Recourse dismissed; monetary compensation ordered for land restitution impossibility

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 9 iunie 2006, reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. și Ș.L. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Craiova, Agenția Națională Pentru Sport, Direcția de Sport Dolj, Municipiul Craiova, prin primar, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de teren intravilan de aproximativ 2.350 mp situată în Craiova, str. E.T., nr. X (fost Y) și obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani, iar pârâtele să fie obligate să-și ridice construcțiile existente pe teren. În măsura în care aceste construcții nu se pot demola, reclamantele solicită să le fie achitat prețul pentru terenul ocupat la valoarea de piață, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamanta S.V.A.M., împreună cu soțul acesteia, S.M., au dobândit imobilul situat în Craiova, str. E.T., nr. Y (actual nr. X) compus din casă de locuit și suprafață de 4.000 mp, în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. AA/1954 la Notariatul de Stat, imobilul fiind confiscat de stat ca urmare a unei condamnări politice. Urmare a promovării unui recurs în anulare, prin Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 2406/1997, imobilul de la adresa menționată a reintrat în patrimoniul autorului lor, fiind înlăturată măsura confiscării averii. S-a arătat că, din suprafața de 4.000 mp, SC F.C. Dolj ocupă suprafața de 850 mp, iar restul suprafeței de teren, de 2.350 mp, este ocupată de Consiliul Local Craiova și Direcția de Sport Dolj, pe teren fiind amplasată o serie de construcții ușoare care se pot ridica, iar pe suprafața ocupată de Consiliul Local Craiova au fost amenajate străzi și stadionul Ion Oblemenco.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.

În ședința publică din 24 noiembrie 2006, la solicitarea reclamantelor, a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă Agenția Națională pentru Sport.

Prin Sentința civilă nr. 6710 din 2 mai 2008, pronunțată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 530/215/2006, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. și Ș.L. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Craiova, Agenția Națională pentru Sport, Direcția de Sport Dolj și Municipiul Craiova, prin Primar, împotriva acestei hotărâri reclamantele au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 190 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, a fost admis apelul reclamantelor, a fost anulată procedura urmată și sentința apelată, iar cauza a fost reținută în primă instanță la Tribunalul Dolj, pentru judecare, reținând că în raport de valoarea obiectului litigiului care este mai mare de 500.000 RON, așa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică, competența în primă instanță aparține tribunalului, iar nu judecătoriei.

Pe rolul Tribunalului Dolj, dosarul a fost înregistrat la data de 13 mai 2009, sub nr. 6442/63/2009.

Prin Sentința civilă nr. 155 din 31 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Dolj, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. și Ș.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Consiliul Local Craiova, Agenția Națională pentru Sport, Direcția de Sport Dolj, Municipiul Craiova, prin primar.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, prin Sentința civilă nr. 6888 din 14 aprilie 2000, pronunțată de Judecătoria Craiova, în Dosarul nr. 5311/2000, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, conform Deciziei civile nr. 3266 din 28 mai 2001 a Curții de Apel Craiova, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M., G.I. împotriva pârâților RAADPFL Craiova, Consiliul Local Craiova, DGFP Dolj - Ministerul Finanțelor, L.G., T.I., I.G. și I.P. Prin aceeași sentință, s-a dispus obligarea pârâților să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Craiova, str. E.T. nr. Y (actualmente X), imobil compus din casă de locuit cu 8 camere și teren în suprafață de 4.000 mp.

S-a reținut în considerentele acestei hotărâri că prin Sentința penală nr. 632 din 16 octombrie 1959, autorul reclamantelor, S.M.A., a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se totodată și confiscarea averii acestuia, ca pedeapsă complementară la pedeapsa de 18 ani închisoare, avere în care se găsea și imobilul revendicat. Urmare promovării unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiție, prin Decizia nr. 2406/1997, a casat Sentința penală nr. 632/1959, a achitat pe inculpat și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii.

În executarea acestei hotărâri s-a constituit Dosarul de executare nr. 332/E/2001 la executor judecătoresc B.T., iar creditoarea G.I. a fost pusă în posesia imobilului situat în Craiova str. E.T., nr. Y, compus din casă de locuit cu 8 camere și teren aferent existent și împrejmuit. Conform procesului-verbal nu s-a putut proceda la punerea în posesie asupra întregii suprafețe de 4.000 mp întrucât era ocupată în parte.

Reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cerere care a fost respinsă prin Dispoziția nr. 5767 din 26 mai 2003, cu motivarea că solicitanții au obținut imobilul prin Sentința civilă nr. 6888 din 14 aprilie 2000 a Judecătoriei Craiova. Ulterior respingerii notificării, reclamantele au formulat acțiune în contradictoriu cu SC F.C. Dolj, care ocupa suprafața de 850 mp, precum și prezenta acțiune în revendicare, pentru restul de teren pentru care nu au putut proceda la punerea în posesie și care, au susținut reclamantele, este în parte, în administrarea Consiliului Local Craiova, iar în parte în administrarea Direcției pentru Sport Dolj.

Tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat, potrivit art. 1201 C. civ., în raport de Sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, sentință pronunțată într-un dosar care a avut același obiect (revendicarea terenului în suprafață de 4.000 mp din care face parte și suprafața de 2.350 mp revendicată prin prezenta cerere) și aceeași cauză (dispozițiile art. 480 C. civ.). În ceea ce privește părțile pârâte, tribunalul a constatat că există autoritate de lucru judecat în raport de Consiliul Local Craiova, care figurează în ambele dosare în calitate de pârât, iar referitor la ceilalți pârâți nu a fost reținută autoritatea de lucru judecat întrucât nu au figurat în dosarul respectiv. Or, în cauză, atât timp cât prin Sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, s-a stabilit definitiv și irevocabil că statul, reprezentat în acel proces de Ministerul Finanțelor, prin DGFP Dolj, nu are un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, o astfel de hotărâre se impune cu titlu de lucru judecat și instituțiilor în a căror administrare a fost dat acest teren, iar în situația imposibilității punerii în executare a hotărârii există alte mijloace procesuale de apărare a dreptului de proprietate, fiind exclusă însă promovarea unei noi acțiuni în revendicare. De altfel, cu privire la suprafața de 190 mp, deși în raportul de expertiză se precizează că ar fi în administrarea "Direcției de Sport Dolj", tribunalul a constatat că acest aspect și implicit calitatea procesuală pasivă a instituției în cauză nu este dovedită cu certitudine în sensul că nu există niciun act în acest sens, iar pârâta a susținut că nu are în administrare respectivul teren.

Cât privește capetele de cerere subsecvente acțiunii în revendicare și anume obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani și la ridicarea construcțiilor existente pe teren, iar în măsura în care aceste construcții nu se pot demola, achitarea prețului pentru terenul ocupat la valoarea de piață a acestuia, tribunalul a apreciat că nu pot fi primite. Reclamantele dețin o hotărâre judecătorească ce constituie titlu executoriu și nu au făcut dovada efectuării unor demersuri pentru finalizarea executării, situație în raport de care nu poate fi reținută culpa pârâtelor.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele S.V.A.M., N.E.R.M. și Ș.L., solicitând schimbarea în totalitate a sentinței în sensul admiterii acțiunii promovate. În cauză, s-a învederat faptul că reclamanta S.V.A.M. a decedat. Au fost indicate ca moștenitoare numitele N.E.R.M. și Ș.L., care aveau deja calitatea de părți în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 286 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova a fost admis apelul și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, pentru analizarea pe fond a cererilor în pretenții și obligații de a face, în rejudecare cauza fiind înregistrată la Tribunalul Dolj sub nr. 6442/63/2009*.

În cauză, a fost încuviințată efectuarea unei expertize tehnice care să lămurească aspectele arătate în Decizia nr. 286 din 30 septembrie 2010, iar față de dezlegarea dată cererii formulate de Direcția pentru Sport Dolj, prin decizia de casare, în sensul că această cerere este o cerere de arătare a titularului dreptului, tribunalul a dispus introducerea în cauza a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reținând că acesta a dobândit calitatea de intervenient forțat, raportat la dispozițiile art. 66 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 21 septembrie 2012, reclamantele au precizat cuantumul pretențiilor solicitate la 430.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2.150 mp și la 954.600 RON, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren, 38.000 euro, în echivalent în lei la data plații, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp și suma de 82.080 RON, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul D.D.

