Drug trafficking charges: acquittals upheld and prosecutor's cassation appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 524 din 30 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. 10566/1/2008, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., nume anterior B.A., din infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în două infracțiuni prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul B.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap la art. 10 alin. (1) lit. a) C.proc. pen. a achitat același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., din infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică în ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. a achitat inculpatul sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpații A.C. și U.A.C.

S-a respins, ca nefondată, cererea de confiscare formulată de procuror cu privire la sumele de bani presupus a fi fost obținute de inculpați din activitatea infracțională.

În baza art. 109 C. proc. pen. a dispus restituirea către inculpatul U.A.C. a unui aparat marca „P.”, ridicat cu ocazia percheziției domiciliare efectuate în data de 26 noiembrie 2002.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 1/PA/2001 emis la data de 17 februarie 2003, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 1910/P/2003, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A.C.A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., C.T.F., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, B.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., A.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., U.A.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 41 C. pen. și art. 13 C. pen., și M.D., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.

În fapt, în sarcina inculpatului B.I. s-a reținut că a organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relația America Centrală și de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor, cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăților și expedierea banilor către B.I. Totodată, s-a reținut că a organizat împreună cu A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare criminală în vederea traficului internațional de droguri și a introdus în România, din Ungaria, în luna decembrie 1998 droguri disimulate în sticle de vin. În ceea ce îi privește pe inculpații A.C., U.A.C., A.C.A. și M.D., s-a reținut că, împreună și cu inculpatul B.I., au constituit un grup infracțional organizat care a existat în perioada 1998-2002 și a acționat în mod coordonat în scopul comiterii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc pentru a obține beneficii financiare substanțiale. Rolurile acestora erau prestabilite, existând o structură bine organizată, astfel: inculpații B.I. și A.C. achiziționau cocaina de la distribuitorii din America de Sud și recrutau curierii pentru a introduce drogurile în România și Europa Occidentală; inculpatul M.D. asigura depozitarea mărfii, fiind custodele cocainei și onora comenzile doar în urma dispoziției exprese a inculpatului A.C.; inculpatul U.A.C. prelua în proporție de 90% cocaina depozitată la M.D. și, prin cărăuși, aproviziona consumatorii din Germania, Italia și Franța; inculpatul A.C.A., în perioada 2001-2002, a asigurat desfacerea în Timișoara a cocainei rămase după transporturile realizate de U.A.C. și acționa în urma dispozițiilor exprese ale lui A.C. În sarcina inculpatului U.A.C. s-a mai reținut faptul că a vândut cantitatea de 400 gr cocaină numitului M.M. în cursul anului 1999 pentru suma de 16.000 dolari SUA, iar în sarcina inculpatului A.C. că a livrat numiților U.M. și C.T.F., în perioada 1999-2002, cantitatea de aproximativ 6 kg cocaină.

Prin sentința penală nr. 293 din 30 martie 2005 pronunțată în Dosarul nr. 1910/P/2003, Tribunalul Timiș a dispus condamnarea inculpatului A.C.A. la două pedepse de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și aplicarea art. 13 C. pen. și art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., aplicându-se pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e) C. pen., și condamnarea inculpatului C.T.F. la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b), lit. e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 din Legea nr. 143/2000. Totodată, s-a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpații B.I., A.C., U.A.C., M.D., formându-se Dosarul nr. 3364/2005.

Prin sentința penală nr. 100 din 16 februarie 2007 pronunțată în Dosarul nr. 3364/2005, Tribunalul Timiș a dispus următoarele:

- în ceea ce îl privește pe inculpatul B.I. condamnarea la o pedeapsă de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., și la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000. Totodată, s-a dispus achitarea acestuia inculpat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen.;

- în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C. condamnarea la o pedeapsă de 7 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen.; în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. a achitat același inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 alin. (2) C. pen., prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000;

- în ceea ce îl privește pe inculpatul A.C. condamnarea la o pedeapsă de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen., și la o pedeapsă de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.;

- în ceea ce îl privește pe inculpatul M.D. condamnarea la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și lit. b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 lit. a) și alin. ultim C. pen., și achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. e) C. pen. confiscarea de la inculpatul B.I. a sumei de 12.000 dolari SUA și 5000 DM, de la inculpatul U.A.C. a sumei de 16.000 dolari SUA, de la inculpatul A.C. a sumei de 180.000 dolari SUA, iar de la inculpatul M.D. a sumei de 450 dolari SUA.

Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel inculpații și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, iar prin decizia penală nr. 48/A din 12 martie 2008, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondate apelurile declarate de inculpații B.I., A.C., U.A.C. și M.D., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a desființat în parte sentința penală și, în rejudecare, a fost înlocuit temeiul de drept al confiscării speciale din art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la art. 118 lit. f) C. pen., în art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, modificată, raportat la art. 118 lit. e) C. pen.

Celelalte dispoziții ale sentinței penale au fost menținute.

Atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, cât și inculpații B.I., A.C., U.A.C. și M.D. au formulat recurs împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, recursurile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție București sub nr. 3361/30/2005.

Prin încheierea din data de 18 noiembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a disjuns cauza cu privire la intimatul inculpat M.D., iar prin decizia penală nr. 3983 din 3 decembrie 2008, a admis recursul declarat de inculpatul M.D. împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, a casat în parte decizia penală atacată și sentința penală nr. 100/PI din 16 februarie 2007 a Tribunalului Timiș, a redus pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 lit. a) și alin. ultim C. pen., de la 5 ani la 3 ani închisoare, și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate numai în ceea ce-l privește pe inculpatul M.D. În ceea ce îi privește pe ceilalți inculpați recurenți, a fost format Dosarul nr. 10566/1/2008.

Prin decizia penală nr. 1830 din 5 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. 10566/1/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de inculpații U.A.C., B.I. și A.C. împotriva deciziei penale nr. 48/A din 12 martie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a casat decizia penală atacată și sentința penală nr. 100/PI/16 februarie 2007 a Tribunalului Timiș și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, respectiv Tribunalul Timiș. A menținut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpații U.A.C. și A.C.

Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în esență, că judecata celor trei inculpați în primă instanță s-a realizat fără ca procedura de citare cu aceștia să fie legal îndeplinită, niciunul dintre aceștia nefiind citați în mod corect pentru termenul de judecată din 16 februarie 2007, când Tribunalul Timiș a judecat cauza în fond. Astfel, în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., la dosar nu fusese returnată confirmarea de primire a citației de la locul de detenție din Italia și nici nu s-a întocmit procesul-verbal de afișare a citației la Consiliul local al municipiului Timișoara, fiind încălcate dispozițiile art. 177 alin. (4) și alin. (8), art. 181 alin. (2) C. proc. pen., în ceea ce îl privește pe inculpatul A., la dosarul cauzei nu fusese restituită confirmarea îndeplinirii procedurii la adresa din Canada și nici procesul-verbal de afișare a citației la Consiliul local al municipiului Timișoara, deși statutul său de persoană cu dublă cetățenie stabilită definitiv în Canada, obliga instanța de fond să îndeplinească procedura de citare a acestuia la adresa cunoscută din străinătate, iar în ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., dovada de citare la domiciliu se întorsese cu mențiunea „destinatar plecat din țară” și nu s-a întocmit proces-verbal de afișare a citației la Consiliul local în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta.

În ceea ce privește criticile formulate de recurentul inculpat B.I., referitoare la modul de efectuare a urmăririi penale și de sesizare a instanței, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că acestea sunt nefondate, reținând că la data emiterii mandatului de arestare preventivă față de inculpat, 14 martie 2001, nu existau date asupra statutului său juridic de persoană arestată în Costa Rica, astfel că, în consecință, urmărirea penală desfășurându-se în lipsa acestuia, prevederile referitoare la obligativitatea asigurării asistenței juridice, ascultarea inculpatului, prezentarea materialului de urmărire penală nu erau incidente. Încălcarea dispozițiilor legale referitoare la începerea urmăririi penale, actul de sesizare al instanței (art. 264 C. proc. pen.) nu constituie nulități absolute, în sensul art. 197 alin. (2) C. proc. pen., iar pentru a fi luate în discuție ca nulități relative, ele trebuiau invocate la primul termen cu procedura îndeplinită, ceea ce nu s-a făcut, fie să împiedice aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, ceea ce nu este cazul. Instanța de recurs a constatat că acțiunea penală a fost pusă în mișcare față de inculpat și sesizarea instanței de judecată s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că în cauză nu sunt temeiuri de restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 30 august 2011 sub nr. 10566/1/2008.

În faza cercetării judecătorești, s-a procedat la audierea inculpaților U.A.C. și A.C., precum și a martorilor propuși prin rechizitoriu U.M., P.A., B.F., M.M. Totodată, au fost solicitate relații de la Inspectoratul Național al Poliției de Frontieră referitor la adresa depusă de inculpatul A.C. cu privire la situația intrărilor-ieșirilor sale din România în perioada mai-decembrie 2002.

