Contractual late payment penalties in municipal service contracts and the presumption of debtor's fault

Asupra recursului de față;

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința civilă nr. 4580 din data de 9 aprilie 2012, a respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect, a admis, în parte, capătul doi formulat de reclamanta SC B.A. SRL prin administrator judiciar G. SPRL în contradictoriu cu pârâta Primăria Sectorului 1 București, a obligat pârâta la plata sumei de 159.531,72 RON reprezentând penalități de întârziere și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, cu motivarea că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea penalităților convenite de părți prin clauza penală, creditorul nefiind obligat să demonstreze prejudiciul, culpa debitorului este prezumată, iar penalitățile inserate în condițiile art. 1066 C. civ. sunt aplicabile numai între părțile contractuale.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 35 de la 28 ianuarie 2013, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Primăria Sectorului 1 București, reținând că faptul generator al penalităților de întârziere este nerespectarea obligațiilor de plată în termenul convenit, reclamanta a încercat soluționarea litigiului pe cale amiabilă prin transmiterea către pârâtă a unei concilieri, iar, cu privire la cererea de chemare în garanție, nu s-a demonstrat culpa virării cu întârziere a sumelor de bani provenite de la Ministerul Dezvoltării regionale și Locuinței.

Împotriva acestei decizii, pârâta Primăria Sectorului 1 a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii cererii reclamantei de obligare la plata penalităților de întârziere, iar, în subsidiar, în situația respingerii recursului și a menținerii hotărârilor instanțelor de fond și de apel, admiterea cererii de chemare în garanție astfel cum a fost formulată, invocând drept motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs, s-a învederat că nu se poate reține culpa Primăriei Sectorului 1 în executarea cu întârziere a obligațiilor de plată ce reveneau în sarcina Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului și pentru facturile fiscale aferente anului 2010, aceasta nu datorează penalități de întârziere, întrucât nu au fost facturate, neavând un caracter cert, nu sunt înregistrate în evidențele contabile ale Primăriei și, ca atare, nu sunt datorate. Totodată, cu privire la penalitățile aferente facturii fiscale din 1 septembrie 2009, în mod eronat s-au adăugat la cuantumul acestora prin omologarea calcului reclamantei, câtă vreme factura nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată, nu s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 720 C. proc. civ., iar culpa virării cu întârziere a sumelor de bani aparține exclusiv Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului prin raportate la motivele de nelegalitate invocate, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

În speța dedusă judecății, răspunderea contractuală pentru neîndeplinirea obligațiilor în termenele contractuale revine exclusiv părților contractuale, reclamanta trebuind să dovedească numai existența contractului, faptul că obligația nu a fost executată, iar culpa debitorului, în raport de prevederile art. 1082 C. civ., este prezumată.

Reclamanta a făcut dovada preexistenței unui contract valabil încheiat și a neexecutării obligației de către recurenta-pârâtă, răspunderea pentru prejudiciile cauzate în faza precontractuală sau postcontractuală fiind o răspundere delictuală, care excede obiectului prezentei cauze.

Cu privire la penalitățile de întârziere, Înalta Curte reține că acestea au fost prevăzute de părți în contractele de prestări servicii încheiate între acestea și, potrivit acestora, în cazul în care achizitorul nu onorează facturile în termen de 28 de zile de la expirarea perioadei prevăzute la art. 14.1. (14 zile de la emiterea facturilor), partea în culpă are obligația de a plăti penalități echivalente cu 0,15% din plata neefectuată pe zi de întârziere până la îndeplinirea efectivă a obligației.

Așadar, în mod corect s-a reținut că faptul generator de obligații este neexecutarea contractului, iar, conform reglementărilor contabile, recurentei îi revenea obligația de a calcula și a înregistra pe venituri, în contabilitate, penalitățile de întârziere, dacă acestea sunt prevăzute în contractele comerciale.

Constatând că sunt îndeplinite toate condițiile acordării de despăgubiri, iar culpa în neexecutarea obligațiilor de plată revine recurentei, Înalta Curte va înlătura primul motiv de recurs ca nefondat.

Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs privind obligarea pârâtei, în mod eronat, la plata penalităților aferente facturii fiscale din 1 septembrie 2009, Înalta Curte reține că, în calculul acestora, au intrat toate facturile achitate cu întârziere, chiar dacă acestea nu mai puteau fi solicitate în cadrul primului capăt de cerere, întrucât debitul era stins.

Înalta Curte va înlătura și susținerile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 7201 C. proc. civ., întrucât o interpretare în sensul că, în prezentul litigiu, nu s-ar fi realizat încercarea de conciliere prevăzută de articolul anterior menționat pentru a se putea promova acțiunea în fața instanțelor judecătorești ar fi extrem de rigidă. Aceasta și în considerarea faptului că prevederile textului menționat privind efectuarea concilierii prealabile în litigiile comerciale evaluabile în bani sunt obligatorii, în schimb termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților, cât și conținutul concret al înscrisurilor sunt recomandate în respectivul articol, începând cu alin. (2) și nu reprezintă condiții cerute imperativ de lege, astfel că nerespectarea unora dintre acestea nu atrage automat nulitatea concilierii prealabile, ci numai dacă partea dovedește o vătămare, dovadă care în speță nu s-a făcut.

Nefondat este și ultimul motiv de recurs potrivit căruia culpa virării cu întârziere a sumelor de bani aparține exclusiv Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, deoarece, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond, chemata în garanție a efectuat plăți, la nivelul anilor 2009 - 2010 în valoare de 995.908,76 RON, care reprezintă 50% din valoarea contractată.

Față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1 București împotriva Deciziei nr. 35 din 28 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1 București împotriva Deciziei nr. 35 din 28 ianuarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2014.

Procesat de GGC - NN