State compensation for seized property: Recourse dismissed as unfounded and lower ruling upheld, confirming claim was premature pending specialized administrative procedure
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Justice dismissed the appellant's appeal as unfounded regarding the decision of the Bucharest Court of Appeal and inadmissible regarding a lower court ruling, thereby upholding the dismissal of the plaintiff's claim as premature and confirming the initial determination that the defendant's representative lacked proper legal standing. The dispute involved a claim by a property rights holder against the state for monetary compensation, interest, and moral damages totaling approximately 5.2 million RON for real estate improperly seized, challenging the exclusivity of a specialized administrative procedure for determining compensation values and arguing that the state's failure to implement an efficient mechanism violated property rights guarantees. The decisive legal basis was the absolute presumption of the thing judged, which established that the plaintiff's right to reparation was strictly tied to the specific procedure under Title VII of Law No. 247/2005, rendering direct civil claims for compensation inadmissible and premature in light of the grace period granted by the European Court of Human Rights in the pilot judgment to allow the state to adopt necessary legislative and administrative measures.
Legislator headnote
AI generatedart. 68 alin. (1) C. proc. civ, art. 29 din Legea nr. 51/1995, art. 23 din Legea nr. 51/1995, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; State compensation for seized property: Recourse dismissed as unfounded and lower ruling upheld, confirming claim was premature pending specialized administrative procedure: The dispute involved a claim by a property rights holder against the state for monetary compensation, interest, and moral damages totaling approximately 5.2 million RON for real estate improperly seized, challenging the exclusivity of a specialized administrative procedure for determining compensation values and arguing that the state's failure to implement an efficient mechanism violated property rights guarantees. The decisive legal basis was the absolute presumption of the thing judged, which established that the plaintiff's right to reparation was strictly tied to the specific procedure under Title VII of Law No. 247/2005, rendering direct civil claims for compensation inadmissible and premature in light of the grace period granted by the European Court of Human Rights in the pilot judgment to allow the state to adopt necessary legislative and administrative measures.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProvision cited in the dispositive to ground the dismissal of the appeal as unfounded.
Full text
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă, la data de 28 ianuarie 2011, sub nr. 267/103/2011, reclamanta N.A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Neamț, în calitate de reprezentant legal al Statului Român, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului:
- la plata de despăgubiri bănești pentru imobilul construcție în suprafață de 1659,84 mp și 112,30 mp împrejmuire „Hotel R.”, cât și pentru terenul aferent în suprafață de 1914 mp, în valoare de 4.963.930 RON, potrivit expertizei judiciare dispuse de Curtea de Apel Bacău;
- la plata dobânzii aferente valorii acestor imobile, în sumă de 4.963.930 RON, conform expertizei tehnice judiciare întocmite de expert B.L.A. și adreselor emise de Trezoreria Neamț și Sucursala C. Neamț, anexate acțiunii;
- la plata de daune morale în cuantum de 300.000 RON;
- la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin încheierea din 21 martie 2011, Tribunalul Neamț, secția civilă, a admis excepția lipsei calității de reprezentant a mandatarului reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 68 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 29 din Legea nr. 51/1995 și art. 131 din Statutul profesiei de avocat, respectiv art. 23 din Legea nr. 51/1995, iar prin încheierea din 18 aprilie 2011, în ceea ce privește solicitarea reclamantei privind reprezentarea de către mandatar, tribunalul a reținut că asupra acestei chestiuni s-a pronunțat la termenul anterior din 21 martie 2011.
Prin sentința civilă nr. 810/C din 23 mai 2011, Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins acțiunea, ca prematur formulată, pentru următoarele considerente:
Prin acțiune, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 4.963.930 RON, reprezentând contravaloarea imobilelor (teren și construcție) situate în Piatra Neamț, fosta stradă A.B., la plata de dobânzi, daune morale și cheltuieli de judecată.
Imobilele de mai sus au făcut obiectul notificării la Legea nr. 10/2001 adresată Primăriei Municipiului Piatra Neamț, care a fost respinsă prin dispoziția nr. 1026/2003 emisă de Primarul Municipiului Piatra Neamț.
Contestația reclamantei a fost admisă prin sentința civilă nr. 457/C/2003 a Tribunalului Neamț, care a anulat dispoziția și a trimis cauza instituției emitente a dispoziției pentru soluționare pe fond a notificării.
Apelul declarat de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Bacău prin decizia civilă nr. 1316 din 11 octombrie 2004, prin care s-a schimbat, în parte, sentința, în sensul obligării Primarului Municipiului Piatra Neamț să comunice reclamantei datele prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privitoare la unitățile deținătoare a unei părți din terenul solicitat de notificatoare și a fost obligat pârâtul să restituie, prin măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru construcția demolată și pentru suprafața de 1377 mp teren.
Recursul declarat de reclamantă a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 8107/2006, a casat, în parte, decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantei împotriva sentinței civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț.
Astfel, prin decizia nr. 237 din 16 mai 2007, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, a schimbat, în parte, sentința și a obligat pârâta Primăria Municipiului Piatra Neamț la comunicarea, către reclamantă, a datelor prevăzute de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv elementele de identificare a unităților deținătoare a suprafețelor de 168 mp și 222 mp și la restituirea prin măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, pentru construcția demolată și pentru suprafața de 1410 mp teren ce constituie domeniu public.
Prin decizia civilă nr. 2049 din 26 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a casat, în parte, decizia civilă nr. 237 din 16 mai 2007 a Curții de Apel Bacău și s-a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 128 din 01 octombrie 2008 și încheierea de îndreptare a erorii materiale din 14 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bacău a admis apelul reclamantei împotriva sentinței civile nr. 457 din 17 decembrie 2003 a Tribunalului Neamț și a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a stabilit că reclamanta-contestatoare este îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituire prin echivalent pentru construcția demolată și pentru suprafața de 1800 mp teren și a fost obligată intimata Primăria Municipiului Piatra Neamț să predea, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, Secretariatului Comisiei Centrale documentația prevăzută la art. 16 din H.G. nr. 1095 din 27 octombrie 2005.
Prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul reclamantei și s-a modificat, în parte, decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, în sensul că întinderea suprafeței de teren pentru care se datorează măsuri reparatorii în echivalent este de 1914 mp în loc de 1800 mp.
Din cele de mai sus rezultă că hotărârea prin care s-a stabilit, în mod definitiv și irevocabil, că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat, este sentința civilă nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, rămasă definitivă prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1316/2004 a Curții de Apel Bacău, invocată de reclamantă, neavând putere de lucru judecat cu privire la cele invocate prin acțiune, întrucât aceasta a fost casată anterior prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Din considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău și deciziei nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, rezultă că măsurile reparatorii în echivalent sunt cele prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii), respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea investită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor prevăzut de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Întrucât, potrivit dispozițiilor legale sus-menționate, stabilirea cuantumului despăgubirii este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (care, pe baza unui raport de evaluare, întocmit de evaluatori autorizați în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, emite o decizie ce reprezintă titlul de despăgubire), prin decizia civilă nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău (irevocabilă) s-a dispus în acest scop, în conformitate cu dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, înaintarea întregii documentații referitoare la notificarea reclamantei acestei comisii.