Prin Sentința civilă nr. 281 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în Dosar nr. 6442/63/2009*, s-a respins cererea în pretenții formulată de reclamantele N.E.R.M., Ș.L., în nume propriu și ca moștenitoare ale S.V.A.M. - decedată, împotriva pârâților Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Consiliul Local Craiova, Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret, Direcția de Sport Dolj.

Totodată, s-a admis acțiunea în pretenții formulată împotriva pârâtului Municipiul Craiova, prin primar, și în contradictoriu cu intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în sensul că pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat să plătească reclamantelor suma de 430.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 2.150 mp și suma de 954.600 RON, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren, iar Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat către reclamante la plata sumei de 38.000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp și la plata sumei de 82.080 RON, reprezentând lipsa de folosință a acestui teren. Pârâții Municipiul Craiova și intervenientul forțat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au fost obligați către reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.280 RON (pentru toate fazele procesuale).

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a avut în vedere problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 286/2010, reținând că reclamantele au interes să solicite obligarea pârâtelor de a ridica construcțiile existente pe teren, iar în măsura în care acestea nu se pot ridica să fie obligate pârâtele la plata contravalorii de piață a terenului; obligarea acelorași pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani de zile, cu motivarea că, în calitate de creditoare, au făcut demersuri pentru punerea în executare a Sentinței civile nr. 6888/2000, că o parte din bunurile ce au făcut obiectul hotărârii judecătorești au intrat în posesia reclamantelor, iar restul bunurilor, respectiv suprafața de 2.350 mp teren nu a fost predată nici până în prezent acestora. Executarea parțială a respectivei hotărâri și promovarea unui litigiu în temeiul Legii nr. 10/2001 fac dovada faptului că reclamantele, în calitate de proprietare, nu au stat în pasivitate, ci dimpotrivă au făcut demersuri pentru a redobândi în totalitate posesia bunurilor care au fost confiscate de la autorul lor, acest lucru însă nu a fost posibil din motive independente de voința lor.

S-a avut în vedere că, prin decizia de casare, s-a mai statuat că este admisibilă acțiunea în pretenții și în obligație de a face formulată de reclamante întrucât prin aceasta se urmărește a se obține contravaloarea unor bunuri pentru care există o hotărâre judecătorească de restituire, întrucât se solicită o transformare a obligației de restituire în natură în obligație de restituire prin echivalent și că revine tribunalului obligația de a analiza în fond cererea reclamantelor și a hotărî în ce măsură obligația stabilită în sarcina pârâtelor, prin Sentința civilă nr. 6888/2000, de a restitui suprafața de 2.350 mp teren poate fi executată în natură sau se impune a fi executată prin echivalent bănesc.

Din raportul de expertiză întocmit de expertul D.D., tribunalul a constatat că suprafața de teren de 2.350 mp pentru care reclamantele dețin hotărâre judecătorească de restituire este ocupată de stadionul Ion Oblemenco, cu elementele adiacente, inclusiv centura de asfalt, de construcții ale Consiliului Local Craiova cu structură permanentă, ce nu se pot ridica, și o platformă de asfalt aflată în administrarea Direcției pentru Sport Dolj. Din același raport de expertiză rezultă că față de modul de folosire a terenului în litigiu și aspectul că nu pot fi ridicate construcțiile aflate pe teren, reclamantelor nu le poate fi restituit în natura terenul pentru care dețin Sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, definitivă și irevocabilă, astfel încât, în temeiul art. 1073 - 1075 și 1082 C. civ., s-a considerat întemeiată cererea reclamantelor de obligare a pârâților Municipiul Craiova și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, de a executa prin echivalent bănesc obligația stabilită prin Sentința civilă nr. 6888/2000. Instanța a avut în vedere faptul că stadionul Oblemenco este proprietatea publică a Municipiului Craiova potrivit H.G. nr. 305/2000 și H.G. nr. 141/2008 și construcțiile permanente identificate de expert pe terenul în litigiu aparțin Consiliului Local Craiova, potrivit evidențelor acestei instituții, iar platforma de asfalt ce ocupă suprafața de 190 mp și care este folosită de Direcția pentru Sport Dolj este bun domeniu public al statului, dat în administrarea acestei direcții de Statul Român.

În ceea ce privește pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Consiliul Local Craiova, Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret, Direcția de Sport Dolj și Autoritatea Națională pentru Sport și Tineret București, tribunalul a constatat că aceștia nu au calitate procesuală pasivă în privința cererii de restituire prin echivalent a terenului în litigiu, întrucât din raportul de expertiză întocmit de expertul D.D. rezultă fără dubiu că acești pârâți nu ocupă și nu au legătură cu restituirea efectivă a terenului de 2.350 mp.

În ceea ce privește cererea formulată de Direcția de Sport Dolj, calificată ca fiind cerere de arătare a titularului dreptului, prin Decizia de casare nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 64 C. proc. civ. și art. 12 alin. (4) și 45 din Legea nr. 213/1998, întrucât în speță, din anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 rezultă fără dubiu că Direcția de Sport nu deține bunul aflat pe terenul de 190 mp în litigiu (platforma de beton) cu vreun titlu, ci acest bun este proprietatea statului, iar în plus prin Sentința civilă nr. 6888/2000 s-a stabilit în sarcina Statului Român obligația de restituire a terenului în litigiu către reclamante, astfel încât se impune obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata contravalorii terenului în suprafață de 190 mp și a lipsei de folosință a terenului respectiv, în calitate de intervenient forțat, potrivit art. 66 alin. (2) și art. 58 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Consiliul Local Craiova, Municipiul Craiova, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză s-a dispus introducerea Ministerului Tineretului și Sportului, continuator al Autorității Naționale pentru Sport și Ministerului Educației Naționale, fost Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Prin Decizia civilă nr. 45 din 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au fost admise apelurile declarate de pârâții Municipiul Craiova, prin Primarul Municipiului Craiova, și Statul Român, împotriva Sentinței civile nr. 281 din 16 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în Dosarul nr. 6442/63/2009, sentință ce a fost schimbată în parte în sensul că a respins cererea reclamantelor privind obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului și, prin urmare, a înlăturat obligarea pârâtului Municipiul Craiova la plata către reclamante a sumei de 954.600 RON și obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 82.080 RON. Totodată, a obligat pârâtul Municipiul Craiova către reclamante la plata sumei de 6.697 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pârâtul Statul Român la fost obligat la plata sumei de 583 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantele N.E.R.M. și Ș.L., menținând restul dispozițiilor Sentinței civile nr. 281 din 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în Dosarul nr. 6442/63/2009*. Totodată, s-a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de pârâtul Consiliul Local împotriva Sentinței civile nr. 281 din 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în Dosarul nr. 6442/63/2009*.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În privința excepției de netimbrare a acțiunii ridicate de Statul Român, s-a reținut netemeinicia acestei apărări având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, apreciindu-se că instanța de apel nu poate aplica sancțiunea anulării acțiunii, ca netimbrată, chiar dacă ar aprecia că în mod greșit prima instanță a considerat că reclamantele nu au obligația de a achita taxa judiciară de timbru, într-o astfel de situație având posibilitatea de a dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru corespunzătoare.

S-a reținut ca nefondată critica apelantului referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât acțiunea promovată de reclamante a avut ca obiect principal restituirea proprietății ce le-a fost preluată de stat, iar în subsidiar s-a solicitat plata contravalorii bunului. Dispozițiile art. 15 lit. r) din legea taxelor de timbru nu disting după cum foștii proprietari, cărora statul le-a preluat abuziv imobilele, introduc o acțiune prin care se solicită restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor, astfel că scutirea de la plata taxei de timbru operează și atunci când executarea în natură a obligației de restituire nu este posibilă, cum este cazul în speță, reținându-se și faptul că, în primul ciclu procesual instanțele de control judiciar nu au dispus obligarea părților care au declarat căile de atac la achitarea taxei judiciare de timbru și nici nu au aplicat dispozițiile art. 20 alin. (4) din Legea nr. 146/1997.

