Restitution of expropriated property in privatized assets versus nullity of share sale contracts under Law No. 10/2001

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita sub nr. 2085 din 21 mai 2002, reclamanții S.A. și S.F.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Odorheiu Secuiesc, Prefectura Județului Harghita, SC I. SA Odorheiu Secuiesc, SC C. Harghita SA Miercurea Ciuc și Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului București ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, restituirea în natură a imobilului intravilan, casă de locuit, situată în municipiul Odorheiu Secuiesc, cu teren aferent în suprafață de 1.388 m.p., radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român și întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului descris în favoarea reclamanților, iar, în subsidiar, să se stabilească măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite, ce se vor determina pe bază de raport de expertiză, pentru cazul imposibilității asigurării restituirii în natură.

Prin precizarea formulată în cursul procesului, reclamanții au solicitat și constatarea nulității absolute a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA și SC I. SA prin care imobilul în litigiu a fost constituit aport în natură de către SC C. Harghita SA în patrimoniul SC I. SA, precum și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000, încheiate între Fondul Proprietății de Stat și Asociația P.C. Harghita, Miercurea Ciuc.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul notificat a constituit proprietatea comună a antecesorilor lor, numiții S.F., decedat la data de 04 ianuarie 1994, și S.M., decedată la data de 17 octombrie 2001, fiind preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950. Deși au notificat în condițiile Legii nr. 10/2001 pe pârâți, solicitând restituirea imobilului, niciunul dintre aceștia nu a răspuns la notificare.

Reclamanții au mai precizat că au încercat pe diverse căi redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, fie în 1994, introducând o acțiune în revendicare ce a fost admisă în primă instanță (prin sentința civilă nr. 1866 din 16 decembrie 1994 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc), dar care a fost respinsă irevocabil prin decizia nr. 440/R/1998 a Curții de Apel Târgu Mureș, fie pe calea Legii nr. 112/1995, în baza căreia a fost emisă decizia nr. 599 din 23 noiembrie 2000 a Comisiei județene Miercurea Ciuc de aplicare a acestei legi, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului.

Prin sentința civilă nr. 612 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului Harghita a fost admisă în parte acțiunea reclamanților, s-a stabilit dreptul acestora la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în municipiul Odorheiu Secuiesc, compus din casă de locuit și teren aferent în suprafață de 1.388 m.p., și a fost obligată Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului să emită decizie sau dispoziție motivată care să cuprindă măsura reparatorie prin echivalent pentru acest imobil, evaluat la 2.589.301.000 ROL, conform expertizei M.L. Prin aceeași sentință a fost respinsă acțiunea reclamanților îndreptată împotriva pârâților Primăria Odorheiu Secuiesc, SC C. Harghita SA Miercurea Ciuc și SC I. SA, fiind obligată pârâta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 11.248.300 ROL.

Pronunțându-se în acest sens, prima instanță a avut în vedere că imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamanților, de la care a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, preluarea fiind una cu titlu valabil, în sensul H.G. nr. 498/2003, pct. 2.1, întrucât reclamanții nu au invocat încălcarea vreunei condiții de aplicare a acestui act normativ.

Față de această împrejurare, s-a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, arătându-se că, actual, imobilul se află evidențiat în patrimoniul SC I. SA, caz în care măsurile reparatorii se pot stabili doar în echivalent, putând consta în bunuri ori servicii, acțiuni tranzacționate pe piața de capital ori titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, nu însă și echivalentul bănesc al imobilului, după cum s-a solicitat în subsidiar de către reclamanți.

Întrucât din documentele depuse la dosar a rezultat indubitabil că atât SC I. SA, cât și SC C. Harghita SA s-au privatizat, s-a apreciat că are calitate de entitate învestită legal cu soluționarea notificării Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, apreciindu-se ca neîntemeiată acțiunea introdusă împotriva celorlalți pârâți.

Apelul declarat de reclamanți și pârâta Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 153/A din 30 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, reținându-se că soluția adoptată în cauză este conformă legii deoarece societățile comerciale chemate în judecată au capital privat, astfel că nu este întrunită condiția cerută de art. 20 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură fiind posibilă în acord cu acest text numai atunci când statul este acționar majoritar ori deținătorul unei cote de acțiuni echivalente cu valoarea imobilului solicitat.

Cum preluarea imobilului a fost una cu titlu valabil, în cauză devin incidente prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului fiind obligată la emiterea dispoziției pentru acordarea măsurilor reparatorii către reclamanți, aceasta întrucât, contrar susținerilor apelantei-pârâte, reclamanții au dovedit dreptul de proprietate al antecesorilor săi cu copia cărții funciare, iar calitatea lor de succesori, cu actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosar.

Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 3270 din 29 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința casării acesteia, dar și a sentinței nr. 612 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului Harghita și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Pronunțând această decizie, instanța de recurs a avut în vedere, în primul rând, aspectul că instanțele de fond au dezlegat greșit problema prealabilă legată de calificarea titlului de preluare a imobilului de către stat. Făcând aplicare dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și trimițând la dispozițiile art. 8 din Constituția din 1948 și la cele ale art. 480-481 C. civ., s-a apreciat că Decretul 92/1950 nu poate fi considerat un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietății imobilului, astfel că, în mod contrar celor reținute de instanțele de fond, s-a considerat că trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea tuturor acestor dispoziții legale, conferind caracter abuziv măsurii de naționalizare. Titlul statului, emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanță că autorul reclamanților avea în proprietate un număr de 19 apartamente, întrucât Constituția în vigoare la acea dată proteguia și garanta proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire, indiferent de întinderea ei.

Observând susținerile reclamanților din petițiile depuse în dosarul primei instanțe la datele de 02 octombrie 2002 și 05 februarie 2003, dar și apărările formulate în cauză de cele două societăți comerciale pârâte, instanța de recurs a constatat că instanțele de fond nu au analizat și nu s-au pronunțat asupra legalității modului în care pârâtele au încheiat actele de privatizare cu referire la nemișcătorul revendicat și nici dacă au fost de rea credință, în sensul că societățile ar fi cunoscut încă din 1994 situația tabulară a bunului și faptul că statul era doar un proprietar aparent ori faptul că reclamanții invocau, mai înainte de privatizare, o pretenție legitimă de proprietate asupra bunului.

S-a reținut că instanțele au refuzat analizarea condițiilor și modalităților în care societățile pârâte au devenit proprietarele bunului pentru argumentul greșit că obiectul contractelor nu îl constituie activele imobiliare ale societății, ci dreptul de proprietate incorporală asupra unei părți din capitalul social deținut de stat. Soluția este greșită întrucât art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu conține o asemenea distincție, iar societățile pârâte invocă o pretenție de proprietate asupra bunului în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni.

