Post-nationalization restitution denied due to failure to register property transfer in land registry under Decree-Law No. 115/1938

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 478/C din 27 iunie 2006, Tribunalul Bihor a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Oradea și a respins acțiunea față de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca.

A admis în parte acțiunea precizată, formulată de reclamanții S.G. și B.C. împotriva pârâtelor SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, iar în consecință:

A anulat adresa de respingere a notificării reclamanților, emisă de pârâta SC I. SA sub nr. 60 din 15 octombrie 2001, precum și dispoziția nr. 3 din 03 decembrie 2001, emisă de pârâtă în același sens.

A obligat pârâta SC I. SA Oradea să restituie în natură, prin dispoziție motivată, imobilul situat în Oradea, str. S.E., nr. 3, reprezentând în natură două clădiri - parter (casa veche) și un atelier - corpul 3 și 4, precum și terenul aferent în suprafață de 771 mp, identificat cu nr. top. 701 în suprafață de 708/821 mp și 700/1 în suprafață de 63/330 mp, conform schiței de individualizare, întocmită de expertul M.N.

A constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 428 mp nerestituită, stabilită prin raportul de expertiză întocmit de expertul M.N., de 42.800 euro (100euro/mp).

A obligat pârâta SC I. SA Oradea ca, în condițiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 - titlul VII, să procedeze la predarea notificării însoțită de dispoziția motivată Secretariatului Comisiei Centrale în vederea acordării despăgubirilor.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca și însușită de pârâta SC I. SA Oradea împotriva A. și, în consecință, a obligat chemata în garanție să plătească pârâtelor despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului restituit în natură reclamanților.

A obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamanților 18.750.000 RON (ROL) cheltuieli de judecată și chemata în garanție să plătească pârâtelor aceeași sumă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit extrasului CF 1667 Oradea, imobilele cu nr. top. 700, 701 și 701/2, reprezentând în natură casă și teren, au constituit proprietatea numitei B.R. sub B 5, ulterior înscriindu-se în CF sub B9 dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlu de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

Acest imobil a fost transferat ulterior în administrarea pârâtei SC I. SA, care și-a intabulat dreptul de proprietate sub B 10, 11, 13 privind transcrierea celor două numere topo nou formate 701 și 700/4, alături de alte două numere topo (1931/4 și 1931/6) în CF 61901 Oradea în favoarea acestei societăți, intabularea efectuându-se prin Încheierea nr. 30779/1993, în baza adresei nr. 12207/1994 eliberată de Primăria Oradea, adresei nr, 588/1993 eliberată de SC I. SA, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014 din 06 august 1993, aceasta fiind astfel unitatea deținătoare a imobilului revendicat, așa cum este stabilită de Legea nr. 10/2001.

În acest context, notificarea depusă de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost transmisă unității deținătoare susmenționate, care prin adresa nr. 60 din 15 octombrie 2001 le-a comunicat reclamanților că nu consideră întemeiată cererea de restituire în natură, invocând Deciziile civile nr. 1591/A/1998, 958/R/I999, respectiv Sentința civilă nr. 358/2001 a Judecătoriei Oradea și Sentința civilă nr. 90/CA/2001/P a Curții de Apei Oradea, decizii prin care s-a confirmat dreptul de proprietate al SC I. SA asupra terenului revendicat și faptul că reclamanții nu au dovedit calitatea de moștenitori legali ai foștilor proprietari tabulari. Ulterior, la data de 03 decembrie 2001, s-a emis și Decizia nr. 3 a Consiliului de Administrație al SC I. SA, decizie în care se menționează aceleași hotărâri, precum și faptul că cererea reclamanților este apreciată ca neîntemeiată.

Chiar dacă prima adresă, respectiv cea având nr. 60 din 15 octombrie 2001, nu poartă denumirea de dispoziție sau decizie, câtă vreme cuprinde un răspuns negativ la notificarea depusă de reclamanți, instanța a apreciat că, în fapt, prin această adresă s-a procedat la soluționarea pretențiilor reclamanților, astfel încât aceasta putea fi contestată în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, fiind un act emis în sensul dispozițiilor acestei legi prin care s-a soluționat notificarea reclamanților, cu atât mai mult cu cât Decizia nr. 3 din 03 decembrie 2001 reiterează aceleași aspecte cuprinse și în adresa nr. 60 din 15 octombrie 2001.

Întrucât, în speță, se contestă calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, analizându-se actele dosarului din acest punct de vedere, s-a reținut că, în conformitate cu contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1947, imobilul în litigiu a fost înstrăinat de către proprietara tabulară B.R., înscrisă sub B 5, în favoarea cumpărătorilor A.I., S.G. și C.I. Prin contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947, respectiv 25 aprilie 1948, A.I. și C.I. transmit cotele lor de proprietate, dobândite prin actul încheiat la 15 ianuarie 1947,cumpărătorilor S.G. și S.C., care sunt antecesorii reclamanților. Prin urmare, începând cu data de 25 aprilie 1947, antecesorii reclamanților au fost singurii proprietari ai imobilelor revendicate în prezent.

Chiar dacă aceste drepturi nu au fost intabulate în cartea funciară, nu poate fi reținută apărarea pârâtei în sensul că nu s-a produs efectul translativ de proprietate, câtă vreme imobilele au fost preluate de Statul Român cu titlu de naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950, de la dobânditorii ulteriori și nu de la proprietarul tabular. Mai mult, transferul dreptului de proprietate este confirmat prin declarațiile autentice date de C.L. (fiul lui C.I.) și A.I., prin care se recunoaște atât vânzarea cotelor lor de proprietate către antecesorii reclamanților, cât și faptul că aceștia au achitat integral prețul stabilit în contracte.

Sentințele invocate de pârâta SC I. SA nu justifică apărările acesteia, în sensul lipsei interesului legitim, respectiv a calității reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, aceste hotărâri fiind pronunțate pe excepție. Pe de altă parte, indiferent de hotărârile pronunțate, în conformitate cu dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt îndreptățiți să formuleze o nouă cerere în condițiile Legii 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii.

Raportat la confirmarea înscrisurilor sub semnătură privată de către persoanele care le-au încheiat la data respectivă și care și-au înstrăinat dreptul de proprietate, precum și la susținerile pârâtei SC I. SA, în sensul contestării autenticității și valabilității acestora, instanța a respins cererea de probațiune în sensul efectuării unei expertize grafologice, reținând ca proba nu este pertinentă, neexistând niciun indiciu că respectivele acte ar fi false. Astfel, la dosar au fost depuse declarații suplimentare ale numitei C.V.S., prin care se recunoaște că numitul C.I., decedat în prezent, a înstrăinat imobilul înscris în CF 1667 Oradea, compus din casă, curte și grădină, antecesorilor reclamanților, fiind de acord ca moștenitorii cumpărătorului să solicite intabularea dreptului de proprietate, aceleași aspecte fiind confirmate și de către A.I., unul dintre cei trei cumpărători, care menționează în declarația autentificată sub nr. 265 din 30 ianuarie 2006 că împreună cu S.G. și C.I. au cumpărat în cote părți egale - 1/3 pentru fiecare, de la văduva defunctului S.L. (F.), născută B.R., casa de locuit și construcțiile anexe cu teren aferent curte și grădină - aproximativ 1.200 mp, identificate cu nr. top 700 și 701, ulterior înstrăinându-și în întregime cota sa de 1/3 părți antecesorilor reclamanților.

În ce privește modul de acordare a măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, s-a reținut că în conformitate cu expertiza de la dosar, casa și terenul în litigiu se află situate în Oradea, str. S.E., fiind identificat cu nr. top. 700 și 701 în suprafață totală de 1199 mp. Pe acest teren se află în prezent mai multe construcții, respectiv casa de locuit cu patru camere și dependințe și atelierul (fost magazin), precum și construcțiile edificate după naționalizare. Construcția alcătuită în prezent din două corpuri de clădire a avut inițial, în momentul naționalizării, destinația de casă de locuit formată din două apartamente, respectiv magazin, cele 2 corpuri de clădire fiind utilizate în prezent de pârâta SC I. SA Oradea ca depozite și sediu (fosta casă de locuit), respectiv atelier de vulcanizare și reglat direcție pentru autovehicule, fiind individualizate pe schița depusă clădirile vechi care au existat la data naționalizării, precum și clădirile noi, existând la dosar și o expertiză tehnică extrajudiciară efectuată la solicitarea pârâtei SC I. SA Oradea, tocmai pentru individualizarea acestor clădiri.

S-a constatat că pentru diferența de teren preluată abuziv de 428 mp, reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, valoarea terenului fiind stabilită de expertul M.N. la 100 euro/mp. Acest teren nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat de clădiri noi edificate după naționalizare, fiind incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată, unitatea deținătoare este obligată la restituirea în natură a imobilului. În speță, SC I. SA Oradea are această calitate, imobilul aflându-se în patrimoniul acestei societăți, chiar dacă majoritatea acțiunilor deținute de această societate au fost cumpărate de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca s-a reținut că, într-adevăr, această societate nu are calitate procesuală sub aspectul obligației de restituire în natură a imobilului, care se afla în patrimoniul pârâtei SC I. SA Oradea, întrucât pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca deține o cotă majoritară (94,6%) din acțiunile unității deținătoare, este evident că prin restituirea imobilului în favoarea reclamanților valoarea acțiunilor deținute de această unitate se va reduce proporțional cu valoarea imobilului restituit în natură, astfel că ea justifică sub acest aspect interes legitim și calitate procesuală pasivă, motiv pentru care s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele SC I. SA Oradea, SC C.I.M. SA. Cluj-Napoca și chemata în garanție A.