În ce privește critica referitoare la nemotivarea hotărârii s-a reținut a fi nefondată, dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. fiind corect aplicate de prima instanță, în sensul că, ținând seama de dezlegările date de instanța de casare unor probleme de drept, tribunalul a răspuns argumentat tuturor cererilor reclamantelor și apărărilor formulate de pârâți, în condițiile legii, controlul judiciar putând fi exercitat pe baza situației de fapt și de drept ce rezultă din considerentele sentinței.

Instanța de apel a înlăturat critica privind încălcarea regulii unanimității în promovarea acțiunii de toți moștenitorii autorului căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului pentru care se solicită despăgubiri. S-a avut în vedere că al doilea capăt al acțiunii (formulat inițial cu caracter subsidiar) și cererea inițială în pretenții, nu sunt asimilate unui act de dispoziție pentru a fi necesar acordul tuturor coproprietarilor sau moștenitorilor în promovarea cererii, nefiind o acțiune în revendicare, ci una în pretenții, în care se pune în discuție aducerea într-un patrimoniu comun a unei sume de bani care înlocuiește un bun asupra căruia proprietarii pretind că nu au dreptul de folosință acțiunea fiind un act de administrare a patrimoniului pentru a cărei exercitare nu este necesar acordul tuturor proprietarilor. În plus, potrivit art. 643 C. civ., regula unanimității nu mai este aplicabilă, fiecare coproprietar putând să stea în justiție singur, inclusiv în acțiunea în revendicare, dispozițiile din noul C. civ. aplicându-se și proceselor în curs de judecată, în cazurile în care hotărârea nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a codului, cum este cazul dosarului de față.

Criticile celor doi apelanți privind stabilirea cadrului procesual, calificarea cererii de introducere în cauză a statului și asimilarea celor două instituții reprezentative ale autorității locale s-au apreciat a fi nefondate.

Astfel, prin acțiunea inițială, reclamantele au chemat în judecată Direcția pentru Sport, Consiliul Local și Municipiul Craiova, apreciind că aceste instituții au calitate procesuală pasivă deoarece ocupă terenul pentru care nu au putut fi puse în posesie, la executarea Sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Probele administrate au relevat că o parte din teren este ocupată de un obiectiv de utilitate publică, respectiv parte din stadion, bun aflat în domeniul public al unității administrativ-teritoriale, caz în care calitate procesuală pasivă o are Municipiul, reprezentat prin primar. Faptul că în Dosarul nr. 5311/2000 acțiunea în revendicare a fost promovată împotriva consiliului local nu are relevanță pentru a stabili că acesta are calitate procesuală pasivă și în prezentul dosar, deoarece pentru capetele de cerere care au fost admise și care fac obiectul apelului se pun în discuție chestiuni de fapt și de drept diferite. S-a apreciat că soluția de respingere a acțiunii în pretenții formulată împotriva Consiliului Local pe considerentul că nu are calitate procesuală pasivă este în acord cu dispozițiile Legii nr. 215/2000, invocate chiar de apelant, acțiunea fiind însă admisă față de Municipiu tocmai pentru faptul că această autoritate este titularul drepturilor și obligațiilor ce derivă din administrarea bunurilor aflate în domeniul public sau privat al localității.

În ce privește excepția autorității de lucru judecat s-a reținut că a fost tranșată anterior, în primul ciclu procesual de instanța de apel, reținându-se că există autoritate de lucru judecat inclusiv față de Consiliul Local doar pentru acțiunea în revendicare, nu și pentru cererea în pretenții. Instanța a constatat că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces efectele unei hotărâri judecătorești ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv, cererea în revendicare) decât cel din prezenta pricină. În manifestarea sa de excepție procesuală autoritatea de lucru judecat a fost reținută doar pentru unul din capetele de acțiune. Pentru celelalte cereri, s-a avut în vedere că acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

În ceea ce privește calitatea procesuală a statului, s-a reținut că prin cererea formulată de Direcția de Sport Dolj la data de 15 septembrie 2006 s-a invocat lipsa calității sale procesuale pasive și s-a indicat titlul sub care este folosit terenul de această instituție. Cererea a fost calificată ca fiind o cerere de arătare a titularului dreptului, prin Decizia nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, hotărâre care a intrat în puterea lucrului judecat, care a desființat prima sentință pronunțată în cauză, dispunând a se analiza dacă cererea este întemeiată pe fond, în sensul de a se stabili dacă Statul Român este titularul dreptului ce se exercită de către Direcția pentru Sport pe suprafața de 190 mp.

În ce privește suprafața de 190 mp., ocupată de o platformă betonată, s-a avut în vedere că este menționată în anexa 3 la H.G. nr. 2060/2004 ca fiind proprietatea statului, în sarcina căruia s-a reținut și obligația de restituire a terenului prin Sentința civilă nr. 6888/2000, așa încât s-a apreciat reținerea corectă a calității statului de intervenient forțat. S-a reținut că, prin H.G. nr. 305/2000, s-a dispus trecerea unei părți din stadionul Ion Oblemenco din proprietatea publică a statului (și din administrarea Ministerului Tineretului și Sportului, reprezentat la data introducerii acțiunii de Agenția Națională pentru Sport) în proprietatea publică a Municipiului Craiova, fiind menționate care sunt parcelele ce revin fiecărei autorități. Experții numiți în cauză au identificat parcelele de teren și au stabilit că suprafața de 2.150 mp se află în patrimoniul municipiului, iar restul de 190 mp este o parcelă care a rămas în proprietatea publică a statului, regimul juridic al terenului existent în anul 2000 nefiind modificat, terenul fiind atribuit doar pentru folosință (administrare) ministerelor care au avut în subordine, potrivit organizării guvernului, de-a lungul timpului, agenția pentru sport.

Situația juridică a terenului a fost confirmată de Agenția Națională pentru Sport care a recunoscut dreptul de administrare al agenției și dreptul de proprietate publică al statului, în cuprinsul H.G. nr. 305/2000 fiind precizat faptul că ministerele de resort au asupra terenului un drept de administrare. S-a avut în vedere că prin Sentința civilă nr. 6888/2000 s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a statului, prin instituțiile reprezentative, reținându-se că acesta nu are asupra terenului revendicat de reclamante un drept de proprietate, însă a fost obligat la restituirea terenului, ceea ce echivalează cu recunoașterea posesiei statului. Au fost apreciate ca nefondate susținerile apelanților privind lipsa calității procesuale pasive a statului, bunul nefiind în proprietatea ministerului de resort, în subordinea căruia se află Direcția pentru Sport, ci figurează în evidențe ca fiind în domeniul public al statului.

În ce privește caracterizarea acțiunii promovate de reclamante, s-a avut în vedere că aceasta a fost făcută atât prin cererile acestora, cât și prin decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual. Astfel, acțiunea promovată a avut un capăt de cerere principal, acela în revendicare, asupra căruia soluția s-a stabilit cu putere de lucru judecat și care nu face obiectul apelului, un capăt de cerere accesoriu privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință pe ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, un alt capăt de cerere accesoriu privind obligația de a ridica de pe teren construcțiile existente și un capăt de cerere cu caracter subsidiar, privind plata contravalorii terenului dacă nu pot fi ridicate construcțiile.

Prin decizia de casare s-a statuat irevocabil că acțiunea privind plata contravalorii terenului nu este, în principiu, inadmisibilă, cât timp din probe rezultă că obligația de restituire a terenului nu poate fi executată în natură, ci se impune executarea prin echivalent. Instanța de control s-a pronunțat asupra admisibilității acțiunii, dispunând administrarea de probe pentru a se verifica temeinicia acesteia și de a constata în ce măsură este mai economic a se proceda la restituirea prin echivalent. Soluția dispusă în apel a fost confirmată prin Decizia nr. 6223 din 21 septembrie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a menținut desființarea sentinței din primul ciclu procesual, instanța supremă statuând și cu privire la admisibilitatea acțiunii de preschimbare a obligației de restituire în natură, în obligație de a plăti contravaloarea bunului. Înalta Curte a înlăturat criticile vizând faptul că reclamantele nu au depus diligențe pentru a pune în executare Sentința civilă nr. 6888/2000, arătând că acțiunea de față a fost pornită tocmai pentru că nu a fost posibilă executarea silită prin executor judecătoresc, terenul nefiind liber, precum și cele care priveau obligația reclamantelor de a urma procedura Legii nr. 10/2001 și inadmisibilitatea unui alt demers judiciar. Ca urmare a faptului că aceste aspecte ale cauzei au fost irevocabil soluționate, s-a constatat a fi inadmisibil a fi reluate aceste critici.

