Interim hospital manager revocation; validity of unilateral termination clause in appointment order vs. duty to motivate administrative acts

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prima instanță

a. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamantul B.F. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Sănătății Publice, solicitând anularea în tot a Ordinului din 30 octombrie 2009, emis de către Ministerul Sănătății Publice prin ministrul interimar al Sănătății Publice A.V., obligarea Ministerului Sănătății, la plata de daune materiale reprezentând plata efectivă a salariilor de la data revocării din funcția de manager interimar și până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei dedusă judecații.

În motivare, reclamantul a arătat că și-a îndeplinit întrutotul și cu bună credință atribuțiile născute în sarcina sa așa cum sunt ele prevăzute în cuprinsul - privind atribuțiile managerului interimar.

A precizat că nu au fost îndeplinite condițiile pentru revocarea din funcția de manager, că ordinul nu este motivat, ceea ce constituie cauză de nulitate a acestuia.

S-a mai arătat că potrivit O.U.G. nr. 93/2008 și O.U.G. nr. 69/2009 ministrul sănătății numește prin ordin un manager interimar până la ocuparea prin concurs a postului de manager, ori în cauză nu se regăsește situația respectivă, în sensul că nu a fost organizat concurs pentru ocuparea funcției, motiv pentru care ordinul este nelegal.

b. Întâmpinarea formulată în cauză

Pârâtul Ministerul Sănătății Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii.

Pe fond, s-a arătat că acțiunea este neîntemeiată, că reclamantul a fost numit temporar pe postul de manager de spital, că prerogativa prelungirii mandatului aparține ministrului.

c. Soluția instanței de fond

Prin sentința nr. 98 din 16 februarie 2010 Curtea de Apel Timișoara a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice, a anulat Ordinul din 30 octombrie 2009 emis de pârâtul Ministerul Sănătății Publice, a dispus reintegrarea reclamantului B.F. în funcția de manager interimar, conform ordinului de numire în funcție din 19 mai 2009 emis de pârâtul Ministerul Sănătății Publice, a obligat pârâtul Ministerul Sănătății Publice să plătească reclamantului despăgubirile materiale constând în salariile ce se cuveneau acestuia de la data revocării din funcție și până la soluționarea irevocabilă a cauzei, a respins în rest acțiunea precizată cu privire la reintegrarea în funcție până la ocuparea prin concurs a postului de manager și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.210,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorar avocat parțial și taxă judiciară de timbru.

d. Motivarea soluției

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că Ordinul de revocare din funcție nu conține referiri la motivul pentru care s-a dispus măsura eliberării reclamantului din funcție.

În acest context, instanța a apreciat că reclamantul nu are cunoștință de motivele invocate de către ministru în cuprinsul ordinului de revocare și nici nu are posibilitatea de a formula vreo apărare.

În lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate examina motivele care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură. Absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive, întrucât lipsește de orice eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative.

Instanța a subliniat că art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene consacră „dreptul la bună administrare”. Conform alin. (1) și (2) din acest art., (1) „orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii;

Acest drept include în principal obligația administrației de a-și motiva deciziile.

Date fiind aceste obligații, instanța a apreciat că absența motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și a încălcare a obligației constituționale a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora.

De asemenea, s-a mai avut în vedere de judecătorul fondului că la dosarul cauzei nu există nici un înscris prin care să se dovedească că postul ocupat de reclamant în calitate de manager interimar a Spitalului Județean de Urgență Reșița ar fi fost ocupat prin concurs de către o altă persoană.

S-a mai apreciat că în condițiile în care prin contractul de management, reclamantul avea dreptul la un salariu de care este lipsit prin revocarea sa din funcție, sunt aplicabile prevederile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar în raport cu această reglementare, se impune respectarea principiului legalității în cazul lipsirii unei persoane de proprietatea sa, inclusiv în cazul în care este vorba despre o creanță contra statului, creanță căreia acesta i-a pus capăt printr-o intervenție legislativă care a rupt echilibrul contractual.

2. Instanța de recurs

a. Motivele de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Sănătății.

În motivarea recursului s-a susținut că reclamantul a ocupat funcția de manager o perioadă de aproape 6 luni, iar menținerea în funcție peste această perioadă conduce la nesocotirea prevederilor art. 200 alin. (5) și art. 179 alin. (5) din Legea nr. 95/2006.

S-a arătat că ordinul de revocare este legal, cu respectarea prerogativelor legale ale ministrului sănătății și că potrivit art. 1 din Ordinul nr. 1799/2009, putea fi revocat de ministrul sănătății.

b. Analiza motivelor de recurs

Înalta Curte examinând motivele de recurs, probele cauzei, legislația aplicabilă reține că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce se vor expune în continuare.

Reclamantul intimat B.F. a fost numit în funcția de manager interimar al Spitalului de urgență Reșița prin Ordinul din 19 mai 2009.

Potrivit art. 1 din Ordinul nr. 984/2009 numirea s-a dispus începând cu data de 18 mai 2009 până la revocarea unilaterală din funcție de către ministrul sănătății sau până la ocuparea postului prin concurs.

Față de conținutul art. 1 din Ordinul nr. 984/2009 rezultă că reclamantul a acceptat numirea în condițiile impuse prin ordin, cu privire la durata mandatului.

Încă prin actul de numire pe postul de manager de spital s-a stabilit durata contractului, sub cele două condiții alternative.

Astfel, reclamantul urma să dețină funcția respectivă fie, până la revocarea unilaterală, fie, până la ocuparea postului prin concurs.

Dacă reclamantul nu ar fi fost de acord cu conținutul actului de numire, în ceea ce privește durata mandatului, acesta ar fi avut posibilitatea să nu exercite mandatul respectiv, adică să nu pună în executare Ordinul nr. 984/2009, care se constituie într-un tot unitar, atât sub aspectul modului de numire, de exercitare a funcției și de retragere, de revocare a acesteia.

În raport de acceptarea ordinului de numire, în condițiile stabilite de emitent se constată că Ordinul de eliberare din funcție nr. 1995/2009, care formează obiectul prezentei analize judiciare nu se impunea a fi motivat.

În speța de față anularea ordinului pentru nemotivare apare ca o cerință excesivă.

Dreptul la o bună administrare reglementat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene include, așa cum a arătat judecătorul fondului, și obligația administrației de a-și motiva deciziile.

Acest drept face parte din categoria „Drepturile cetățenilor” și a fost instituit pentru a proteja persoanele de eventualul exces de putere al administrațiilor, pentru ca acestea să beneficieze de un tratament imparțial și echitabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii dar și al statelor membre ale Uniunii care aplică dreptul Uniunii.

Ori, în cauza prezentă nu se pune în discuție aplicarea principiilor și scopurilor enunțate în art. 41 din Cartă, pentru că așa cum s-a explicat în precedent, chiar reclamantul intimat a acceptat cu ocazia numirii sale, ca autoritatea care l-a numit să-l revocare oricând, chiar fără culpă și mai înainte de ocuparea postului respectiv prin concurs.

Așa fiind, teoretic motivarea instanței de fond corespunde exigențelor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, numai că speța necesita o analiză concretă, în cadrul căreia trebuia să se aibă în vedere circumstanțele concrete ale litigiului, respectiv modul în care s-a inițiat și executat raportul juridic de funcție.

Având în vedere probele cauzei analizate în această decizie se constată că motivele de recurs sunt fondate, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. și 3041 C. proc. civ., recursul se va admite, se va modifica sentința atacată în sensul că se va respinge acțiunea reclamantului B.F., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 98 din 16 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantului B.F., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2010.