Prin Decizia civilă nr. 117 din 19 iunie 2008, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a respins apelul chematei în garanție A., ca nefondat și a admis apelurile pârâtelor, dispunând schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că a obligat chemata în garanție A. să plătească pârâtelor despăgubiri în sumă de 966.000 RON; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a obligat apelanta A. să plătească intimaților-reclamanți suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele:

Soluția instanței de fond, de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, este legală. Astfel, chiar dacă imobilul din litigiu se află în patrimoniul pârâtei SC I. SA Oradea, în condițiile în care SC C.I.M. SA Cluj-Napoca deține cota de 94,6% din acțiunile unității deținătoare, valoarea acțiunilor se va reduce proporțional cu valoarea imobilului restituit în natură și, prin urmare, calitatea procesuală a respectivei pârâte este întru totul justificată.

Apoi, prejudiciul încercat de pârâta SC I. SA Oradea este evident, fiind logic că, prin predarea imobilului către reclamanți, valoarea patrimoniului său se micșorează; ca atare, nici sub acest aspect nu pot fi primite criticile aduse sentinței de către apelanta-chemata în garanție.

Nici susținerile acestei apelante vizând lipsa calității procesuale pasive nu pot fi acceptate. Apelanta a fost introdusă în cauză în calitate de chemată în garanție, la cererea pârâtei, în temeiul prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea are dreptul să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia poate să se îndrepte în cazul în care ar cădea în pretenții. Cererea formulată astfel apare, deci, ca fiind admisibilă, pârâta deținătoare a bunului solicitând firesc chemarea în garanție a apelantei, ca instituție a statului implicată în privatizare.

În temeiul art. 29 alin. (1) și (3), art. 30 din Legea nr. 137/2002, art. 1337 și art. 1341 pct. 1 C. civ., instituția implicată în procesul de privatizare, ca reprezentantă a statului, trebuie să acopere prejudiciul creat unității privatizate ca urmare a micșorării patrimoniului acesteia, în urma restituirii în natură, către persoanele îndreptățite, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilelor preluate de stat în mod abuziv.

De asemenea, criticile ce vizează restituirea în natură a imobilelor urmează a fi înlăturate.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, imobilele preluate abuziv se restituie în natură persoanei îndreptățite, dacă erau deținute la data intrării în vigoare a legii de o societate comercială la care statul era asociat ori acționar majoritar. Acest articolul are și semnificația indisponibilizării totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, consacrată expres de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și de art. 20 alin. 41 din această lege, indisponibilizarea având drept scop primordial tocmai îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar.

În speță, încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 27 din 15 decembrie 2003 a intervenit după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, situația imobilului litigios căzând astfel sub incidența dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situația de excepție prevăzută de dispozițiile art. 27 din lege referindu-se exclusiv la societățile comerciale privatizate anterior adoptării Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, astfel cum s-a reliefat mai sus, imobilele deținute la data intrării în vigoare a legii de societățile comerciale cu capital majoritar de stat se restituie în natură.

Cât privește apelul formulat de societățile pârâte, axat pe problema referitoare la lipsa calității de persoană îndreptățită a reclamanților, trebuie subliniat că, în speță, s-a dovedit pe deplin că antecesorii acestora au devenit proprietari asupra imobilului începând cu 25 aprilie 1948. Inițial, proprietarul imobilului revendicat a fost B.R., înscrisă sub B.5 în cartea funciară nr. 1667 Oradea, cu nr. top. 700, 701 - 701/2, aceasta înstrăinându-l la data de 25 noiembrie 1946 cumpărătorilor C.I., A.I. și S.G., în schimbul prețului de 45.000.000 RON, achitat în întregime la data încheierii actului de vânzare-cumpărare redactat la Biroul Avocaților Oradea de dr. B.A. Ulterior, C.I. s-a obligat, conform actului sub semnătură privată din 25 aprilie 1948, să vândă partea sa din imobil celuilalt coproprietar, S.G. și soției acestuia, S.C., operațiunea vânzării-cumpărării fiind confirmată și de celălalt coproprietar, A.I. care, prin actul sub semnătură privată datat 18 martie 1947 și respectiv declarația din 06 noiembrie 1997 autentificată de Biroul Notarului Public M.W., a confirmat cedarea de către cei doi coproprietari a părții lor din imobilul cumpărat de la B.R. în favoarea lui S.G.

Tot referitor la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la retrocedarea imobilului din litigiu, mai este de subliniat că atât la punctul 22.1 din H.G. nr. 498/2003, cât și la punctul 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor de metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțeleg orice înscrisuri translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deținerea proprietății (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect că bunul respectiv aparținea persoanei respective). Art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 nu cuprind prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptățite și, ca atare, aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare la care s-a făcut referire. Prin urmare, rezultă că, în aceasta materie, textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile și alte mijloace de dovadă, important fiind de stabilit dacă bunul solicitat a aparținut autorului părților reclamante, ceea ce în speță s-a dovedit cu prisosință, contrar susținerilor apelanților.

Va fi, însă, admisă cererea formulată în subsidiar de apelantele-pârâte, având în vedere raportul de contraexpertiză administrat în faza apelului, în ale cărui concluzii se specifică valoarea de piață, la zi, a proprietății imobiliare din cauză, și anume valoarea totală de 966.000 RON, din care 538.000 RON reprezintă valoarea supraedificatelor - corpul 3 și corpul 4 de clădiri, iar 423.000 RON reprezintă valoarea terenului construit și amenajat, în suprafață de 735 mp.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele pârâte și chemata în garanție.

Prin Decizia nr. 9.436 din 18 noiembrie 2009, Înalta Carte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, având în vedere următoarele considerente:

Sfera persoanelor îndreptățite, în înțelesul Legii nr. 10/2001, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent este determinată, prin art. 3 alin. (1) lit. a), la persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării lor abuzive.

În materie de probațiune, dat fiind locul situării imobilului - municipiul Oradea - și momentul cumpărării lui - 15 ianuarie 1947 - dobândirea dreptului de proprietate era supus sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării (art. 17 și art. 18).

În speță, prin înscrisul sub semnătură privată prin care A.I. vinde soților S. cota sa din imobil se precizează "acest contract de mai sus autorizează pe ambii să-și intabuleze dreptul de proprietate asupra imobilului".

Pe de altă parte, din contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948, prin care C.I. vinde soților S. cota sa din imobil se stipulează "prezentul contract este valabil până la achitarea produselor agricole arătate mai sus și până la redactarea contractului definitiv".

Întrucât la data încheierii acestor înscrisuri erau în vigoare dispozițiile Decretului nr. 115/1938, rezultă că lipsa înscrierii unor astfel de drepturi în cartea funciară nu putea conduce la dobândirea dreptului de proprietate.

Prima instanță a apreciat că și în situația în care "aceste drepturi nu au fost intabulate în cartea funciară, nu poate fi reținută apărarea pârâtei, în sensul că nu s-a produs efectul translativ de proprietate, câtă vreme imobilele au fost preluate de Statul Român cu titlu de naționalizare de la dobânditorii ulteriori și nu de la proprietarul tabular".

A mai reținut prima instanță că "transferul dreptului de proprietate este confirmat prin declarațiile autentice date de C.L. și A.I., prin care se recunoaște atât vânzarea cotelor de proprietate către antecesorii reclamanților, cât și faptul că aceștia au achitat integral prețul stabilit în contracte".

Reținând o astfel de motivare, în argumentarea soluției de menținere a calității reclamantelor de persoane îndreptățită la restituire, curtea de apel avea obligația să analizeze criticile invocate în apel și anume:

- dacă la data preluării abuzive de către stat, respectiv 15 decembrie 1958, imobilul se afla în proprietatea lui S.G.;

- dacă actele sub semnătură privată sau cu dată certă sunt de natură să strămute proprietatea în condițiile existenței Decretului-lege nr. 115/1938;

- dacă declarațiile depuse de A.I. și C.L. suplinesc neintabularea imobilului în cartea funciară.

Din conținutul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 15 ianuarie 1947, rezultă ca B.R. a vândut pe veci, irevocabil și liber de orice sarcină publică sau particulară și liber de proces, imobilele cuprinse în coala funciară nr. 1667 din Oradea nr. ordine A.I.I.2., nr. top. 700 și 701 intravilan, loc casă în Olosig în str. S.E. nr, 3, cu intabularea de 105/4 și nr. 228/ stj.p., deci în total în intravilan de 333 stj. p.a., în toate supraedificiile existente și anume: casă de locuit și edificiile lăturalnice în starea lor actuală așa cum cumpărătorii le-au văzut, în părți egale cumpărătorilor C.I., A.I. și S.G.

Din contractul de schimb de vânzare și cumpărare încheiat la 18 martie 1947, rezultă că A.I. vinde sub formă de schimb și de vânzare imobilul cuprins în coala funciară nr. 1667 din Oradea nr. ord. A.I. nr. top. 700 intravilan și casa în Olosig str. S.E. nr. 3, cu întindere de 105 și 228 stj. P. cu toate supraedificiile lăturalnice care formează coproprietari între C.I., A.I. și S.G.

Vânzătorul A.I. își vinde din imobil 1/3 parte în condițiile menționate cumpărătorilor S.G. și S.C., născută A.

Din contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948 între C.I. și S.G. și S.C. rezultă că primul, în calitate de vânzător, a înstrăinat imobilul cuprins în CF nr. 1667 nr. ord. A.I. nr. top. 700 așa-zis S.E. din Oradea, cumpărătorilor S.G. și S.C.

În toate contractele a fost stipulată clauza potrivit căreia cumpărătorii aveau obligația să-și intabuleze dreptul de proprietate.