Instanța de apel a constatat din raportul de expertiză efectuat și procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc la punerea în posesie a reclamantelor potrivit Sentinței civile nr. 6888/2000 că o parte din terenul ce a făcut obiectul acestei sentințe este ocupat de obiective de investiții, caz în care obligația de executare în natură a sentinței pronunțate în acțiunea în revendicare nu mai poate fi impusă debitorului, creditoarele având posibilitatea de a solicita executarea prin echivalent.

S-au apreciat a fi nefondate susținerile apelantului Municipiul Craiova privind inadmisibilitatea acțiunii prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2000 și ale Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție întrucât nu sunt aceleași premise de fapt, astfel încât nu pot fi aplicate în speță considerentele deciziei în interesul legii. A fost subliniat faptul că acțiunea de față nu are ca obiect obligarea Statului Român la plata unei sume reprezentând contravaloarea unui imobil preluat abuziv, ci este o acțiune de drept comun deschisă creditorului care a obținut un titlu executoriu având ca obiect predarea unui bun, dar care constată că această obligație este imposibil de executat în natură.

În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii și invocarea dispozițiilor art. 1073 și urm. C. civ., s-a constatat că în aplicarea dispozițiilor art. 84 și art. 129 C. proc. civ., instanța are obligația de a da o calificare corectă cererii, calificare care exclude însă posibilitatea de a modifica împrejurările de fapt pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea. În speță, s-a apreciat că în mod greșit s-au invocat de tribunal dispozițiile art. 1073 C. civ., care reglementează dreptul creditorului de a obține executarea obligației asumate de debitor, instanța de apel evocând prevederile art. 572 și 574 C. proc. civ., dispoziții în baza cărora reclamantele puteau cere executarea silită a titlului lor în cadrul unei proceduri simplificate.

Instanța de apel a reținut că, în același timp însă, nimic nu împiedică promovarea unei acțiuni de drept comun, calificată ca atare de instanța supremă și de instanța de apel în primul ciclu procesual, care au stabilit cadrul procesual sub acest aspect, acțiune care are aceeași finalitate, însă care urmează o altă procedură. În ambele cazuri situația debitorului obligației este aceeași, în sensul că este obligat la restituirea unei sume de bani, ca echivalent al bunului ce nu se poate restitui în natură. Alegerea unui anumit tip de acțiune este lăsată de lege la latitudinea reclamantului, cât timp sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, care, în speță, au făcut deja obiectul unei judecăți devenite irevocabile.

A fost subliniată practica instanței europene de contencios al drepturilor omului care este constantă în a afirma obligația statului și a instituțiilor publice, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de obligare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite. Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției. Lipsirea de proprietate datorată activității statului echivalează cu o expropriere de fapt, în condițiile în care reclamantele au un "bun" în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, pentru că reclamantele sunt titularele unui drept real, de proprietate și nu au o simplă "speranță legitimă" sau o "valoare patrimonială", asimilabile noțiunii de "bun". S-a reținut de instanța de apel că nu s-a pus în discuție o acțiune directă împotriva statului prin care să se pretindă obligarea acestuia la acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de o lege specială de restituire a proprietăților, ci obligarea la executarea prin echivalent a unei obligații de restituire în natură, deja statuată prin titlu executoriu, considerente în baza cărora au fost înlăturate, ca nefondate, criticile apelanților care vizează cadrul procesual, calitățile părților din proces, admisibilitatea și temeiul de drept al acțiunii.

Referitor la criticile care vizează raportul de expertiză realizat în cauză, instanța a constatat netemeinicia acestora. Astfel, apelantul Statul Român a susținut că expertul desemnat de instanță nu este autorizat să efectueze lucrări de evaluare a imobilelor, însă în apel expertul a precizat că este atestat în specialitatea evaluări bunuri imobile, a indicat numărul legitimației sale, care face dovada că este membru titular ANEVAR. În ce privește modalitatea de evaluare a terenului, s-a constatat că expertul a luat în calcul ofertele care au fost corectate cu coeficientul de corecție între ofertă și prețul posibil de obținut. La evaluare s-au avut în vedere terenuri cu caracteristici asemănătoare. Expertiza realizată a stabilit un preț inferior de 200 euro/mp pentru terenul în litigiu, situat pe aceeași stradă cu un teren cumpărat de autoritatea administrativă.

Astfel, susținerea apelantului referitoare la supraevaluarea terenului s-a reținut a fi nejustificată, iar faptul că terenul este ocupat de obiective de investiții care îi scad valoarea de cumpărare pentru că nu poate fi tranzacționat pe piața imobiliară nu constituie un element pentru scăderea prețului, deoarece obligația instituită în sarcina pârâtelor este de a achita prețul real al bunului pe care nu îl pot restitui proprietarilor, conform hotărârii judecătorești pronunțate în anul 2000. Instanța de apel a concluzionat că pârâții au obligația de a plăti reclamantelor, ca titulare ale bunului ce nu poate fi restituit conform titlului executoriu, contravaloarea de piață a terenului, probele ce au fost administrate demonstrează că s-a făcut o corectă evaluare, iar pârâtul-apelant nu a depus acte din care să rezulte că terenul ar fi fost supraevaluat.

Au fost constatate a fi fondate, însă, ambele apeluri sub aspectul soluționării capătului de acțiune având ca obiect obligarea la plata contravalorii lipsei de folosință pe ultimii trei ani, calculați anterior introducerii acțiunii, adică începând cu data de 9 iunie 2006.

Sub acest aspect s-a reținut că, odată cu rămânerea definitivă a Sentinței civile nr. 6888/2000, Municipiul Craiova și Statul Român nu mai au calitatea de titulari ai dreptului real asupra bunului imobil, exercitând asupra acestuia o posesie abuzivă după ce reclamantelor li s-a recunoscut calitatea de proprietari și pârâtele au fost obligate la restituire. Obligația de executare în natură a titlului executoriu s-a transformat în obligație de restituire prin echivalent, iar prejudiciul suferit de reclamante este acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil, așa cum a fost calculată de expert. Acest preț acoperă atât prejudiciul efectiv, cât și foloasele nerealizate ca urmare a lipsei de folosință a bunului, cât timp se acordă prețul la valoarea actuală, iar obligarea pârâților la plata cumulată a contravalorii terenului și a contravalorii lipsei de folosință ar reprezenta o dublă despăgubire a reclamantelor, ceea ce echivalează cu o îmbogățire a lor fără justă cauză. Din aceste motive, s-a apreciat a fi nelegală soluția de obligare a celor doi pârâți la plata sumelor de 954.000 RON și de 82.080 RON, sens în care soluția a fost schimbată sub acest aspect, fiind înlăturată obligația de plată.

Instanța de apel a reținut întemeiată critica Statului Român referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, prin titlul executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 6888/2000 s-a impus tuturor pârâților obligația de a restitui o anumită suprafață de teren. Cu ocazia executării silite s-a constatat că terenul este ocupat de mai multe entități juridice, iar prin expertiza realizată s-au identificat parcelele de teren ocupate de cei doi pârâți-apelanți, Statul Român ocupând doar o suprafață de 190 mp. Cum obligația impusă fiecărui pârât nu este în legătură cu obligația celuilalt, nefiind părți ale unui raport juridic cu obligații solidare, s-au reținut ca aplicabile dispozițiile art. 277 C. proc. civ., cheltuielile de judecată fiind suportate de fiecare pârât, proporțional cu partea sa de culpă procesuală. Așadar, s-a concluzionat că nu este legală soluția de obligare, în solidar, a celor doi pârâți la plata sumei de 7.280 RON deoarece Statul Român ocupă o parcelă de 190 mp, iar Municipiul Craiova o alta, de 2.340 mp, astfel că din totalul obligației statului îi revine un procent de 8%, care se impută și asupra cheltuielilor de judecată. Așadar, din suma totală plătită de reclamante și acordată de prima instanță drept cheltuieli de judecată, s-a apreciat că Municipiului Craiova îi revine obligația de a plăti 6.697 RON, iar statului diferența de 583 RON.