În ceea ce privește ceilalți martori propuși prin rechizitoriu, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 327 alin. (3) C. proc. pen., având în vedere imposibilitatea obiectivă de audiere.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:

În Dosarul nr. 142/P/2000 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara au fost efectuate cercetări față de mai multe persoane, printre care și numitul B.I., sub aspectul comiterii de infracțiuni privind traficul de droguri. Prin rechizitoriul din data de 5 ianuarie 2001 întocmit în acel dosar, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților D.E. și I.V. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., precum și a inculpaților C.H.D., O.R. și S.M. sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În ceea ce îl privește pe numitul B.I. (nume anterior B.A.), s-a dispus disjungerea cauzei și cercetarea sa într-un alt dosar. La data de 27 februarie 2011, față de acesta a fost începută urmărirea penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 2 alin. (1) și alin. (2) și art. 12 din Legea nr. 143/2000 și s-a format Dosarul nr. 1/P/2001 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În Dosarul nr. 75/PA/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, au fost efectuate cercetări față de numiții G.O., B.W., M.M.A., A.C.A. și B.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, aceștia fiind trimiși în judecată prin rechizitoriul din data de 2 iulie 2002. Prin ordonanța din data de 1 iulie 2002, s-a dispus disjungerea cauzei față de M.M. și conexarea la Dosarul nr. 82/PA/2002, în care se făceau cercetări față de M.M.A sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legii nr. 143/2000.

Pe parcursul cercetărilor, punându-i-se în vedere de către procuror dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 (respectiv împrejurarea că nu se pedepsește persoana care mai înainte de începerea urmăririi penale denunță autorităților competente participarea sa la o asociație sau înțelegere privind traficul de droguri), numitul M.M. a arătat că a început să comercializeze cocaină din anul 1999, pe care a cumpărat-o în acel an de la numitul U.A.C. Ulterior, de la începutul anului 2000 și până la începutul lunii noiembrie 2002 a cumpărat cocaină periodic de la numita U.M., precum și de câteva ori de la concubinul acesteia, C.T.F.

Urmare a acestei declarații, procurorul a procedat la audierea făptuitoarei U.M. După ce i s-au adus și acesteia la cunoștință dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, aceasta a precizat că ea achiziționa cocaina de la numitul A.C. și o revindea ulterior, unul dintre clienți fiind M.M. A mai arătat că și A.C.A. era implicat în această afacere.

Totodată, la data de 8 noiembrie 2002 procurorul a emis o autorizație privind introducerea în cauză a colaboratorului sub acoperire V.I. și a procedat la audierea acestuia, acesta arătând că el cunoaște familia A. din perioada anilor 1990 și că din acea perioadă frații P.A. și R.A. trimit prin maniera cărăuș din America Latină în România mari cantități de droguri. Totodată, a mai arătat că A.C. și A.C.A. au livrat cantitatea de 2,5 kg cocaină în din Timișoara în Europa. Totodată, a mai arătat că B.I. lucrează împreună cu A.C., în sensul că B.I. îi trimite cocaină lui A.C. din America de Sud, prin cărăuși trimiși de A. De asemenea, a mai arătat că alături de aceștia în afacerile internaționale de cocaină este implicat și U.A.C.

Ulterior acestor declarații, prin ordonanța nr. 82/PA/2002 din data de 21 noiembrie 2002, s-a dispus disjungerea cauzei față de M.M.A., M.M., A.C.A., U.M. și C.T.F. și conexarea la Dosarul nr. 1/PA/2001 al aceluiași parchet privindu-l pe inculpatul B.I. În acel dosar a fost începută urmărirea penală față de inculpații U.A.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 3 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen. și art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 și art. 13 C. pen., A.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., A.C.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., și M.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen., art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.

În faza de urmărire penală, s-a procedat la audierea numiților M.M.A., M.M., U.M., A.C.A., C.T.F., P.A., B.F., precum și a colaboratorului acoperit V.I., au fost efectuate percheziții domiciliare la locuințele făptuitorilor M.M., U.M., C.T.F., M.D., U.A.C., a fost efectuată o recunoaștere după planșa foto a inculpatului B.I. de către martorul P.A., au fost efectuate verificări cu privire la intrările/ieșirile din România ale numiților M.D. și U.A.C. la P.P.F. Stamora-Moravița, Jimbolia, Cenad, Nădlac și Otopeni în perioada 1 octombrie-21 noiembrie 2002 fiind întocmit procesul-verbal din data de 21 noiembrie 2002, precum și cu privire la localizarea inculpatului A.C. pe teritoriul Ungariei, fiind întocmit procesul-verbal din data de 20 noiembrie 2002, conform căruia inculpatul a intrat în Ungaria în data de 5 niembrie 2002 prin aeroportul internațional Ferihegy-Budapesta și a ieșit din Ungaria în data de 18 noiembrie 2002 prin același aeroport, cu destinația Canada.

După administrarea acestor probe, a fost întocmit rechizitoriul ce formează obiectul prezentului dosar prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaților A.C.A., C.T.F., B.I., A.C., U.A.C. și M.D., precum și neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 15 din Legea nr. 143/2000, față de făptuitorii: M.M.A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, M.M. și U.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 C. pen.

În fapt, prin actul de inculpare în sarcina inculpaților U.A.C. și A.C. s-a reținut că în perioada 1998-2002, împreună cu numiții B.I., M.D. și A.C.A., au constituit o grupare criminală având ca scop traficul internațional și național de cocaină. În ceea ce privește încadrarea juridică, procurorul a apreciat că această faptă întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Totodată, în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., în sarcina acestuia s-a mai reținut că a vândut în anul 1999, în mod repetat, martorului M.M. cantitatea totală de 300-400 gr cocaină, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., iar în ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., că a vândut în cursul anilor 1999-2002, în mod repetat, martorei U.M., cantitatea de 6 kg cocaină, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., în sarcina acestuia s-a reținut că a organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relația America Centrală și de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor-cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăților și expedierea banilor către B.I. Totodată, s-a reținut că a organizat împreună cu A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare criminală în vederea traficului internațional de droguri. În ceea ce privește încadrarea juridică, s-a apreciat că această situație de fapt întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 12 din Legea nr. 143/2000. Totodată, în sarcina acestui inculpat s-a reținut că în luna decembrie a anului 1998, a introdus în România, din Ungaria, droguri-cocaină, disimulate în sticle de vin, această faptă întrunind elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

Instanța a apreciat că primul aspect care se impune a fi reglementat în cauză, înainte de a se proceda la orice analiză cu privire la existența faptelor imputate și a vinovăției inculpaților, îl reprezintă încadrarea corectă a situației de fapt reținută în sarcina inculpaților în normele juridice, încadrarea juridică dată faptelor prin actul de inculpare fiind în mod evident greșită.

Astfel, în primul rând, trebuie observat că în privința tuturor celor trei inculpați s-a reținut că se fac vinovați de aceea de a se fi organizat, în perioada 1998-2002, împreună cu alte persoane, într-o grupare criminală având ca scop traficul internațional și național de cocaină, iar această faptă ar întruni elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

Referitor la acest text legal, instanța a constatat că, de la apariția Legii nr. 143/2000 (M.O. nr. 362/3.08.2000) și până la modificarea acesteia prin art. 28 din Legea nr. 39/2003 (M.O. 50/29.01.2003), art. 12 alin. (1) avea următorul conținut „Se pedepsesc cu detențiunea pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi faptele prevăzute la art. 2, art. 3 și art. 5, dacă persoana care le-a săvârșit face parte dintr-o organizație sau asociație ori dintr-un grup de cel puțin 3 persoane, cu structuri determinate și care sunt constituite în scopul comiterii acelor fapte și al obținerii de beneficii materiale sau de alte foloase ilicite”.

Din analiza acestui text legal se observă cu claritate că acesta nu prevedea și sancționa ca infracțiune distinctă infracțiunea de grup infracțional organizat în vederea traficului de droguri, ci reglementa o formă agravată a infracțiunilor prevăzute de art. 2, art. 3, art. 5 din Legea nr. 143/2000, respectiv prevedea că faptele de trafic de droguri de risc și mare risc, de trafic internațional de droguri de risc sau mare risc, ori de punere la dispoziție a unui local în vederea consumului unor astfel de droguri sunt mai grave și se pedepsesc mai aspru, dacă persoana care le săvârșea făcea parte dintr-un grup infracțional organizat în vederea comiterii acestor fapte.

Ca atare, este evident că în cazul reținerii existenței unei fapte de asociere sau organizare a unor persoane într-un grup infracțional, în perioada 1998-2002, al cărui scop îl reprezenta comiterea de infracțiuni de droguri, fără însă a se reține și săvârșirea de către aceste persoane a unor infracțiuni care constituiau scopul grupului, încadrarea juridică nu putea fi art. 12 din Legea nr. 143/2000, acest text legal neputând fi reținut singur, ci doar alături de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000.