Potrivit mențiunilor din cartea funciară și în raport de înscrisurile sub semnătură privată, instanța avea obligația să stabilească următoarele chestiuni:

- dacă imobilul înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare datat 15 ianuarie 1947 este unul și același cu imobilul pretins de intimații-reclamanți prin prezenta acțiune;

- care a fost cota-parte de 1/3, ce a aparținut numitului C.I., din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947;

- care a fost cota parte de 1/3 din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947 numitului A.I.;

- ce imobil a înstrăinat A.I. la data de 18 martie 1947 numiților S.G. și S.C;

- dacă imobilul menționat în contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948, înstrăinat de C.I. numiților S.G. și S.C., reprezintă cota parte de 1/3 menționată în contractul încheiat la 15 ianuarie 1947;

- care este imobilul proprietatea numitului C.I., persoană de la care antecesorii reclamanților l-au dobândit și care formează obiectul litigiului de fată;

- care a fost persoana sau persoanele care au achitat impozitul pentru imobilul în litigiu de la data înstrăinării și până la preluarea abuzivă de către Statul Român;

Dat fiindcă în cuprinsul Decretului nr. 92/1950 și în anexa la decret nu figurează numele antecesoarelor reclamanților din litigiu, se impunea ca prin demersul lor să se depună la dosar procesul-verbal de preluare a imobilului.

Așa cum rezultă din actele dosarului (certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014 din 6 august 1993 și extrasul de carte funciară nr. 1667), unitatea deținătoare a imobilului în litigiu este pârâta SC I. SA Oradea.

Prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 27 din 15 decembrie 2003, pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca a achiziționat pachetul de 96,46% din acțiunile SC I. SA Oradea.

În aceste condiții, rezultă că recurenta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca nu ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din patrimoniul SC I. SA Oradea și nici nu i-ar fi preluat drepturile și obligațiile prin absorbție, deoarece din actele dosarului nu rezultă acest lucru.

Or, motivarea instanței de fond că unitatea deținătoare a imobilului este SC I. SA Oradea și că SC C.I.M. SA Cluj-Napoca nu are calitate procesuală pasivă în cauză contrazice soluția pronunțată de ambele instanțe.

În cadrul procesului de privatizare, A VAS, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 27/2003, a înstrăinat pârâtei-recurente SC C.I.M. SA Cluj-Napoca 94,6% din acțiunile SC I. SA Oradea și nu imobilele revendicate.

În apel, chemata în garanție a invocat faptul că potrivit art. 1337 C. civ., "vânzătorul este obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiune totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care nu ar fi declarate la facerea contractului".

A mai susținut ca SC I. SA Oradea nu a făcut dovada prejudiciului în baza unei sentințe definitive și irevocabile conform art. 324 alin. (2) din Legea nr. 93/1999 și că nu are nicio culpă, întrucât recurenta avea cunoștință de existența litigiului.

Pe de altă parte, recurenta a susținut că repararea prejudiciului trebuie apreciată în raport cu valoarea cu care se reduce capitalul social ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabila evidențiată în bilanțul contabil și menționată în dosarul de prezentare a societății comerciale și nu la valoarea de circulație a activelor.

În raport de dezlegarea problemelor expuse cu privire la calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii și a dreptului de proprietate asupra imobilelor din litigiu, Înalta Curte a dispus ca instanța de apel să analizeze și celelalte chestiuni ce vizează calitatea procesuală pasivă a intimaților-pârâți, existența prejudiciului și modalitatea de calcul în rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, a pronunțat Decizia civilă nr. 115 din 10 noiembrie 2010, prin care:

A respins, ca nefondat, apelul declarat de chemata în garanție A.

A admis apelul declarat de pârâtele SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj-Napoca împotriva Sentinței civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC C.I.M. SA Cluj-Napoca.

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă.

A respins cererea de chemare în garanție a A. formulată de aceeași pârâtă.

A obligat chemata în garanție A. să plătească pârâtei SC I. SA Oradea suma de 966.000 RON.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat apelantele SC I. SA Oradea și A. la 6105 RON în favoarea intimatelor B.C., S.L.R. și S.L.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:

Prin cererea dedusă judecății, reclamanții au solicitat anularea dispoziției emisă de pârâta-apelantă SC I. SA Oradea la data de 15 ianuarie 2001 și să se dispună în consecință restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, str. S.E. nr. 3, înscris în CF 1667 Oradea, cu nr. top. 700, 701 și 701-2, imobil ce reprezintă în natură casă și teren aferent.

Imobilul a trecut în proprietatea Statului Român cu titlu de naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, în cartea funciară nefiind operat într-adevăr dreptul de proprietate al antecesorilor reclamanților, proprietatea aparținându-i potrivit evidenței de CF proprietarei inițiale, B.R.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de această lege persoanele fizice proprietari ai imobilelor la data preluării lor abuzive.

Rezultă, așadar, că o condiție esențială pentru aplicarea dispozițiilor legii reparatorii este aceea ca solicitantul să fi avut calitatea de proprietar al bunului preluat de stat.

În materia Legii nr. 10/2001 însă, dată fiind specificitatea acestor litigii, legiuitorul a derogat de la exigențele impuse cu privire la probațiunea dreptului de proprietate și a statuat că în lipsa unor probe contrare, proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate abuziv de stat se poate realiza și prin alte mijloace de probă decât cele admise în litigiile de drept comun, sens în care vor fi avute în vedere dispozițiile art. 221 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/200, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

În speță, prin întreg probatoriul administrat s-a făcut dovada faptului că, la data preluării imobilului în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul în litigiu se află în proprietatea exclusivă a familiei S.

Astfel, prin contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1947, proprietara tabulară B.R. înstrăinează imobilul în favoarea numiților A.I., C.I. și S.G.

Apoi, prin contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948, A.I. și C.I. transmit cotele lor de proprietate, de câte 1/3 parte din imobil, antecesorilor reclamanților, respectiv numiților S.G. și S.C.

Înstrăinarea cotelor de proprietate a fost recunoscută de către fiul lui C.I. (numitul C.L.) și de către A.I., prin declarațiile autentice depuse la dosarul cauzei, aceștia confirmând înstrăinarea, cât și plata prețului.

Tot în același sens a fost avută în vedere și declarația numitei C.V.S., care, la rându-i, a recunoscut faptul înstrăinării cotei de 1/3 din imobil ce a aparținut lui C.I., fiind de acord cu revendicarea imobilului de către reclamanți.

De asemenea, nu trebuie omis nici faptul că lista anexă la Decretul nr. 92/1950 îl menționează pe C.I. ca persoană deținătoare a imobilului naționalizat.

Mai mult, martorii audiați în faza de judecată a apelului, numitele F.C.A. și J.M., confirmă susținerile reclamanților referitoare la dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în cauză și cele referitoare la naționalizarea imobilului de la aceștia.

Prin urmare, chiar dacă operațiunea de intabulare nu s-a realizat, este în afara oricărei discuții că antecesorii reclamanților au cumpărat imobilul arătat, dovedindu-se operațiunea de cumpărare și plata prețului, așa încât în mod just prima instanță a reținut realizarea condiției prevăzută la art. 3 din Legea nr. 10/2001, criticile apelantelor invocate în acest sens fiind înlăturate.

Cât privește, însă, criticile referitoare la excepția lipsei calității procesuale a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, acestea sunt fondate, în condițiile în care, în cadrul procesului de privatizare, SC C.I.M. SA Cluj-Napoca a cumpărat 94,6% din acțiunile SC I. SA și nu din activele acesteia, imobilul rămânând în patrimoniul acesteia din urmă.

Nici criticile apelantei A., axate pe problematica lipsei calității sale procesuale pasive, nu sunt fondate.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că pârâta SC I. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză în cadrul procesului de privatizare, în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 emițându-se certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M. 17 nr. 0014 din 6 august 1993.

Or, A. este succesoarea în drepturi a fostul FPS, entitatea publică care a efectuat privatizarea pârâtei SC C.I. SA, unitatea deținătoare a imobilului, situație față de care corect s-a admis cererea de chemare în garanție în temeiul prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că s-a constatat lipsa calității procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, care a formulat cererea de chemare în garanție, nu este de natură a atrage respingerea cererii, cum a susținut apelanta A., din moment ce cererea de chemare în garanție a fost însușită de pârâta SC I. SA.

Susținerile apelantei legate de inexistența prejudiciului suferit de pârâta SC I. SA Oradea, urmare a predării imobilului către intimații-reclamanți, nu pot fi acceptate, temeinic reținând instanța de fond faptul că societatea e prejudiciată, urmare a dispoziției de restituire diminuându-se valoarea activului patrimoniului SC I. SA, judicios făcându-se astfel aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Întrucât în faza de judecată a apelului s-a întocmit un raport de contraexpertiză care a stabilit valoarea la zi a supraedificatelor și a terenului în natură, stabilindu-se valoarea totală de 966.000 RON, sub acest aspect va fi admisă cererea formulată în subsidiar de apelanta SC I. SA, urmând în consecință a se dispune obligarea A. să plătească această sumă pârâtei.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâta SC I. SA și chemata în garanție A.

Prin Decizia nr. 696 din 07 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca tardiv, recursul declarat de chemata în garanție A. și a admis recursul declarat de pârâta SC I. SA, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

Pentru a respinge recursul chematei în garanție, Înalta Curte a reținut că acesta a fost formulat cu depășirea termenului legal de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Pentru a admite recursul pârâtei SC I. SA, Înalta Curte a reținut că instanța de trimitere nu s-a conformat deciziei de casare, așa cum o obligau dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, instanța de trimitere și-a fundamentat soluția pe argumente reluate din decizia anterior pronunțată, supusă casării, fără a lămuri unul din aspectele care țin de esența litigiului, de soluționarea căruia depinde și interpretarea ce urmează a fi dată celorlalte probleme de drept ale cauzei, respectiv dacă cele două înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948, între A.I. și C.I. și soții S.G. și C. (autorii reclamantelor), au fost de natură să transmită proprietatea asupra nemișcătorului, care se găsea într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938.