În consecință, potrivit art. 296 C. proc. civ., au fost admise cele două apeluri, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost respinsă cererea reclamantelor privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, fiind înlăturată obligarea pârâților de la această plată. Pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat la plata sumei de 6.697 RON cheltuieli de judecată, iar statul la diferența de 583 RON, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței atacate. Apelul declarat de Consiliul Local al Municipiului Craiova a fost respins, ca lipsit de interes.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții N.E.R.M. și Ș.L. și pârâții Municipiul Craiova, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Dolj și Primarul Municipiului Craiova.

1. În motivarea recursului declarat, pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova au criticat decizia atacată ca fiind nelegală. Se invocă faptul că nu au fost respectate dispozițiile Deciziei nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova în sensul că, potrivit îndrumărilor date, instanța de rejudecare trebuia să verifice în ce măsură sunt incidente dispozițiile art. 64 C. proc. civ., care reglementează instituția arătării titularului dreptului, fără însă ca instanța de casare să fi realizat o atare calificare juridică. Pârâții au apreciat că în mod eronat s-a dispus obligarea Statului Român la plata contravalorii bunului imposibil de restituit în natură, întrucât s-a considerat eronat că cererea formulată de Direcția Județeană de Sport Dolj ar fi fost calificată drept cerere de arătare a titularului dreptului de către instanța de casare.

O altă critică vizează nerespectarea de către instanța de apel a deciziei de casare sub aspectul că nu a fost analizată posibilitatea executării în natură sau prin echivalent a bunului ce face obiectul Sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Recurenții susțin că instanța de fond nu a analizat modul în care este folosită suprafața ce face obiectul hotărârii judecătorești și nu a comparat titlurile de proprietate deținute de părțile litigante în cadrul acțiunii în revendicare în care pârâții sunt titulari ai unui drept de proprietate și posesorii imobilului din litigiu.

Sunt formulate critici și din perspectiva modului de soluționare a excepției privind autoritatea de lucru judecat, apreciindu-se că excepția operează față de Consiliul Local Craiova, Ministerul Finanțelor și DJFP. Se arată că în mod greșit instanța de fond a asimilat Consiliului Local Craiova cu Municipiul Craiova întrucât cele două entități juridice au competențe diferite în baza Legii nr. 215/2001.

În privința cererii privind lipsa de folosință formulată de reclamante, recurenții invocă inadmisibilitatea acesteia întrucât titularul dreptului real asupra bunului imobil, cum este Municipiul Craiova, nu poate fi obligat la plata contravalorii fructelor bunului său. Argumentează că inadmisibilitatea acestei cereri rezultă și din împrejurarea că dreptul reclamanților nu este născut deoarece a fost realizată doar o executare parțială a hotărârii judecătorești asupra imobilului construcție și teren, iar aceștia nu au demarat procedura contencioasă prevăzută de art. 399 C. proc. civ. referitoare la imposibilitatea executării silite ori a impedimentelor la executare.

Inadmisibilitatea acțiunii reclamantelor este invocată de recurenți și din perspectiva încălcării regulii unanimității care guvernează acțiunea în revendicare întrucât nu a fost promovată de toți moștenitorii fostului proprietar al imobilului, dar și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Arată că reclamanții, ca persoane interesate, au urmat procedura instituită de legea specială de reparație, astfel încât acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlăturată de legea specială. În acest sens este evocată Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a cărei dezlegare dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțele inferioare conform art. 329 C. proc. civ. Se arată că din actele dosarului rezulta că Dispoziția nr. 5767 din 26 mai 2003 emisă de Primarul Municipiului Craiova este actul final de soluționare a Notificării 466/N/2001 formulate de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, dispoziție a cărei emitere impunea și clarificarea obiectului acțiunii în sensul statuării învestirii instanței cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. sau cu o contestație împotriva dispoziției primarului având ca temei dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Sunt formulate critici și în privința reținerii greșite a dispozițiilor 1073 C. civ. ca temei legal, precum și a modului de evaluare a terenului. Se arată că metoda comparației directe ar trebuit să fie determinată de regimul juridic al imobilului și afectațiunea acestuia, funcție de care se impunea tipul evaluării. Se detaliază faptul că terenul evaluat este ocupat de Stadionul Ion Oblemenco și, pe cale de consecință, imobilul nu poate fi evaluat prin metoda comparației. Apreciază că valoarea de circulație la care expertul face trimitere, de asemenea nu poate fi apreciată funcție de zonă, de proprietățile riverane, opinând că evaluarea trebuia efectuată în funcție de destinația imobilului, utilitatea acestuia și randamentul exploatării lui, de prețurile concrete acceptate de cumpărător la încheierea actelor juridice.

În concluzie, pârâții solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii și, în fond, respingerea în totalitate a acțiunii formulate de către reclamante iar, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

2. În motivarea recursului declarat, reclamanții N.E.R.M. și Ș.L. au arătat că hotărârea atacată este nelegală, arătând că instanța de apel nu a respectat Decizia de casare nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, irevocabilă prin Decizia nr. 6223 din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, detaliind în cuprinsul cererii de recurs îndrumările obligatorii ale deciziei de casare date instanței de fond în vederea rejudecării cauzei. Susțin reclamantele că au demonstrat în cauză imposibilitatea executării silite în natură a obligației de restituire a terenului, stabilită prin Sentința civilă nr. 6888/2000 întrucât construcțiile existente pe teren au un caracter permanent, situație în care acțiunea privind plata contravalorii terenului și a lipsei de folosință este admisibilă, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare.

Se motivează că instanța de apel a reținut greșit împrejurarea că prejudiciul suferit ar fi acoperit integral prin plata contravalorii actuale a bunului imobil. Consideră greșit punctul de vedere deoarece contravaloarea terenului reprezintă doar valoarea de piață a imobilului, care nu acoperă și foloasele nerealizate ca efect a lipsei de folosință a acestuia. Susțin că pe terenul din litigiu se află edificate de pârâți construcții permanente, iar din înscrisurile depuse la dosar rezultă că aceste construcții au fost închiriate de pârâți, care au condus la obținerea de beneficii materiale. Opinează greșit punctul de vedere potrivit căruia obligarea pârâților la plata cumulată a contravalorii terenului și a lipsei de folosință ar reprezenta o dublă despăgubire care ar echivala cu îmbogățire fără justă cauză. După rămânerea definitivă și irevocabilă a Sentinței civile nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova au făcut numeroase demersuri pentru a intra în posesia imobilului ce a făcut obiectul acestei hotărâri, lipsite de finalitate însă din motive independente de voința lor, împrejurare în care apreciază eronată exonerarea pârâților Municipiul Craiova și Statul Român de plata contravalorii lipsei de folosință a terenului.

3. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Dolj, critică decizia recurată ca fiind nelegală, în dezvoltarea motivelor prezentate arată că instanța de apel în mod greșit a dispus obligarea statului la plata sumei de 38.000 euro reprezentând contravaloarea suprafeței de 190 mp. Raportat la problemele de drept dezlegate prin Decizia de casare nr. 286 din 30 septembrie 2010 se susține că instanțele nu au verificat posibilitatea executării în natură a obligației de restituire a terenului de 190 mp, cu toate că această posibilitate de executare rezultă din probatoriul administrat.

Hotărârea este criticată și din perspectiva menținerii greșite a soluției instanței de fond de obligare a Statului Român la plata către reclamante a despăgubirilor în cuantum de 38.000 euro, fără a se analiza și posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 190 mp. Consideră că suma de 38.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp, a fost stabilită eronat prin raportul de expertiză efectuat în cauză. Este criticat modul de determinare a valorii terenului și se pretinde că valoarea stabilită de expert depășește cu mult valoarea euro/mp a terenului situat în acea zonă, care este în prezent sub 150 euro/mp. Precizările depuse la raportul de expertiză nu au fost însoțite de înscrisuri din care să rezulte care sunt prețurile practicate pe piața liberă la bunurile imobile, cu atât mai mult cu cât aceasta a scăzut considerabil în actualul context social. Pârâtul susține că în mod greșit nu s-a avut în vedere că pe suprafața de teren aflată în administrarea Direcției de Sport Dolj se află niște construcții ușoare care se pot ridica, aspect menționat și în raportul de expertiză efectuat în cauză.

