Expropriation compensation: limitation periods for land value versus unlawful occupation damages under Law No. 33/1994 and Decree No. 167/1958

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta N.R. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin societatea comercială de producere a energiei electrice în hidrocentrale SC H. SA., să se constate că este proprietara terenului în suprafață de 10.447,78 m.p. situat în localitatea B.-O., județul Hunedoara; pârâtul să fie obligat la plata sumelor de 94.003,02 euro, despăgubiri pentru terenul ocupat și expropriat și de 187.200 RON sau echivalentul în euro de la data plății efective, pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a terenului în perioada 1989-2010, constând în contravaloarea produselor și a recoltei; să se stabilească, în cel mai scurt timp posibil, termenul de plată al despăgubirilor, care să fie făcută în RON, la cursul oficial de schimb Băncii Naționale a României de la data efectuării acesteia, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, recurenta-reclamantă a arătat că este proprietara terenului agricol intravilan în suprafață de 10.444,78 m.p. situat în localitatea B.-O., în locul denumit popular „Între ape”, înscris în cartea funciară, care a fost transcris pe numele bunicului său M.I., al cărei moștenitoare este.

Din anul 1989, imobilul a fost ocupat de construcții hidroenergetice și de apele lacului de acumulare din zona B.-S., fără acordarea despăgubirilor cuvenite.

Reclamanta a menționat că actul de declarare a utilității publice și de expropriere a terenului s-a făcut în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 392/2002, fără a se emite o ofertă privind despăgubirile la care era îndreptățită în urma măsurii instituite.

Prin sentința nr. 518 pronunțată de Tribunalul Hunedoara la data de 12 decembrie 2012 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice și a prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei; a fost respinsă excepția prematurității cererii și excepția lipsei calității procesuale active; a fost admisă acțiunea civilă, s-a constatat că reclamata are calitatea de persoană expropriată cu privire la terenul agricol în suprafață de 1.802 m.p., identificat conform raportului de expertiză topografică dispus în cauză; pârâtul Statul Român, prin societatea comercială de producere a energiei electrice în hidrocentrale SC H. SA a fost obligat să achite petentei suma de 61.258 RON cu titlu de despăgubiri, din care 44.707 RON reprezentând contravaloarea terenului, iar 16.551 RON constând în lipsa de folosință și cheltuieli de judecată în cuantum de 3.900 RON; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român, prin societatea comercială de producere a energiei electrice în hidrocentrale SC H. SA., în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

În motivare, au fost avute în vedere dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și art. 2 din H.G. nr. 392/2002 din care rezultă că nu a fost instituită obligația de garanție în sarcina Ministerului Finanțelor Publice față de reprezentanta pârâtului SC H. SA., unitate care se află în subordinea Ministerului Economiei și Comerțului.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a constatat că pentru lipsa de folosință a terenului în perioada 1989-2007, cererea este parțial întemeiată pentru intervalul de timp cuprins între 1990-2001, în raport de prevederile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru perioada 2002-2007, excepția a fost respinsă ca neîntemeiată, deoarece s-a considerat că imobilul a fost expropriat odată cu adoptarea H.G. nr. 392/2002, devenind incidente și dispozițiile Legii nr. 33/1994, care derogă de la dreptul comun, în sensul că persoanei expropriate i se recunoaște dreptul la despăgubiri fără a fi defipt un termen de prescripție în interiorul căruia să-l valorifice.

Excepțiile prematurității cererii de chemare în judecată și a lipsei calității procesuale active a reclamantei au fost respinse, ca neîntemeiate, deoarece prin H.G. nr. 382/2002 s-a dat eficiență Decretului nr. 40/1989 declarându-se de utilitate publică și expropriate în favoarea statului toate terenurile necesare amenajării hidroenergetice a râului S.

Pe fondul cauzei, instanța a constatat că reclamanta a fost lipsită de dreptul de a folosi și de a dispune de terenul intravilan în suprafață de 1.802 m.p., pe care l-a moștenit de la autorii săi M.I. și T.S., ce a fost ocupat abuziv de SC H. SA., fără a fi despăgubită.

S-a mai reținut că valoarea reală a terenului, determinată în urma completării raportului de expertiză este de 44.707 RON, iar venitul net care putea fi realizat într-un an agricol a fost estimat la 1.839 RON.

Perioada pentru care a fost calculat folosul de tras de pe urma terenului supus măsurii exproprierii, a fost stabilită în intervalul 2002-2010, Statul Român fiind obligat la plata sumei de 61.258 RON, cu titlul de despăgubiri către reclamantă.

Prin decizia nr. 46 din data de 31 mai 2013, Curtea de Apel Alba lulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA., a schimbat, în parte, sentința în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate pentru folosul de tras, pe care l-a stabilit la suma de 7.356 RON, pentru perioada 2007-2010.