Or, așa cum s-a reținut și prin prima decizie de casare, în materie de probațiune a dreptului de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora doua repere esențiale, și anume: locul situării imobilului (în speță, municipiul Oradea) și momentul când se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele supuse sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării.

Cum dreptul de proprietate pretins a fi fost dobândit prin cele două contracte provizorii, înscrisuri sub semnătură privată (care, de altfel, prevedeau autorizarea cumpărătorilor de a se intabula cu cotele din imobil, astfel stipulate), nu a fost înscris în cartea funciară, instanța de apel trebuia să lămurească în ce condiții aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, simpla referire la declarațiile unor martori nefiind suficientă pentru a explica neîndeplinirea cerințelor art. 17 și 18 ale Decretului-lege nr. 115/1948.

Astfel, în sistemul de carte funciară, orice operațiune juridică prin care se tinde la strămutarea sau la constituirea unui drept real se compune dintr-un act obligațional, ins ad rem, care dă naștere obligației de a constitui sau strămuta un drept real și din actul real, clauza de intabulare, dreptul real născându-se doar prin înscrierea în cartea funciară.

Instanța de trimitere nu a lămurit nici chestiunea identității dintre imobilul înstrăinat de foștii proprietari la 15 ianuarie 1947 și imobilul pretins de reclamanți, ce face obiectul prezentei cauze, necesitate afirmată prin chiar decizia de casare.

De asemenea, pentru a se clarifica această chestiune - de esența litigiului - s-a indicat necesitatea stabilirii în concret a cotelor părți de câte 1/3 din imobilele înstrăinate, aparținând lui A.I. și C.I., respectiv care erau părțile din imobil stăpânite de către aceștia, sens în care s-ar fi impus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice de specialitate.

Cât privește dovada plății impozitului până la data naționalizării, aceasta s-a făcut cu două înscrisuri, în care figurează tot C.I. (iar nu autorii reclamanților) cu cota de proprietate deținută, respectiv 1/3, nemișcătorul fiind preluat prin naționalizare de la acesta.

Cum este deja stabilit că numele autorilor celor în cauză nu se regăsesc în cuprinsul Decretului nr. 92/1950, se impune a se depune procesul-verbal de preluare a imobilului în proprietatea statului, astfel cum s-a dispus, de altfel, prin decizia de casare, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia revenind persoanei ce se pretinde a fi îndreptățită, în acord cu prevederile art. 3 lit. a) și ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.

În consecință, afirmația tăcută în considerentele deciziei atacate, în sensul că la data preluării imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, acesta se afla "în proprietatea exclusivă a familiei S.", nu este susținută de un probatoriu concludent.

În raport de dezlegarea ce va fi dată chestiunilor mai sus expuse, vizând calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 - ce nu poate deriva decât din probarea, iar nu din simpla afirmare a calității de proprietari a autorilor lor asupra nemișcătorului - și respectiv identitatea imobilului în legătură cu care s-a formulat cererea de restituire cu cel indicat în înscrisul cu dată certă întocmit la 15 ianuarie 1947, prin care fosta proprietară tabulară B.R. a înstrăinat imobilul, vor fi analizate și alte chestiuni care sunt de esența litigiului, respectiv modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea Statului - cu sau fără titlu valabil - și aplicațiunea în cauză a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în extrasul de CF 1667 Oradea, proprietar tabular apare B.R., sub B 5, iar ulterior Statul Român, sub B 9, cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.

Din copia extras de pe anexa la Decretul nr. 92/1950, rezultă însă că imobilul a fost preluat de stat de la C.I., ca succesor al R.S., născută B.

Potrivit celorlalte probe administrate, acesta ar fi deținut însă o cotă de 1/3 din imobil, pentru care s-a făcut și dovada plății impozitului.

În consecință, în aprecierea asupra aplicațiunii art. 29 alin. (1) din lege se va stabili și dacă preluarea s-a tăcut valabil pe numele adevăratului proprietar al imobilului sau al succesorului în drepturi al acestuia.

În rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 41/A din 20 iunie 2O13, prin care:

A admis apelurile declarate de pârâtele SC I. SA Oradea și SC C.I.M. SA Cluj-Napoca împotriva sentinței civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că;

A obligat chemata în garanție A. să plătească pârâtei SC I. SA Oradea suma de 966.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

A respins acțiunea formulată de reclamante împotriva pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă împotriva A.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

A obligat apelanta SC I. SA Oradea la 7.890 RON cheltuieli de judecată parțiale în favoarea intimatelor-reclamante.

A obligat chemata în garanție A. la 9890 RON cheltuieli de judecată parțiale în favoarea apelantei SC I. SA Oradea.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de chemata în garanție A. împotriva aceleiași sentințe.

În motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele:

Obiectul litigiului îl constituie cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B.C. și S.G. - decedat pe parcursul soluționării litigiului, acțiune însușită și continuată de S.L. și S.L.R., prin care au solicitat anularea Dispoziției nr. 60 emisă de pârâta SC I. SA Oradea la 15 ianuarie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001 și restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, str. Szigligeti Ede nr. 3, înscris în CF 1667 Oradea, top. 701-701/2, în natură casă și teren, preluat abuziv de Statul Român la 15 decembrie 1958, acțiunea fiind admisă în parte și obligată pârâta SC I. la restituirea în natură a imobilului - două clădiri - parter (casa veche) și un atelier cu terenul aferent de 771 mp, pe nr. top.701 și 700/1, constatându-se îndreptățirea reclamanților la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 428 mp, în condițiile Legii nr. 10/2001, admițându-se și cererea de chemare în garanție împotriva A., care a fost obligată la despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului restituit în natură, cu cheltuieli de judecată.

Conform dispozițiilor din decizia de casare, în cauză s-a dispus și efectuat o expertiză topografică pentru imobilul din litigiu, având ca obiect stabilirea faptului dacă imobilul înstrăinat de foștii proprietari la 15 ianuarie 1947 este identic cu imobilul pretins de reclamanți, preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 și dacă are suprafața totală de 333 stj., echivalentul a 1.199 mp, stabilirea în concret a cotelor părți de câte 1/3 din imobil aparținând lui A.I. și C.I., dacă pe terenul preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950 s-a edificat o construcție nouă de către SC I., cu precizarea suprafeței acesteia și a celei rămasă liberă, dacă există acces la construcția nouă și dacă acestea pot fi grănițuite.

De asemenea, s-a emis adresa la MAI - Arhivele Naționale, care cu adresa nr. 389 din 13 noiembrie 2012 a comunicat că nu deține procesul-verbal de preluate în proprietatea Statului, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului din litigiu.

Din concluziile raportului de expertiză efectuat la 24 ianuarie 2012 de către expert tehnic judiciar topografie cadastru și geodezie H.L.S., reiese că imobilul ce a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950 este identic cu imobilul din litigiu, situat în Oradea, str. Szigligeti Ede nr. 3, înscris în CF nr. 1667 Oradea, cu suprafața de 333 stânjeni, echivalentul a 1.199 mp, în ce privește cotele de câte 1/3 părți sunt cote indivize, iar în teren nu există indicii că imobilul ar fi fost împărțit și folosit în 3 părți egale, ci dat fiindcă a doua construcție veche de pe top. 701 a fost alipită de cealaltă construcție ca o extindere a corpului vechi, aspect care dovedește că imobilul a fost folosit în indiviziune de coproprietari ca un singur corp de proprietate.

Aceeași situație este relevată și în declarația martorelor F.C. și J.M., audiate în apel, în al doilea ciclu procesual, care reliefează aspectul că în anii 1947 - 1948 imobilul era folosit doar de familia S. ca proprietară.

În ceea ce privește construcțiile noi, expertul a arătat că pe terenul preluat de Statul Român s-a edificat o construcție nouă de către Statul Român - ulterior proprietatea SC I. SA -, formând două corpuri de clădiri alipite una de cealaltă, corpuri care ocupă o suprafață de 436 mp din top. 700/1 și 700, suprafața liberă fiind de 717 mp, care conține și construcțiile vechi și din care se mai scade o suprafață conform partajării, fiind lângă unul din corpul de clădire nou, iar suprafața de 48 mp aferentă nr. top. 700/2 este drum public, proprietatea Municipiului Oradea.

Cu privire la accesul la construcții, expertul a concluzionat că acesta se poate realiza fără să fie nevoie de servitute de trecere, iar grănițuirea este posibilă în mai multe variante, expertul depunând în acest sens și Planul de Situație și Planul cadastral.

Din coroborarea probelor administrate în cauză - înscrisuri, probe testimoniale, rezultă că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în înțelesul și condițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel cum rezultă din contractele de vânzare-cumpărare depuse în cauză - din 15 ianuarie 1947, 25 aprilie 1948 și 18 martie 1947, ca și declarațiile autentice din 19 martie 1998 și 26 noiembrie 1997 ale numiților A.I. și C.L. - succesorul cumpărătorului C.I., rezultă că antecesorul reclamanților a dobândit proprietatea imobilului în litigiu. Inițial a cumpărat 1/3 din imobile - la 25 noiembrie 1946 - de la proprietarii vânzători B.R., căsătorită S., și S.A., alături de A.I. și C.I., înregistrarea fiind la 15 ianuarie 1947 prin biroul avocaților D.B.A. și S.N.

Ulterior, cumpărătorii A.I. și C.I. vând cotele lor de câte 1/3 parte din imobil cumpărătorului S.G., conform actelor sub semnătură privată susmenționate. Conform concluziilor expertizei și declarațiilor martorilor susmenționați, imobilul nu a fost folosit în trei părți egale, fiind cumpărat și folosit ca un singur corp de proprietate de către familia S. Nu se poate cunoaște care au fost practic intențiile cumpărătorilor la acea dată, este vorba de anii 1946 - 1948, primii ani ai așa-zisului regim democrat popular instaurat la 06 martie 1945 și care a urmărit naționalizarea tuturor proprietăților.