Susținerile reclamantei că prin hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea notificării i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri bănești și că nu-i sunt aplicabile tipurile și modalitățile de stabilire și plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, nu mai pot fi analizate în condițiile în care acestea au fost invocate atât cu ocazia soluționării apelului finalizat prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, cât și a recursului soluționat prin decizia nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și au fost examinate de aceste instanțe.
Astfel, în considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău s-a reținut că: „pe cale de consecință, în condițiile normative speciale de acordare a despăgubirilor de către instituția și modalitatea anterior arătată nu poate fi primită cererea apelantei de a fi obligat intimatul la plata de despăgubiri prin echivalent bănesc în cuantumul stabilit prin expertiza de evaluare efectuată în Dosarul nr. 1060/2004 a Curții de Apel Bacău”.
Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele deciziei de recurs (nr. 5825/2009), a reținut: „nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurentă pe motiv de nelegalitate, care-i încalcă dreptul la o reparație bănească, nesocotindu-i dreptul de proprietate sub forma măsurii reparatorii, nu subzistă unei analize pertinente”.
Or, tocmai principiul securității raporturilor juridice invocat de reclamantă, potrivit căruia „soluția dată de o manieră definitivă în orice litigiu de către instanțe nu mai poate fi repusă în discuție”, face ca susținerile reclamantei referitoare la despăgubiri bănești să nu poată fi primite.
În ceea ce privește cererea de obligare directă (cu eliminarea procedurii speciale) la plata de despăgubiri bănești, reprezentând echivalentul imobilelor, ca o sancțiune împotriva statului pe motiv că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (și în special hotărârea-pilot pronunțată în cazul Atanasiu vs. România) a constatat ineficiența și lipsa de previzibilitate a mecanismului de despăgubire reglementat de legislația internă, la termenul din 23 mai 2011, tribunalul a invocat și pus în discuția părților excepția prematurității acțiunii, excepție ce a fost admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin hotărârea-pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (la parag. 182) că: „neexecutarea unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate în sensul primei fraze din primul aliniat al art. 1 din Protocolul nr. 1”.
În speță, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte în cauzele în care s-a judecat contestația reclamantei împotriva dispoziției date de Primarul Municipiului Piatra Neamț în soluționarea notificării întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, astfel că obligația acesteia referitoare la executarea sentinței civile nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, definitivă și irevocabilă, se naște în momentul în care dosarul cuprinzând toată documentația notificării este înregistrat pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (documentație care trebuia, potrivit dispozitivului deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, să-i fie înaintată de Primăria Municipiului Piatra Neamț).
Aceasta pentru că, potrivit dispozițiilor Capitolului III art. 13 alin. (1), (6) și (7) din Legea nr. 247/2005, cu completările și modificările ulterioare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților acționează în numele și pe seama Statului Român.
De asemenea, Statului Român, alături de cele două instituții, îi sunt conferite atribuții speciale în cea de-a doua etapă a procedurii administrative, prin mai multe dispoziții cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Cum din adresa din 13 mai 2011, comunicată instanței de Primăria Municipiului Piatra Neamț (coroborată cu adresa din 11 mai 2011), rezultă că dosarul reclamantei cuprinzând documentația prevăzută de art. 16 alin. (21) Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu a fost încă înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor (la data de 11 mai 2011 fiind abia înaintat Instituției Prefectului în vederea exercitării controlului de legalitate), este prematur a se solicita tragerea la răspundere a statului pentru neîndeplinirea în termen rezonabil, de către instituțiile abilitate, a atribuțiilor privind calcularea și stabilirea despăgubirilor.
Împrejurarea că de la data la care s-a stabilit că reclamanta este, cel puțin, beneficiara unui drept de a fi despăgubită (respectiv, 20 mai 2009, când s-a pronunțat decizia nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și până în prezent documentația cuprinzând notificarea reclamantei nu a fost înaintată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu poate atrage răspunderea pârâtului în condițiile în care reclamanta a stat în pasivitate, deși avea posibilitatea de a uza de dispozițiile legale referitoare la executarea silită, iar potrivit dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 31/1954, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat.
Chiar și în ipoteza în care s-ar acredita ideea că ar exista vreo răspundere, acțiunea este prematur introdusă din perspectiva hotărârii-pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu vs. România la data de 12 octombrie 2010, în condițiile în care Curtea a stabilit în sarcina Statului Român obligația de a lua măsuri care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocol, în contextul tuturor cauzelor similare cu cea examinată, conform principiilor consacrate de Convenție (parag. 229-236 din hotărârea-pilot) și a stabilit că: „aceste măsuri vor trebui să fie puse în practică în termen de 18 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă”.
În parag. 229-236 sus-menționatei cauze, Curtea, după ce a reținut că în cauzele examinate a constatat o serie de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau despăgubire, a sugerat, cu titlu pur orientativ, tipul de măsuri pe care Statul Român le-ar putea lua pentru a pune capăt situației constatate, enumerând printre acestea: stabilirea unor termene de constrângere pentru toate etapele administrative; refacerea totală a legislației care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate pentru a face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa; plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ce ar putea să reprezinte măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității, etc.
Or, cum acțiunea reclamantei s-a formulat după data pronunțării hotărârii-pilot și înainte de împlinirea termenului de grație de 18 luni acordat de Curte Statului Român tocmai pentru adoptarea unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor celor afectați de legile de reparație, este prematur a se solicita atragerea răspunderii pârâtului în sensul celor pretinse prin acțiunea de față.
De altfel, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât să suspende, pe aceeași perioadă de 18 luni, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeași problematică generală, în așteptarea adoptării, de către autoritățile române, a unor măsuri adecvate pentru a se putea achita de obligațiile sale decurgând din art. 46 din Convenție.
Împotriva încheierilor și sentinței susmenționate a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins apelul, ca neîntemeiat.
Privitor la excepția lipsei calității de reprezentat a mandatarului reclamantei, curtea a reținut că soluția pronunțată de tribunal prin încheierile apelate este temeinică și legală.
Prin procura autentificată aflată la dosarul tribunalului, reclamanta împuternicește pe domnul avocat stagiar P.G.A. pentru a o reprezenta în cadrul oricărei proceduri administrative sau jurisdicționale pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului „Hotel R.” sau despăgubiri bănești.
Este fără nicio îndoială că reprezentantul reclamantei are calitatea de avocat.
Așa cum corect a reținut și instanța de fond, pentru calitatea de avocat a reprezentantului, art. 68 alin. (1) C. proc. civ. prevede că mandatarul avocat se legitimează în fața instanței de judecată cu procură emisă în condițiile legii avocaților, iar dispozițiile art. 29 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 131 din Statutul avocatului prevăd că avocatul reprezintă sau asistă partea în fața instanței în baza unui contract de asistență juridică și se legitimează față de terți cu delegație, care este dovada mandatului.
Față și de dispozițiile art. 23 din Legea nr. 51/1995, care instituie restricția pentru avocatul stagiar de a pune concluzii în fața tribunalului, s-a constatat că este inutilă împuternicirea avocațială.