În urma rejudecării cauzei, Tribunalul Harghita a pronunțat sentința civilă nr. 266 din 12 februarie 2008 prin care a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului vizând prescripția dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de privatizare a pârâtei SC C. Harghita SA și lipsa de interes a reclamanților, a admis în parte acțiunea, a stabilit dreptul reclamanților la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilului situat în municipiul Odorheiu Secuiesc, compus din casă de locuit și teren aferent în suprafață de 1.388 m.p., imobil evidențiat în patrimoniul SC I. SA, și a fost obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca, în temeiul art. 29 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, modificată, să emită decizie motivată cu propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest imobil, evaluat la 258.930,10 RON, conform expertizei M.L. A fost respins capătul de cerere vizând restituirea în natură și, de asemenea, au fost respinse capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA și SC I. SA, și a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999, încheiat între Fondul Proprietății de Stat și Asociația P.C. Harghita Miercurea Ciuc. A mai fost respinsă acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Odorheiu Secuiesc, SC C. Harghita SA și SC I. SA, fiind obligată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților, în cuantum de 1.124,83 RON.

Prima instanța a avut în vedere, în pronunțarea acestei sentințe, faptul că după naționalizare și până în anul 1978, imobilul litigios s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne, care l-a transmis în administrarea Județului Harghita - prin Comitetul Executiv al Consiliului Popular, în baza Ordinului nr. 1473 din 30 octombrie 1978. Acesta din urmă l-a transmis în administrarea I.C.M.S. Harghita (predecesoarea SC C. Harghita SA) prin decizia nr. 81 din 12 martie 1979.

SC C. Harghita SA s-a înființat în urma reorganizării ca societate comercială, în baza Legii 15/1990, iar în baza art. 20 a devenit proprietara bunurilor din patrimoniul său, inclusiv asupra celor ce formează obiectul litigiului. SC C. Harghtia SA a constituit ca aport la înființarea SC I. SA chiar bunul imobil solicitat la restituire, în temeiul procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993. În anul 1999, ambele societăți pârâte au fost privatizate integral.

Excepția lipsei de interes a reclamanților în invocarea nulității absolute a acestui proces-verbal și a contractelor de privatizare a societăților este neîntemeiată deoarece, conform art. 2 din Decretul 167/1958, nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată. Din aceeași împrejurare, s-a apreciat că acțiunea este una imprescriptibilă.

Capetele de cerere în cauză au fost însă apreciate ca neîntemeiate deoarece actele atacate au fost încheiate cu respectarea tuturor prevederilor legale, cu referire specială la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999, reținându-se că reclamanții nu au invocat nici un motiv întemeiat pentru care să se poată reține nulitatea sa absolută.

S-a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, întrucât bunul vizat de reclamanți se află evidențiat în patrimoniul unei societăți privatizate, aceștia având dreptul, ca persoane îndreptățite, la despăgubiri în condițiile legii speciale, corespunzător valorii de piață a imobilului solicitat.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 65/A din 11 septembrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, pe care a desființat-o, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

De această dată, instanța de apel a reținut că judecătorul fondului a făcut o cercetare a pricinii, nesocotind îndrumările din decizia de casare a instanței de recurs nr. 3270/2006, prin care s-a stabilit obligația instanțelor de fond de a cerceta condițiile și modalitățile în care societățile pârâte au devenit proprietare ale imobilului revendicat, dacă acestea au fost de bună credință, având în vedere demersurile efectuate de reclamanți încă din anul 1994 și pretenția de proprietate pe care o afirmau. S-a avut în vedere, așadar, nesocotirea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., inclusiv întrucât în mod culpabil prima instanță, în rejudecare, a omis să se pronunțe și asupra legalității contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 13 iulie 2000, cu toate că și acesta fusese contestat prin acțiunea reclamanților.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. Harghita SA, recurs ce a fost admis prin decizia civilă nr. 9005 din 05 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecarea apelului pârâtei la Curtea de Apel Târgu Mureș, reținându-se că în mod greșit instanța de apel a făcut aplicare în cauză dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. față de motivele imputabile reținute, prin modul în care a efectuat judecat de fond, prima instanță nesituându-se nici ipoteza în care a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, nici în aceea în care judecata a avut loc în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Rejudecând pricina în apel, Curtea de Apel Târgu Mureș a pronunțat decizia civilă nr. 23/A din 02 februarie 2011 prin care a admis apelurile declarate de reclamanți și pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr. 266 din 12 februarie 2008 a Tribunalului Harghita, a anulat în tot sentința atacată și, rejudecând în fond, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel în soluționarea petitelor având ca obiect constatarea nulității absolute a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 și a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000, a disjuns judecata acestora și le-a trimis spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului Harghita, secția comercială, iar în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecata acțiunii reclamanților, în privința restului capetelor de cerere, până la soluționarea irevocabilă a petitelor de cerere disjunse.

Soluția adoptată a avut la bază excepția necompetenței materiale a instanței civile în soluționarea capetelor de cerere vizând constatarea nulității absolute a actelor de privatizare a celor două societăți pârâte și a actului de constituire a unui bun imobil ca aport la înființarea unei societăți comerciale, excepție ce a fost invocată din oficiu de către instanța de apel în considerarea naturii actelor a căror legalitate este contestată și a calității părților, dar și a faptului că pronunțarea unei hotărâri de către o instanță necompetentă constituie un caz de nulitate a hotărârii, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Apreciind că restituirea în natură a imobilului solicitat de reclamanți nu este posibilă câtă vreme, pe cale de judecată nu sunt desființate actele juridice contestate, Curtea de Apel a dispus suspendarea judecării restului cererii reclamanților până la soluționarea irevocabilă a capetelor de cerere disjunse, de către instanțele comerciale.

Recursurile declarate împotriva acestei decizii de către reclamanți și de către pârâta SC C.I. SA (fostă SC C. Harghita SA) au fost admise prin decizia civilă nr. 1335 din 24 februarie 2012 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Referindu-se la plenitudinea de jurisdicție a instanței învestite conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care se referă la competența acestei instanțe de a hotărî inclusiv asupra nulității actelor de înstrăinare a imobilului notificat și care este dată și de decizia nr 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Jutiție, instanța de recurs a stabilit că instanța astfel învestită trebuie să judece nu numai anularea dispoziției emisă în soluționarea notificării sau refuzul de soluționare a notificării, ci și toate cererile care au legătură cu Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a arătat că acțiunile în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare sunt obligatorii numai în situația în care obiectul actului juridic l-a constituit bunul imobil litigios, nu și atunci când obiectul vânzării l-a reprezentat o parte sau tot din acțiunile pe care statul le-a deținut la unitatea învestită cu soluționarea notificării, cererea de restituire în natură urmând a fi analizată în raport de prevederile art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001 este una de vocație generală, aplicându-se atât persoanelor fizice, cât și celor juridice implicate în restituirea bunurilor, faptul că în proces sunt chemate și societăți comerciale care au deținut sau dețin bunuri ce intră în sfera de aplicare a acestei legii, nefiind de natură a schimba caracterul civil al litigiului.