Este adevărat că vânzările n-au fost operate în cartea funciară, dar din probele testimoniale administrate rezultă că familia cumpărătorului S.G. a intrat în posesia imobilului, stăpânind ca adevărați proprietari până la naționalizare.

Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care a avut în vedere și condițiile deosebite în care s-au făcut naționalizările și deposedările în regimul comunist și a derogat de la exigențele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul civil, stabilind și alte mijloace de probă în acest sens. Astfel, prin Hotărârea nr. 498 din 18 aprilie 2003 s-au aprobat Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

La anexa 1, art. 22 din Normele Metodologice sunt prevăzute actele doveditoare ale dreptului de proprietate care atestă această calitate prevăzută de art. 22 din lege:

a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică și juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras CF, act sub semnătură privată și altele asemenea);

b) orice acte sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (art. 1 alin. (1) din lege);

f) expertize judiciare sau extrajudiciare;

g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale;

h) declarație notarială pe proprie răspundere.

În același act normativ, la art. 22.4 se prevede posibilitatea solicitării de declarații notariale date de persoane în viață care atestă anumite situații în legătură cu imobilul.

Așadar, atât contractele sub semnătură privată, cât și declarațiile notariale sau pe proprie răspundere sunt probe în înțelesul legii speciale, iar declarațiile martorilor audiați, F.C. și J.M., au aceeași forță probantă, fiind date în fața instanței de judecată. Toate aceste probe administrate confirmă, practic, că imobilul a fost proprietatea familiei S. și de la aceasta a fost naționalizat.

Nu este culpa reclamanților că nu au fost în măsură să depună procesul-verbal de predare a imobilului, au tăcut dovada că au întreprins toate diligentele în acest sens. De altfel și instanța de apel a emis adresă către Arhivele Statului, care au comunicat că nu dețin acest înscris. Așadar, cu atât mai mult reclamanții, cărora li s-a luat proprietatea, după mai mult de 45 ani este și normal să nu mai dețină astfel de documente, de altfel este puțin probabil să mai fi sperat a-și redobândi proprietatea, a se reveni la situația anterioară pe parcursul anilor de comunism fără sfârșit.

Dar este și o problemă de logică în opinia instanței, câtă vreme se recunoaște că imobilul a fost naționalizat, este trecut și în Cartea Funciară sub B. 9 naționalizarea în favoarea Statului, iar nicio altă persoană fizică sau juridică decât familia S. nu-l revendică și nu-i contestă calitatea de fost proprietar decât pârâta-apelantă SC I. SA Oradea, care are tot interesul să rămână cu acest imobil în patrimoniu, pe care de altfel nu a făcut dovada că l-a cumpărat, ci doar că s-a înscris în patrimoniu cu imobilul ca urmare a reorganizării în temeiul Legii nr. 15/1990, obținând și dreptul de atestare asupra terenului în temeiul H.G. nr. 834/1990, până la acea dată justificând doar drept de administrare directă, proprietar fiind Statul Român.

Mai mult, s-a făcut dovada că imobilul a fost cumpărat în coproprietate de către trei cumpărători, doi dintre aceștia, A. și C., vând proprietatea lor antecesorului reclamantelor, s-a plătit și impozit pe numele unuia dintre aceștia, care apare și în Decretul de naționalizare (așadar nu fostul proprietar tabular), iar ei la rândul lor confirmă că și-au înstrăinat cota lor de câte 1/3 parte lui S.G.

În ceea ce-i privește pe reclamanți, aceștia solicită doar construcțiile vechi și terenul aferent, pentru restul terenului solicitând măsuri reparatorii prin echivalent, construcțiile noi rămânând în patrimoniul apelantei-pârâte.

Este adevărat că reclamanții nu și-au înscris dreptul de proprietate în CF, dar este fără îndoială că au cumpărat imobilul, de altfel acesta nu a fost naționalizat de la fostul proprietar S.B.R. și S.A. (de altfel, nici aceasta n-a fost intabulată în CF), ci figurează C.I., al cărui descendent recunoaște vânzarea către S.G.

În acele vremuri tulburi, când fiecare proprietar al unui imobil mai mare cu teren aferent - în cazul de față, în centrul orașului - era sub amenințarea naționalizării să rămână și fără imobil și fără contravaloarea acestuia, acesta a încercat ce a crezut că este mai convenabil, să înstrăineze, iar alții să cumpere în coproprietate pentru a nu figura printre cei vizați cu spațiu excedentar.

Este arhicunoscut că toate legile comuniste au avut în vedere diminuarea la minimul necesar sau sub acesta a spațiului de locuit. Iar în cazul de față era vorba de un imobil mare, cu atelier, cu suprafața de 333 stj., care era sub iminența confiscării comuniste.

În ceea ce privește imobilul de astăzi, conform expertizei efectuate sunt două corpuri de clădire alipite vechi care pot fi restituite în natură cu terenul aferent, astfel că sub acest aspect hotărârea instanței de fond este judicioasă - acestea sunt parter (casă și atelier) corpurile 2 - 3 din hotărârea apelată, conform expertizei efectuate de expert M.N., corpurile 1 și 3 din expertiza efectuată în apel în prezentul ciclu procesual de expert H.L.Ș. și terenul în suprafață de 771 mp, urmând ca pentru terenul de 428 mp, pe care sunt edificate construcțiile noi de către Statul Român și preluate de SC I. SA Oradea să se procedeze în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, cu înaintarea dosarului de către această pârâtă la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Sunt întemeiate apelurile formulate de SC I. SA Oradea și SC C.I.M. Cluj-Napoca sub aspectul calității procesuale pasive a acesteia din urmă, întrucât imobilul a rămas în patrimoniul SC I. SA Oradea, cealaltă societate cumpărând în procesul de privatizare, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, 94,6 % din acțiuni și nu din active, iar în cauză nu s-a tăcut dovada că societatea cumpărătoare ar avea vreun prejudiciu; de altfel, poziția sa constantă a fost admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, așadar nu justifică niciun interes și niciun prejudiciu în cauză.

Totodată, se impune admiterea apelului pârâtei SC I. SA Oradea, în sensul majorării despăgubirilor acordate de instanța de fond, prin admiterea cererii de chemare în garanție față de A., de la 42.800 euro la 966.000 RON, conform expertizei efectuate în apel, această valoare nefiind contestată de niciuna din părți.

În ceea ce privește apelul formulat de A., acesta nu este fondat, întrucât justifică calitate procesuală pasivă în cauză. Fiind instituție implicată în privatizare, în calitate de reprezentant al Statului, este obligată la acoperirea prejudiciului încercat de unitatea privatizată ca efect al micșorării patrimoniului acesteia, urmare a restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat către persoanele îndreptățite, în speță corpurile vechi de clădire și terenul aferent. În acest sens, cererea de chemare în garanție a fost în mod judicios soluționată de instanța de fond, în condițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., chemata în garanție A. fiind succesoarea în drepturi a FPS, entitate publică care a efectuat privatizarea pârâtei SC I. SA, unitate deținătoare a imobilului, care a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și a terenului în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societăți comerciale cu capital de stat.

Este adevărat că în ceea ce privește SC C.I. Cluj-Napoca, aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, dar cererea de chemare în garanție a A., formulată de această pârâtă, a fost însușită și de SC I. SA Oradea, care justifică calitate procesuală și care prin restituirea în natură își diminuează patrimoniul; cererea de chemare în garanție a acesteia din urmă împotriva A. este justificată raportat la prevederile art. 39 și 30 din Legea nr. 132/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal de pârâta SC I. SA Oradea și chemata în garanție.

I. Recurenta-pârâtă SC I. SA a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

1. Instanța de apel nu a respectat Decizia de casare nr. 696 din 07 februarie 2012 pronunțată de ÎCCJ, întrucât nu a dispus administrarea în rejudecare a întregului probatoriu considerat de către instanța de casare necesar să fie efectuat.

Astfel, instanța de apel nu a dispus administrarea unei expertize grafologice, probă obligatorie în rejudecare din moment ce instanța de casare și-a însușit susținerea făcută de recurenta SC I. SA, în sensul că în lipsa unei expertize grafologice nu se poate reține valabilitatea celor trei contracte de vânzare invocate de reclamanți în susținerea dreptului pretins.

Reclamanții se folosesc în probațiune de acte îndoielnice din punct de vedere al valabilității, acte care, chiar dacă ar fi considerate valabile, nu pot dovedi dreptul de proprietate, deoarece prin lege imperativă o astfel de dovadă nu poate fi făcută decât cu extras de carte funciară, în conformitate cu prevederile imperative ale Decretului-lege nr. 115/1938.

De asemenea, deși prin decizia de casare s-a impus suplimentarea probei cu înscrisuri, în sensul depunerii de către reclamanți a procesului-verbal de preluare de către stat a imobilului revendicat, instanța de apel a emis adresă către MAI - Arhivele Naționale. Această instituție a comunicat că nu deține procesul-verbal de preluare în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, a imobilului în litigiu, nefiind astfel lămurită problema temeiului preluării imobilului litigios.

În ipoteza în care se ia în considerare adresa Tribunalului Popular al orașului Oradea, Secția de Carte Funciară nr. 13/1959, rezultă că Statul Român a preluat proprietatea de la S.R., iar în ipoteza în care copia extrasului din Decretul nr. 92/1950, depusă de către reclamanți la dosarul cauzei, este reală, se poate concluziona că imobilul în litigiu a fost preluat prin naționalizare doar în cotă de 1/3, de la C.I.