În motivare s-a arătat că prețul stabilit de instanța de fond cu privire la terenurile expropriate, de 24,81 RON/m.p., pentru terenul agricol, este corect și rezonabil, iar în ceea ce privește metoda de calcul folosită prin expertiza administrată în fața instanței de fond suma este, de asemenea, determinată corect, adică 1.839 RON pe fiecare an agricol.

Cererea referitoare la acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință a terenului pe ultimii 20 de ani a fost calificată de instanța de apel ca fiind patrimonială, admisibilă doar pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii, respectiv pentru perioada 2007-2010, constând în suma de 7.356 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta și pârâta societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA.

În motivarea căii de atac, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., reclamanta N.R. a susținut, sub un prim aspect, că hotărârea atacată este contradictorie, deoarece, pe de o parte se recunoaște și se constată caracterul atipic al exproprierii, în sensul că inițial s-a ocupat terenul în litigiu în perioada 1990-1991, măsura fiind dispusă ulterior, în temeiul H.G. nr. 392/2002, iar sub un alt aspect s-a stabilit că dreptul la acțiune privind valoarea imobilului ar curge de la data notificării conform dispozițiilor art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994.

În opinia recurentei-reclamante, motivul străin de natura pricinii îl reprezintă și cel reținut în considerentele de la pag. 12 alin. (7) din decizie, în care s-a reținut că dreptul material la acțiune al reclamantei de a solicita lipsa dreptului de folosință pe ultimii 20 de ani este patrimonial, deoarece, prin intermediul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei și din încheierea de ședință de la termenul când s-a judecat litigiul, s-a arătat că se solicită despăgubiri constând în folosul de tras pe perioada 2002-2010, de la data intrării în vigoare a H.G. nr. 392/2002.

O altă critică adusă hotărârii constă în interpretarea greșită de către instanța de apel, a naturii acțiunii deduse judecății de către instanța de apel, ca fiind o cerere pur patrimonială, în opinia recurentei-reclamante cauza având caracterul unei acțiuni mixte, cu un capăt de cerere principal privind constatarea unui drept real și unul accesoriu referitor la despăgubirile pentru terenul expropriat și echivalentul lipsei de folosință.

Reclamanta a opinat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul că despăgubirile pentru imobilul expropriat fac obiectul ultimului act normativ menționat, care se aplică cu precădere când vine în concurs cu dispozițiile de drept comun; prevederile art. 26 ale legii menționate nu fac nicio referire la prejudiciul cauzat proprietarului cu privire la amenajarea unor căi de acces, diminuarea valorii terenului rămas neexpropriat prin schimbarea categoriei de folosință și alte asemenea despăgubiri; sintagma „prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite” se interpretează în sensul că în noțiunea de prejudiciu se include și despăgubirea pentru lipsa de folosință a imobilului de la data exproprierii până la cea a plății sau a hotărârii judecătorești prin care au fost determinate; scopul Legii nr. 33/1994 este reglementarea unui prejudiciu unic, compus din valoarea reală a imobilului, care nu poate fi stabilită decât în cadrul procedurii de expropriere și prejudiciul cauzat proprietarului; dreptul la acțiune privind despăgubirea constând în folosul de tras, nu se poate naște decât în momentul în care expropriatorul sesizează instanța.

Cu privire la folosul de tras, reclamanta a susținut că este în cuantum de 16.551 RON, pentru perioada cuprinsă între anii 2002-2009 inclusiv.

Prin recursul formulat, pârâta societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii promovate în cauză, motivată de împrejurarea că nu poate face obiectul dispozițiilor Legii nr. 33/1994 o cerere prin care se solicită despăgubiri privind un teren expropriat anterior apariției acestui act normativ, mai ales că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, la momentul aplicării măsurii.

În ceea ce privește excepția prematurității cererii de chemare în judecată, recurenta a reluat susținerile privind lipsa parcurgerii procedurii prealabile obligatorii în materia exproprierii.

De asemenea, pârâta a susținut că, în mod greșit instanța de apel a reținut că are calitate procesuală pasivă în cauză sub aspectul că poate fi obligată la plata despăgubirilor solicitate, deoarece calitatea de proprietar al obiectivelor hidroenergetice și al terenurilor pe care sunt amplasate o deține Statul Român, activitatea fiind de interes național, finanțată din bugetul acestuia.

Cu privire la această excepție, recurenta menționează că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a omis să facă referire în cuprinsul deciziei atacate la motivele invocate în susținerea acesteia, cu privire la plata despăgubirilor.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, au fost reiterate susținerile potrivit cărora reclamanta nu a probat proprietatea sa și a antecesorilor săi asupra imobilului expropriat, la data pretinsei ocupări de către pârâtă.

Recurenta opinează că, în mod greșit instanța de apel a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pe considerentul că Statul, în calitate de beneficiar al investiției realizate pe terenul expropriat, trebuie să suporte costurile acestei măsuri.