Admițând excepția lipsei calității de reprezentat a mandatarului P.G.A., pentru respectarea dreptului la apărare instanța a dispus ca reclamantei să i se aducă la cunoștință motivele pentru care s-a invocat excepția lipsei calității de reprezentat, dându-i-se astfel posibilitatea de a opta spre a se apăra singură, a împuternici o altă persoană să o reprezinte sau să-și angajeze un avocat în condițiile Legii nr. 51/1995.
În ceea ce privește încheierea din 18 aprilie 2011, la acest termen instanța s-a pronunțat cu privire la solicitarea reclamantei privind reprezentarea sa de către P.G.A., arătând că s-a pronunțat asupra calității de reprezentant a acestuia prin încheierea pronunțată anterior și totodată că argumentul reclamantei că această persoană a reprezentat-o în dosarul având ca obiect contestație la Legea nr. 10/2011 nu-i conferă calitatea de reprezentat și în prezenta cauză.
Referitor la criticile aduse hotărârii pronunțate de tribunal, curtea a reținut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu Statul Român acordarea de despăgubiri pentru imobilul construcție în suprafață de 1659,84 mp și 122,30 mp împrejmuire „Hotel R.”, cât și terenul aferent în suprafață de 1914 mp, în valoare de 4963930 RON.
Reclamanta a mai solicitat dobânzi aferente creanței și daune morale.
Prin hotărârea apelată au fost evidențiate toate etapele parcurse de reclamantă până la hotărârea prin care s-a statuat definitiv și irevocabil, respectiv decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent pentru 1914 mp teren.
Așadar, susținerea apelantei că prin considerentele hotărârii nu i se recunoaște dreptul stabilit irevocabil prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu corespund realității.
Instanța de fond a arătat, în considerentele sentinței, că hotărârea prin care s-a stabilit, în mod definitiv și irevocabil, că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat este sentința civilă nr. 457/2003 a Tribunalului Neamț, rămasă definitivă prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău și irevocabilă prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Critica ce vizează neaplicarea deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii privind aplicarea dispozițiilor art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, este de asemenea nefondată.
Prin această critică, apelanta dă dovadă de neconsecvență.
Astfel, dacă se critică considerentele hotărârii de fond întrucât pretinde că a fost încălcat principiul statornicit de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind intrarea sub puterea lucrului judecat inclusiv a considerentelor hotărârii și, în fapt, sub acest aspect, apelanta arată că instanța de fond a ignorat considerentele deciziei nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apelanta nu este consecventă în ceea ce privește acest principiu și cu privire la procedura aplicabilă pentru acordarea despăgubirilor.
Se ignoră, cu bună știință, că prin considerentele deciziei civile nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că reclamanta, ca persoană îndreptățită, are dreptul la alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, precum și faptul că acest aspect a făcut obiectul judecății atât în Dosarul nr. 5381/32/2007 al Curții de Apel Bacău, cât și în Dosarul nr. 10842/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și justiție.
Așadar, respectând tocmai principiul invocat în apel de către apelantă, principiu ce privește intrarea sub puterea de lucru judecat inclusiv a considerentelor hotărârii, temeinic și legal instanța de fond a stabilit că procedura ce se aplică apelantei pentru a beneficia de despăgubiri este cea prevăzută de art. 16 alin. (1) și (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Potrivit acestor dispoziții, se predau Secretariatului Comisiei Centrale atât deciziile, cât și dispozițiile emise de entități investite cu soluționarea notificărilor sau cererilor de retrocedare în care s-a consemnat suma ce urmează a se acorda ca despăgubire, însoțită de întreaga documentație aferentă acestora, cât și notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 și care nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Despăgubirile ce se pot acorda pentru imobilele preluate abuziv de stat se stabilesc printr-un raport întocmit în acest Secretariat al Comisiei Centrale din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Așadar, atât prin Legea nr. 10/2001, cât și prin Legea nr. 247/2005 se indică, în mod imperativ, procedura ce trebuie urmată de cei îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent.
Din probele administrate de către instanța de fond (adresa din 13 mai 2011 emisă de Primăria municipiului Piatra Neamț), rezultă că dosarul reclamantei nu a fost încă înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiind astfel finalizată procedura instituită prin legea specială.
Din această perspectivă, excepția prematurității acțiunii, invocată din oficiu, este întemeiată, iar critica privind nepunerea în discuția părților a acestei excepții este nejustificată, având în vedere că părțile aveau termen în cunoștință.
Excepția prematurității acțiunii este întemeiată, în opinia curții, pe de o parte, pentru faptul că nu a fost epuizată procedura specială în cadrul căreia se stabilea întinderea creanței și, pe de altă parte, și pentru aspectul reținut de tribunal, respectiv acela că Guvernului îi revine obligația identificării unui alt mecanism și să-l implementeze în termenul de 18 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauza pilot Maria Atanasiu.
Existența unei proceduri, la această dată, reglementată de legea specială pe care se întemeiază pretențiile reclamantei, precum și obligația stabilită în sarcina statului prin hotărârea pronunțată în cauza pilot Maria Atanasiu, nu permit, în opinia curții, o modificare pe cale jurisprudențială a mecanismului reparator deja existent, așa cum dorește apelanta, care pretinde că temeiul de drept al acțiunii este art. 1 al Protocolului 1 la Convenție.
Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei curții de apel și a încheierilor de ședință din 21 septembrie 2011 și 2 noiembrie 2011 ale aceleiași instanțe, precum și împotriva încheierii de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț.
1. Referitor la încheierea de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț, recurenta a arătat că tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului său, în temeiul art. 68 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 29 din Legea nr. 51/1995 și art. 131 din Statutul avocaților, susținând că prin admiterea acestei excepții la termenul din 21 martie 2011, instanța de judecată i-a încălcat flagrant dreptul la apărare, cât și dreptul la un proces echitabil, substituindu-se principiului disponibilității părților și voinței acestora, liber exprimate, în alegerea reprezentantului.
2. În ce privește încheierile de ședință din 21 septembrie 2011 și 2 noiembrie 2011 ale Curții de Apel Bacău, recurenta a invocat încălcarea dreptului său la apărare.
Astfel, procuratorul său P.G.A. a solicitat instanței de apel să i se comunice întâmpinarea formulată de Ministerul de Finanțe, însă instanța de apel, prin încheierea de ședință din 21 septembrie 2011, consemnează în fals că cererea rămâne fără obiect deoarece la dosar se află atașată dovada de primire a comunicării întâmpinării.
La dosar se află dovada de comunicare a întâmpinării, dar către reclamanta N.A. și aceasta fiind lipită de zidul clădirii.
Or, pe tot parcursul apelului, P.G.A. a fost citat ca procurator, i-a fost comunicată decizia civilă nr. 70/2011, dar instanța de apel, prin încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, a refuzat să expedieze un exemplar al întâmpinării și procuratorului reclamantei. Reclamanta are vârsta venerabilă de 80 de ani și nu stă permanent la imobilul din str. P., tocmai de aceea l-a mandatat pe P.G.A. încă din anul 2003 să o reprezinte în fața tuturor instanțelor de judecată, ceea ce s-a și întâmplat până în prezentul litigiu, singurul în care instanța a refuzat să îi comunice și procuratorului apărările formulate de partea adversă.