2. În ceea ce privește dovedirea de către reclamanți a calității de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, instanța de apel comite o gravă eroare sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate și nu ține cont de faptul că art. 23 pct. 1 (iar nu art. 22, cum greșit reține instanța de apel) trebuie coroborat cu art. 24 pct. 1 și 2 din H.G. nr. 250/2007, text care prevede că înscrisurile sunt considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate numai în măsura în care nu există probe contrare.

Or, presupusul drept de proprietate al autorilor reclamanților nu a fost niciodată intabulat și, prin urmare, nu a existat niciodată ca drept real.

Din înscrisul cel mai pertinent și util cauzei, extrasul CF 1167, rezultă că Statul Român a fost următorul proprietar tabular după S.R, născută B.

Prin urmare, actele sub semnătură privată sau cu dată certă întocmite cu privire la imobilul în cauză nu au fost de natură să strămute proprietatea în mod valabil. De altfel, în ceea ce privește contractul cu I.C., acesta avea oricum caracter provizoriu, respectiv sub condiția rezolutorie a plății unei părți a prețului, dovadă pe care reclamanții nu au făcut-o.

Cu ignorarea totală a prevederilor legale, instanța de apel a concluzionat că înscrisurile depuse de reclamanți în susținerea pretențiilor lor ar fi suficiente, deși conțin prevederi contrare celor înscrise în extrasul de carte funciară.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat puterea legiuită de Legea nr. 10/2001 și de Normele de aplicare ale acesteia, respectiv art. 23.1 lit. a), art. 24.1 și 24.2 din Norme și art. 24 din lege.

Instanța de apel, în mod nelegal reține faptul că Legea nr. 10/2001 "a derogat de la exigențele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul civil, stabilind și alte mijloace de probă în acest sens", formulare care atestă greșita înțelegere de către instanță a textului legii, care este mai laxă în ceea ce privește modurile de dovedire ale dreptului de proprietate, iar nu modurile de naștere ale acestuia.

A admite punctul de vedere al instanței de apel înseamnă a adăuga la lege, întrucât Legea nr. 10/2001 nu poate nega dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, care instituia principiul efectului constitutiv de drept al intabulării și ai înscrierii dreptului real în cartea funciară.

Modul de interpretare al înscrisurilor de către instanța de apel este cel puțin surprinzător.

În primul rând, aceasta acordă mai multă forță juridică unor înscrisuri sub semnătură privată și probei testimoniale decât Încheierii de intabulare 13/1959, extrasului CF, care reprezintă oglinda de netăgăduit a drepturilor reale. De altfel, o astfel de interpretare reprezintă o violare flagrantă a prevederilor legale din Decretul-lege nr. 115/1938.

3. Instanța de apel trebuia să sancționeze greșeala instanței de fond, care a înțeles să ignore prevederile legale, reținând sintagma de "dobânditorii ulteriori" în referire la cei trei, C., A. și S., în timp ce realitatea izvorâtă din acte demonstrează cu totul altceva, respectiv faptul că actele cauzei îl indică doar pe C.I. (care deținea doar o cotă parte din imobil) și nu pe toți dobânditorii.

Neprocedând astfel, instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de orice fundament și susținere legală.

Neintabularea în cartea funciară nu poate fi suplinită, astfel cum în mod greșit reține instanța de apel, nici prin cele două declarații depuse de reclamanți, una emanând de la A.I. și una de la C.L. (fiul lui C.I.), prin care se recunoaște vânzarea și faptul că s-a plătit integral prețul. Astfel de înscrisuri nu pot dovedi decât existența unui acord de voință între părți și nașterea unui eventual drept de creanță, dar în niciun caz nu pot eluda dispozițiile imperative conform cărora un drept real nu se poate strămuta decât prin înscriere în cartea funciară.

Instanța de apel, depășind limitele principiului rolului activ al judecătorului, face aprecieri personale cu privire la posibilele cauze care i-ar fi putut determina pe autorii reclamanților să nu intabuleze un drept pe care aceștia îl considerau valabil născut.

Astfel, instanța reține grelele condiții generate de instaurarea regimului comunist în România, precum și presiunea creată de acesta asupra proprietarilor de imobile, deși niciun moment aceste aspecte nu au fost puse în discuție de către reclamanți drept motiv al neînscrierii în cartea funciară a dreptului lor de proprietate.

4. Interpretările textelor legale făcute de către instanța de apel sunt nu doar lipsite de orice fundament juridic, ci și în afara limitelor judecății cu care aceasta a fost învestită.

Astfel, instanța de apel reține în considerentele hotărârii recurate faptul că în privința imobilului în litigiu, SC I. SA "nu a făcut dovada că l-a cumpărat".

Această reținere a instanței de apel denotă două lucruri:

- greșita înțelegere de către instanța de apel a speței dedusă judecății, întrucât SC I. SA nu a dobândit imobilul în litigiu prin cumpărare, ci ca urmare a finalizării procesului de privatizare a unei foste societăți de stat, care avea în patrimoniul său și acest bun;

- faptul că instanța a ignorat că printre modurile legale de dobândire a proprietății se numără și legea, iar nu doar contractul de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a validat în mod greșit dispoziția instanței de fond de restituire în natură a unei părți din imobilul situat în Oradea, str. Szigligeti Ede, nr. 3.

Procedând ca atare, instanța de apel a ignorat prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul prevăzut de normele metodologice H.G. nr. 498/2003, care precizează că "Societățile comerciale privatizate integral care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înființare, nu au obligația restituirii în natură.".

SC I. SA a devenit o societate comercială privată prin cumpărarea acțiunilor A., la data de 15 decembrie 2003, dobândind ulterior bunurile aflate în patrimoniu, printre care și imobilele care fac obiectul cauzei dedusă judecății.

În această situație de fapt, devin incidente prevederile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma și redactarea în vigoare la data pronunțării hotărârii recurate, potrivit cărora "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate."

SC I. SA se încadrează în premisele acestui text de lege, fiind o societate comercială privatizată cu respectarea dispozițiilor legale, aspect necontestat de părți.

Prin urmare, conform principiului neretroactivității legii în timp, și dată fiind incidența în speță a dispozițiilor legale mai sus citate, reclamanții nu ar fi putut obține decât măsuri reparatorii prin echivalent și nu restituirea în natură, dacă ar fi fost persoane îndreptățite.

Caracterul valabil al titlului SC I. SA este reținut cu autoritate de lucru judecat și de Decizia civilă nr. 1.581/A din 18 iunie 1998 (irevocabilă) pronunțată de Tribunalul Oradea în dosar 3509/1998 (litigiu care s-a purtat între SC I. SA și reclamanții din prezenta cauză).

În raport de cele anterior arătate, făcând aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul prevăzut de H.G. nr. 498/2003 și art. 27 din Legea nr. 10/2001, singura concluzie care poate fi trasă este aceea că în cauză imobilul revendicat nu se poate restitui în natură.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, admiterea apelului formulat de ea, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca urmare a constatării faptului că reclamanții nu sunt persoane îndreptățite în accepțiunea Legii nr. 10/2001, iar, în subsidiar, în condițiile în care se va considera că reclamanții sunt persoane îndreptățite, să se dispună acordarea către aceștia de măsuri reparatorii în conformitate cu Cap. III din Legea nr. 165/2013.

II. Recurenta-chemată în garanție a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

Hotărârea recurata este nelegală, fiind pronunțată cu ignorarea îndrumărilor obligatorii ale instanței de casare, care și-a fundamentat decizia, printre altele, pe faptul că instanța de trimitere nu a lămurit unul dintre aspectele ce țin de esența litigiului, respectiv dacă cele două înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948, au fost de natură să transmită proprietatea asupra imobilului care se găsea într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938.

De două ori au fost casate până în prezent hotărârile pronunțate de Curtea de Apel Oradea în cauza ce face obiectul acestui dosar, unul dintre motivele substanțiale pentru care aceste decizii au fost casate fiind chiar cel sus-enunțat.

Cu toate acestea, prin Decizia nr. 41/2013, Curtea de Apel reușește, pentru a treia oară, să evite a se pronunța asupra unui aspect de natură a determina soluția aplicabilă prezentei spețe.

Întrucât dreptul de proprietate pretins a fi dobândit prin cele două înscrisuri sub semnătura privată nu a fost înscris în cartea funciară, instanța de apel trebuia să lămurească în ce condiții aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Împotriva dispozițiilor obligatorii ale instanței de casare, instanța de apel nu lămurește problema transferului dreptului de proprietate și, pe cale de consecință, a legitimității pretențiilor reclamantelor.

Singura referire pe care instanța de apel o face la problema transferului dreptului de proprietate este o enunțare a unei situații de fapt evidente, fără a se apleca deloc asupra fondului problemei.

Astfel, instanța constată că "vânzările" nu au fost operate în cartea funciară și că familia cumpărătorului S.G. a exercitat o posesie în nume de proprietar a bunului ce a tăcut obiectul "vânzării".

Întrucât în materia bunurilor imobile, posesia (fie ea de bună sau de rea-credință) nu valorează proprietate, prin aceste considerente ale instanței se încearcă crearea unei aparențe de logică care să suplinească lacuna ce a făcut obiectul deciziei de casare.

Astfel, singurul considerent prin care se "atinge" dispoziția obligatorie prin care ÎCCJ a solicitat aplicarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 115/1938 la situația de fapt ce face obiectul prezentei spețe este cel potrivit căruia, "Este adevărat că vânzările n-au fost operate în cartea funciară, dar din probele testimoniale administrate rezultă că familia cumpărătorului S.G. a intrat în posesia acestuia stăpânind ca adevărați proprietari până la naționalizare".

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelurilor și schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată și a cererilor de chemare în garanție.