Pe fondul cauzei, criticile au vizat inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 33/1994, deoarece reclamanta nu a dovedit că deținea imobilul supus exproprierii, la momentul deversării lacului de acumulare și a ocupării de către pârâtă, terenul fiind în proprietatea fostei Cooperative agricole de producție și nu a persoanelor fizice al căror drept a fost întabulat în cartea funciară, respectiv a autorilor reclamantei.

S-a mai susținut că au fost întreprinse demersurile necesare declarării utilității publice a imobilului, iar notificările au fost adresate persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în condițiile legale în materie, pe numele proprietarilor înscriși în registrul de carte funciară, iar lipsa răspunsului reclamantei echivalează cu acceptarea tacită a prețului propus.

Criticile privind despăgubirile acordate de instanța de apel prin însușirea concluziilor raportului de expertiză vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, fiind ignorat prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză.

Examinând recursul declarat de reclamanta N.R., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia pentru următoarele argumente:

Reclamanta și-a întemeiat primul motiv de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit cărora modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, întrucât motivarea instanței de apel este în concordanță cu situația de fapt dedusă judecății.

În acest sens, se constată că în mod legal instanța de apel a constatat că procedura de expropriere a fost demarată sub imperiul dispozițiilor H.G. nr. 392/2002, prin care a fost declarată de utilitate publică de interes național lucrarea, amenajarea hidroenergetică a râului S. pe sectorul S1-S2, iar dreptul la acțiune privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul supus exproprierii este guvernat de regimul juridic stabilit prin Legea nr. 33/1994.

Prin urmare, critica este nefondată, deoarece dispozițiile celor două acte normative mai sus menționate nu sunt contradictorii, ci complementare, prevederile art. 7 din Legea nr. 33/1994 condiționând acordarea despăgubirilor pentru imobilul expropriat, de declararea de către guvern a lucrării ce urmează a fi executată pe terenul supus exproprierii, ca fiind de utilitate publică, aspect confirmat în urma emiterii H.G. nr. 392/2002.

În ceea ce privește dreptul la despăgubiri pentru folosul nerealizat prin lipsa de folosință a imobilului, în mod legal s-a reținut de instanța de apel că are izvorul într-un fapt ilicit și este guvernat de normele stipulate în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripția privind acțiunea în repararea pagubei produse printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe autorul acesteia.

În cauză, se constată că terenul expropriat a fost ocupat de lacul de acumulare încă din anul 1990, iar exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost dispusă prin adoptarea de către guvern a H.G. nr. 392/2002.

Din această perspectivă, ocuparea rară drept a imobilului și acordarea despăgubirilor pe ultimii 20 de ani, solicitate de recurenta-reclamantă, izvorând dintr-o faptă ilicită, nu se circumscriu dispozițiilor Legii nr. 33/1994 și sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, întrucât se constată că cererea dedusă judecății nu are caracterul unei acțiuni în constatare, imprescriptibilă din punct de vedere extinctiv, ci, prin promovarea acesteia, reclamanta a urmărit realizarea dreptului la despăgubiri pentru terenul expropriat și pentru lipsa de folosință a acestuia.

Critica de nelegalitate a hotărârii instanței de fond constând în greșita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 este nefondată, deoarece despăgubirile privind lipsa de folosință pentru terenul expropriat nu se circumscriu noțiunii de prejudiciu conținută în art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Potrivit acestor prevederi legale, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului sau altei persoane îndreptățite, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și daunele aduse proprietarului sau altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Instanța de apel a reținut că, în cazul despăgubirilor reprezentând valoarea terenului, cauza cererii o reprezintă transmiterea dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator, dreptul la acțiune curgând, în acest caz, potrivit dispozițiilor art. 14 și urm. din Legea nr. 33/1994 de la data notificării, iar în lipsa acesteia, de la data solicitării adresate instanței de a stabili despăgubirile.

Sub acest aspect, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod legal prevederile Decretului nr. 167/1958 și pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilind că despăgubirile cuvenite recurentei-reclamante, în urma aplicării măsurii exproprierii se subsumează prevederilor legale speciale în materie și nu celor de drept comun.

Referitor la modalitatea de determinare a acestora, Înalta Curte constată că instanța de apel, coroborând probele efectuate în cauză a stabilit că valoarea reală a terenului este de 44.707 RON, sumă calculată prin metoda de evaluare a terenurilor, luându-se în considerare categoria de folosință a acestora, apreciind că aceasta corespunde cel mai bine situației deduse judecății.

Despăgubirile pentru lipsa de folosință a imobilului au fost determinate în raport de suprafața totală a terenului, de 1.802 m.p., luându-se în considerare criterii precum locul unde este situat, gradul ridicat de fertilitate, profitul mediu preconizat a fi obținut prin cultivarea integrală, prin culturile anuale alternative.