Faptul că întâmpinarea a fost comunicată reclamantei nu exonerează de răspundere instanța de apel, atâta timp cât aceasta a susținut prin aceeași încheiere că nu se poate pronunța asupra calității de procurator, astfel că aceasta era obligată, pentru a respecta dreptul la apărare al reclamantei și principiul contradictorialității, să comunice un exemplar al întâmpinării și procuratorului.
Cu privire la cele reținute de instanța de apel în ședința din 2 noiembrie 2011, în sensul că s-a dispus asupra unei cereri cu același conținut - comunicarea întâmpinării - iar întâmpinarea și apărările intimatei au fost comunicate direct părții, recurenta susține că în felul acesta i s-a îngrădit dreptul de acces la justiție, dreptul la apărare și disponibilitatea părților în procesul civil, întrucât procuratorul său nu a putut să formuleze în numele ei și pentru ea toate apărările pe care le considera necesare pentru buna desfășurare a procesului.
3. În ce privește decizia civilă nr. 70 din 2 noiembrie 2011 pronunțata de Curtea de Apel Bacău, recurenta a formulat următoarele critici:
3.1. În mod nelegal, curtea de apel a reținut că excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului P.G.A. este întemeiată.
Recurenta susține că prin nerecunoașterea calității de reprezentant a procuratorului său, instanța i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție, deoarece ea nu a putut să se apere singură, având domiciliul în București și o stare precară de sănătate. Tocmai aceasta a fost rațiunea pentru care a făcut procura domnului P.G.A., care cunoștea foarte bine dosarul și care a reprezentat-o încă din anul 2003, când a promovat contestația la Legea nr. 10/2001 privind același imobil.
Motivarea Tribunalului Neamț, menținută de instanța de apel, potrivit căreia „(...) reclamantei i s-a dat posibilitatea de a opta spre a se apăra singură, a împuternici o altă persoană să o reprezinte sau să-și angajeze un avocat în condițiile Legii nr. 51/1995”, este în contradicție cu normele elementare de drept privind libera alegere a reprezentantului.
Față de principiile disponibilității și dreptului la apărare, chiar dacă în procura dată domnului P.G.A. scrie că acesta este avocat stagiar, instanța trebuia să îi recunoască, calitatea de reprezentant, așa cum s-a întâmplat în alte dosare, în baza unei procuri similare.
3.2. Atât prima instanță, cât și cea de apel au încălcat principiul puterii de lucru judecat prin nerecunoașterea expertizei efectuate în Dosarul nr. 1060/2004, când însăși Înalta Curte de Casație și Justiție menține această expertiză și în baza ei își motivează soluția de casare.
Totodată, instanța de fond și cea de apel încalcă decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat, în mod irevocabil și obligatoriu pentru instanțele naționale, că: „(...) art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001”. Argumentația Înaltei Curți de Casație și Justiție a constat și în faptul că, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, cât și art. 1 C. civ., legea civilă nu retroactivează, astfel că unui raport juridic nu i se poate aplica o dispoziție legală care încă nu exista în momentul când el s-a născut.
Astfel, în ceea ce privește expertiza efectuată în cadrul Dosarului nr. 1060/2004, admisă în tot prin decizia civilă nr. 1316/2004 a Curții de Apel Bacău, în mod abuziv prima instanță a constatat că expertiza a fost desființată ca urmare a casării deciziei nr. 1316/2004 prin decizia nr. 8107/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dimpotrivă, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8107/2006 se reține contrariul, statuându-se că „ potrivit actelor de proprietate și a expertizei tehnice, terenul în litigiu are o suprafață de 1.914 mp. Procedând astfel, instanța a lăsat nelămurită diferența de teren până la cuantumul de 1.914 mp”, ceea ce înseamnă că expertiza a intrat sub autoritate de lucru judecat. Odată ce Înalta Curte de Casație și Justiție susține în considerentele deciziei nr. 8107/2006 că, potrivit expertizei judiciare, terenul este în suprafață de 1.914 mp și instanța de apel a lăsat nerezolvată diferența suprafeței de teren, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin ultima decizie, nr. 5825/2009, a admis recursul și a stabilit că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafața de 1.914 mp, așa cum a fost individualizat imobilul prin raportul de expertiză din anul 2004, instanța de fond nu putea reține că decizia nr. 1316/2004 a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar expertiza este lipsită de efecte juridice. Mai mult decât atât, decizia civilă nr. 1316/2004 a fost casată în parte, numai pentru motivele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 8107/2006, în sensul că reclamantei nu i s-a stabilit în mod corect întreaga suprafață pentru care avea dreptul la despăgubiri, respectiv 1.914 mp, potrivit expertizei judiciare. Toate hotărârile judecătorești întăresc ideea că expertiza topo-cadastrală a devenit irevocabilă și a fost corect întocmită, având în vedere că toate hotărârile Înaltei Curți de Casație și Justiție din dosarul contestației au învederat instanței de trimitere că potrivit expertizei suprafața este de 1.914 mp și că instanța de apel nu a ținut cont de această probă.
Or, prin considerentele deciziei civile nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, reclamantei i-a fost recunoscut „dreptul la despăgubiri bănești pentru întregul imobil construcție și teren în suprafața de 1800 mp, așa cum a fost individualizat în raportul de expertiză topo cadastrală”. Însă, instanța de apel nu a mai avut aceeași consecvență și în dispozitivul deciziei a pronunțat în mod contrar că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, trimițând dosarul la Comisia Centrală.
În cauzele Filipescu contra României, hotărârea din 30 septembrie 2008 a Curții Europene a Drepturilor Omului, cât și cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, instanța europeană a apreciat ca fiind producătoare de efecte juridice nu doar soluția consemnată în dispozitivul hotărârii judecătorești, ci și constatările instanței reținute în considerentele hotărârii.
În cauză, însă, această jurisprudență Curții Europene a Drepturilor Omului nu a fost aplicată de instanțe.
Recurenta solicită, astfel, să se constate că are dreptul la despăgubiri bănești pentru întregul imobil construcție „Hotel R.” și terenul aferent de 1.914 mp, așa cum a fost individualizat prin raportul de expertiză topo cadastrală, în cuantum de 4.963.930 RON, urmând a se statua, în lumina dispozițiilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, că expertiza topo cadastrală reprezintă un „bun câștigat” și, nefiind desființată prin nicio hotărâre judecătorească irevocabilă, a intrat sub autoritate de lucru judecat. În ce privește apariția ulterioară a Legii nr. 247/2005 sau a H.G. nr. 1095/2005, acestea nu se aplică raportului juridic ce a fost soluționat în baza Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind și recursul în interesul legii admis de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007.