Intimatele-reclamante au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Contrar susținerilor recurentei-pârâte SC I. SA Oradea, prin Decizia de casare nr. 969/2012 a ÎCCJ nu s-a stabilit necesitatea administrării în rejudecare a unei expertize grafologice pentru verificarea valabilității celor trei contracte de vânzare-cumpărare invocate prin acțiune în dovedirea dreptului pretins, singura sarcină trasată instanței de trimitere, legat de aceste contracte, fiind aceea de a lămuri dacă au fost de natură să transmită proprietatea asupra nemișcătorului situat într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării în cartea funciară.

Prin urmare, critica prin care se impută instanței de apel nerespectarea deciziei de casare, față de neadministrarea probei cu expertiză grafologică, este neîntemeiată, ceea ce face inaplicabil cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nerespectarea deciziei de casare nu poate fi imputată instanței de apel nici sub aspectul neadministrării, în rejudecare, a procesului-verbal de preluare a imobilului în proprietatea statului, critica în acest sens fiind neîntemeiată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanța de trimitere nu a nesocotit dispoziția din decizia de casare privind necesitatea administrării procesului-verbal de preluare a imobilului litigios, fiind arătate argumentele pentru care acest înscris nu a putut fi produs în cauză: reclamantele nu au fost în măsură să îi depună, deși au tăcut dovada că au întreprins toate diligentele în acest sens, iar în urma adresei dispuse de instanță la MAI - Arhivele Naționale, această instituție a comunicat că nu deține înscrisul solicitat.

Sunt, însă, întemeiate, criticile comune ambelor recursuri, relative la existența în patrimoniul autorilor reclamantelor a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios la data preluării de către stat, respectiv la calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001.

Astfel, în cadrul ambelor recursuri s-a contestat transmiterea în patrimoniul autorilor reclamantelor a dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, prin actele de vânzare-cumpărare invocate în acest scop, față de neînscrierea acestora în cartea funciară.

Chestiunea dacă actele în discuție au putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios de către autorii reclamantelor, în absența înscrierii acestora în cartea funciară, a constituit motivul casării prin deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9.436 din 18 noiembrie 2009 și nr. 969 din 07 februarie 2012.

Astfel, prima decizia de casare, respectiv decizia ÎCCJ nr. 9.436 din 18 noiembrie 2009, a stabilit în sarcina instanței de trimitere să verifice, printre altele, dacă actele sub semnătură privată sau cu dată certă, invocate de reclamante în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor (contractul de vânzare-cumpărare datat 15 ianuarie 1947, prin care B.R., proprietară tabulară, vinde imobilul către C.I., A.I. și S.G.; contract de vânzare-cumpărare din 18 martie 1947, înscris sub semnătură privată, prin care A.I. vinde soților S.G. și S.C. cota sa din imobil; contract provizoriu din data de 25 aprilie 1948, înscris sub semnătură privată, prin care C.I. vinde soților S.G. și S.C. cota sa din imobil), au fost de natură să strămute proprietatea în favoarea acestora, în condițiile existenței Decretului-lege nr. 115/1938.

Prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual următor, respectiv decizia ÎCCJ nr. 969 din 07 februarie 2012, s-a reținut nerespectarea primei decizii de casare, statuându-se ca, în rejudecare, să se lămurească aspectele pentru care se dispusese prima casare.

Astfel, relativ la înscrisurile invocate în dovedirea dreptului de proprietate pretins prin acțiune, în considerentele acestei din urmă decizii de casare s-a reținut că, "instanța de trimitere și-a fundamentat soluția pe argumente reluate din decizia anterior pronunțată, supusă casării, fără a lămuri unul din aspectele care țin de esența litigiului, de soluționarea căruia depinde și interpretarea ce urmează a fi dată celorlalte probleme de drept ale cauzei, respectiv dacă cele două înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948, între A.I. și C.I. și soții S.G. și C. (autorii reclamantelor), au fost de natură să transmită proprietatea asupra nemișcătorului, care se găsea într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementat prin Decretul-lege nr. 115/1938.

Or, așa cum s-a reținut și prin prima decizie de casare, în materie de probațiune a dreptului de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora două repere esențiale, și anume: locul situării imobilului (în speță, municipiul Oradea) și momentul când se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele supuse sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării.

Cum dreptul de proprietate pretins a fi fost dobândit prin cele două contracte provizorii, înscrisuri sub semnătură privată (care, de altfel, prevedeau autorizarea cumpărătorilor de a se intabula cu cotele din imobil, astfel stipulate), nu a fost înscris în cartea funciară, instanța de apel trebuia să lămurească în ce condiții aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, simpla referire la declarațiile unor martori nefiind suficientă pentru a explica neîndeplinirea cerințelor art. 17 și 18 ale Decretului-lege nr. 115/1938.

Astfel, în sistemul de carte funciară, orice operațiune juridică prin care se tinde la strămutarea sau la constituirea unui drept real se compune dintr-un act obligațional, ius ad rem, care dă naștere obligației de a constitui sau strămuta un drept real și din actul real, clauza de intabulare, dreptul real născându-se doar prin înscrierea în cartea funciară.

În a doua rejudecare, instanța de trimitere a ajuns la concluzia că autorii reclamanților (soții S.G. și S.C.) erau proprietarii imobilului litigios la data preluării lui de către stat, chiar dacă vânzările către ei nu au fost operate în cartea funciară.

Argumentul pe care s-a fundamentat această concluzie a fost acela că Legea nr. 10/2001, ca lege specială, a derogat de la exigențele privind proba dreptului de proprietate prevăzute de dreptul comun, stabilind și alte mijloace de probă în acest sens. Raportându-se astfel la prevederile din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care vizează aplicarea art. 22 din lege, instanța de trimitere a apreciat că atât contractele sub semnătură privată, cât și declarațiile notariale sau pe proprie răspundere sunt probe în înțelesul legii speciale, iar declarațiile martorilor au aceeași forță probantă, astfel că, luând în considerare toate aceste probe administrate în cauză, a tras concluzia că s-a făcut dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamantelor la data preluării, chiar dacă aceștia nu și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară.

Concluzia instanței de apel este greșită, întrucât ignoră efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară, prevăzut de Decretul-lege nr. 115/1938, aplicabil actelor de înstrăinare privind imobilul litigios, conform deciziilor de casare pronunțate în cauză, obligatorii pentru judecătorii fondului în ce privește problemele de drept dezlegate, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Sub acest aspect, în ultima decizie de casare s-a reținut că "în materie de probațiune a dreptului de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora două repere esențiale, și anume: locul situării imobilului (în speță, municipiul Oradea) și momentul când se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele supuse sistemului publicității reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării. "

Art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată (art. 22 în redactarea inițială a legii), nu conține prevederi speciale în privința dovedirii dreptului de proprietate al persoanei ce se consideră îndreptățită asupra imobilelor solicitate, ceea ce înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite în materia acțiunii în revendicare imobiliară.

Prin urmare, în cazul imobilelor supuse regimului de carte funciară instituit de Decretul-lege nr. 115/1938, cum este cel în litigiu, dovada dreptului de proprietate este subordonată îndeplinirii condițiilor acestui act normativ.

Potrivit art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, "drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară", iar potrivit art. 18 din aceiași act normativ, "dispozițiunile privitoare la dobândirea sau stingerea drepturilor se vor aplica, de asemenea, în cazul modificărilor lor", situație în care înscrisurile de care se prevalează reclamantele erau supuse înregistrării în cartea funciară, în vederea strămutării dreptului de proprietate către cumpărător.

Așadar, în sistemul cărților funciare, reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, drepturile reale se puteau dobândi numai prin înscrierea lor în cartea funciară, înscrierea având efect constitutiv. Spre deosebire de regimurile în care se aplică sistemul de publicitate al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni, în sistemul cărților funciare, prin convenție nu se putea transmite dreptul real, pentru transmitere fiind necesară intabularea dreptului.

În acest sens sunt și statuările ultimei decizii de casare, potrivit cărora, "în sistemul de carte funciară, orice operațiune juridică prin care se tinde la strămutarea sau la constituirea unui drept real se compune dintr-un act obligațional, ius ad rem, care dă naștere obligației de a constitui sau strămuta un drept real și din actul real, clauza de intabulate, dreptul real născându-se doar prin înscrierea în cartea funciară."

În acest sistem, convenția creează între părți doar un drept personal pe baza căruia partea contractantă poate pretinde de la cealaltă satisfacerea obligațiilor asumate, adică darea unui act pentru intabularea dreptului, transmiterea dreptului fiind condiționată de înscrierea în cartea funciară. Numai înscrierea în cartea funciară are efectul de a sigura dobândirea unui drept real, ceea ce înseamnă că drepturile reale neînscrise în cartea funciară sunt considerate că nu există.

În cauza, este cert stabilit că acele convenții de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamantele nu au făcut obiectul înscrierii în cartea funciară, așa încât dreptul de proprietate pretins a fi fost dobândit astfel de către autorii lor nu s-a transmis acestora.

Există derogare de la caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară doar în cazurile arătate de art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. Textul exceptează de la principiul înscrierii în cartea funciară, prevăzut de art. 17, drepturile reale dobândite din cauză de moarte, accesiune, vânzare silită și expropriere, ceea ce nu este, însă, cazul în speță.

În consecință, cât timp actele de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1947, 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948, prin care s-a convenit transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în favoarea autorilor reclamantelor, nu au fost înscrise de aceștia în cartea funciară, dreptul de proprietate nu s-a transmis în patrimoniul lor, astfel că în mod nelegal a reținut instanța de apel că autorii reclamantelor erau proprietarii imobilului litigios la data preluării de către stat.

Dispozițiile invocate în acest sens de instanța de apel - art. 22 din Legea nr. 10/2001, devenit art. 23 după republicarea legii, explicitate la pct. 23 din actualele Norme metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, nu confirmă teza dobândirii dreptului de proprietate fără înscriere în cartea funciară, cu privire la un imobil supus regimului instituit de Decretul-lege nr. 115/1938, cum este cazul celui în litigiu.