Rejudecând apelurile declarate, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 9/A din 13 martie 2013 prin care a respins ca neîntemeiate excepțiile invocate de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului vizând prescripția dreptului la acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de privatizare a pârâtei SC C. Harghita SA și lipsa de interes a reclamanților în formularea acestor capete de cerere, a admis în parte acțiunea, a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA și SC I. SA, și nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000, a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanților, a imobilului situat în municipiul Odorheiu Secuiesc, județul Harghita, cu teren aferent în suprafață de 1.388 m.p., imobile evidențiate în patrimoniul SC I. SA, și a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român asupra acestui imobil și întabularea dreptului de proprietate al reclamanților.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că prin actele depuse la dosarul de fond s-a probat că reclamanții sunt moștenitorii foștilor proprietari tabulari ai imobilului notificat, ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

După naționalizare și până în anul 1978 imobilul s-a aflat în administrarea Ministerului de Interne, care, prin Ordinul nr. 1473 din 30 octombrie 1978 l-a transmis în administrarea Comitetului Executiv al Consiliului Popular Județean Harghita, care, la rândul lui, prin decizia nr. 81 din 12 martie 1979 l-a transmis în administrarea I.C.M.S. Harghita, predecesoarea SC C. Harghita SA Miercurea Ciuc.

Această din urmă societate s-a înființat în urma reorganizării ca societate comercială conform Legii nr. 15/1990. În baza art. 20 din această lege, SC C. Harghita SA a devenit proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său, inclusiv asupra celor care formează obiectul prezentului litigiu. Ulterior SC C. Harghita SA a adus aceste imobile aport la înființarea SC I. SA, preluarea efectivă a imobilelor a avut loc în anul 1993, așa cum rezultă din procesul-verbal întocmit în acest sens.

În anul 1999 atât SC C. Harghita SA, cât și SC I. SA s-au privatizat, privatizarea societăților comerciale s-a realizat prin transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor sau părților sociale aparținând statului, iar nu asupra bunurilor, inclusiv a imobilelor aflate în patrimoniul lor.

Întrucât reclamanții au invocat nulitatea absolută a contractelor de privatizare a celor două societăți pârâte, acțiunea lor este una imprescriptibilă. Deoarece reclamanții urmăresc dobândirea în proprietate a unui bun imobil care este proprietatea societății privatizate, aceștia au interes în promovarea precizării de acțiune, prin care au invocat constatarea nulității absolute a procesului-verbal nr. X/1993 și a celor două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni.

La data încheierii actelor a căror nulitate absolută s-a invocat, bunul era revendicat în justiție de către reclamanți, fiind un „bun litigios”, astfel că pârâtele nu au dobândit legal dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Contrar celor reținute anterior de instanțele de judecată care au judecat prezenta cauză în diverse faze procesuale (primă instanță, apel, rejudecare după casare etc.), instanța de apel a apreciat că trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale în vigoare, conferind un caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil.

Reținând că societățile comerciale au încheiat actele, a căror nulitate absolută se invocă, cunoscând încă din anul 1994 situația tabulară a imobilului, faptul că statul era doar un proprietar aparent, că reclamanții încă înainte de încheierea actelor de privatizare au înaintat în instanță o acțiune în revendicarea imobilului și apoi au uzat de procedurile instituite prin legile speciale, invocând o pretenție legitimă de proprietate asupra bunului în litigiu și că, în pofida acestor realități, au continuat procesul de privatizare, instanța de apel a apreciat că reaua lor credință este evidentă.

Pentru aceste motive, s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, încheiat între pârâtele SC C. Harghita SA și SC I. SA, prin care imobilul în litigiu a fost adus ca aport în natură la constituirea SC I. SA, ca și nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000, ce au stat la baza privatizării celor două societăți.

Pe cale de consecință, s-a dispus și restituirea în natură, în favoarea reclamanților, a imobilului în litigiu, radierea dreptului din cartea funciară a dreptului de proprietate al Statului Român asupra acestui imobil și întabularea dreptului de proprietate al reclamanților .

Împotriva deciziei instanței de apel, în termen legal, au declarat recurs pârâții Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și SC C.I. SA Miercurea Ciuc.

1. Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii față de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și menținerea ca legale a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000.

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au fost invocate următoarele critici de recurs:

- În mod greșit instanța de apel a respins excepția inadmisibilității cererii privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, având în vedere temeiul de drept invocat de reclamanți, Legea nr. 10/2001, și faptul că aceste contracte au avut ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra pachetelor de acțiuni deținute de stat la SC C. Harghita SA. Aceste contracte nu au avut ca obiect bunul imobil notificat.

Contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale supuse privatizării nu intră sub incidența art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, deoarece obiectul acestora nu îl constituie activele din patrimoniul societății, ci cota parte din capitalul social deținută de stat la aceste societăți comerciale.

Ca bunuri incorporale, acțiunile nu conferă acționarului un drept asupra bunurilor corporale din patrimoniul societății, iar acționarii nu sunt proprietarii bunurilor din patrimoniul societății comerciale.

- În mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie legitim, personal, născut și actual. Recurenta consideră că reclamanții nu justifică un atare interes deoarece, în situația anulării contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni, consecința este aceea că acțiunile ce au făcut obiectul contractelor reintră în patrimoniul vânzătorului Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, în virtutea principiului efectelor nulității - repunerea în situația anterioară - iar o astfel de soluție nu ar produce nici un efect în patrimoniul intimaților-reclamanți deoarece contractul nu a avut ca obiect transmisiunea de active (bunuri din patrimoniul societății comerciale, printre care și imobilul în litigiu), ci exclusiv acțiuni, care sunt valori imobiliare emise de societățile comerciale.

- Intimații-reclamanți nu au nici calitatea procesuală de a solicita anularea contractului de privatizare întrucât aceștia nu sunt părți în contract, ci au calitatea de terți.

- În mod greșit au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni întrucât Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu a avut calitatea de proprietară a bunurilor din patrimoniul SC C. Harghita SA. Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, inițial, capitalul social al societăților comerciale constituite în baza art. 17 din același act normativ, este deținut integral de Statul Român sub forma de acțiuni sau părți sociale.

Conform art. 15 alin. (2) „bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.”

Nici măcar Statul Român nu a avut, după data constituirii societății comerciale în condițiile Legii nr. 15/1990, calitatea de proprietar al bunurilor mobile și imobile din patrimoniul acesteia, ele trecând prin chiar efectul legii în proprietatea societății, cu unele excepții, și anume bunurile dobândite cu alt titlu.

Or, legislația specială în materie de transmitere a acțiunilor de la stat către alte persoane este reprezentată de Legea nr. 58/1991 (în prezent abrogată), care a fost înlocuită cu mai multe reglementari, fiind în vigoare în prezent O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 și Legea nr. 137/2002, O.G. nr. 25/2002.

Conform prevederilor Legii nr. 31/1990, care stabilește atribuțiile acționarilor unei societăți comerciale, acționarii unei societăți nu au calitatea de proprietari ai bunurilor din patrimoniul societății, recurenta susținând că este necesar a se face distincția între patrimoniul societății comerciale și capitalul social al acesteia (fracționat în acțiuni).

Patrimoniului societăților comerciale este reprezentat de totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin societății, cuprinzând elemente concrete, respectiv bunurile mobile și imobile ale societății. Patrimoniul are o compoziție și o valoare variabilă, în funcție de activitatea societății, bunurile putând fi înstrăinate sau aduse în patrimoniul societății fără a se modifica valoarea nominală a acțiunilor (a capitalului social).

Capitalul social este expresia valorică a totalității aporturilor asociaților. Capitalul social nu are o existență reală, ci reprezintă o cifră convenită de asociați care este evidențiată în bilanțul societății la pasiv. De asemenea, capitalul social este fix pe toată durata societății, putând fi modificat numai în condițiile prevăzute de lege, prin modificarea actului constitutiv.