În această situație, din moment ce singurul text legal care prevedea ca fiind infracțiune fapta de a se asocia, de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni, de a adera sau sprijini sub orice formă a unei astfel de asocieri, era art. 323 C. pen., încadrarea juridică corectă nu putea fi decât acest text legal, respectiv art. 323 C. pen., asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

Aceasta este situația atât în ceea ce îl privește pe inculpatul U.A.C., cât și în ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., în sarcina acestora nefiind reținută niciuna dintre infracțiunile prevăzute de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000.

Totodată, în ceea ce îi privește pe cei doi inculpați nu se poate vorbi nici de încadrarea juridică a acestei situații de fapt în dispozițiile art. 7 din Legea nr. 39/2003 din moment ce acest text legal (care sancționează fapta de a iniția sau constitui un grup infracțional organizat, ori de a adera sau sprijini sub orice formă a unui astfel de grup) nu exista nici la momentul începerii presupusei activități infracționale (anul 1998) și nici la momentul epuizării acesteia (2002), iar potrivit principiilor aplicării legii penale în timp, legea penală incidentă în raport cu o anumită faptă, trebuie să fie legea în vigoare la acea dată. Totodată, nu se poate vorbi nici de o schimbare a încadrării juridice în acest text legal prin raportare la dispozițiile art. 13 C. pen., întrucât din analiza dispozițiile art. 323 C. pen. și art. 7 din Legea nr. 39/2003 este evident că art. 323 C. pen. este legea penală mai favorabilă.

Ca atare, în ceea ce îi privește pe acești doi inculpați, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanța a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiune prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., instanța a constatat că în privința acestuia s-a reținut atât asocierea într-un grup infracțional, în perioada 1998-2002, al cărui scop îl reprezenta comiterea de infracțiuni de droguri, cât și săvârșirea în concret de infracțiuni care intrau în scopul pentru care s-a constituit grupul [respectiv trafic de droguri de mare risc în formă continuată, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.]. În această situație, raportat la considerentele mai sus expuse, instanța a constatat că încadrarea juridică corectă, conform textelor legale în vigoare la acel moment, ar fi fost cea prevăzută de art. 2 raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000.

În cazul acestui inculpat, în contextul în care prin art. 7 din Legea nr. 39/2003 a fost incriminată ca infracțiune distinctă tocmai situația de fapt care determina caracter agravat infracțiunilor prevăzute de art. 2, art. 3 sau art. 5 din Legea nr. 143/2000, instanța apreciază că se impune a se analiza în ce măsură, prin raportare la dispozițiile art. 13 C. pen., se impune menținerea încadrării juridice de art. 2 alin. (1), alin. (2) raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, sau schimbarea acesteia în două infracțiuni distincte, respectiv art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 și art. 7 din Legea nr. 39/2003.

Or, prin raportare la natura și limitele de pedeapsă prevăzute pentru respectivele infracțiuni (în prima situație pedeapsa este detențiunea pe viață sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, iar în cea de-a doua situație închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi [art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000] și închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi [art. 7 din Legea nr. 39/2003], instanța a apreciat că legea penală mai favorabilă o reprezintă aceasta din urmă, astfel că s-ar impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) raportat la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, în două infracțiuni, respectiv art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 13 C. pen., și art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. Ca atare, în ceea ce îl privește pe acest inculpat, în temeiul art. 334 C. proc. pen., instanța a procedat la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.

Procedând în continuare la analiza materialului probatoriu administrat în cauză pentru a stabili dacă faptele imputate inculpaților există, sunt infracțiuni și au fost săvârșite de către inculpați cu forma de vinovăție cerută de lege, instanța a constatat următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 1 C. proc. pen., procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, consacrat prin dispozițiile art. 52 C. proc. pen. este cel al prezumției de nevinovăție, în virtutea căreia orice persoană este considerată nevinovată până la dovedirea vinovăției sale în cadrul unui proces public desfășurat cu respectarea dreptului la apărare.

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, întrucât simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăție; sarcina probei revine organelor judiciare astfel că interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de dubii, acestea vor fi interpretate în favoarea inculpatului.

Or, în cauză instanța a constatat că nu există astfel de probe, care să aibă forța necesară de a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, vinovăția inculpaților cu privire la faptele imputate.

Astfel, în ceea ce privește fapta inculpatului U.A.C. de a vinde în cursul anului 1999, în mod repetat, cantitatea de 400 gr cocaină numitului M.M., faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen. (constituie infracțiune producerea, deținerea sau orice altă operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, toate acestea fiind săvârșite fără drept), instanța constată că singurele probe în sensul desfășurării de către inculpat a unei astfel de activități sunt declarațiile martorului M.M., care a arătat, atât în declarațiile din faza de urmărire penală, cât și în cele din faza cercetării judecătorești, că a cumpărat de la acesta cocaină de mai multe ori în cursul anului 1999. Referitor la cantitatea cumpărată, declarațiile martorului diferă semnificativ, respectiv în declarațiile date inițial în cauză martorul a arătat că a fost vorba de 300-400 gr, însă ulterior a revenit asupra acestor aspecte, arătând că nu poate preciza cu exactitate cantitatea cumpărată, însă a fost vorba de maxim 4 tranzacții, iar cantitatea nu depășea 5 gr la fiecare tranzacție.

În afara declarațiilor acestui martor, nu există nici un alt mijloc de probă care să se coroboreze cu acestea. Inculpatul nu a recunoscut nici un moment săvârșirea acestei fapte, după cum nu există nici un alt martor care să confirme aceste aspecte; la domiciliul inculpatului a fost efectuată de către organele de urmărire penală o percheziție, fără a se găsi nici un gram de cocaină sau altă substanță toxică.

Instanța nu a contestat faptul că, prin raportare la dispozițiile legale incidente (art. 69, art. 75, art. 78 C. proc. pen.), declarațiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod necondiționat, astfel că este posibilă întemeierea unei soluții de condamnare chiar pe declarația unui singur martor, însă apreciază că, în această situație, este necesar ca respectiva declarație să producă încredere deplină că reprezintă o relatare a adevărului.

Or, în cauză, prin raportare la calitatea respectivului martor (martor denunțător), la contextul în care au fost făcute respectivele declarații, precum și la urmările generate de acestea cu privire la situația sa [M.M. era cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 în Dosarul nr. 82/PA/2002, iar ca urmare a acestor declarații a beneficiat de dispozițiile art. 15 din acea lege, față de el dispunând-se neînceperea urmăririi penale), instanța a apreciat că declarațiile martorului M.M. nu pot fi considerate ca reflectând adevărul dincolo de orice îndoială rezonabilă și nu sunt suficiente, prin ele însele, în măsura în care nu se coroborează cu nicio altă probă, pentru a face dovada dincolo de orice dubiu a săvârșirii de către inculpat a activității incriminate.

Mai mult, chiar apreciind că declarația acestui martor ar fi suficientă pentru a dovedi efectuarea unor tranzacții, trebuie observat că nu există nicio dovadă cu privire la obiectul acestora, respectiv cu privire la faptul că ceea ce s-a tranzacționat a fost într-adevăr cocaină sau vreo altă substanță toxică. Nici organele de urmărire penală, după cum nici măcar martorul nu au efectuat vreo testare cu privire la presupusa substanță, după cum nici nu există vreo probă materială luată din aceasta care ar putea fi supusă testelor pentru a se determina natura sa, declarația martorului neputând fi suficientă cu privire la acest aspect.

Or, în aceste condiții, având în vedere aceste dubii cu privire la efectuarea respectivelor tranzacții, precum și cu privire la natura substanțelor ce ar fi făcut obiectul acestora, care nu pot fi interpretate decât în favoarea inculpatului, instanța a apreciat că pentru această infracțiune reținută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen., se impune achitarea acestuia în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale respectivei infracțiuni.

În ceea ce privește cealaltă faptă reținută în sarcina inculpatului U.A.C., respectiv constituirea începând cu anul 1998 împreună cu numiții A.C., M.D. și A.C.A., a unei grupări criminale având ca scop traficul internațional și național de cocaină, care a funcționat până în anul 2002, faptă care teoretic întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. pentru considerentele mai sus arătate, instanța a constatat că nici în privința acesteia nu există probe care să aibă forța necesară de a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Acuzarea și-a întemeiat susținerile pe declarațiile date în faza de urmărire penală de „colaboratorul sub acoperire” V.I., în realitate un martor cu identitate protejată, care a arătat că el cunoaște familia A. din anul 1990 și știe că A.C. și B.I. se ocupă de trafic internațional de droguri, și că inculpatul U.A.C. este implicat și el în aceste afaceri. A.C. are cărăuși care aduc cocaină din America de Sud de la B.I., pe care o introduc în România pe la Aeroportul Otopeni, iar apoi o depozitează la M.D. De la acesta, marfa este apoi preluată de către cărăușii celor trei (A.C., U.A.C. și B.I.) și transportată în exterior către Germania. Totodată, U.A.C. comercializează cocaină și în Italia.