Instanța de apel nu înțelege temeiul nou de drept în baza căruia a fost promovată prezenta acțiune, cât și cauza pilot Atanasiu c. României, astfel că își motivează soluția pe considerentele deciziei nr. 128/2008 și preia, preferențial, ceea ce este în contradicție cu temeiul de drept nou și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv - datorită condițiilor normative speciale de acordare a despăgubirilor (Comisia Centrală), cererea apelantei nu poate fi primită, iar intimatul nu poate fi obligat la plata despăgubirilor bănești în cuantumul stabilit prin expertiza topo cadastrală din Dosarul nr. 1060/2004. Mai mult, instanța invocă și decizia civilă nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că jurisprudența invocată de reclamantă nu subzistă unei analize pertinente, or, în condițiile în care plângerile la Curtea Europeană a Drepturilor Omului se înmulțesc datorită gravelor încălcări ale drepturilor omului, respectiv a dreptului de proprietate, este de neacceptat să se reitereze ceea ce s-a statuat în mod greșit anterior, indiferent de gradul de jurisdicție al instanței.
Recurenta solicită instanței de recurs să dea eficiență maximă cauzei pilot Atanasiu c. României, cât și Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu aplicarea în dreptul intern a art. 1 Protocolul nr. 1 și art. 6 parag. 1, înțelegând să invoce și cauza Faimblat contra României, în care instanța de contencios european a reținut nefuncționarea Fondului Proprietatea și, pentru acest motiv, caracterul teoretic și iluzoriu al despăgubirilor acordate prin intermediul acestui fond.
3.3. Instanța a încălcat reclamantei dreptul la apărare prin faptul că, la termenul din 23 mai 2011, a invocat din oficiu excepția prematurității cu susținerea că a pus-o în discuția părților, deși niciuna dintre părți nu a fost prezentă. Cum instanța a înlăturat contractul de mandat dintre reclamantă și mandatarul său, acesta nu a mai putut fi prezent la termenul din 23 mai 2011 să o reprezinte, ci reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare și concluzii scrise, iar instanța la acest termen a invocat, din oficiu, excepția prematurității cererii, fără ca aceasta să fie pusă în discuția părților, consemnarea în acest sens fiind falsă.
Numai și pentru această motivare, sentința civilă nr. 810/C/2011 este lovită de nulitate, iar motivele de apel în acest sens, argumentate pe încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, se impuneau a fi admise.
De altfel, întreaga motivare a instanței de fond, menținută în apel, este fără sens și echivalează cu o nouă deposedare, în sensul că instanța de fond trimite iarăși partea la Legea nr. 247/2005 Capitolul VII. Prin decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat, însă, în mod obligatoriu pentru toate instanțele, că Legea nr. 247/2005, respectiv Capitolul VII, art. 16 și urm., nu se aplică notificărilor soluționate în baza Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă fiind singura lege care dezleagă litigiile respective. Mai mult, în cauza Flaimblat contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat statul român pentru că Legea nr. 10/2001 oferă doar un caracter teoretic și iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Așa cum a constatat și Curtea Europeană, „dreptul la o instanță judecătorească nu se rezumă numai la un drept teoretic de a obține recunoașterea dreptului printr-o hotărâre definitivă, ci el cuprinde și speranța legitimă că această hotărâre va fi executată”, astfel încât persoana să vadă fie punerea în posesie în cazul restituirii în natură, fie cuantumul valoric al despăgubirilor, exigibil și plătit în timp util.
Or, în actualul sistem de despăgubire a foștilor proprietari, hotărârile judecătorești nr. 1316/2004 și nr. 128/2008 ale Curții de Apel Bacău, prin care reclamantei i-a fost recunoscut un drept de despăgubire, nu vor putea fi valorificate niciodată, ceea ce echivalează cu o nouă expropriere. În cadrul unui proces, scopul părții interesate este atât recunoașterea dreptului, dar și realizarea lui, deoarece în lipsa realizării acestuia îndeplinirea obiectivului pentru care a fost deschis procesul rămâne în mod efectiv și evident imposibilă. Recunoașterea în mod formal a unui drept, fără posibilitatea de a-l folosi sau de a dispune de el, echivalează cu o lipsă a acestui drept.
Totodată, se poate constata că privarea de bun cumulată cu lipsa unei despăgubiri echitabile încalcă art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție și art. 6 parag. 1, așa cum rezultă din constatările Tribunalului Neamț potrivit cărora documentația prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 nici nu a fost transmisă Comisiei Centrale, dosarul fiind înaintat Instituției Prefectului abia la data de 11 mai 2011. Aceasta denotă o altă gravă neglijență a Statului Român, începând cu data de 20 mai 2009, când a rămas irevocabilă decizia civilă nr. 5825 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și obligată pârâta să trimită dosarul Comisiei Centrale prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău. Pe această motivare Tribunalul Neamț își fundamentează soluția de respingere, ca prematur formulată, a cererii deduse judecății în prezenta cauză, ceea ce este greșit.
În mod nelegal se motivează de către tribunalul că „este prematur a se solicita tragerea la răspundere a statului pentru neîndeplinirea în termen rezonabil a atribuțiilor privind calcularea și stabilirea despăgubirilor”, în condițiile în care reclamanta s-a judecat cu autoritățile statului [fie Primărie, fie Ministerul de Finanțe (…) etc.] din anul 2001, când a fost formulată notificarea, și nici până în prezent nu a intrat în posesia dreptului său, decât în forma lui teoretică și iluzorie.
De asemenea, s-a imputat în mod greșit reclamantei că a stat în pasivitate și nu a uzat de dispozițiile legale referitoare la executarea silită, pentru că hotărârile obținute nu erau susceptibile de executare silită. Pentru a putea solicita executarea silită a unei hotărâri judecătorești, creanța trebuie să fie certă, lichidă și exigibilă, or nicio instanță nu a avut curajul să stabilească irevocabil dreptul reclamantei la despăgubiri bănești, în cuantumul stabilit prin expertiza judiciară, în sumă de 4.963.930 RON.
Totodată, se acreditează ideea că, dacă ar exista vreo răspundere, acțiunea este prematur introdusă din perspectiva hotărârii pilot Atanasiu contra României, care a acordat statului român termenul de 18 luni să-și rezolve problemele legislative și să stopeze încălcarea dreptului la proprietate prin privarea de bun sau lipsa despăgubirilor. Contrar acestor susțineri ale tribunalului, termenul de 18 luni în nici un caz nu poate fi interpretat ca justificând prematuritatea unei cereri introdusă înăuntrul lui, când persoana deposedată și lipsită de dreptul său a acționat pentru recunoașterea acestuia în urmă cu 10 ani.
Instanța de judecată neglijează evident normele europene și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, menținând incertitudinea asupra datei când se vor plăti despăgubirile la care are dreptul reclamanta.
Curtea Europeană a suspendat judecarea pe termen de 18 luni a acestor cauze deoarece sunt repetitive și jenante pentru Curte și nu cum interpretează Tribunalul Neamț, că însăși Curtea a suspendat judecarea așteptând ca statul român să reglementeze situația plății despăgubirilor, astfel că, mutatis mutandis, și tribunalul trebuie să facă la fel.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În ședința publică din 10 decembrie 2012, constatând cauza în stare de judecată și având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat judecarea în lipsă, Înalta Curte a reținut-o în pronunțare, cu mențiunea că urmează a verifica și admisibilitatea recursului declarat împotriva încheierii din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț, raportat la dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., precum și incidența în speță a deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recursul împotriva încheierii de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel și încheierile premergătoare acesteia.