Acțiunile reprezintă valori mobiliare emise de o societate comercială și este necesar a se face distincția între acestea și activele societății care reprezintă bunuri sau ansambluri de bunuri ce fac parte din patrimoniul societății și de care poate dispune numai societatea comercială în cauză.

Trebuie avut în vedere că Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului nu a înstrăinat decât un procent total de 60,7955 din capitalul social al SC C. Harghita SA, iar instanța de apel omite să rețină cât anume se regăsește din imobilul notificat în procentele înstrăinate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Soluția instanței de apel creează și o imposibilitate sub aspectul punerii sale în executare. În ce privește condițiile de valabilitate ale contractelor, obiectul și cauza lor există, sunt licite, morale și acestea au fost încheiate în condițiile și în executarea legii, ele nu aduc nicio modificare în regimul juridic al bunurilor ce fac parte din patrimoniul societății comerciale.

Așadar, contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni au fost încheiate conform dispozițiilor legale în vigoare privitoare la actele juridice de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, iar în cauză nu s-a dovedit niciun motiv legal și temeinic pentru anularea acestora.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei și în lipsa sa, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

2. Prin recursul declarat de SC C.I. SA s-a solicitat casarea deciziei atacate și respingerea acțiunii intimaților reclamanți îndreptată împotriva societății recurente, ca și suspendarea executării hotărârii recurate, până la soluționarea recursului. În motivarea recursului său, societatea recurentă a invocat următoarele critici de recurs:

- În mod greșit a fost constatată nulitatea absolută a procesului- verbal de predare-primire nr. X/1993, încheiat între SC C. Harghita SA și SC I. SA (unitate ce s-a desprins din fostul I.C.M.S. Harghita și care s-a constituit cu capital mixt) prin care, imobilul din litigiu a fost predat, prin plasament de capital, la cea din urmă unitate.

În primul rând, plasamentul de capital realizat de SC C. Harghita SA datează din anul 1993, iar intimații-reclamanți au introdus acțiunea de revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 834/1994, la 13 mai 1994, inițial doar împotriva SC I. SA, iar la propunerea acestei societăți a fost introdusă în cauză și SC C. Harghita SA. Așadar, plasamentul de capital este anterior demersului în instanță al reclamanților, iar documentul constatator a fost încheiat cu respectarea legislației în vigoare la acea dată. Prin urmare, nu există nicio justificare legală a soluției instanței de apel, de anulare a acestui proces-verbal.

În al doilea rând, recurenta susține că procesul-verbal în cauză nici nu mai are nici un fel de legătură cu cauza deoarece la data de 04 februarie 2011, prin contractul rezolutoriu intervenit între ea și SC I. SA, a avut loc o răscumpărare a acțiunilor ce reprezentau valoarea imobilului în litigiu și, prin efectul acestui nou act juridic intervenit, a fost anulat procesul-verbal de predare-primire. Deși documentele care constatau intervenirea acestei răscumpărări, pe baza căreia bunul a fost predat SC C.I. SA de către SC I. SA, au fost depuse în dosarul instanței de apel încă din 05 noiembrie 2012, aceasta nu a ținut seama de ele, ceea ce dovedește că probele cauzei nu au fost cunoscute și nu au stat la baza pronunțării hotărârii recurate.

S-a făcut această răscumpărare în anul 2011 întrucât SC I. SA, la care s-a făcut plasamentul de capital în 1993, a avut de la început și capital privat și a fost nemulțumită de implicarea sa în această cauză.

- În mod nelegal a fost pronunțată constatarea nulității absolute a celor două contracte de privatizare a societății recurente.

Motivul principal pentru care instanța de apel a anulat aceste contracte a fost reaua-credință a societății la încheierea acestor documente, întrucât ar fi cunoscut încă din anul 1994 că Statul Român era „doar un proprietar aparent și că reclamanții, încă înainte de încheierea actelor de privatizare, au înaintat în instanță o acțiune de revendicare a imobilului și apoi au uzat de procedurile instituite prin legile speciale în pofida acestor realități, pârâtele au continuat procesul de privatizare, astfel reaua lor credință este evidentă”.

Recurenta critică aceste rețineri, afirmând că procesul intentat de intimații-reclamanți în anul 1994 a fost soluționat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă de respingere a cererii de revendicare, înainte de privatizarea societății. Litigiul pornit de familia S. a început la data de 13 mai 1994, la Judecătoria Odorheiu Secuiesc, făcând obiectul Dosarului nr. 834/1994 și s-a terminat la data de 21 mai 1998 când, prin decizia civilă nr. 440/R din 21 mai 1998, Curtea de Apel Târgu Mureș, în Dosarul nr. 1418/1997, a respins ca nefondat recursul reclamanților, hotărârea rămânând definitivă și irevocabilă.

Licitația pentru privatizare a avut loc la 15 aprilie 1999, când au și fost completate de societate declarațiile C2/C1, prin care a fost specificat faptul că nu există niciun proces pe rol în legătură cu patrimoniul aflat în evidența unității, deoarece acel proces se finalizase la 21 mai 1998, iar contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a fost încheiat la 23 aprilie 1999, deci după terminarea procesului de revendicare a imobilului (anul 1998). Este adevărat că intimații-reclamanți au mai introdus la data de 25 mai 1999 o contestație în anulare, care a fost soluționată de Curtea de Apel Târgu Mureș prin decizia nr. 707/R din 20 septembrie 1999, pronunțată în Dosarul nr. 530/1999/C, prin care le-a fost respinsă contestația, hotărârea însă era irevocabilă la data pronunțării.

Reaua-credință ar fi trebuit dovedită de reclamanți, în acord cu prevederile art. 1169 C. civ., dar deși nu a fost dovedită, instanța a luat-o ca pe un fapt dovedit, încălcând dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., potrivit cu care „buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință”.

La data privatizării din 1999, nu apăruse Legea nr. 10/2001 și nu se putea cunoaște că, prin această lege specială, se vor putea relua procesele anterioare și se va anula principiul puterii lucrului judecat.

Instanța de apel nu a ținut seama de faptul că, prin contractele de privatizare, a fost cumpărată de la fostul Fond al Proprietății de Stat doar ponderea de 54,47% din valoarea capitalului social, restul fiind compus din acțiuni ale persoanelor fizice.

Potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990, toate bunurile ce au format capitalul social al societății au devenit proprietatea acesteia, ca unitate cu capital de stat și la privatizare nici nu i s-ar fi permis să reducă valoarea capitalului social cu valoarea imobilelor din litigiu, din lipsa de motiv justificat pentru că nu mai era pe rol un proces de revendicare cu intimații-reclamanți. Ponderea imobilului din litigiu reprezintă 0,62% din capitalul social al societății. Niciun organ care a verificat, nu a constatat că privatizarea societății s-ar fi făcut ilegal.

În privința celui de-al doilea contract, încheiat în anul 2000, recurenta afirmă că prin acesta s-a plătit diferența de preț ce reprezenta valoarea terenurilor rezultată din reevaluare, pentru care au fost obținute de către societate titlurile de proprietate și acestea privesc alte incinte (decât cel din litigiu) din județul Harghita. De altfel, pentru terenul pe care se află construcțiile în litigiu nu a fost obținut de către societate titlul de proprietate, astfel că anularea celui de-al doilea contract de vânzare-cumpărare acțiuni s-a făcut în mod abuziv de către instanță, depășind obiectul cauzei.