În ceea ce privește acest martor, trebuie observat în primul rând că a fost audiat doar în faza de urmărire penală, într-o etapă anterioară începerii urmăririi penale față de inculpații U.A.C. și A.C., evident fără ca aceștia sau apărătorii lor să poată participa la audiere. Ulterior, în primul ciclu procesual, procurorul s-a opus în mod constant audierii acestuia în fața instanței de judecată în condiții de oralitate și contradictorialitate, și, în ciuda solicitărilor repetate ale instanței, nu a fost niciodată prezentat. Nu a fost indicat motivul pentru care acest martor nu a fost prezentat în fața instanței de judecată și nici nu s-a depus vreo dovadă cu privire la existența unei imposibilități de prezentare a acestui martor. În cel de-al doilea ciclu procesual, s-a comunicat că acest martor a decedat, fiind înaintată o copie de pe certificatul de deces.

Conform jurisprudenței constante a C.E.D.O., pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, toate elementele de probă trebuie, în principiu, administrate în fața acuzatului, în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii (Guilloury c. Franța, hotărârea din 22 iunie 2006, Luca c. Italia, hotărârea din 27 februarie 2001, Van Mechelen și alții c. Olanda, hotărârea din 23 aprilie 1997). Art. 6 din Convenție nu impune ca acuzatul sau avocatul său să aibă dreptul de a participa la audierea unui martor și de a formula întrebări pe parcursul procedurilor desfășurate în faza urmăririi penale, dacă apărarea are acest drept în fața instanței. Folosirea ca probe a declarațiilor date în faza urmăririi penale nu este, în sine, incompatibilă cu art. 6 din Convenție, în condițiile în care dreptul la apărare a fost respectat, adică dacă inculpatul a avut o oportunitate adecvată să conteste sau să interogheze un martor ce dă declarații împotriva sa, fie în momentul audierii acestuia, fie într-o fază ulterioară a procedurii (Craxi c. Italia, hotărârea din 5 decembrie 2002, Birutis și alții c. Lituania, hotărârea din 28 martie 2002). În cauza Dănilă c. România, hotărârea din 8 martie 2007, Curtea Europeană a arătat că în cazul imposibilității de a obține prezența unui martor în sala de judecată, instanța poate, sub rezerva drepturilor la apărare, să țină seama de depozițiile luate în faza urmăririi penale, cu atât mai mult cu cât acestea îi pot apărea ca fiind coroborate cu alte probe administrate.

Or, în prezenta cauză, nici inculpatul, nici avocatul său nu au putut interoga pe acest martor, nici în faza urmăririi, nici în faza judecății, astfel că o condamnare a inculpatului fondată într-o măsură determinantă pe declarațiile acestuia ar fi incompatibilă cu art. 6 din Convenție.

Mai mult, nu trebuie omis că este vorba de un martor cu identitatea protejată, astfel că, și din acest motiv, nu poate fi fondată într-o măsură determinantă o condamnare a inculpatului pe depozițiile sale. În cauza Kostovski c. Olanda, hotărârea din 20 septembrie 1989, C.E.D.O. a arătat că nu pot fi ignorate dificultățile incontestabile ale luptei contra traficului de stupefiante, în special în materia descoperirii și administrării probelor, și nici ravagiile cauzate de traficul de stupefiante în societate, dar a apreciat că aceste dificultăți nu pot conduce la limitarea în așa măsură a dreptului la apărare al oricărui acuzat. În jurisprudența sa, (Ferrantelli și Santangelo c. Italia, hotărârea din 7 august 1996, Guilloury c. Franța, hotărârea din 22 iunie 2006, Zentar c. Franța, hotărârea din 13 aprilie 2006, Calabro c. Italia, hotărârea din 21 martie 2002), C.E.D.O. a arătat că art. 6 autorizează instanța să-și întemeieze condamnarea pe depoziția unui martor al acuzării pe care inculpatul sau avocatul său nu l-au putut interoga în nici un stadiu al procedurii, numai dacă este imposibilă localizarea martorului, fiind necesar să se demonstreze că s-au depus toate diligențele și că martorul a fost căutat activ, iar mărturia să nu fie singurul element pe care se sprijină condamnarea.

Or, în cauză, trebuie observat că în primul ciclu procesual au fost făcute mai multe solicitări pentru prezentarea acestui martor, procurorul inițial opunându-se audierii, apoi comunicând că nu a fost prezentat, fără însă a se indica motivele pentru care acesta nu a fost prezentat în fața instanței și fără vreo dovadă că ar fost căutat activ.

Pe de altă parte, trebuie observat că declarațiile date de acest martor sunt vagi și lapidare, făcute doar la modul general; nu există niciun fel de detalii cu privire la modul în care acest martor a luat la cunoștință de aspectele relatate, respectiv dacă aceste împrejurări au fost percepute de el personal sau i-au fost relatate de alte persoane, niciun fel de detalii cu privire la activitatea concretă derulată de inculpat în cadrul respectivei asociații, modul de constituire a asociației, modul de păstrare a legăturii între inculpați, modul de operare, locul de unde prelua drogurile, unde le transporta, persoanele prin intermediul cărora efectua aceste transporturi, detalii care să poată fi verificate de organele de urmărire penală pentru a se vedea în ce măsură se coroborează cu alte mijloace de probă ce puteau fi administrate în cauză. Totodată, trebuie observat că unele aspecte relatate de martor sunt chiar contrazise de alte probe administrate în cauză: de exemplu, martorul a susținut că drogurile erau depozitate la M.D., însă, cu ocazia percheziției efectuate la locuința acestuia, nu a fost găsită nici o urmă de drog, după cum nu a fost găsit niciun drog nici la percheziția efectuată la locuința inculpatului U.A.C.

În al treilea rând, instanța a apreciat că trebuie avută în vedere și declarația notarială existentă la Dosarul nr. 10566/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care martorul cu identitate protejată și-a deconspirat identitatea reală și a precizat că nu menține declarațiile date în faza de urmărire penală, fiind constrâns să dea acele declarații de organele de urmărire penală.

În ceea ce privește referirile existente în declarațiile martorei U.M., instanța a constatat că nici acestea nu sunt suficiente pentru a face dovada săvârșirii respectivei infracțiuni de către inculpat, în condițiile în care în declarațiile din faza de urmărire penală aceasta afirmă la modul general că ar fi avut cunoștință că U.A.C. este implicat în afaceri cu droguri alături de A.C., fără a indica în concret modul în care era implicat, legătura existentă între cei doi, fără a face vreo referire concretă la activitatea derulată de acesta în cadrul asociației, fără a furniza deci niciun amănunt care să poată fi verificat pe baza altor probe, iar în declarația dată în fața instanței de judecată aceasta a arătat doar că a auzit, la modul general, fără a putea preciza de la cine, că inculpatul U.A.C. s-ar ocupa de trafic de droguri, însă nu a discutat niciodată aceste aspecte cu el, iar, pe de altă parte, există o prezumție puternică cu privire la lipsa de veridicitate a declarațiilor acesteia având în vedere atât calitatea sa de martor denunțător și împrejurările în care a dat declarațiile (pentru a beneficia de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, care presupunea participarea sa la o asociație infracțională), cât și contrazicerea acestora pe anumite aspecte esențiale de anumite înscrisuri de la dosar (așa cum se va arăta mai jos).

Ca atare, având în vedere aceste considerente, în condițiile în care declarațiile celor doi martori nu pot fi considerate ca relevante și suficiente pentru a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, că între inculpatul U.A.C. și inculpatul A.C. nu a fost o simplă relație amicală, ci că U.A.C. a constituit, împreună cu inculpații A.C., A.C.A., B.I., M.D. o asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni privind traficul de droguri, a inițiat constituirea unei astfel de asocieri, a aderat sau a sprijinit sub orice formă o astfel de asociere [și cu atât mai puțin că a făcut parte dintr-un grup infracțional organizat, așa cum este definit de art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003], iar alte probe relevante în acest sens nu există, instanța a constatat că în mod evident nu se poate reține ca fiind întrunită latura obiectivă a respectivei infracțiuni prevăzute de art. 323 C. pen. (așa cum s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice) și se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

În ceea ce îl privește pe inculpatul A.C., în privința acestuia s-a reținut că împreună cu inculpații U.A.C., A.C.A., M.D. și B.I., au constituit un grup infracțional organizat care a existat în perioada 1998-2002 și a acționat în mod coordonat în scopul comiterii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc pentru a obține beneficii financiare substanțiale, precum și că a livrat numiților U.M. și C.T.F., în perioada 1999-2002, cantitatea de aproximativ 6 kg cocaină.

Referitor la grupul infracțional organizat, s-a reținut că fiecare dintre participanți avea roluri prestabilite, existând o structură bine organizată: inculpații B.I. și A.C. achiziționau cocaina de la distribuitorii din America de Sud și recrutau curierii pentru a introduce drogurile în România și Europa Occidentală; inculpatul M.D. asigura depozitarea mărfii, fiind custodele cocainei și onora comenzile doar în urma dispoziției exprese a inculpatului A.C.; inculpatul U.A.C. prelua în proporție de 90% cocaina depozitată la M.D. și, prin cărăuși, aproviziona consumatorii din Germania, Italia și Franța; inculpatul A.C.A., în perioada 2001-2002, a asigurat desfacerea în Timișoara a cocainei rămase după transporturile realizate de Ulucean și acționa în urma dispozițiilor exprese ale lui A.C.

