR/ROBOR, iar nu prin mărirea marjei bancare.

În consecință, pentru considerentele reținute, cum instanța de apel a pronunțat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situația de fapt stabilită, motiv pentru care, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta pârâtă SC V.R. SA București la plata sumei de 784 RON cheltuieli de judecată către intimata P.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGlI

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta SC V.R. SA București împotriva deciziei nr. 46/2012 din 20 aprilie 2012 pronunțata de Curtea de Apel lași, secția civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta pârâtă la plata sumei de 784 RON cheltuieli de judecată către intimata P.D.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013.