Cum încheierea din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț este o încheiere premergătoare sentinței de fond, iar nu deciziei din apel, ea nu poate face obiect al recursului, raportat la dispozițiile legale susmenționate.
Pe cale de consecință, recursul declarat de reclamantă împotriva acestei încheieri este inadmisibil și va fi respins ca atare.
Recursul împotriva deciziei din apel și a încheierii premergătoare acesteia din 21 septembrie 2011 este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce privește încadrarea în drept, prin cererea de recurs au fost invocate numai formal motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care aceste motive le reglementează – nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7), respectiv interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, înțeles ca operațiune juridică (negotium juris).
În fapt, prin criticile formulate, recurenta se plânge de încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, precum și de încălcarea și aplicarea greșită a legii, astfel că recursul se încadrează în cazurile de casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare.
A. Cu referire la încheierea din 21 septembrie 2011, recurenta invocă încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, pe motiv că instanța de apel a refuzat să comunice procuratorului său întâmpinarea depusă de intimat, raportat la dovada de comunicare de la dosar.
Este adevărat că dovada la care s-a raportat instanța de apel atestă comunicarea întâmpinării către parte și nu către procuratorul acesteia, însă, în speță, comunicarea actului de procedură nu se justifica și către procurator, cum greșit se pretinde prin motivele de recurs.
Astfel, în condițiile în care la fond se admisese excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, iar această soluție fusese atacată pe calea apelului, instanța de apel nu se putea pronunța asupra calității de reprezentant a procuratorului părții decât odată cu soluționarea apelului, or, într-o atare situație, comunicarea actelor de procedură trebuia făcută direct părții.
În contextul arătat, cât timp reclamantei i s-a comunicat întâmpinarea depusă în apel de partea adversă, la domiciliul indicat de ea prin cererea de apel, iar modalitatea concretă de comunicare ce rezultă din dovada de la dosarul de apel – respectiv, afișarea pe ușa principală a clădirii, în lipsa destinatarului și a oricărei alte persoane căreia legea îi recunoaște dreptul de a primi corespondența - este cea legală, conform art. 92 alin. (4) C. proc. civ., dreptul la apărare al părții, ca și principiul contradictorialității au fost pe deplin respectate, criticile în acest sens nefiind fondate.
Cu atât mai mult nu se poate reține încălcarea acestor principii prin necomunicarea întâmpinării și către procurator, în condițiile în care soluția primei instanțe privind admiterea excepției lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, confirmată prin decizia recurată, este corectă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare, în analiza motivului de recurs formulat pe acest aspect.
B. Cu referire la decizia dată asupra apelului, pronunțată la data de 02 noiembrie 2011:
1. Întrucât la termenul din 02 noiembrie 2011 s-a judecat apelul, pronunțându-se decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, recursul declarat de recurentă împotriva „încheierii de ședință din 2 noiembrie 2011” vizează, în fapt, decizia civilă nr. 70 din 02 noiembrie 2011, urmând a fi analizat ca atare.
Astfel, recurenta susține că prin neprimirea cererii formulate de procuratorul său pentru termenul din 02 noiembrie 2011, de a i se comunica întâmpinarea intimatului, i s-a încălcat dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție, întrucât procuratorul său nu a putut să formuleze în numele ei și pentru ea apărările pe care le considera necesare pentru buna desfășurare a procesului.
Critica nu este fondată.
Conform celor consemnate în practicaua deciziei recurate, instanța a constatat că cererea formulată de procuratorul apelantei-reclamante, prin care solicita comunicarea întâmpinării, a rămas fără obiect, întrucât la termenul din 21 septembrie 2011 s-a dispus asupra unei cereri cu același conținut, iar întâmpinarea intimatului a fost comunicată direct părții.
Având în vedere considerentele prezentate în analiza recursului declarat împotriva încheierii din 21 septembrie 2011, în mod legal instanța de apel nu a primit nici ce-a de-a doua cerere prin care procuratorul apelantei-reclamante solicita să-i fie comunicată lui întâmpinarea depusă de intimat, în contextul concret al cauzei dreptul la apărare și dreptul de acces la justiție fiind asigurate prin comunicarea directă către parte a întâmpinării.
2. Critica privind nelegala confirmare, de către curtea de apel, a soluției primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, nu este fondată.
Astfel, este adevărat că orice parte are dreptul de a împuternici un mandatar să o reprezinte în judecată, sens în care sunt dispozițiile art. 67 alin. (1) C. proc. civ.
Calitatea de reprezentant convențional trebuie, însă, dovedită în condițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., respectiv „prin înscris sub semnătură legalizată”, afară de cazul în care procura de reprezentare în judecată este dată unui avocat, caz în care aceasta trebuie să respecte cerințele prevăzute de legea avocaților: „în cazul în care procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților”.
În speță, reclamanta a împuternicit prin procură autentificată la notar un avocat stagiar să o reprezinte în judecată, calitatea de avocat stagiar a mandatarului fiind menționată expres în cuprinsul procurii aflate la dosarul de fond.
De altfel, reclamanta nici nu contestă că mandatarul său este avocat stagiar, ci susține că, independent de această calitate, instanța trebuia să îi recunoască, calitatea de reprezentant, în baza procurii notariale depuse la dosar.
Aceste susțineri ignoră, însă, dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., care, așa cum s-a arătat mai sus, prevăd în mod imperativ condiția ca procura dată unui avocat să fie certificată potrivit legii avocaților.
Or, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat prevede, la art. 29 alin. (1), că avocatul reprezintă partea în temeiul unui contract de asistență juridică, iar Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004, în vigoare la data judecății în fond și în apel, prevedea, la art. 131 alin. (1), că în baza contractului de asistență juridică, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială, această din urmă dispoziție fiind preluată identic în art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat în vigoare în prezent, respectiv Statutul adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64 din 03 decembrie 2011, publicat în M. Of. al României nr. 898/19.12.2011.
Prin urmare, în mod corect curtea de apel a confirmat soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității de reprezentant a procuratorului reclamantei, reținând că procura autentificată la notar, prezentată în cauză, nu face dovada calității de reprezentant a mandatarului avocat, această dovadă putând fi făcută numai cu împuternicirea avocațială emisă în condițiile Legii nr. 51/1995.
Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, care prevăd că avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie, în mod corect s-a apreciat ca inutilă depunerea împuternicirii avocațiale de către procuratorul reclamantei, raportat la calitatea acestuia de avocat stagiar.
Cum, în speță, potrivit celor anterior arătate, dovada calității de reprezentant nu a fost făcută cu respectarea condițiilor imperative ale legii, recurenta nu poate susține cu temei că i-a fost încălcat dreptul la apărare sau accesul liber la justiție, întrucât în lipsa dovezii calității de reprezentant, partea însăși poate participa la dezbateri sau poate pune concluzii înaintea instanței de judecată, scop în care reclamanta a fost citată personal în proces după ce s-a admis excepția lipsei calității de reprezentant a procuratorului său.
3. Criticile vizând pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat și a deciziei în interesul legii nr. 52/2007 nu sunt fondate.
