Cross-border penal transfer: rejection of sentence conversion due to res judicata on factual circumstances and legal classification.

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 196 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

A fost respinsă cererea de conversiune a pedepsei, formulată de condamnatul persoană transferabilă.

În baza art. 149 raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 a fost recunoscută sentința penală nr. 603Hv/11h din 4 august 2011 pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale din Viena, definitivă prin decizia 13Ost 134/11x-8 din 15 decembrie 2011 a Curții Supreme de Justiție.

S-a dispus transferarea condamnatului N.B.A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare.

A fost dedusă din pedeapsă durata prevenției de la 16 iunie 2010 la zi.

S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, din care onorariul parțial al apărătorului din oficiu, în sumă de 80 RON, s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a se hotărî astfel s-au reținut următoarele:

Prin rezoluția nr. 3072/11-5/2012 din 28 ianuarie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoașterii sentinței penale nr. 603Hv/11h din 4 august 2011 pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale din Viena, definitivă prin decizia 130st 134/11x-8 din 15 decembrie 2011 a Curții Supreme de Justiție, și punerii în executare a acesteia, în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulate de Ministerului Justiției din Republica Austria, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului N.B.A.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că, prin sentința penală nr. 603Hv/11h din 4 august 2011 pronunțată de Tribunalul pentru cauze penale din Viena, s-a dispus condamnarea inculpatului N.B.A. la 20 ani închisoare, în regim de detenție, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 15,75 C. pen. austriac, hotărârea rămânând definitivă la data de 15 decembrie 2011.

În fapt, s-a reținut că, la data de 16 mai 2010, inculpatul, împreună cu o altă persoană, a turnat un lichid inflamabil pe fața și părul, părții vătămate M.F., după care i-a dat acesteia foc, partea vătămată suferind arsuri de gradul doi și trei pe cap, piept și mâini.

În raport cu situația de fapt reținută în hotărârea definitivă de condamnare, s-a constatat îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.

S-a reținut că faptele reținute în sarcina numitului N.B.A. sunt incriminate ca infracțiuni și de legea penală a statului român, acestea realizând conținutul constitutiv al infracțiunii de tentativă la omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 175, art. 176 lit. a) C. pen.

Inculpatul a fost condamnat de instanța austriacă la pedeapsa de 20 de ani închisoare și prin actul din 21 februarie 2012, emis de Direcția Poliției Federale Viena, s-a dispus interdicția pe durată nelimitată de a se afla pe teritoriul Republicii Austria, executarea acestei pedepse începând la data de 6 octombrie 2010, dată la care inculpatul a fost arestat preventiv.

Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetățean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detențiunii cu durata de 20 de ani închisoare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracțiuni și potrivit legii penale a statului român.

De asemenea, s-a reținut faptul că însuși condamnatul a solicitat transferul într-un penitenciar din România, așa cum rezultă din procesul-verbal din data de 22 mai 2012, întocmit de autoritățile austriece, în care se arată că acesta dorește să execute pedeapsa în România, iar prin actul din 21 februarie 2012, emis de Direcția Poliției Federale Viena, s-a dispus interdicția pe durată nelimitată de a se afla pe teritoriul Republicii Austria.

În ce privește cererea de conversiune a condamnării, formulată de persoana transferabilă prin apărător, se constată că aceasta este nefondată.

Persoana transferabilă a solicitat conversiunea pedepsei în pedeapsa prevăzută de art. 182 alin. (3) C. pen., respectiv aplicarea maximului special de 12 ani închisoare, arătând că, raportat la art. 28 și art. 51 C. pen., condamnatul N.B.A. are calitatea de instigator la săvârșirea de către celălalt condamnat N.N. a infracțiunii de vătămare corporală gravă, iar nu de omor.

Potrivit art. 159 din Legea nr. 302/2004, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce privește felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare și, în niciun caz, nu poate să agraveze situația condamnatului.

Se constată că pedeapsa aplicată de instanța austriacă corespunde în totalitate dispozițiilor din legea penală română.