Având în vedere și aceste considerente, criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt nefondate.

Examinând recursul promovat în cauză de pârâta societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA., în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele ce succed:

Critica privind inadmisibilitatea acțiunii promovate în cauză nu poate fi primită, deoarece, în mod legal, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu a fost expropriat urmare a adoptării H.G. nr. 392/2002, acestora fiindu-le aplicabile prevederile Legii nr. 33/1994, în temeiul cărora pârâta a demarat procedura reglementată în acest act normativ, constând în notificarea autorilor reclamantei privind stabilirea despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul creat.

În consecință, din moment ce terenurile expropriate au fost declarate de utilitate publică în urma emiterii H.G. nr. 392/2002, nu se poate considera că dreptul la despăgubiri al recurentei-reclamante s-a născut anterior apariției acestui act normativ și nu puteau fi acordate despăgubiri în temeiul Legii nr. 33/1994.

Tot astfel, excepția prematurității acțiunii este neîntemeiată, instanța de apel constatând, în mod judicios, că nu se poate imputa recurentei-reclamante nerespectarea de către expropriator a procedurii prealabile instituite de Legea nr. 33/1994, aceasta neputând fi obligată să aștepte sesizarea instanței de judecată de către expropriator pentru determinarea despăgubirilor aferente terenului deja ocupat de lucrările de utilitate publică.

Calitatea procesuală pasivă a pârâtei este conferită de dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 392/2002, prin care se stipulează ca expropriatorul este Statul Român, prin societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA., aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor, motiv pentru care critica pârâtei referitoare la acest aspect este ne fondată.

Înalta Curte constată că nici excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei nu este întemeiată, deoarece reclamanta a făcut dovada calității de succesoare a autorilor săi, M.V. și M.I., care au deținut în proprietate imobilul, dreptul acestora fiind transcris în registrul de carte funciară, aspect care nu a fost contestat, de altfel, de către pârâtă, care a emis notificările referitoare la oferta de acordare a despăgubirilor.

Legitimarea procesuală activă a fost analizată de instanța de apel în raport și de jurisprudența C.E.D.O. și de prevederile art. 1 alin. (1) din Primul protocol la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamanta putându-se prevala de noțiunea de „bun actual”, întrucât dreptul său de proprietate a fost recunoscut prin decizii administrative emise de autoritățile statului.

Critica pârâtei privitoare la respingerea, în mod nelegal, a cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice este nefondată, deoarece așa după cum s-a arătat deja, Statului Român i s-a conferit calitatea de expropriator în urma adoptării H.G. nr. 392/2002, fiind reprezentat, în acest sens, de societatea comercială de producere a energiei electrice SC H. SA., aflată sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor.

Un alt motiv de recurs formulat de recurenta-pârâtă a vizat inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 33/1994, deoarece terenul supus exproprierii se afla la momentul ocupării de către SC H. SA. în proprietatea Cooperativei agricole de producție și nu a autorilor recurentei-reclamante.

Înalta Curte constată ca nefondată această critică, întrucât, așa după cum s-a arătat deja, instanța de apel a reținut, în mod corect, că imobilul a fost expropriat în anul 2002, urmare adoptării H.G. nr. 392/2002, motiv pentru care sunt incidente, în cauză, prevederile Legii nr. 33/1994 și nu cele ale Decretului nr. 40/1989, terenul aparținând antecesorilor reclamantei nefigurând printre cele deținute de Cooperativa agricolă de producție.

Din această perspectivă, se reține că este nerelevantă împrejurarea că ocuparea terenului a avut loc înainte de declararea utilității publice a acestuia, dreptul de proprietate al autorilor reclamantei asupra imobilului în litigiu fiind recunoscut de către recurenta-pârâtă, care a demarat procedura exproprierii prin notificarea autorilor reclamantei, proprietari tabulari ai terenului, decedați la acea dată.

Sub acest aspect, lipsa de reacție a recurentei-reclamante în urma acestui demers nu echivalează cu acceptarea despăgubirilor propuse.

Critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 este, de asemenea, nefondată, în raport de considerentele menționate anterior în această privință, precum și față de motivarea instanței de apel potrivit căreia experții nu au identificat corespondent pentru terenul expropriat pe raza unității administrativ-teritoriale, iar contractul de vânzare-cumpărare depus de pârâtă, încheiat în anul 2006, anterior determinării valorii terenului în cauză, nu a fost relevant, deoarece a avut ca obiect imobile situate în alte zone decât cea din litigiu.

În concluzie, pentru toate considerentele menționate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri declarate în cauza, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta N.R. și de pârâtul Statul Român prin societatea comercială de producere a energiei electrice în hidrocentrale SC H. SA împotriva deciziei nr. 46 din 31 mai 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 ianuarie 2014.