În ceea ce privește fapta de livrare de către inculpat către numiții U.M. și C.T.F., în perioada 1999-2002, a cantității de aproximativ 6 kg cocaină, instanța constată că singura probă în acest sens o reprezintă declarațiile date în faza de urmărire penală de martora U.M., martor denunțător, la fel ca și M.M. în cazul inculpatului U.A.C.

Astfel, aceasta, fiind cercetată în Dosarul nr. 82/PA/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000, pentru a beneficia de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, înțeles să formuleze un denunț raportat la inculpații A.C. și A.C.A., prin care a arătat că aceștia se ocupau de trafic de droguri de mare risc, ea distribuind cocaină pentru inculpatul A.C. începând din anul 2000 și până în anul 2002.

În declarațiile date în faza de urmărire penală, martora-denunțătoare a arătat că, după decesul soțului său din vara anului 1999, a fost contactată de către inculpatul A.C., care i-a spus că soțul ei a avut o datorie la el de 20.000 dolari și ea trebuie să o achite. Ea a explicat că nu are acei bani, iar ulterior inculpatul a plecat în Canada. După un timp, acesta a revenit în România și a căutat-o de mai multe ori, cerându-i banii și amenințând-o. Apoi, văzând că nu are banii, i-a spus că pentru a achita datoria, trebuie să se implice în afacerile cu droguri, ea urmând să caute clienți cărora să le vândă cocaina luată de la inculpat, lucru cu care ea a fost de acord. Totodată, a introdus în această activitate și pe numitul C.T.F., cu care avea o relație de concubinaj. A precizat că A.C. i-ar fi spus că în afacerile cu droguri lucrează cu inculpatul U.A.C. A desfășurat activitate de distribuție în perioada 2000-2002, timp în care a luat de la inculpat, atât singură, cât și împreună cu C.T.F., aproximativ 6 kg cocaină. Referitor la persoanele cărora le-o vindea, nu a indicat decât pe numitul M.M., care era și el cercetat pentru infracțiuni de trafic de droguri. Referitor la modalitatea de acțiune, a precizat că, de fiecare dată când M.M. îi cerea cocaina, îl suna pe inculpat și se întâlnea cu acesta în oraș și primea cocaina comandată, pe care o plătea cu 30 dolari gramul. A precizat că începând cu luna ianuarie 2002, inculpatul A.C. îi trimitea cocaina prin intermediul fratelui său A.C.A., dar acesta s-a ocupat efectiv de distribuția acesteia din martie 2002. A arătat că în luna mai 2002, M.M. i-a cerut ½ kg cocaină. Atunci, ea l-a sunat pe A.C., iar acesta a venit împreună cu fratele său și cu o altă persoană și i-a adus marfa, pe care nu a plătit-o, urmând să-i dea banii după ce M.M. vindea cocaina. M.M. a luat drogurile, dar le-a readus după câteva ore deoarece cumpărătorul nu venise cu banii, iar ea le-a restituit lui A.C. prin intermediul lui A.C.A. Totodată, a arătat că, după ce A.C.A. a fost arestat, A.C. a stat de vorba cu ea și i-a spus că va pleca în Canada și dacă mai dorește cocaină să-l contacteze pe prietenul lui, M.D., ea achiziționând ulterior circa 15 gr cocaină de la acesta.

În declarația dată în faza cercetării judecătorești, martora a modificat semnificativ declarațiile date în faza de urmărire penală, arătând că singura dată când a luat droguri de la inculpatul A.C. a fost în luna mai 2002, când M.M. i-a solicitat ½ kg cocaină. Atunci l-a sunat pe inculpatul A.C., care era în România și despre care știa că se ocupă cu afaceri cu droguri de la fostul său soț, iar acesta a venit cu un autoturism împreună cu fratele său și o altă persoană și i-au adus marfa. Ulterior, M.M. a restituit drogurile întrucât cumpărătorul nu venise cu banii necesari. A precizat că până la acel moment nu achiziționase niciodată droguri de la inculpat și nici nu discutase acest subiect cu el. În ceea ce îl privește pe C.T.F., a precizat că acesta a cumpărat de câteva ori droguri, împreună cu M.M., de la A.C.A.

Așa cum s-a arătat și în cazul martorului M.M., instanța nu a contestat faptul că este posibilă pronunțarea unei soluții de condamnare chiar pe baza declarației unui singur martor, însă a apreciat că, în cauză, declarațiile martorei U.M. nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a face dovada faptei imputate inculpatului.

La aceasta concluzie, instanța a avut în vedere în primul rând, ca și în cealaltă situație, atât calitatea martorei (martor denunțător), cât și contextul în care a dat declarațiile și urmările pe care acestea le-au produs în favoarea sa [pronunțarea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale față de martoră sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 pentru că a indicat participarea sa la o asociație în acest scop], toate acestea evidențiind un posibil mare interes al martorei în a declara în acest sens.

În al doilea rând, instanța a avut în vedere contradicția evidentă intervenită între declarațiile date de această martoră în faza de urmărire penală și cea dată în fața instanței de judecată la data de 2 noiembrie 2011, martora retractând aproape integral cele susținute în faza de urmărire penală.

În al treilea rând, instanța a avut în vedere contradicția existentă între declarațiile date de această martoră referitor la întâlnirile sale cu inculpatul A.C. pentru a-i furniza cocaină și informațiile furnizate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră cu privire la situația intrărilor/ieșirilor din România a inculpatului A.C. în perioada mai-decembrie 2002.

Astfel, trebuie observat că martora a arătat că în luna mai 2002, fiind contactată de către M.M. care avea un client ce dorea ½ kg cocaină, l-a contactat telefonic pe inculpatul A.C., iar acesta a venit împreună cu fratele său și cu un alt bărbat și i-au adus drogurile. Apoi, ca a dat acea cantitate lui M.M., iar acesta i-a returnat-o peste câteva ore întrucât clientul nu venise cu banii. Referitor la data exactă a respectivei tranzacții, din mijloacele de probă administrate în Dosarul nr. 82/PA/2002 și nr. 374/PA/2002, reiese că M.M. a oferit spre vânzare cocaina, fără a se efectua tranzacția, în data de 26 mai 2002. (vânzarea trebuie efectuată către numitul B.S., colaborator sub acoperire, introdus în Dosarul nr. 374/PA/2002).

Or, din informațiile furnizate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră ca urmare a solicitării soției inculpatului, inculpatul A.C. nu se afla în România în acea perioadă, venind în țară abia în data de 31 mai 2002, pe la aeroportul Timișoara, din Canada, și a părăsit teritoriul țării în data de 14 iunie 2002, pe la aeroportul Otopeni, cu destinația Canada, acestea fiind singurele intrări și ieșiri în/din țară în perioada 1 mai 2002-31 decembrie 2002.

Referitor la informațiile furnizate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, instanța a subliniat că nu există nici un motiv pentru ca acestea să nu fie avute în vedere la soluționarea cauzei. Este adevărat că în prezent acele evidențe nu mai există, însă Inspectoratul General al Poliției de Frontieră a certificat veridicitatea acestora și a explicat totodată modul în care au fost furnizate. Totodată, instanța a apreciat ca relevant faptul că, în afara declarațiilor martorei U.M., la dosar nu exista niciun alt mijloc de probă care să confirme prezența inculpatului A.C. în România la momentul efectuării presupusei predări către martora a ½ kg droguri, și nu poate omite nici surprinzătoarea scăpare a organelor de urmărire penală de a verifica situația intrărilor/ieșirilor din țara cu privire la acest inculpat (aspect care era esențial în cauză), mai ales în contextul în care raportat la inculpații M.D. și U.A.C. o astfel de verificare a fost realizată.

În aceste condiții, având în vedere potențialul interes al martorei în efectuarea respectivelor declarații, a contradicțiilor evidente existente între cele din faza de urmărire penală și cele din faza cercetării judecătorești și, în special, a contradicției existente între acestea și informațiile furnizate de o instituție a statului, respectiv Inspectoratul General al Poliției de Frontieră cu privire la situația intrărilor/ieșirilor din România a inculpatului A.C. (care atestă faptul că acest inculpat nu se afla în realitate în țară în anumite momente în care această martoră susține că a primit droguri de la acesta și că s-ar fi întâlnit personal), instanța a constatat că este evident că declarațiile martorei nu pot fi considerate ca reflectând adevărul și nu sunt în măsură să răstoarne prezumția de nevinovăție ce operează în favoarea inculpatului, existând dubii serioase cu privire la săvârșirea de către acesta a activității incriminate.