Puterea lucrului judecat este un efect specific numai hotărârilor judecătorești, nu și mijloacelor de probă și de aceea nu se poate reține că expertiza de evaluare a imobilului litigios, efectuată în contestația la Legea nr. 10/2001, soluționată în mod irevocabil, a intrat în puterea lucrului judecat, cum greșit susține recurenta.
În ce privește măsurile reparatorii cuvenite reclamantei pentru imobilul litigios, hotărârile irevocabile pronunțate în contestația la Legea nr. 10/2001 se opun în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.
Contrar, însă, susținerilor recurentei, prin aceste hotărâri nu i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri bănești, ci dreptul la măsuri reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Astfel, modalitatea de reparație cuvenită reclamantei a fost tranșată prin decizia civilă nr. 128 din 01 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, rămasă irevocabilă pe acest aspect prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin decizia civilă nr. 128 din 01 octombrie 2008, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 457 din 17 decembrie 2003 a Tribunalului Neamț, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii constând în restituire prin echivalent pentru construcția demolată și terenul aferent în suprafață de 1.800 mp și a dispus obligarea pârâtei Primăria municipiului Piatra Neamț să predea, după rămânerea irevocabilă a hotărârii, Secretariatului Comisiei Centrale documentația prevăzută la art. 16 din H.G. nr. 1095 din 27 octombrie 2005.
Prin decizia nr. 5825 din 20 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 128 din 01 octombrie 2008 a Curții de Apel Bacău și s-a modificat în parte această decizie, numai în ceea ce privește întinderea suprafeței de teren pentru care se datorează măsuri reparatorii în echivalent, stabilită la 1.914 mp, în loc de 1.800 m; celelalte dispoziții ale deciziei recurate au fost menținute.
Din considerentele acestor hotărâri judecătorești rezultă că măsurile reparatorii prin echivalent la care este îndreptățită reclamanta sunt cele prevăzute de art. 1 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, ori despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. În ce privește procedura aplicabilă pentru acordarea despăgubirilor, s-a reținut că aceasta este cea prevăzută de dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în conformitate cu care stabilirea cuantumului despăgubirilor este atributul exclusiv al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care, pe baza raportului de evaluare întocmit de evaluatori autorizați, emite titlul final de despăgubire ce urmează a fi valorificat prin conversie în acțiuni emise de Fondul Proprietatea și/sau după caz, în funcție de opțiunea titularului, prin preschimbarea în titlu de plată.
Totodată, în considerentele deciziei nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău s-a reținut că „în condițiile normative speciale de acordare a despăgubirilor de către instituția și în modalitatea anterior arătată, nu poate fi primită cererea apelantei de a fi obligat intimatul la plata de despăgubiri prin echivalent bănesc, în cuantumul stabilit prin expertiza de evaluare efectuată în Dosarul nr. 1060/2004 al Curții de Apel Bacău”. În considerentele deciziei din recurs nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că „nerespectarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, invocată de recurentă ca motiv de nelegalitate care-i încalcă dreptul la o reparație bănească, nesocotindu-i dreptul de proprietate sub forma naturii reparației, nu subzistă unei analize pertinente. În speță, raportat la situația juridică a imobilului, stabilită prin decizia de casare nr. 8107 din 12 octombrie 2006 – cea din primul ciclu procesual al cauzei, s.n. – s-a statuat cu caracter irevocabil că restituirea în natură a imobilului teren și construcții nu este posibilă, reclamanta având dreptul la alte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, așa încât forma măsurilor reparatorii stabilită ulterior de instanță, în rejudecare, nu constituie un motiv de nelegalitate.”
Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că prin hotărârile judecătorești pronunțate în contestația la Legea nr. 10/2001 i s-a recunoscut, cu putere de lucru judecat, dreptul la despăgubiri bănești. Ceea ce i s-a recunoscut recurentei, în mod irevocabil și, deci, cu putere de lucru judecat, este dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent constând în acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, respectiv al Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Preluând constatările jurisdicționale pe acest aspect din deciziile civile nr. 128 din 01 octombrie 2008 și nr. 5825 din 20 mai 2009 ale Curții de Apel Bacău și Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel a dat în mod corect eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat al acestor hotărâri irevocabile, conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., respectând astfel și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind intrarea sub puterea lucrului judecat nu doar a dispozitivului, ci și a considerentelor hotărârii judecătorești.
Efectul pozitiv al lucrului judecat, ca prezumție, vine să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit într-o nouă judecată.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate într-o nouă judecată.
Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.
Este ceea ce în mod corect a făcut și curtea de apel care, raportându-se la considerentele deciziilor pronunțate în apel și recurs, în ultimul ciclu procesual al contestației la Legea nr. 10/2001, a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea privind condițiile de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei ca măsuri reparatorii prin echivalent.
Cum, în litigiul anterior, în care reclamanta din prezenta cauză a fost parte, s-a statuat în mod irevocabil că aceasta are dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, statuările pe acest aspect se impun în prezenta cauză cu valoarea unei prezumții absolute de adevăr, nemaiputând fi combătute de către reclamantă.
Pe cale de consecință, susținerile recurentei în sensul că modalitățile de stabilire și plată a despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2007, nu-i sunt aplicabile, raportat la decizia în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, vin să ignore verificarea jurisdicțională realizată deja, care se regăsește în considerentele deciziei civile nr. 128 din 01 octombrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău și ale deciziei nr. 5825 din 20 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
De aceea, în mod legal curtea de apel nu a primit criticile formulate pe acest aspect, ci, dând eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat, care se opune rediscutării chestiunii tranșate irevocabil într-un litigiu anterior, a reținut că reclamanta este îndreptățită la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, preluând statuările în acest sens din considerentele hotărârilor susmenționate, prin care a fost finalizat în mod irevocabil litigiul de contestație la Legea nr. 10/2001.
Principiul puterii lucrului judecat, recunoscut și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la considerentele hotărârii judecătorești irevocabile, presupune că ceea ce a stabilit o instanță nu poate fi nesocotit sau contrazis de o instanță ulterioară, astfel că aprecierile recurentei privind posibilitatea cenzurării în prezenta cauză a deciziilor civile nr. 128 din 01 octombrie 2008 și nr. 5825 din 20 mai 2009, în sensul înlăturării considerentelor acestora potrivit cărora procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005 îi este aplicabilă pentru obținerea de despăgubiri pentru imobilul litigios, sunt lipsite de fundament juridic. Sub acest aspect, nu are nicio relevanță faptul că temeiul juridic al pretențiilor din prezenta cauză rezidă în dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece contrar susținerilor recurentei, aceste dispoziții nu permit instanței ca, într-o nouă judecată, să infirme constatările jurisdicționale din judecata anterioară referitoare la aplicarea obligatorie a procedurii Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în vederea obținerii măsurilor reparatorii în echivalent, după cum s-a stabilit și prin decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a cărei analiză se va face în cadrul ultimului motiv de recurs.
4. Critica prin care se impută curții de apel că nu a reținut încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității de către prima instanță, față de faptul că aceasta nu a pus în discuția părților excepția pe care a soluționat pricina, este nefondată.