- În mod nelegal instanța de apel reține, în motivarea deciziei recurate, că Decretul nr. 92/1950 nu ar fi constituit un mijloc legal de dobândire de către stat a proprietății imobilului, acesta fiind spiritul dispozițiilor legale ce au apărut în România după Revoluția din Decembrie 1989, însă motivul care a stat la baza naționalizării bunurilor predecesorilor reclamanților l-a constituit deținerea unui număr de 19 apartamente pe teritoriul județelor Harghita și Mureș, iar aplicarea acestei măsuri s-a făcut cu respectarea normelor juridice în vigoare la acea dată și în raport de prevederile Constituției de la aceea vreme, ceea ce înseamnă că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, antecesorii intimaților fiind considerați exploatatori.

- Măsura restituirii în natură a imobilului în litigiu, dispusă de către instanța de apel în favoarea reclamanților, încalcă dreptul de proprietate al celor 2.617 acționari care mai sunt în evidența societății, deoarece în valoarea acțiunilor lor se află și o parte din valoarea imobilelor a căror restituire în natură s-a dispus, astfel că, făcându-se dreptate intimaților-reclamanți, sunt nedreptățiți acești acționari.

Intimații-reclamanți pot fi despăgubiți prin stabilirea dreptului lor la măsurile reparatorii, cerere care a și fost formulată de aceștia în subsidiar în acțiunea introductiva de instanță, dându-se astfel eficiență dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, măsurile reparatorii în echivalent fiind propuse de către instituția publică care a efectuat privatizarea, actuala Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, fostul Fond al Proprietății de Stat, respectiv Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului.

Recurenta a solicitat judecarea recursului și în lipsa sa.

Recurenta a atașat recursului declarat copii ale precizărilor și concluziilor scrise din 05 noiembrie 2012 depuse în dosarul Curții de Apel Târgu Mureș, ale procesului-verbal și contractului rezolutoriu din 04 februarie 2011, o notă informativă asupra litigiului de revendicare intentat de intimații-reclamanți în anul 1994, însoțită de hotărârile judecătorești pronunțate, inclusiv a celei de respingere a contestației în anulare la decizia nr. 440/R din 21 mai 1998 a Curții de Apel Târgu Mureș, alte înscrisuri.

La 23 septembrie 2013, SC I. SA a depus la dosar un înscris prin care a adus la cunoștința instanței de recurs faptul încheierii cu SC C.I. SA a contractului rezolutoriu nr. Y/2011 și a procesului-verbal din 14 ianuarie 2011, prin care a procedat la remiterea aportului constând în construcțiile cu nr. de inventar 1, 185, 186, 235, 236, 237, prin reducerea acțiunilor deținute de SC C.I. SA la SC I. SA, motivat de imposibilitatea respectării dispozițiilor art. 65 din Legea nr. 31/1990 prin obținerea titlului de proprietate. Societatea a susținut că, din acest motiv, a pierdut calitatea de parte în proces și de aceea nu a mai declarat recurs împotriva hotărârii din apel. Pe baza acelorași elemente, a solicitat să se admită excepția lipsei calității sale procesuale în prezentul litigiu.

La 02 octombrie 2013, intimații-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta SC C.I. SA, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, întrucât actele contestate au fost încheiate în condițiile în care se știa că bunul era revendicat în fața Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, fiind unul litigios, ca și faptul că reclamanții au urmărit în mod continuu redobândirea imobilului.

Prin încheierea de ședință din 20 noiembrie 2013, Înalta Curte a respins cererea recurentei SC C.I. SA de suspendare a executării deciziei civile nr. 9/A din 13 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, pentru considerentele arătate în cuprinsul acesteia.

La data de 13 ianuarie 2014, recurenta SC C.I. SA a depus la dosar un răspuns la recursul declarat de recurenta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând admiterea acestuia, și un răspuns la întâmpinarea intimaților-reclamanți.

La termenul de judecată din 12 februarie 2014, instanța de recurs a încuviințat recurentei-pârâte SC C.I. SA, în condițiile art. 305 C. proc. civ., administrarea probei cu înscrisuri constând în Statutul Asociației P.C. Harghita și dovezi privitoare la înscrierea acestei asociații în registrul persoanelor fără scop patrimonial al Judecătoriei Miercurea Ciuc.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate sunt întemeiate în limitele ce se vor arăta prin cele ce urmează:

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a criticat soluția instanței de apel adoptată în privința cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000, invocându-se în esență, argumentul că acestea nu intrau în sfera de aplicare a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pentru argumente diferite, recurenta-pârâtă SC C.I. SA Miercurea Ciuc a criticat, la rândul său, atât soluția instanței de apel de constatare a nulității celor două acte de privatizare, dar și pe acelea vizând constatarea nulității procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, calificarea dată preluării realizată de stat ca fiind una fără titlu valabil și măsura adoptată, de restituire în natură în favoarea reclamanților a imobilului litigios.

Analiza tuturor acestor critici susținute de către recurente se va realiza pornindu-se de la dezlegările cu caracter obligatoriu, în virtutea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conținute în cea din urmă decizie de recurs pronunțată în cauză, respectiv nr. 1335 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a trasat suficient de clar cadrul legal al soluționării contestației formulate de reclamanți la refuzul implicit al pârâților de soluționare a notificării, cadru legal ce a fost determinat în raport de situația juridică și cea de fapt a imobilului a cărui restituire s-a solicitat în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, reamintind plenitudinea de jurisdicție a instanței învestite în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 cu soluționarea unei contestații la dispoziția emisă ori la refuzul de soluționare a notificării, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat totuși, prin decizia civilă nr. 1335 din 24 februarie 2012, că „acțiunile în constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare sunt obligatorii (în vederea asigurării accesului la măsura restituirii în natură) numai în situația în care obiectul actului juridic l-a constituit bunul imobil litigios, nu și atunci când obiectul vânzării a fost reprezentat de o parte sau tot din acțiunile pe care statul le-a deținut la unitatea învestită cu soluționarea notificării, cererea de restituire în natură urmând a fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001”.

Nesocotind aceste dezlegări de principiu ale cadrului legal în care avea să aibă loc rejudecarea cauzei după casare, în mod greșit instanța de rejudecare a procedat la soluționarea litigiului în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, reținând că toate actele contestate, așadar nediferențiat în raport de obiectul ori efectele produse de fiecare dintre acestea, sunt lovite de nulitate absolută pentru reaua-credință cu care cele două societăți pârâte au acționat, continuând procesul de privatizare, deși cunoșteau situația tabulară a imobilului încă din anul 1994, faptul că statul era doar un proprietar aparent și faptul că reclamanții invocau o pretenție legitimă de proprietate asupra bunului în litigiu.

În conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință”.

Aceste prevederi legale nu sunt incidente cazului dedus judecății întrucât niciunul din cele două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni contestate și care au stat la baza privatizării SC C. Harghita SA, nu a avut ca obiect imobilul preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și care face obiectul prezentei judecăți.

Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 23 aprilie 1999 încheiat între Fondul Proprietății de Stat, în calitate de vânzător și Asociația P.C. Harghita, în calitate de cumpărător, a avut ca obiect vânzarea-cumpărarea unui nr. de 4.322.710 acțiuni cu o valoare nominală de 1.000 ROL fiecare, reprezentând 54,467% din valoarea capitalului social subscris al societății deținută de către stat, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 13 iulie 2000, încheiat între aceleași părți, a avut ca obiect vânzarea-cumpărarea unui nr. de 536.188 acțiuni, cu o valoare nominală de 1.000 ROL fiecare, reprezentând 6,3285% din valoarea capitalului social subscris al societății deținută de stat, rezultată în urma majorării capitalului social ca urmare a constituirii dreptului de proprietate al societății asupra mai multor terenuri, prin emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate privată (potrivit înscrisurilor de la dosar fond).

Instanța de recurs mai reține că pentru terenul pe care se află construcția ce a aparținut autorilor reclamanților nu s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate privată niciuneia din cele două societăți pârâte, aspect invocat constant de acestea pe parcursul judecății și justificat inclusiv prin menținerea neschimbată a situației de carte funciară a imobilului, în care statul figurează înscris ca ultim proprietar al acestuia.

Întrucât acțiunile unei societăți comerciale nu se confundă cu activele acesteia, imobilul notificat făcând parte din activele societății, iar nu din acțiunile sale, care acestea au fost tranzacționate prin cele două contracte de vânzare-cumpărare contestate și cum textul legii se aplică actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlul valabil, instanța de recurs reține că în mod greșit s-a făcut aplicarea în cauză prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu referire la contractele din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000.

Sub acest aspect, instanța de recurs mai precizează că se încadrează în ipoteza textului de lege analizat actele de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil de către stat, realizate în procesul de privatizare, adică cele care corespund privatizării prin vânzare de active, or cele două acte juridice contestate au stat la baza privatizării SC C. Harghita SA prin vânzarea-cumpărarea de acțiuni.

În ceea ce privește conținutul criticilor de recurs formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Înalta Curte mai reține că, deși aceasta a criticat decizia instanței de apel atât pentru greșita respingere a excepțiilor inadmisibilității acțiunii reclamanților și lipsei de interes a acestora, cât și pentru dezlegarea în sine dată cererii în constatarea nulității absolute a acestor două contracte, argumentele tuturor acestor apărări au fost comune și se rezumă, în esență, la inaplicabilitatea prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, tipului de contracte în baza cărora a avut loc privatizarea SC C. Harghita SA, respectiv privatizării prin vânzare-cumpărare de acțiuni și prin încheierea cărora au avut loc modificări doar la nivelul acționariatului societății în cauză, nu însă și în privința patrimoniului acesteia ori a titularului dreptului de proprietate asupra activelor societății.

Pentru considerentele expuse anterior, instanța de recurs a considerat ca fiind întemeiat argumentul ce a stat la baza invocării tuturor apărărilor formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

Întrucât, chiar dacă pentru motive diferite, ce țin de aplicarea la cazul concret a prevederilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv contestând calificarea atitudinii sale ca fiind de rea-credință, și SC C.I. SA Miercurea Ciuc a criticat aceeași soluție dată de instanța de apel cererii în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, pentru același argument reținut cu ocazia analizării recursului declarat de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (și care face inutilă verificarea corectei aplicări la cazul concret a prevederilor legale menționate), Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiat, în aceste limite, și recursul declarat de societatea pârâtă, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează să admită ambele recursuri declarate.

În ceea ce privește recursul SC C.I. SA Miercurea Ciuc, acesta a mai criticat soluția instanței de apel de constatare a nulității absolute a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 încheiat între SC C. Harghita și SC I. SA, prin care imobilul ce a aparținut autorilor reclamanților a fost predat acestei din urmă societăți, urmare a constituirii sale ca aport la înființarea SC I. SA de către SC C. Harghita SA.

Criticile au vizat dezlegarea greșită dată acestei solicitări pe de o parte întrucât plasamentul de capital a avut loc în anul 1993, anterior tuturor demersurilor reclamanților, iar pe de altă parte întrucât efectele sale au fost stinse prin contractul rezolutoriu intervenit între părți la 04 februarie 2011, prin care s-a susținut că au fost răscumpărate acțiunile ce reprezentau valoarea imobilului în litigiu, criticându-se că instanța de apel a nesocotit în mod culpabil aceste documente ce i-au fost puse la dispoziție.

Legat de încheierea acestui contract rezolutoriu, societatea recurentă a mai invocat la termenul din 12 februarie 2014, în fața instanței de recurs, ca motiv de ordine publică, lipsa calității procesuale pasive a SC I. SA, care ar fi predat imobilul notificat către SC C.I. SA (societate care a absorbit SC C. Harghtita SA) în urma încheierii contractului rezolutoriu din 04 februarie 2011.

Înalta Curte reține că la data constituirii ca aport la înființarea SC I. SA, bunul imobil notificat făcea parte, în componenta privitoare la construcții, din patrimoniul SC C. Harghita SA, fiind transmis în baza deciziei nr. 81/1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Harghita în administrarea Întreprinderii Județene de Construcții-Montaj Harghita (fosta I.C.M. Harghita), care, prin reorganizarea sa ca societate comercială în baza Legii nr. 15/1990, a devenit în virtutea legii - art. 20 alin. (2) - proprietară a acestor bunuri.

Constituirea ca aport a imobilelor-construcții a avut loc în baza contractului de societate autentificat în 18 decembrie 1992 (și a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, pe baza căruia s-a realizat predarea primirea mijloacelor fixe ce au făcut obiectul aportului la înființarea SC I. SA, realizat de către SC C. Harghita SA.

Or, la acele date, în acord cu propriile considerente ale instanței de apel, reclamanții nu demaraseră încă niciun proces dintre cele în care și-au afirmat pretenția legitimă de proprietate asupra imobilului în litigiu, primul dintre acestea fiind procesul de revendicare inițiat în anul 1994, așadar ulterior actului de dispoziție constând în subscrierea imobilelor-construcții ca aport la înființarea SC I. SA.

Neverificându-se teza relei-credințe a celor două societăți pârâte și neputându-se reține nici existența vreunui alt impediment legal la realizarea plasamentului de capital, instanța de recurs nu identifică nicio cauză pentru care s-ar putea reține nulitatea absolută a procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 (care, de altfel, nu materializează decât faptul predării efective a bunului constituit ca aport și care, alături de actul juridic al transmiterii dreptului ori constituirii societății, face dovada realizării aportului în natură). De altfel, în mod real nici instanța de apel nu a identificat o cauză concretă de nulitate absolută a acestui act, a cărui situație juridică a tratat-o greșit în mod comun și nediferențiat de aceea a contractelor de privatizare, deși, în mod evident, efectele produse de fiecare dintre acestea au fost diferite iar realizarea lor a avut loc la momente diferite în timp.

Prin urmare, și sub acest aspect, criticile recurentei-pârâte se dovedesc a fi întemeiate.