În plus, la fel cum s-a arătat și în cazul inculpatului U.A.C., mai trebuie observat și faptul că la dosar nu există nicio probă certă nici cu privire la natura presupuselor substanțe pe care inculpatul A.C. i le-ar fi vândut martorei U.M. și concubinului acesteia, respectiv în sensul că ar fi fost vorba de droguri de risc sau mare risc, adică plante sau substanțe stupefiante ori psihotrope sau amestec care conține asemenea plante și substanțe, înscrise în Legea nr. 143/2000. Raportul de constatare tehnico-științifică din 8 iunie 2002 existent la dosarul de urmărire penală nu este în măsură să facă dovada în acest sens în condițiile în care nu există nicio probă pertinentă și concludentă în sensul că substanțele testate ar reprezenta o probă din cantitatea de ½ kg cocaină, așa cum au încercat organele de urmărire penală să sugereze. Nici unul dintre martorii implicați în realizarea respectivei tranzacții nu au confirmat predarea unei probe din aceasta, nici anterior și nici în momentul negocierii vânzării, după cum nici din declarațiile date de colaboratorul sub acoperire B.S. în Dosarele penale nr. 75/PA/2002 și nr. 82/PA/20002 nu reiese acest lucru. Totodată, trebuie observat că o susținere în sensul oferirii unei probe anterior negocierii tranzacției este contrazisă inclusiv de modul ele succesiune al evenimentelor, reținut chiar ele organele de urmărire penală, respectiv primirea de către M.M. a respectivei cantități de cocaină doar în ziua în care a avut loc acea negociere.

Ca atare, având în vedere toate aceste dubii atât cu privire la activitatea de distribuire de droguri de mare risc, cât și cu privire la natura substanțelor ce au făcut obiectul acestora, dubii care nu pot fi interpretate decât în favoarea inculpatului, instanța a apreciat că pentru această infracțiune reținută în sarcina inculpatului, prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen. (așa cum s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice), se impune achitarea acestuia în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunite elementele constitutive ale respectivei infracțiuni.

Totodată, instanța a apreciat că aceeași soluție se impune și în cazul celeilalte infracțiuni reținute în sarcina inculpatului. Cu excepția referirilor existente în declarațiile martorilor U.M. și V.I., nu există nicio probă concludentă cu privire la derularea de către inculpat a unei activități de inițiere sau constituire a unui grup infracțional organizat (grup format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat, în care rolurile sunt prestabilite), pentru a reține că inculpatul se face vinovat de săvârșirea acestei infracțiuni. Or, în ceea ce privește acești doi martori, pentru considerentele mai sus expuse în privința fiecăruia, instanța a constatat că este evident că declarațiile acestora nu pot fi considerate ca relevante și suficiente pentru a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, astfel de acțiuni derulate de inculpat pentru a realiza latura obiectivă a acestei infracțiuni. Totodată, nu trebuie omis nici faptul că nici referitor la presupușii membrii ai grupului nu există probe în acest sens (așa cum s-a arătat mai sus în ceea ce îl privește pe U.A.C. și cum se va arăta în continuare în ceea ce îl privește pe B.I.), iar față de inculpatul M.D. este chiar pronunțată o soluție definitivă de achitare cu privire la săvârșirea acestei infracțiuni.

Ca atare, în temeiul art. 11 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., instanța a dispus achitarea inculpatului și sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. (așa cum s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice), nefiind întrunite elementele constitutive ale respectivei infracțiuni.

În ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., instanța a constatat, în primul rând, că, exceptând declarațiile date de martorul cu identitate protejată V.I., nu există niciun alt mijloc de probă care să ateste existența vreunei relații de orice natură a acestuia cu inculpații A.C., M.D., U.A.C. sau A.C.A. Niciunul dintre acești inculpați nu a confirmat că ar fi avut anumite relații sau măcar că l-ar cunoaște, după cum nu există nici un alt martor sau înscrisuri care să confirme aceste aspecte.

Ca atare, în contextul în care o condamnare a inculpatului fondată într-o măsură determinantă pe declarațiile acestui martor este inadmisibilă pentru considerentele mai sus expuse, iar alte mijloace de probă nu există, instanța a apreciat că în mod evident se impune schimbarea încadrării juridice în ceea ce îl privește pe acest inculpat în două infracțiuni distincte de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, așa cum au și fost de fapt prezentate de procuror în considerentele rechizitoriului, și achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., în ceea ce privește fapta de a fi constituit, împreună cu inculpații A.C., A.C.A., M.D. o asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni privind traficul de droguri.

În ceea ce privește cealaltă faptă de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni reținută în sarcina inculpatului B.I., respectiv că a organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relația America Centrală și de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor-cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăților și expedierea banilor către B.I., instanța a constatat că organele de urmărire penală au apreciat că aceasta este dovedită de declarațiile martorilor, denunțători B.F. și P.A. Astfel, în declarațiile date în faza de urmărire penală, martorul B.F. a arătat că în anul 1998, la propunerea lui D.E., s-a deplasat în San Jose pentru a transporta droguri. Acolo a fost așteptat la aeroport de către B.I., căruia i-a dus o sumă mare de bani, iar după două săptămâni s-au întors împreună în România, martorul transportând în bagajul său două sticle de vin în care erau droguri. La Budapesta la aeroport, inculpatul B.I. a luat cele două sticle și le-a pus în bagajul său, apoi au venit în România cu un autoturism. Martorul P.A. a arătat că la începutul verii anului 2000 s-a întâlnit cu B.I. în Timișoara, iar acesta i-a propus să facă transport de cocaină din San Jose în România contra unor sume substanțiale. Au mai avut niște discuții telefonice în luna august, B.I. spunându-i să ia legătura cu D.E. A doua zi, acesta i-a cumpărat bilet de avion pe ruta Budapesta-Amsterdam-San Jose și l-a transportat la aeroport la Budapesta. Martorul a zburat până la Amsterdam, pierzând cursa spre San Jose. Dându-și seama la ce riscuri se expune, nu a mai continuat călătoria, ci a revenit la Timișoara.

Pe parcursul procesului penal, declarațiile celor doi martori au suferit mai multe modificări, culminând chiar cu o retractare în totalitate a celor declarate raportat la desfășurarea vreunei activități infracționale de către inculpatul B.I. Astfel, în declarațiile date în fața instanței, atât în primul ciclu, cât și în al doilea ciclu procesual, martorul P.A. a arătat că aspectele pe care le-a relatat cu privire la B.I. sunt necorespunzătoare adevărului, el necunoscând acea persoană, ci doar pe celelalte care au fost cercetate în cauză. A precizat că aspectele relatate în faza de urmărire penală cu privire la acest inculpat i-au fost dictate de către organele de urmărire penală și că el a fost foarte speriat în acele momente. Cu privire la efectuarea unei deplasări spre San Jose și întoarcerea din Amsterdam, a precizat că aceasta corespunde adevărului, însă că a fost convins să facă acea deplasare de D.E. și că nu știe cu cine urma să se întâlnească acolo. Totodată, martorul B.F., a arătat că a efectuat deplasarea în San Jose, însă nu pentru a transporta droguri, ci fiindcă dorea să intre clandestin în S.U.A., iar D.E. i-a spus că B.I. îl poate ajuta. După vreo 2-3 săptămâni, martorul s-a reîntors în țară întrucât B.I. nu l-a putut ajuta să ajungă în S.U.A., fiind însoțit și de către acesta din urmă. A mai arătat martorul că nu este adevărat că ar fi transportat droguri din Costa Rica la întoarcere. Referitor la primele declarații date în cauză cu privire la B.I., a arătat că în acea perioadă era arestat preventiv și i-a s-a spus că dacă va declara acele aspecte va fi pus în libertate, respectivele declarații fiindu-i dictate.

Cu excepția declarațiilor date de cei doi martori în faza de urmărire penală, în cauză nu există nici un alt mijloc de probă care să susțină existența unei fapte de asociere a acestui inculpat cu numitul D.E. în vederea comiterii de infracțiuni. Nu a fost efectuată nicio adresă la punctele de frontieră pentru a se comunica situația intrărilor/ieșirilor din România ale inculpatului în perioada în discuție, prin care s-ar fi putut astfel verifica realitatea celor susținute de martori cu privire la prezența inculpatului în România, după cum nu au fost verificate nici situațiile intrărilor/ieșirilor din țară ale celor doi martori, deși aceste probe erau relevante sub aspectul credibilității celor denunțate. Totodată, nu există nici un alt martor, care să nu aibă interes în cauză, care să cunoască aceste aspecte.