În raport de jurisprudența europeană, se susține că statul și-a îndeplinit obligația de restituire a terenului preluat abuziv, fiind pronunțată o hotărâre irevocabilă în acest sens, neputând fi reținută culpa sa în ceea ce privește neexecutarea hotărârii judecătorești într-un termen rezonabil.

Hotărârea atacată este criticată și sub aspectul obligării greșite a statului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 RON, susținând pe de o parte că, în raport de art. 274 C. proc. civ., nu se poate reține culpa sa procesuală, iar pe de altă parte pretinde că s-a aflat în imposibilitate să solicite reducerea onorariului de avocat conform art. 274 alin. (3) din moment ce chitanța de plată a onorariului s-a depus la închiderea dezbaterilor.

Solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul înlăturării obligării pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamante a sumei de 38.000 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 190 mp, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 RON.

Intimatul Ministerul Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor și menținerea ca legală și temeinică a Sentinței civile nr. 281 din 16 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Dolj, respectiv a Deciziei civile nr. 45 din 20 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Tineretului și Sportului.

La data de 1 februarie 2014, intimata-reclamantă N.E.R.M. a formulat întâmpinare la recursul declarat de Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova, solicitând respingerea acestui recurs, ca nefondat.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile învederate prin cererile de recurs și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, cererile de recurs având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, deși recurenții au încadrat criticile formulate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că acestea pot fi încadrate și în cazul descris de pct. 5 al aceleiași norme, întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanța de apel, și implicit, a celei de fond, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., context în care aceste critici - comune recursurilor declarate - vor fi analizate, urmând a se răspunde prin considerente unice.

Din această perspectivă, criticile comune formulate de recurenți referitoare la nerespectarea dispozițiilor obligatorii ale deciziei de casare, sunt nefondate. Înalta Curte reține că, prin Decizia civilă nr. 286 din 30 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în primul ciclu procesual, a fost admis apelul declarat de reclamante, sentința fiind desființată cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la cererile având ca obiect obligația la ridicarea construcțiilor de pe teren, iar în măsura în care obligația nu poate fi executată în natură, obligarea pârâtelor la plata contravalorii de piață a terenului și, de asemenea, obligarea acelorași pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani. Prin decizia de casare s-a reținut irevocabil că acțiunea privind plata contravalorii terenului este admisibilă impunându-se analiza în fond a cererii pentru a se hotărî în ce măsură obligația stabilită în sarcina pârâtelor prin hotărâre judecătorească, de a restitui suprafața de 2.350 mp teren, poate fi executată în natură sau se impune a fi executată în echivalent bănesc. S-a dispus ca instanța de fond, în rejudecare, să administreze probe pentru a verifica modul în care este folosit terenul litigios, dacă aceasta face parte dintr-o suprafață mai mare de teren pe care este amplasat un obiectiv de utilitate publică și, de asemenea, dacă construcțiile și celelalte amenajări existente pe teren pot fi ridicate sau se impune o restituire prin echivalent. În ceea ce privește dezlegarea dată de tribunal capătului de cerere principal, în revendicare, instanța de control judiciar a apreciat-o ca fiind corectă.

Dezlegările date prin decizia de casare chestiunilor de fapt și de drept sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul obiectului cererii și a cadrului procesual. Caracter obligatoriu au și îndrumările instanței de control judiciar în privința suplimentării probatoriului și a conținutului verificărilor ce urmau a fi întreprinse de instanța de rejudecare în privința cererii privind plata contravalorii terenului, apreciată admisibilă, dacă obligația de restituire instituită prin Sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova nu ar putea fi executată în natură.

Nerespectarea deciziei de casare nu poate fi imputată instanței de fond care în rejudecare, în contextul dezlegărilor obligatorii, din primul ciclu procesual, a procedat corect la verificarea concretă a situației juridice a bunului în privința căruia există o hotărâre judecătorească de restituire. În contextul cadrului procesual stabilit, instanța de fond a administrat probatoriul necesar lămuririi dispozițiilor obligatorii din decizia de casare, statuând judicios în fond asupra raportului juridic litigios. Instanța de fond a reținut, din situația de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, imposibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 2.350 mp teren, obligație impusă în sarcina pârâtelor prin Sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Ipoteza premisă relevă întrunirea condițiilor care fac posibilă transformarea obligației de restituire în natură, în cea de restituire prin echivalent bănesc. În acest context, Înalta Curte reține că motivul de recurs referitor la nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. este neîntemeiat din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 305 pct. 5 C. proc. civ.

Pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova au formulat critici referitoare la neclarificarea obiectului cererii de învestire a instanței în sensul că nu a fost lămurit faptul dacă instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare de drept comun sau o contestație având ca temei juridic art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Criticile subsumate acestui motiv care vizează admisibilitatea acțiunii nu mai pot constitui obiect de analiză într-un nou ciclu procesual întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat.

Modalitatea în care instanța de control judiciar, prin Decizia de casare nr. 286/2000 a Curții de Apel Craiova (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 6223 din 21 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) a dat dezlegare unor aspecte litigioase, se impune, fără a da posibilitatea ca problemele de drept să poată fi reiterate cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare. Această regulă operează ca efect al puterii lucrului judecat potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, statuări care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, prin care s-a tranșat irevocabil - într-un prim ciclu procesual - un aspect al litigiului.

În atare condiții, criticile referitoare la neclarificarea obiectului cererii de învestire a instanței ori cele care vizează inadmisibilitatea capetelor de cerere privind contravaloarea terenului ori a lipsei de folosință nu mai pot fi repuse în discuție fără a încălca normele de drept intern înscrise în art. 1201 C. civ., dar și cele de drept internațional la care România este parte. Sub acest din urmă aspect, instanța de contencios european a stabilit în jurisprudența sa (cauza Amurăriței contra României) că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 trebuie interpretat prin prisma principiului securității juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive ale instanțelor judecătorești să nu mai poată fi contestate.

Pentru respectarea acestui principiu, Curtea europeană a statuat că instanțele sesizate ulterior nu trebuie să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare, fiind obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar o repunere în discuție a situațiilor soluționate definitiv, prin alte constatări, ar constitui o încălcare a art. 6 din Convenție.

Hotărârea atacată a fost criticată de pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova și sub aspectul modalității greșite prin care a fost calificată și soluționată cererea de arătare a titularului dreptului, care a avut drept efect introducerea în cauză și reținerea calității procesuale a Statului Român. Din această perspectivă, Înalta Curte reține lipsa de interes a pârâților în formularea unor critici de nelegalitate (neîncadrabile în categoria celor de ordine publică) care să vizeze soluția dată cererii reclamantelor privind obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata contravalorii bunului imposibil de restituit. În acest context, se are în vedere că nu este suficient a fi justificată doar calitatea de parte în proces în scopul declanșării unei căi de atac, ci este necesar ca cel care o exercită să justifice și interesul în atacarea hotărârii, acesta constituind o condiție de exercițiu a acțiunii civile.

În aceste condiții, justificarea legitimării procesuale și a interesului o poate avea numai partea care a pierdut procesul și ale căror drepturi au fost lezate. Prin criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs, pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova au obligația justificării unui interes legitim în exercitarea controlului de nelegalitate prin care să urmărească realizarea unui drept ocrotit de lege, precum și obligația de a dovedi că interesul lor este personal și direct, născut și actual prin care urmăresc un folos practic judiciar ca titulari ai dreptului de recurs. Or, modalitatea prin care s-a statuat asupra calității de titular al dreptului al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în conformitate cu dispozițiile art. 64 C. proc. civ., precum și soluția (de admitere) dată acțiunii reclamantelor în contradictoriu cu intervenientul forțat ca efect al cererii de arătare a titularului dreptului, formulată de Direcția pentru Sport Dolj, nu are vreo consecință directă asupra drepturilor și intereselor legitime ale recurenților Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova. Din perspectiva formulării acestei critici, condiția ce vizează ca interesul să fie direct și personal nu este îndeplinită atât timp cât atacarea soluției de admitere a acțiunii în contradictoriu cu intervenientul forțat vizează o altă parte litigantă, respectiv Statul Român, singurul în măsură să justifice un atare interes și care însă (în recursul declarat) nu a formulat critici de nelegalitate sub acest considerent. Atacarea soluției care vizează o altă parte litigantă nu are vreo consecință asupra drepturilor și intereselor legitime ale recurenților Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova pentru a le justifica un interes personal și direct în formularea unor critici de nelegalitate care să conducă la reformarea soluției atacate.