Este adevărat că la termenul din 23 mai 2011, când s-a judecat pricina în primă instanță, nu a fost prezentă nicio parte și că la acest termen tribunalul a invocat, din oficiu, excepția prematurității acțiunii, reținând cauza în pronunțare pe această excepție.
În condițiile în care ambele părți au lipsit de la judecată, nu era posibilă punerea efectivă în discuția lor a excepției invocate din oficiu de către instanță, ceea ce nu echivalează, însă, cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, cum eronat pretinde recurenta. Aceasta pentru că, în ipoteza în care lipsesc ambele părți, dreptul la apărare și contradictorialitatea sunt asigurate dacă părțile sunt legal citate și, cel puțin una dintre ele, a solicitat judecarea cauzei în lipsă – art. 242 alin. (2) C. proc. civ., or aceste condiții erau îndeplinite, în speță, la termenul din 23 mai 2011. Astfel, pârâtul solicitase prin întâmpinare judecarea cauzei în lipsă, iar procedura de citare era legal îndeplinită cu ambele părți – pârâtul avea termen în cunoștință, fiind prezent în instanță, prin consilier juridic, la primul termen de judecată, conform mențiunilor din încheierea de ședință din 21 martie 2011; reclamanta fusese legal citată pentru termenul din 23 mai 2011, semnând personal de primirea citației pentru acest termen, conform dovezii de citare de la dosarul de fond.
5. Criticile privind nelegala confirmare în apel a soluției primei instanțe de respingere a acțiunii, ca prematură, sunt nefondate.
În speță, reclamanta a învestit instanța cu o acțiune directă îndreptată împotriva statului român, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești în temeiul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, pentru imobilul preluat abuziv, imposibil de restituit în natură, invocând, în esență, ineficiența mecanismului de acordare de despăgubiri prevăzut de legea specială de reparație, cu trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.
Conform celor deja prezentate în analiza motivului de recurs de la pct. 3, instanțele anterioare au reținut în mod corect că reclamantei i s-a recunoscut, în cadrul contestației la Legea nr. 10/2001, dreptul la despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv prin decizia nr. 128/2008 a Curții de Apel Bacău, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 5825/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că pentru a beneficia de despăgubirile acordate ca măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv, reclamanta trebuie să urmeze procedura prevăzută în acest sens de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Faptul că mecanismul pus la dispoziție de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor, respectiv Fondul Proprietatea, nu ar fi funcțional nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, așa cum urmărește reclamanta prin promovarea acțiunii în despăgubiri de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri și modalitatea de acordarea a acestora, este evident că aplicarea dreptului comun ar echivala cu încălcarea principiului specialia generalibus derogant.
O asemenea abordare nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nu generează neconcordanțe între Convenție și dreptul intern, întrucât jurisprudența instanței europene lasă la latitudinea statelor membre ale Uniunii adoptarea măsurilor legislative pe care le consideră oportune pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În acest sens, în cauza Păduraru împotriva României s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate anterior ratificării Convenției.
Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția statului, ce are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a respecta asigurarea obligațiilor pozitive ce-i revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
În acest sens sunt și considerentele deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, sunt inadmisibile.
Decizia în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a fost publicată în M. Of. al României nr. 120/17.02.2012 și, prin urmare, de la această dată ea este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., fiind astfel aplicabilă în cauză.
În consecință, contrar susținerilor recurentei, apreciind asupra obligativității parcurgerii procedurii prevăzute de legea specială de reparație pentru acordarea despăgubirilor, curtea de apel nu a încălcat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie.
Fără a imputa reclamantei vreo culpă în neepuizarea procedurii Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care se datorează faptului că dosarul acesteia nu a fost încă înaintat Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, aflându-se la Instituția Prefectului pentru exercitarea controlului de legalitate, cât timp parcurgerea acestei proceduri de stabilire și plată a despăgubirilor este obligatorie și ea nu a fost finalizată, în mod corect curtea de apel a reținut că acțiunea dedusă judecății, prin care se reclamă ineficiența mecanismului de despăgubire reglementat de legea specială, este prematură.
De asemenea, tot în mod corect a apreciat curtea de apel asupra prematurității acțiunii și din perspectiva hotărârii-pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, criticile pe acest aspect nefiind fondate.
Impactul hotărârii-pilot pronunțată de Curtea Europeană în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României asupra acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și ale art. 13 din Convenție, a fost analizat de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011.
Astfel, în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reținut: „Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii-pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.
Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare” și că „punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne” (parag. 233).
De altfel, chiar dacă, în situația în care există o decizie sau dispoziție administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părțile se pot prevala de existența unui „bun” în sensul Convenției, garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție trebuie să fie funcționale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale” astfel stabilite.
Or, mecanismul eficient de protecție a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, la care se referă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient și previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor și dispozițiilor administrative sau a hotărârilor judecătorești irevocabile”.
Față de aceste statuări în recurs în interesul legii, contrar susținerilor recurentei, este prematur a se solicita tragerea la răspundere a statului, pe motiv de ineficiență a mecanismului de despăgubire reglementat de legislația internă, mai înainte de împlinirea termenului acordat de Curtea Europeană, prin hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, tocmai în scopul adoptării de către statul român a unor măsuri menite a oferi un remediu adecvat tuturor celor afectați de legile speciale de reparație. Din acest punct de vedere, în mod legal instanțele anterioare au reținut că acțiunea reclamantei este prematură, fiind formulată după data pronunțării hotărârii-pilot și înainte de împlinirea termenului de grație acordat statului român prin această hotărâre.
În contextul implementării hotărârii-pilot menționate, a fost adoptată O.U.G. nr. 4/2012. Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată prin Legea de aprobare nr. 117 din 4 iulie 2012, s-a prevăzut că emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005, se suspendă până la data de 15 mai 2013, dată până la care statul român va adopta măsurile care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, astfel încât persoanele îndreptățite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile și predictibile, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin urmare, raportat la hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României și la O.U.G. nr. 4/2012, statul român este obligat să definitiveze măsurile necesare pentru a face eficient actualul mecanism de acordare a despăgubirilor, în scopul garantării protecției efective a drepturilor enunțate de art. 6 din Convenție și de art. 1 din Primul Protocol adițional, până la data de 15 mai 2013. Pe cale de consecință, acțiunea în despăgubiri dedusă judecății anterior acestei date, îndreptată direct împotriva statului, prin care se reclamă ineficiența actualului mecanism de acordare a despăgubirilor, apare ca prematură.
Pentru aceste considerente, care complinesc, în parte, motivarea din decizia recurată, în mod legal prin această decizie s-a confirmat soluția primei instanțe de respingere a acțiunii reclamantei, ca prematură.
În concluzie, reținând că nu sunt întrunite cerințele cazurilor de casare și modificare prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., în care se încadrează criticile formulate de reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de aceasta împotriva încheierii de ședință din data de 21 septembrie 2011 și deciziei civile nr. 70 din 2 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta N.A. împotriva încheierii de ședință din 21 martie 2011 a Tribunalului Neamț.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.A. împotriva încheierii de ședință din data de 21 septembrie 2011 și deciziei civile nr. 70 din 2 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2012.