Or, în aceste condiții, având în vedere contradictorialitatea evidentă între declarațiile date de cei doi martori în cele două faze ale procesului penal, împrejurarea că declarațiile din faza de urmărire penală (care îl acuză pe inculpat) nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, deși existau anumite probe care puteau fi administrate în acest sens de organele de urmărire penală la acel moment, calitatea martorilor, contextul în care au dat acele declarații și consecințele produse cu privire la situația lor (erau cercetați penal și au beneficiat de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000, dispunându-se neînceperea urmăririi penale față de ei), precum și susținerile acestora din fața instanței în sensul că declarațiile din faza de urmărire penală nu au fost rezultatul propriei lor voințe, împrejurări care toate împreună creează o nesiguranță evidentă cu privire la realitatea respectivelor declarații, instanța a apreciat că respectivele declarații date de cei doi martori în faza de urmărire penală nu pot fi considerate ca fiind probe certe, suficiente pentru a demonstra cu certitudine, dincolo de orice îndoială, săvârșirea de către inculpat a vreuneia dintre acțiunile care compun latura obiectivă a faptei imputate, respectiv că a inițiat constituirea unei asocieri în vederea săvârșirii de infracțiuni cu D.E., a aderat sau a sprijinit sub orice formă o astfel de asociere [și cu atât mai puțin că a făcut parte dintr-un grup infracțional organizat, așa cum este definit de art. 2 lit. a) din Legea nr. 39/2003], astfel că se impune achitarea inculpatului în temeiul art. 11 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Pentru aceleași considerente, instanța a apreciat că aceeași soluție se impune și în situația celeilalte infracțiuni reținute în sarcina inculpatului B.I., respectiv cea prevăzută de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., constând în aceea că în decembrie 1999 ar fi introdus în țară droguri ascunse în două sticle de vin, cu precizarea că în privința acesteia acuzarea și-a întemeiat susținerile doar pe declarațiile B.F. din faza de urmărire penală. Trebuie subliniat că în privința acestei infracțiuni soluția de achitare în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. se impune și raportat la împrejurarea că nu există nicio probă certă nici cu privire la natura presupuselor substanțe pe care inculpatul le-ar fi adus în acele sticle, respectiv în sensul ca ar fi fost vorba de droguri de risc sau mare risc sau orice alte produse sau substanțe toxice, care să poată constitui obiectul infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen.

Ca atare, având în vedere toate considerentele mai sus-expuse, instanța a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului U.A.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. [prin schimbarea de încadrare juridică, conform art. 334 C. proc. pen. din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] și a infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., a inculpatului A.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. și art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen. [prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000] și a inculpatului B.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. [prin schimbarea încadrării juridice din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000) și a infracțiunii prevăzute de art. 312 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., va achita același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. [prin schimbarea de încadrare juridică din art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000].

Raportat la materialul probatoriu administrat în cauză și la soluția pronunțată, apreciind că nu mai există temeiuri care să justifice menținerea măsurii preventivă a obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpații A.C. și U.A.C. (neexistând probe suficiente în sensul săvârșirii de către aceștia a infracțiunilor imputate), în baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a dispus revocarea respectivei măsuri preventive.

În ceea ce privește cererea de confiscare formulată de procuror cu privire la sumele de bani presupus a fi fost obținute de inculpați din activitatea infracțională, raportat la soluția pronunțată în cauză, instanța a apreciat-o ca nefondată, astfel că a respins-o.

În baza art. 109 C. proc. pen. a dispus restituirea către inculpatul U.A.C. a unui aparat marca „P.”, ridicat cu ocazia percheziției domiciliare efectuate în data de 26 noiembrie 2002.

Referitor la criticile formulate de inculpatul B.I., prin apărător, cu privire la modul de efectuare a urmăririi penale și de sesizare a instanței, tribunalul a apreciat că acestea nu mai puteau fi invocate și analizate în acest ciclu procesual, în contextul în care au fost deja analizate cu autoritate de lucru judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție București în cadrul recursului soluționat în cauză și respinse ca nefondate.

Împotriva sentinței penale nr. 524 din 30 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. 10566/1/2008 a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș , înregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 13 martie 2012, sub nr. 10566/1/2008.

În motivarea apelului procurorul a arătat că sentința apelată este netemeinică și nelegală în primul rând pentru greșita achitare a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunilor de inițiere, constituire de grup infracțional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup, trafic de droguri, prevăzută de art. 2 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 143/2000, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, art. 323 C. pen. ș.a., fapte și încadrări juridice corect reținute în sarcina acestora prin rechizitoriul parchetului, în urma unei interpretări eronate a complexului probator administrat la dosar.

În al doilea rând, prima instanță a procedat greșit la revocarea în baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 139 alin. (2) C. proc. pen. a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpații A.C. și U.A.C., în condițiile în care, în situația unei soluții de achitare a inculpaților, instanța era obligată să constate încetată de drept măsura preventivă în temeiul art. 140 punct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Din complexul probator administrat la dosar vinovăția inculpaților raportat la infracțiunile reținute în sarcina acestora este dovedită dincolo de orice dubiu rezonabil.

Materialul probator administrat atât în faza de urmărire penală cât și în fața cercetării judecătorești arată implicarea inculpaților în traficul de cocaină-drog de mare risc și alte droguri de risc, în urma inițierii sau aderării acestora la o rețea organizată cu ramificații internaționale. S-a dovedit că drogurile erau vândute în Timișoara și în alte orașe din străinătate.

Din coroborarea declarațiilor martorilor audiați atât în faza urmăririi penale cât și a cercetării judecătorești, respectiv numiții U.M., M.M., B.F., P.A. ș.a. rezultă în mod cert implicarea inculpaților în traficul de droguri în modalitățile reținute în rechizitoriu.

Din analiza depozițiilor martorilor U.M. și M.M. se reține că aceștia au recunoscut că au achiziționat de la inculpații A.C. și A.C.A. diferite cantități de cocaină, precum și de la inculpatul U.A.C.

Se mai reține că martorul B.F. după ce a arătat modul în care a fost racolat de către inculpatul B.I. și a descris modul în care a transportat cele două sticle de vin în care se afla cocaină până la aeroportul din Budapesta, acesta a revenit asupra declarațiilor inițiale, prezentând o altă stare de fapt.

Față de martorii U.M., P.A. și B.F. se derulează în prezent cercetări de către organele de urmărire penală sub aspectul comiterii infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Referitor la inculpatul B.I., asocierea acestuia la gruparea infracțională este dovedită în mod indubitabil prin depoziția martorului V.I., colaborator sub acoperire.

Referitor la inculpatul U.A.C., începând cu anul 1998 a făcut parte dintr-o organizație criminală având ca scop traficul internațional de droguri. Potrivit declarațiilor constante ale martorului M.M. se reține că a cumpărat de la inculpat în cursul anului 1999, în mod repetat, cantități de cocaină.

Se conchide că probele administrate la dosar converg în sensul dovedirii dincolo de orice îndoială a vinovăției inculpaților raportat la toate faptele reținute în sarcina acestora în rechizitoriu, cu încadrările juridice corect reținute și în modalitățile descrise pe larg în cuprinsul actului de sesizare a instanței, probându-se cu certitudine implicarea inculpaților în traficul de cocaină și alte droguri de risc, în urma inițierii sau aderării acestora la o rețea organizată cu ramificații internaționale.

Referitor la aspectul de nelegalitate, în situația unei soluții de achitare a inculpaților, instanța era obligată să constate încetată de drept măsura preventivă în temeiul art. 140 punct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiat în parte apelul declarat de parchet.

Cu privire la critica privind încadrarea juridică dată faptelor s-a reținut că este fondată.

În mod corect prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice pentru unele fapte. Astfel, având în vedere perioada în care se susține a fi săvârșite infracțiunile și succesiunea legilor în timp, pentru infracțiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 reținută în sarcina inculpaților U.A.C. și B.I. s-a dispus schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., deoarece pentru acești inculpați nu s-a reținut și săvârșirea unor infracțiuni care constituiau scopul grupului, așa cum prevedea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 la acea dată, infracțiunea de grup infracțional organizat în vederea traficului de droguri fiind reglementată ca o formă agravantă a infracțiunilor prevăzute de art. 2, art. 3, art. 5 din Legea nr. 143/2000.

Referitor la inculpatul A.C. în privința acestuia s-a reținut atât asocierea într-un grup infracțional organizat cât și infracțiunea scop astfel încât, având în vedere principiul legii penale mai favorabile inculpatului, în mod corect prima instanță a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 12 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 13 C. pen. și infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen.

Conform dispozițiilor art. 345 alin. (2) C. proc. pen. instanța poate pronunța condamnarea inculpaților dacă se constată că faptele există, constituie infracțiuni și au fost săvârșite de inculpați. Dacă din ansamblul materialului probator nu se poate reține vinovăția inculpaților pentru săvârșirea faptelor ce au făcut obiectul trimiterii în judecată și, în ciuda eforturilor din faza de cercetare judecătorească, dubiile nu au putut fi înlăturate, persistând o stare de incertitudine, aceasta exclude posibilitatea pronunțării unei hotărâri de condamnare, în cauză operând principiul in dubio pro reo, ideea de certitudine, care trebuie să fundamenteze o soluție de condamnare neputându-se contura. În raport cu aceste prevederi legale, sentința penală nr. 524/2011 pronunțată de Tribunalul Timiș este legală și temeinică, prima instanță efectuând o analiză completă și amplă a probatoriului, analiză pe care instanța de apel și-o însușește ca pertinentă.

Sigura critică apreciată ca fondată s-a reținut a fi cea privind greșita revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara.