Cât privește faptul încheierii între SC C.I. SA și SC I. SA a contractului rezolutoriu și a procesului-verbal de predare-primire datând din 04 februarie 2011, acte în baza cărora se pretinde că a avut loc remiterea aportului în natură constând în construcțiile cu numărul de inventar 1, 185, 186, 235, 236, 237 din procesul-verbal nr. X/1993, Anexa 3, constituit de SC C. Harghita SA la înființarea SC I. SA și reducerea proporțională a acțiunilor deținute de SC C.I. SA, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi avute în vedere în soluționarea cauzei, iar neluarea lor în considerare ori omiterea din analiza instanței de apel nu au împietat asupra justei soluționări a cauzei.

Se constată, în primul rând, că aceste acte juridice au îmbrăcat forma unor înscrisuri sub semnătură privată, semnate doar de cele două societăți parte, fără a se face dovada înregistrării lor la Oficiul Registrului Comerțului.

În plus, operațiunea juridică pe care acestea o constată corespunde aceleia a reducerii de capital social, însă nici realitatea și nici validitatea acestei operațiuni juridice nu au fost probate prin respectarea cadrului normativ al Legii nr. 31/1990 prevăzut în acest sens, respectiv prin dovedirea efectuării formalităților la care se referă dispozițiile art. 208 din lege - faptul aprobării operațiunii prin hotărârea organelor competente ale societății, depunerea acesteia la Oficiul Registrului Comerțului, publicarea sa în M. Of., urmată de înscrierea unei mențiuni în Registrul Comerțului care să ateste reducerea capitalului social, la expirarea termenului de formulare a unei cereri de opoziție ori după respingerea acestei căi, dacă a fost exercitată, prin hotărâre irevocabilă.

Separat de aceasta, se observă că deși se pretinde că încheierea celor două acte juridice a avut loc încă de la începutul anului 2011, când litigiul pendinte se afla pe rolul instanțelor, părțile acestora au informat instanța de judecată despre realizarea lor abia la finele lui 2012, odată cu depunerea de „precizări și concluzii scrise” în fața instanței de apel, în ultima rejudecare a cauzei.

Considerând că societățile pârâte ar fi trebuit să se abțină de la încheierea unor astfel de acte cât timp se afla în curs litigiul legat de lămurirea situației proprietății bunului imobil de care acestea au dispus una în favoarea celeilalte, prin subscrierea lui ca aport în natură, litigiu în care identificarea deținătorului real, în fapt și în drept, a bunului imobil era esențială pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de instanțe în soluționarea cauzei, instanța de recurs apreciază că, pentru argumentele arătate, încheierea acestor acte juridice - a căror realitate nu a fost întărită prin efectuarea formalităților de validitate la Registrul Comerțului, prevăzute de lege - între cele două societăți, nu poate fi avută în vedere în soluționarea cauzei.

În considerarea acelorași argumente, instanța de recurs nu găsește justificată nici excepția lipsei calității procesuale pasive a SC I. SA invocată atât de această parte, cât și de societatea recurentă, sub forma motivului de ordine publică, apreciind că SC I. SA are în prezenta cauză calitatea de entitate deținătoare a imobilului notificat, alături de recurenta-pârâtă SC C.I. SA, calitate dedusă nu în mod necesar din deținerea unui titlu de proprietate asupra bunului, cât mai ales al evidențierii acestuia în patrimoniul său și a deținerii sale în fapt (împrejurare recunoscută de reprezentantul SC C.I. SA, care a afirmat că exploatează construcțiile și folosește terenul în limita necesară exploatării acestora).

Înalta Curte reține, în acord cu prevederile Capitolului 2 din H.G. nr. 250/2007, că unitatea deținătoare nu se identifică în mod necesar cu actualul titular al dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, aceasta putând fi atât entitatea cu personalitate juridică ce exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bunul ce face obiectul legii, cât și entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul solicitării.

Or, SC C. Harghita SA (societate care a fuzionat prin absorbție cu SC C.I. SA, potrivit încheierii nr. 2544/2009 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Harghita, Dosar nr. 304/43/2010 al Curții de Apel Târgu Mureș) a susținut în proces că prin decizia nr. 81/1979 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Harghita i s-au transmis în administrare atât construcțiile, dar și terenul ce compune imobilul din Odorheiu Secuiesc, județul Harghita, invocând în sprijinul susținerilor sale și sentința civilă nr. 1337 din 11 octombrie 1999 a Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, prin care s-a constatat dreptul său de folosință asupra terenului în cauză, în suprafață reală de 1.800,3 m.p.

Prin urmare, din perspectiva calificării sale ca unitate deținătoare și a obligațiilor specifice care îi revin în virtutea Legii nr. 10/2001, este absolut nerelevantă apărarea pe care SC C.I. SA a formulat-o inclusiv în etapa recursului, anume că, întrucât nici până în prezent nu i-a fost eliberat un certificat de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenului aferent construcțiilor ce compun imobilul notificat, nu ei îi revine obligația restituirii terenului, în calitate de unitate deținătoare, ci Municipiului Odorheiu Secuiesc. Lipsa calității de proprietar actual al terenului ce compune imobilul notificat nu înlătură calitatea SC C.I. SA, ca și continuator al SC C. Harghita SA pe care a absorbit-o, de unitate deținătoare, cel puțin în privința terenului.

În privința construcțiilor, cum s-a reținut deja, acestea au făcut obiectul aportului în natură constituit de SC C. Harghita SA la înființarea SC I. SA, fiind predate în baza procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993, și, prin urmare, înscrise în patrimoniul acesteia. Instanța de recurs a menționat și argumentele pentru care nu a putut ține seama de actele juridice încheiate în timpul litigiului între aceste două societăți prin care au pretins că au realizat între ele o răscumpărare de acțiuni în schimbul aportului constituit de SC C. Harghita SA, care ar fi fost predat înapoi SC C.I. SA, astfel că reține calitatea de unitate deținătoare a SC I. SA în privința construcțiilor, apreciind nefondată excepția procesuală invocată în recurs atât de această parte, cât și de SC C.I. SA, a lipsei calității sale procesuale pasive.

În ceea ce privește criticile societății recurente îndreptate împotriva calificării date preluării imobilului realizată de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, Înalta Curte apreciază că acestea nu mai pot fi formulate întrucât aspectul pe care îl pun în discuție a fost tranșat de o manieră obligatorie și irevocabilă printr-o decizie anterioară de recurs, pronunțată în etapele precedente ale litigiului, respectiv prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3270 din 29 martie 2006.

Ca decizie de casare pronunțată în recurs, hotărârea amintită beneficiază de putere obligatorie asupra problemelor de drept dezlegate, în virtutea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., astfel că acestea devin câștigate cauzei indiferent de numărul fazelor de judecată ulterioare în care litigiul se poate judeca până la finalizarea sa.

Din aceleași considerente, instanța de recurs apreciază că nici instanța de apel nu mai putea să procedeze în cauză, așa cum a făcut-o prin decizia recurată, reapreciind titlul de preluare a imobilului de către stat, chiar dacă statuările sale au fost în același sens ori identice cu cele regăsite în decizia de recurs nr. 3270 din 29 martie 2006.