Astfel, potrivit art. 21 alin. (2) C. pen., tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei, iar în cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, cum este cazul în speța de față, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

Or, pedeapsa de 20 de ani închisoare aplicată de instanțele austriece se încadrează întrutotul în dispozițiile art. 21 alin. (2) C. pen., menționate anterior.

În plus, pedeapsa de 20 de ani închisoare nu depășește maximul general prevăzut de legea română, respectiv de art. 53 C. pen., de 30 de ani închisoare.

Solicitarea persoanei transferabile de a se aplica maximul special de 12 ani închisoare, raportat la art. 28 și art. 51 C. pen., deoarece condamnatul N.B.A. ar avea calitatea de instigator la săvârșirea de către celălalt condamnat, N.N., a infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 182 C. pen., iar nu de omor deosebit de grav, prevăzut de art. 176 lit. a) C. pen., constituie în realitate o solicitare de modificare a hotărârii penale străine, prin reținerea unei alte situații de fapt și a altei încadrări juridice, ceea ce nu este posibil în procedura prevăzută de art. 159 din Legea nr. 302/2004.

Hotărârea instanței străine se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul situației de fapt stabilite și al încadrării juridice a acesteia, care în legislația română corespunde dispozițiilor art. 20, raportat la art. 176 lit. a) C. pen.

Conversiunea condamnării poate avea loc numai asupra pedepselor aplicate și numai în condițiile prevăzute de lege, iar nu și asupra vinovăției inculpatului, a situației de fapt ori a încadrării juridice a faptei, care sunt stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanța de condamnare.

Curtea a constatat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 159 din Legea nr. 302/2004 pentru a se dispune conversiunea condamnării, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 158 din aceeași lege, referitoare la continuarea executării: „în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.”

Împotriva acestei sentințe, persoana transferabilă N.B.A. a declarat recursul de față solicitând, potrivit memoriului olograf depus la dosar, conversiunea pedepsei aplicate de autoritățile austriece în pedeapsa maximă prevăzut de C. pen. român pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (3), 12 ani închisoare.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate de persoana transferabilă și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte de Casație constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaționale în materie penală, este reglementată. prin Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, iar în dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004, republicată.

Înalta Curte constată că prin sentința penală recurată a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus transferarea condamnatului N.B.A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare, fiind respinsă cererea de conversiune a pedepsei, formulată de acesta.

Critica condamnatului N.B.A. referitoare la greșita respingere a cereri de conversiunea a pedepsei nu este întemeiată.

Așa cum a reținut și instanța de fond, solicitarea persoanei transferabile de a se aplica maximul special de 12 ani închisoare, raportat la art. 28 și art. 51 C. pen., deoarece ar avea calitatea de instigator la săvârșirea de către celălalt condamnat N.N. a infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 182 C. pen., iar nu de omor deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. a) C. pen., constituie, în realitate, o solicitare de modificare a hotărârii penale străine, prin reținerea unei alte situații de fapt și a altei încadrări juridice, ceea ce nu este posibil în procedura prevăzută de art. 159 din Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte constată că hotărârea instanței străine se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul situației de fapt stabilite și al încadrării juridice a acesteia, care, în legislația română, corespunde dispozițiilor art. 20 raportat la art. 176 lit. a) C. pen., iar conversiunea condamnării poate avea loc numai asupra pedepselor aplicate și numai în condițiile prevăzute de lege, iar nu și asupra vinovăției inculpatului, a situației de fapt ori a încadrării juridice a faptei, care sunt stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanța de condamnare.

În mod corect a stabilit instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 159 din Legea nr. 302/2004 pentru a se dispune conversiunea condamnării, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 158 din aceeași lege, referitoare la continuarea executării potrivit cu care „în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.”

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sentința recurată este legală și temeinică, urmând ca recursul declarat de persoana transferabilă N.B.A. împotriva sentinței penale nr. 196 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală, să fie respins, ca nefondat, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care onorariul parțial al apărătorului din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă N.B.A. împotriva sentinței penale nr. 196 din 23 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 noiembrie 2013.