Art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că "Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării."

Din textul enunțat rezultă că dreptul de proprietate al persoanei ce se consideră îndreptățită se dovedește numai cu "acte", respectiv cu înscrisuri, înțelese ca înscrisuri constatatoare ale unui act juridic translativ de proprietate, sens în care sunt și prevederile Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin care se explicitează sintagma "acte doveditoare" din lege.

Art. 23 din lege se referă nu doar la actele doveditoare ale dreptului de proprietate, ci și la actele doveditoare ale calității de moștenitor, precum și la actele doveditoare privind alte aspecte ce interesează în evaluarea pretențiilor de restituire. În mod corespunzător, la pct. 23.1 din Normele metodologice sunt explicitate toate categoriile de acte doveditoare vizate de lege, nu doar cele doveditoare ale dreptului de proprietate. Or, instanța de apel a ignorat această distincție, asimilând în mod greșit actelor doveditoare ale dreptului de proprietate și înscrisurile enumerate în Normele metodologice la pct. 23.1 lit. h) și pct. 23.4 - declarații notariale date de persoana care se pretinde îndreptățită, pe proprie răspundere, respectiv declarații notariale date de persoane în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat -, care vizează acte doveditoare privind alte aspecte ce interesează în evaluarea pretențiilor de restituire.

Mai mult decât atât, instanța de apel a considerat ca și declarațiile de martori sunt permise în dovedirea dreptului de proprietate, în contra dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a Normelor metodologice date în aplicarea ei.

Actele doveditoare ale dreptului de proprietate, la care se referă art. 23 din legea republicată, sunt, potrivit dispozițiilor pct. 23.1 lit. a) din norme, "orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea)."

Prin urmare, în materie de probațiune a dreptului de proprietate, art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu derogă de la dreptul comun, fiind necesară prezentarea înscrisului constatator al actului juridic translativ de proprietate. Desigur, în completarea probatoriului pot fi folosite și alte înscrisuri, dacă acestea se întregesc cu înscrisurile originare sau chiar le suplinesc, cum este cazul extraselor de carte funciară privind imobilele din zonele de carte funciară supuse Decretului-lege nr. 115/1938, sens în care trebuie înțelese dispozițiile pct. 23.1 lit d) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care enumeră între actele ce atestă deținerea proprietății "extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol."

Așa fiind, în speță, neintabularea în cartea funciară nu poate fi suplinită, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel, prin cele două declarații depuse de reclamante, una emanând de la A.I. și una de la C.L. (fiul lui C.I.), prin care se recunoaște vânzarea și faptul că s-a plătit integral prețul. Asemenea înscrisuri nu fac decât să confirme acordul de voință intervenit între părțile convențiilor de vânzare-cumpărare încheiate la 18 martie 1947 și 25 aprilie 1948, dar nicidecum nu pot dovedi strămutarea dreptului de proprietate, întrucât aceasta ar însemna eludarea dispozițiilor imperative ale art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, conform cărora un drept real nu se poate strămuta decât prin înscriere în cartea funciară.

Sub aspectul probațiunii dreptului de proprietate, singura derogare instituită de Legea nr. 10/2001 se regăsește în cuprinsul art. 24. Textul reglementează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive, stabilind că, "în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar."

În speță, însă, fiind stabilit că autorii reclamantelor (S.G. și S.C.) nu sunt menționați în anexele la actul de naționalizare, aceștia nu pot fi prezumați ca proprietari ai imobilului litigios, pe temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

De altfel, chiar și în situația în care autorii reclamantelor ar fi fost individualizați în actul normativ de preluare, tot nu s-ar fi putut reține calitatea lor de proprietari ai imobilului litigios la data preluării, întrucât prezumția de proprietate reglementată de art. 24 din Legea nr. 10/2001 este relativă, fiind operantă numai "În absența unor probe contrare", or extrasul de carte funciară depus în cauză este tocmai o probă contrară, care demonstrează că autorii reclamantelor nu au fost proprietarii imobilului litigios la data naționalizării, nefiind intabulați în cartea funciară (extrasul de carte funciară atestă ca proprietar tabular anterior naționalizării pe B.R., iar nu pe autorii reclamantelor).

În concluzie, decizia recurată este nelegală sub aspectul reținerii ca dovedit a dreptului de proprietate al autorilor reclamantelor la data preluării, criticile recurentelor în acest sens fiind fondate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în raport de ele, recursurile exercitate în cauză se impun a fi admise.

Așa cum au arătat și recurentele, în absența dovedirii dreptului de proprietate al autorilor asupra imobilului litigios la data preluării de către stat, reclamantele nu au calitatea de persoane îndreptățite la restituire în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care acțiunea dedusă judecății, astfel cum a fost precizată (prin care se contestă dispoziția administrativă a unității deținătoare de respingere a notificării de restituire, solicitându-se anularea acesteia și acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001), apare ca neîntemeiată, sens în care decizia recurată va fi reformată.

Cât privește celelalte critici formulate în recursul pârâtei SC I. SA Oradea, vizând titlul său asupra imobilului în litigiu și forma de reparație în baza Legii nr. 10/2001, analiza acestora nu se mai impune, fiind inutilă cercetarea aspectelor ridicate prin criticile în discuție, cât timp s-a stabilit că reclamantele nu sunt persoane îndreptățite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, întrucât autorii lor nu erau proprietarii imobilului litigios la data preluării de către stat.

Față de toate aceste considerentele, Înalta Curte constată că recursurile exercitate în cauză sunt fondate, astfel că în baza art. 312 alin. (1) și (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. le va admite și va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va admite și apelul chematei în garanție A. și va respinge acțiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta SC I. SA Oradea (unitatea deținătoare a imobilului litigios), ca neîntemeiată, iar ca o consecință a respingerii acțiunii principale față de pârâta SC I. SA Oradea, cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă împotriva A. (prin care solicita să fie despăgubită cu contravaloarea imobilului litigios în cazul admiterii acțiunii principale și obligării sale la restituirea în natură a imobilului litigios) se va respinge, ca rămasă fără obiect.

Întrucât prin respingerea acțiunii principale și a cererii de chemare în garanție, respectiv prin admiterea apelurilor pârâtelor și chematei în garanție, aceste părți au câștigat procesul, ele nu datorează cheltuieli de judecată, nefiind îndeplinită condiția culpei procesuale, prevăzută de art. 274 alin. (1) C. proc. civ.; ca atare, urmează a fi înlăturate din decizia recurată și sentința de fond dispozițiile privitoare la obligarea pârâtelor și a chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate, respectiv cele referitoare la: admiterea apelurilor pârâtelor (menținerea soluției de admitere a apelului pârâtei SC C.I.M. SA Cluj-Napoca se justifică față de neatacarea acestei soluții pe calea recursului, iar menținerea soluției de admitere a apelului pârâtei SC I. SA Oradea se justifică față de nedovedirea calității de proprietari a autorilor reclamantelor asupra imobilului litigios la data preluării de către stat și, implicit, a calității reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire în sensul Legii nr. 10/2001, potrivit considerentelor prezentei decizii); schimbarea în parte a sentinței (urmare a admiterii apelurilor); respingerea acțiunii principale împotriva pârâtei SC Centrul de Informare Minieră SA Cluj-Napoca, pentru lipsa calității procesuale pasive și respingerea cererii de chemare în garanție formulată de această pârâtă împotriva A. (soluții neatacate cu recurs); menținerea restului dispozițiilor sentinței apelate, respectiv dispozițiile privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Oradea și respingerea acțiunii față de această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive (soluții neatacate pe calea apelului).

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pentru toate fazele procesuale, formulată de recurenta-pârâtă SC I. SA Oradea, se va reține că aceasta este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care instituie obligația de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina părții care cade în pretenții.

Întrucât căile de atac exercitate de pârâta SC I. SA Oradea au fost admise, cu consecința respingerii acțiunii principale formulate de reclamante împotriva sa, pârâta SC I. SA este îndreptățită să recupereze de la reclamante, care au căzut în pretenții față de ea, cheltuielile de judecată suportate în toate fazele procesuale.

Astfel, intimatele-reclamante vor fi obligate la plata sumei de 15.000 RON către recurenta-pârâtă SC I. SA Oradea, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 9.900 RON pentru fazele procesuale anterioare (9.000 RON reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu extrasele de cont de la dosar nr. 316/35/2010 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă, și dosarul supliment nr. 316/35/2010 Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, iar 900 RON reprezentând onorariu de expert, dovedit cu chitanța din dosarul nr. 2820/35/2006 Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă) și 5.100 RON pentru faza recursului; în ce privește cheltuielile de judecată în recurs, dovedite ca reprezentând onorariu de avocat în sumă de 12.400 RON, cu ordinul de plată și factura din dosarul recurs, acestea vor fi reduse la 5.100 RON, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., raportat la munca îndeplinită de avocat, constând în redactarea motivelor de recurs și susținerea orala a recursului la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta SC I. SA Oradea și de chemata în garanție A. împotriva Deciziei civile nr. 41/A din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:

Admite și apelul formulat de chemata în garanție A. împotriva Sentinței civile nr. 478/C din 27 iunie 2006 a Tribunalului Bihor, secția civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea precizată, formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâta SC I. SA Oradea.

Respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC I. SA Oradea împotriva A., ca rămasă fără obiect.

Înlătură din decizia și sentința susmenționate dispozițiile privitoare la obligarea pârâtelor și chematei în garanție la plata cheltuielilor de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Obligă intimatele-reclamante B.C., B.C., S.L. și S.L.R. la plata sumei de 15.000 RON către recurenta-pârâtă SC I. SA Oradea, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 9.900 RON pentru fazele procesuale anterioare, iar 5.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în recurs, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2014.

Procesat de GGC - AM