Conform art. 140 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., măsurile preventive încetează de drept, între altele, în situația pronunțării unei soluții de achitare.

În cauză, întrucât prima instanță a pronunțat o soluție de achitare a inculpaților A.C. și U.A.C., trebuia să constate încetarea de drept a măsurii preventive, raportat la dispozițiile art. 140 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În consecință, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin decizia penală nr. 89/A din 9 mai 2012, a admis apelul declarat de parchet, a desființat în parte hotărârea și, în baza art. 350 C. proc. pen. raportat la art. 140 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a constatat încetarea de drept a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpații A.C. și U.A.C., menținând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. și solicitând condamnarea inculpaților, apreciindu-se că soluția de achitare este consecința unei grave erori de fapt, probele administrate dovedind vinovăția acestora.

Recursul este neîntemeiat.

Înalta Curte, analizând decizia penală recurată, atât prin prisma criticilor formulate de parchet, dar și conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală și temeinică.

Ca o observație prealabilă, Înalta Curte constată că parchetul solicită instanței să pronunțe direct în recurs o soluție de condamnare a inculpaților, după ce aceștia au fost achitați la judecata în fond și apel, fără a solicita noi probatorii, ci doar în baza unei reinterpretări a probelor deja administrate, aspect ce vine în contradicție cu jurisprudența C.E.D.O. în materie.

Parchetul afirmă că probele administrate în cursul cercetării judecătorești și în faza urmăririi penale demonstrează implicarea inculpaților în traficul de droguri.

Înalta Curte reține argumentele primei instanțe și ale instanței de apel, care au constatat că din ansamblul probator, administrat nu numai în primul ciclu procesual, ci pe toată desfășurarea procesului penal, vinovăția inculpaților nu a putut fi stabilită cu certitudine, în final dubiul conducând la achitarea acestora.

În sarcina inculpatului U.A.C. s-a reținut prin actul de sesizare că a vândut în anul 1999, în mod repetat, martorului M.M. cantitatea totală de 300-400 gr cocaină, faptă care întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 312 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 13 C. pen.

Singura probă în acuzare este declarația martorului denunțător M.M. care a beneficiat de aplicarea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 în Dosarul nr. 82/PA/2002 pentru acest denunț.

În mod corect prima instanță a înlăturat această probă, deoarece declarațiile martorului au fost date pentru a beneficia de aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, acestea se contrazic în ceea ce privește cantitatea tranzacționată, nu se coroborează cu nici un alt mijloc probator, nu s-a efectuat nicio testare cu privire la pretinsa substanță, nu există nicio probă materială luată pentru a fi supusă testelor, cu ocazia percheziției efectuată la domiciliul inculpatului nu au fost găsite droguri, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Referitor la fapta inculpaților U.A.C. și A.C. care în perioada 1998-2002, împreună cu numiții B.I., M.D. și A.C.A., ar fi constituit o grupare criminală având ca scop traficul internațional și național de cocaină, susținerile acuzării sunt întemeiate pe declarațiile „colaboratorului sub acoperire” V.I., martor cu identitate protejată și a martorei U.M.

În ceea ce privește declarația acestui martor, aceasta a fost dată doar în faza de urmărire penală, în primul ciclu procesual în fața instanței de judecată procurorul s-a opus audierii acestuia , iar în cel de-al doilea ciclu procesual s-a comunicat că acest martor a decedat. De asemenea potrivit declarației notariale a acestui martor (Dosar nr. 10566/1/2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție) a fost retrasă declarația din faza de urmărire penală pe motiv că a fost constrâns să dea declarație.

Respectarea principiului contradictorialității este una din garanțiile dreptului la un proces echitabil stabilite prin art. 6 lit. d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este necesară tratarea cu extremă prudență a declarațiilor obținute în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi garantate, iar inculpatul în nici un stadiu al procedurii nu a avut posibilitatea să pună întrebări acestui martor. Legal tribunalul a apreciat valoarea declarației martorului sub acoperire.

Având în vedere și jurisprudența C.E.D.O. în materie (Cauza Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, hotărârea din 8 iunie 1998, Cauza Constantin și Stoian împotriva României, hotărârea din 29 septembrie 2009), instanța nu își poate întemeia, în mod exclusiv sau determinant, o hotărâre de condamnare pe declarațiile martorilor protejați, astfel că este necesar ca acestea să se coroboreze cu o parte importantă a celorlalte probe administrate în cauză.

Or, în cauza declarația acestui martor dată în faza de urmărire penală nu se coroborează cu declarația martorei U.M., afirmațiile acesteia fiind generale și lipsite de credibilitate în condițiile în care au fost date pentru a beneficia de dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 motiv pentru care în mod corect prima instanță a dispus achitarea și pentru această infracțiune.

Împotriva inculpatului A.C. s-a mai reținut, că a vândut în cursul anilor 1999-2002, în mod repetat, martorei U.M., cantitatea de 6 kg cocaină, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Și în cazul acestei fapte singura probă în acuzare este declarația martorei denunțătoare U.M. care a beneficiat de aplicarea dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 143/2000 pentru acest denunț.

În mod corect prima instanță a înlăturat această probă, deoarece declarațiile martorului au fost date pentru a beneficia de aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000, acestea se contrazic, deoarece martora în faza de judecată (declarația din 2 noiembrie 2011) a retractat aproape în totalitate declarația din faza de urmărire penală, iar aspectele relatate sunt infirmate de o altă probă.

Astfel, în ceea ce privește data la care martora susține că s-ar fi întâlnit în țară cu inculpatul pentru a lua droguri, s-a făcut dovada potrivit informațiilor furnizate de Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, că inculpatul la acea dată nu se afla în țară, întrucât în perioada 1 mai 2002-31 decembrie 2002 singurele intrări și ieșiri în/din țară au fost în data de 31 mai 2002, respectiv 14 iunie 2002, or martora susține că inculpatul era în țară la data de 26 mai 2002.

De asemenea, în cauză nu există vreo probă cu privire la natura substanțelor pe care inculpatul i le-ar fi livrat martorei, în condițiile în care martorii implicați în realizarea respectivei tranzacții nu au confirmat predarea de probe, în acest sens fiind și declarația colaboratorului sub acoperire B.S. dată în Dosarele nr. 75/PA/2002, nr. 82/PA/2002. Prin urmare raportul de constatare tehnico-științifică din 8 iunie 2002 din faza de urmărire penală nu poate să facă dovada predării unor probe din cantitatea de ½ kg de cocaină, iar toate aceste dubii îi profită inculpatului.

În ceea ce îl privește pe inculpatul B.I., în sarcina acestuia s-a reținut că a organizat împreună cu A.C., U.A.C., M.D., în perioada 1998-2001 o grupare criminală în vederea traficului internațional de droguri, singura probă în acuzare fiind declarația martorului cu identitate protejată V.I., declarație care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă și care a fost în mod corect înlăturată pentru considerentele expuse, dispunându-se în mod corect achitarea pentru această faptă.

De asemenea s-a mai arătat prin actul de sesizare că inculpatul ar fi organizat în cursul lunii septembrie 1998 împreună cu numitul D.E. o grupare criminală în vederea traficului de droguri pe relația America Centrală și de Sud, Europa Occidentală, România, inculpatul ocupându-se de procurarea drogurilor-cocaină, iar D.E. ocupându-se de recrutarea curierilor, vânzarea drogurilor, contabilizarea încasărilor, efectuarea plăților și expedierea banilor către B.I.

Acuzarea susține că această faptă este dovedită potrivit declarațiilor martorilor denunțători B.F. și P.A. din faza de urmărire penală, dar în mod corect prima instanță a constatat că aceste declarații retractate în faza de judecată, nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, deși organele de urmărire penală dat fiind interesul martorilor de a da acele declarații (au beneficiat de aplicarea art. 15 din Legea nr. 143/2000) puteau să verifice dacă aceste relatări se confirmă prin raportare la intrările/ieșirile din țară în acea perioadă ale martorilor și ale inculpaților.

În condițiile în care martorii au susținut că în faza de urmărire penală declarațiile nu sunt rezultatul propriei lor voințe, iar alte probe nu există, instanța constată că în cauză nu s-a făcut dovada dincolo de orice îndoială rezonabilă cu privire la săvârșirea acestei fapte de către inculpat.

Prin rechizitoriu s-a mai arătat că inculpatul B.I. în decembrie 1999 ar fi introdus în țară droguri ascunse în două sticle de vin, acuzarea fiind întemeiată doar pe depoziția martorului B.F., care nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, neputându-se stabili nici natura substanțelor transportate, soluția de achitare dispusă de prima instanță fiind corectă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de parchet.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariile parțiale ale apărătorilor desemnați din oficiu pentru inculpați urmând a fi plătite din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva deciziei penale nr. 89/A din 9 mai 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, privind pe inculpații A.C., B.I. și U.A.C.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariile parțiale ale apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de câte 75 RON, pentru fiecare inculpat, se vor plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 februarie 2013.