Nici cele statuate anterior în legătură cu soarta procesului-verbal de predare-primire nr. X/1993 și a celor două contracte de privatizare și nici infirmarea soluției instanței de apel adoptată în privința cererii de constatare a nulității lor absolute nu sunt însă de natură să producă consecințe asupra măsurii reparatorii a restituirii în natură a imobilului notificat, ce a fost recunoscută intimaților reclamanți de către Curtea de Apel Târgu Mureș cu ocazia soluționării notificării acestora.

Aceasta întrucât, așa cum s-a stabilit cu titlu obligatoriu prin decizia de casare nr. 1335 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de restituire în natură a imobilului situat în Odorheiu Secuiesc are a fi soluționată în raport de dispozițiile art. 21 și 29 din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, se reține că, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul notificat era evidențiat în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate integral (contractele prin care statul vânduse acțiunile deținute la SC C. Harghita SA datând din anii 1999 și 2000) norma art. 21 nu este incidentă cazului, aceasta fiind înlăturată de la aplicare de norma specială a art. 29 (art. 27 în varianta inițială a Legii nr. 10/2001) care prevede soluția legiuitorului în privința cererilor de acordare a măsurilor reparatorii chiar pentru ipoteza regăsită în speță, respectiv cazul imobilelor evidențiate în patrimoniul societăților privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2).

Este de precizat că, la data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv mai 2002, era în vigoare Legea nr. 10/2001 în varianta sa inițială, prin al cărui conținut normativ se făcea distincție, în raport cu felul preluării imobilelor de către stat, după cum preluarea a fost cu titlu valabil sau fără titlu valabil, în privința tipului de măsuri reparatorii de acordat persoanelor îndreptățite.

Art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit după republicarea legii art. 29) concretiza chiar un astfel de caz întrucât prevedea că „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate”.

Per a contrario, ori de câte ori se stabilea că imobilul notificat fusese preluat fără titlu valabil, persoana îndreptățită avea deschisă calea restituirii în natură a bunului, la adoptarea căreia era obligată chiar societatea comercială deținătoare, integral privatizată.

Modificările de substanță aduse Legii nr. 10/2001 prin Titlul I al Legii nr. 247/2005 au vizat inclusiv renunțarea la realizarea distincției „cu titlu valabil” și „fără titlu valabil”, în timp de prin dispozițiile art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 conținutul art. 27 alin. (1) din forma inițială a legii a fost modificat după cum urmează: „Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 20 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.”

În urma republicării Legii nr. 10/2001 în M. Of. nr. 798/2005, date fiind modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, art. 27, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, a devenit art. 29 și pentru aplicarea soluției legislative pe care acesta o reglementează a pledat societatea recurentă pe întregul parcurs al judecății litigiului, inclusiv în recurs, criticând soluția acordării măsurii reparatorii a restituirii în natură, de către instanța de apel.

Cum s-a arătat, situația juridică a imobilului de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 plasează soluționarea raporturilor litigioase dintre părți pe tărâmul dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată. Instanța de recurs precizează însă că, în aplicarea acestor dispoziții legale, se va ține seama în mod necesar de conținutul normativ dat acestui articol prin Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 publicată în M. Of. nr. 559/24.07. 2008, dat fiind caracterul obligatoriu de la data publicării al Deciziilor Curții Constituționale, conform art. 147 alin. (4) din Constituție.

Observând că în urma modificării Legii nr. 10/2001, art. 27 alin. (1) a devenit art. 29 alin. (1), cu un conținut diferit sub aspectul modului de restituire a bunurilor imobile preluate în mod abuziv în perioada 1945-1989 și care fac parte din patrimoniul unor societăți comerciale privatizate - întrucât, dacă în art. 27 se făcea distincție între imobilele preluate cu titlu și cele preluate fără titlu, în sensul că acestea din urmă se puteau restitui în natură, cu procedura prevăzută de lege, dispozițiile art. 29 prevăd că persoanele îndreptățite beneficiază exclusiv de dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora - dar semnalând că legea nouă nu a instituit și un nou termen pentru depunerea notificărilor, Curtea Constituțională a stabilit că norma art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 modifică în mod esențial regimul juridic creat prin depunerea notificărilor în termenul legal, cu încălcarea principiului tempus regit actum și a principiului constituțional înscris în art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea.

Aceasta întrucât, prin formularea notificărilor care a avut loc sub regimul de reglementare al Legii nr. 10/2001 (din corpul căreia făcea parte și art. 27), persoanele care au depus cereri în termenul legal, împlinit la data adoptării normei modificatoare, au dobândit vocația la măsuri reparatorii, iar în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, vocația de a obține chiar restituirea lor în natură. Această situație juridică era finalizată la data adopției Legii nr. 247/2005 și, ca efect realizat al unui raport anterior, aceasta nu mai putea fi atinsă prin norma modificatoare care este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor ce se vor constitui, modifica ori stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi.

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor care, după intrarea în vigoare a modificărilor, vor beneficia doar de despăgubiri prin echivalent și aceasta doar prin jocul unor împrejurări de fapt care țin de soluționarea cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral privatizate. Cum o atare împrejurare nu se poate constitui într-un criteriu obiect și rezonabil de diferențiere pentru a justifica în plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la restituirea în natură, aflate în situații identice, Curtea Constituțională a stabilit că art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 sunt neconstituționale, contravenind principiilor constituționale referitoare la neretroactivitatea legii și egalitatea în drepturi a cetățenilor, consacrate prin dispozițiile art. 15 alin. (2) și în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.

Dată fiind declararea neconstituționalității dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 care încorporează însuși textul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, forma republicată, și, mai ales, considerentele ce au stat la baza adoptării deciziei Curții Constituționale, a căror justețe se verifică deplin și în cazul dedus judecății - reclamanții adresându-se instanțelor judecătorești cu acțiunea lor la 21 mai 2002 spre a sancționa pasivitatea entităților notificate care nu au soluționat în termen legal notificarea trimisă, așadar la o dată la care conținutul normativ al Legii nr. 10/2001 permitea și în cazul lor adoptarea măsurii reparatorii a restituirii în natură - Înalta Curte apreciază că speței îi sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din forma inițială a legii, așadar, forma anterioară modificării realizată prin Legea nr. 247/2005.

Întrucât, așa cum s-a reținut cu ocazia analizei precedentei critici a recursului declarat de SC C.I. SA, prin decizia de casare nr. 1335 din 24 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit cu titlu irevocabil și obligatoriu în cauză că preluarea imobilului litigios de către Statul Român, realizată în baza Decretului nr. 92/1950, s-a făcut fără titlu valabil și aplicând dispozițiile art. 27 ale Legii nr. 10/2001 în forma inițială a acesteia, urmare a declarării neconstituționalității art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 prin Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008, măsura restituirii în natură a imobilului notificat, dispusă de instanța de apel, apare ca fiind adoptată cu respectarea cadrului normativ de soluționare a cererii reclamanților.

În considerarea tuturor acestor argumente și în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele arătate, Înalta Curte va admite recursurile declarate, va modifica în parte decizia recurată în sensul că va respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere privitoare la constatarea nulității procesului-verbal nr. X/1993, contractul din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000, însă va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și SC C.I. SA Miercurea Ciuc împotriva deciziei nr. 9/A din 13 martie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere privitoare la constatarea nulității procesului-verbal nr. X/1993, contractului din 23 aprilie 1999 și din 13 iulie 2000.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2014.