Sub aceeași argumentație juridică va fi înlăturată și critica pârâților Municipiul Craiova și a Primarului Municipiului Craiova care vizează soluția instanței de apel în privința capătului de cerere referitor la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului litigios, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile necesare justificării interesului pârâților în atacarea acestei dispoziții. Astfel, prin Decizia civilă nr. 45 din 20 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au fost admise cererile de apel formulate de Municipiul Craiova - Primarul Municipiului Craiova și Statul Român, instanța de apel dispunând schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 281/2012 a Tribunalului Dolj, în sensul respingerii capătului de cerere formulat de reclamante având ca obiect obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului litigios și, drept efect, a fost înlăturată dispoziția referitoare la obligarea pârâtului Municipiul Craiova la plata către reclamante a sumei de 954.600 RON și a pârâtului Statul Român la plata sumei de 82.080 RON. Or, în contextul în care pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova nu au fost obligați către reclamante la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului, Înalta Curte constată că dispoziția instanței de apel, de respingere a cererii, nu cauzează vreo consecință negativă asupra patrimoniului pârâților, situație în care interesul acestora în formularea unui atare motiv de recurs nu este justificat.

Cât privește susținerea referitoare la asimilarea greșită a unității administrative a Municipiului Craiova cu instituția consiliului local, critica nu este fondată și nu face aplicabil cazul de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Municipiul Craiova este, potrivit Legii nr. 215/2000, titularul drepturilor și obligațiilor ce derivă din administrarea bunurilor care aparțin domeniului public sau privat al unității administrativ-teritoriale, inclusiv a imobilelor din speță care ocupă (în parte) terenul care constituie obiectul obligației de executare a hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare. Verificările întreprinse și probatoriul administrat, în rejudecare, au condus la identificarea construcțiilor care prezintă o structură permanentă aflate pe terenul litigios, instanța clarificând judicios regimul lor juridic, respectiv al bunurilor incluse în categoria celor care fac parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, circumstanță în raport cu care a fost reținută corect calitatea procesuală pasivă a Municipiului Craiova, în privința căreia acțiunea a fost admisă, dar respinsă (pentru lipsa calității procesuale pasive) în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Craiova, în considerarea atribuțiilor diferite ce revin celor două instituții juridice în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 215/2000.

Pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova au susținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun prin raportare la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, motivat de faptul că reclamantele au uzat de calea prevăzută de legea specială, fiindu-le emisă Dispoziția nr. 5767/2003 a Primarului Municipiului Craiova. Critica formulată nu este întemeiată raportat la cadrul procesul și limitele rejudecării configurate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia de casare nr. 286/2010 a Curții de Apel Craiova, dar și a împrejurării că imobilul reclamantelor nu poate face obiectul de reglementare a respectivului act normativ, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 exista deja pronunțată o hotărâre judecătorească de retrocedare a bunului în favoarea reclamantelor, context în care decizia în interesul legii evocată de recurenți nu este aplicabilă. Reclamantele sunt titularele unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, iar Decizia în interesul legii nr. 33/2008 (la care fac referire recurenții) statuează asupra admisibilității acțiunii în revendicare a bunurilor imobile preluate abuziv de stat promovată de foștii proprietari după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, punând în discuție raportul dintre legea specială și legea generală. În speță, reclamantele sunt titularele unui drept de proprietate recunoscut după anul 1994, când România a aderat la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acțiunea în revendicare, finalizată prin Sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova, a fost promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantele aflându-se în posesia unei hotărâri definitive și irevocabile prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 4.000 mp din care face parte și terenul din litigiu, ce le conferă în patrimoniu un bun în sensul Convenției europene, aflat sub protecția art. 1 din Primul protocol.

S-a invocat de pârâții Municipiul Craiova și Primarul Municipiului Craiova ca motiv de nelegalitate a hotărârii atacate încălcarea regulii unanimității în acțiunea în revendicare întrucât nu ar fi fost promovată de toți moștenitorii autorului căruia i s-a recunoscut dreptul de proprietate. Critica însă nu poate să vizeze decât soluția în urma căreia pârâții au fost obligați către reclamante, ca efect al admiterii cererilor acestora privind plata contravalorii terenului în suprafață de 2.150 mp. Or, regula unanimității era recunoscută de doctrină și practica judiciară anterioară Codului civil din 2009 doar în privința acțiunilor în revendicare, nu și a cererilor în pretenții astfel cum este cea admisă în cauză, prin care instanța a dispus obligarea pârâților la plata unor sume de bani care înlocuiește un bun care face obiectul unei obligații imposibil de executat. De altfel, regula este înlăturată de art. 643 din noul C. civ. a căror dispoziții sunt de imediată aplicare, astfel cum se stipulează prin art. 63 din Legea nr. 71/2011, normă legală ce constituie o excepție de la principiul tempus regit actum, ceea ce confirmă faptul că anumite norme din noua reglementare sunt de imediată aplicare, în sensul aplicării lor și proceselor declanșate anterior intrării în vigoare a actului normativ menționat în cazul în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării sale în vigoare, astfel cum este și cazul de față.

În ceea ce privește susținerea referitoare la reținerea greșită a temeiului juridic al acțiunii fundamentat pe art. 1073 C. civ., critica nu poate fi primită. Raportat la fundamentul pretențiilor reclamantelor constând în solicitarea executării prin echivalent a obligației de predare a bunului ce nu mai este posibilă, instanța de apel în considerentele deciziei a apreciat asupra reținerii greșite a dispozițiilor art. 1073 C. civ., deficiență care a înțeles să o suplinească în cuprinsul considerentelor care au argumentat decizia pronunțată în sensul trimiterii la prevederile înscrise în art. 572 și 574 C. proc. civ., care reglementează o procedură specială derulată în faza execuțională. Cu toate acestea, cadrul procesual și temeiul de drept al demersului judiciar întreprins de reclamante pe calea dreptului comun, calificat cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual, are aceeași finalitate cu cea a procedurii execuționale la care face referire instanța de apel, opțiune care nu este de natură să afecteze drepturile procesuale ale recurenților și nici să justifice aplicarea vreunei sancțiuni procedurale în lipsa unui prejudiciu, atât timp cât aceștia rămân obligați la plata prin echivalent bănesc a bunului care s-a dovedit a fi imposibil de restituit, astfel cum s-a dispus prin Sentința civilă nr. 6888/2000 a Judecătoriei Craiova. Mai mult chiar, indicarea greșită ori lipsa temeiului de drept al acțiunii din perspectiva cerințelor înscrise în art. 112 pct. 4 C. proc. civ. nu afectează valabilitatea cererii, deoarece această mențiune nu este obligatorie. Fundamentul pretențiilor formulate în cererea de chemare în judecată presupune prezentarea situației de fapt, fără a fi obligatorie indicarea textelor de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretențiile deoarece încadrarea juridică constituie atributul instanței, operațiune care se realizează în funcție de obiectul și motivele de fapt prezentate în cerere, reprezentând un act de judecată.

În privința criticilor comune învederate prin cererile de recurs formulate de Primarul Municipiului Craiova, Municipiul Craiova și Statul Român referitoare la modalitatea și procedura de evaluare a terenului realizată prin raportul de expertiză, Înalta Curte va reține că susținerile vizează aspecte de fapt și apreciere a probelor care nu se circumscriu unor motive de nelegalitate, ci unor critici netemeinice a deciziei recurate. Recurenții reiau susținerile formulate și în apel privitoare la criteriile de evaluare ce au fost avute în vedere de expert, exprimându-și nemulțumirea asupra neuzitării unor metode de determinare a valorii de circulație a terenului care să aibă în vedere acei parametri apreciați oportuni care vizează destinația imobilului, utilitatea acestuia și randamentul exploatării lui, fiind apreciate greșit criteriile reținute de expert care se referă la amplasarea terenului în zonă și compararea acestuia cu o serie de proprietăți limitrofe ce prezintă caracteristici asemănătoare. Or, aceste nemulțumiri ale pârâților nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs întrucât nu reprezintă neregularități procedurale în admiterea și administrarea probei, ci aspecte de netemeinicie care implică reevaluarea situației de fapt, care se plasează în afara cazurilor de nelegalitate înscrise strict în art. 304 C. proc. civ., în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar în recurs.

Pârâtul Statul Român a criticat hotărârea atacată și sub aspectul dispoziției care vizează obligarea sa la plata contravalorii terenului în suprafață de 190 mp. Susținerea nu poate fi primită. În conformitate cu îndrumările obligatorii ale Deciziei de casare nr. 286/2000 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, instanța de rejudecare a administrat probe în scopul clarificării regimului juridic al construcțiilor și al amenajărilor existente pe terenul litigios în suprafață de 2.350 mp, fiind întreprinse verificări și în privința determinării opțiunilor economice între ridicarea construcțiilor sau restituirea terenului prin echivalent bănesc. În acest context, situația de fapt corect determinată de instanța de fond, confirmată în apel, relevă împrejurarea că terenul în privința căruia reclamantele dețin hotărârea judecătorească irevocabilă de restituire este ocupat de stadionul Ion Oblemenco, cu elementele adiacente, care constituie un obiectiv de utilitate publică, imobil care are o structură permanentă, fără posibilitate de ridicare, terenul fiind afectat și de o platformă betonată în suprafață de 190 mp aflată în proprietatea publică a statului în conformitate cu H.G. nr. 2060/2004 al cărui regim juridic s-a menținut pe parcursul timpului, recurentul neadministrând alte dovezi contrare.

Statul Român a invocat ca motiv de nelegalitate a hotărârii recurate și aspectul referitor la reținerea greșită a condițiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, ca fundament al obligării sale la plata contravalorii suprafeței de 190 mp. Susținerea nu poate fi primită, întrucât este lipsită de relevanță atât timp cât instanța nu a reținut această formă de răspundere ca fundament juridic al admiterii cererii reclamantelor, ce s-a axat pe imposibilitatea executării integrale a obligației rezultate din titlul executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 6888/2000 pronunțată în acțiunea în revendicare. Ipoteza confirmată în cauză a avut drept consecință transformarea în echivalent bănesc a obligației impuse Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, de a restitui o anumită suprafață de teren, critica fiind astfel neîntemeiată din perspectiva motivului invocat.

Decizia instanței de apel este legală și sub aspectul modului de soluționare a cererii privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Critica Statului Român invocată sub aspectul obligării sale greșite la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 563 RON nu poate fi primită întrucât cererea a fost soluționată cu aplicarea judicioasă a dispozițiilor legale. Raportul juridic litigios nu antrenează obligații solidare, context în care instanța de prim control judiciar a stabilit corect, conform art. 277 C. proc. civ., în sarcina fiecărui pârât, potrivit argumentației prezentate, obligația de plată a cheltuielilor de judecată proporțional cu partea de culpă procesuală reținută în sarcina fiecăruia, ca aplicare a principului înscris în art. 274 C. proc. civ. În ceea ce privește imposibilitatea prevalării de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., susținerea pârâtei este neîntemeiată întrucât pe de o parte instanța de fond a determinat cuantumul tuturor cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul tuturor fazelor procesuale anterior derulate, iar pe de altă parte se constată că la termenul de judecată din 16 noiembrie 2012, când au avut loc dezbaterile în fond la tribunal, reprezentantul Statului Român nu a fost prezent la ședința de judecată pentru a se prevala de norma legală invocată.

Decizia instanței de apel a fost recurată de reclamantele N.E.R.M. și Ș.L. sub aspectul soluției de respingere a capătului de cerere referitor la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii trei ani calculați anterior introducerii acțiunii. Critica este neîntemeiată și nu face aplicabil cazul de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Premisa de analiză a pretențiilor reclamantelor ce vizează plata contravalorii lipsei de folosință a terenului reclamă verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza în care debitorul obligației nu își execută obligația cu vinovăție sau fără justificare, situație care implică ideea de culpă în neexecutarea obligației. În cauză însă, raționamentul judiciar expus de instanța de apel în justificarea soluției de respingere a pretențiilor a pierdut din vedere că acordarea despăgubirilor solicitate nu poate fi realizată decât prin prisma îndeplinirii condiției care impune existența unei fapte ilicite imputabile debitorilor obligației.

Condiția premisă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților nu este îndeplinită în circumstanțele particulare ale cauzei, întrucât numai întârzierea sau neexecutarea nejustificată a obligației acestora ar putea avea natura unei fapte ilicite, săvârșită cu vinovăție.

Reclamantele au invocat în justificarea acțiunii imposibilitatea executării în natură a obligației rezultate din hotărârea judecătorească prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate argumentând că terenul litigios nu este liber, ci este ocupat de Stadionul Ion Oblemenco cu elementele adiacente, fiind un obiectiv de investiție de interes public, astfel cum s-a dovedit în cauză. Caracterul permanent și afectațiunea specială a imobilelor a generat imposibilitatea ridicării construcțiilor și amenajărilor adiacente de pe terenul litigios, imposibilitate recunoscută chiar de reclamante care au solicitat și obținut executarea prin echivalent. În circumstanțele relevate de poziționarea terenului și afectațiunea specială dată acestuia de baza sportivă construită pe teren nu poate fi reținută culpa debitorilor obligației rezultate din titlul executoriu. Prin urmare, neexecutarea obligației impuse Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiului Craiova prin hotărârea judecătorească irevocabilă nu poate fi imputabilă acestora întrucât imposibilitatea a fost generată de o cauză exterioară acestora, care înlătură caracterul ilicit al faptei, context în care răspunderea pârâților nu poate fi antrenată. În același timp, sub aspectul analizării condiției referitoare la vinovăție, ca element distinct al răspunderii civile delictuale, împrejurările concrete relevate deja în legătură cu caracterul ilicit al faptei conduc la concluzia neîntrunirii și a acestei condiții.

Circumstanțele concrete care au determinat imposibilitatea executării în natură a obligației stabilite în sarcina pârâților îmbracă forma cazului fortuit conform definiției pe care art. 1082 C. civ. o dă acestei cauze exoneratoare de răspundere pentru neexecutarea obligației sau întârzierea executării, iar în absența unei fapte ilicite imputabile debitorilor obligației, nu poate fi reținută nici întrunirea condiției privind legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. În consecință, nefiind îndeplinite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, pentru considerentele expuse care suplinesc motivarea instanței de apel, Înalta Curte va înlătura criticile formulate de reclamante și va constata justețea soluției prin care au fost respinse pretențiile acestora privind obligarea pârâților Statul Român și Municipiul Craiova la plata lipsei de folosință a terenului litigios.

În privința motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 6, 7, și 8 C. proc. civ. indicate în memoriul de recurs al pârâților și al intervenientului forțat, Înalta Curte reține că textele au fost indicate doar formal, fără posibilitate de analiză întrucât nu au fost dezvoltate critici care să permită încadrarea acestora în motivele de nelegalitate invocate, controlul judiciar fiind realizat doar din perspectiva cazurilor deja analizate.

În consecință, pentru considerentele expuse, care complinesc considerentele instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Primarul Municipiului Craiova, reclamanții N.E.R.M. și Ș.L. și pârâții Municipiul Craiova, prin primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Dolj împotriva Deciziei civile nr. 45 din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Primarul Municipiului Craiova, de reclamanții N.E.R.M. și Ș.L. și de pârâții Municipiul Craiova, prin primar, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Dolj împotriva Deciziei civile nr. 45 din 20 iunie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 februarie 2014.

Procesat de GGC - AZ