Appeal against order granting constitutional referral and correcting clerical error held inadmissible.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții F.R.F. și K.C.A. obligarea Comitetului Executiv al F.R.F. la inserarea instituirii revizuirii hotărârilor, în regulamentele de procedură a comisiilor pârâtei și obligarea Comisiei competente din cadrul F.R.F. la revizuirea Hotărârii din 16 decembrie 2003 pronunțată de C.C.S.R. din cadrul F.R.F. în litigiul reclamantului cu pârâtul K.C.A., sub sancțiunea achitării sumei de 2.000 lei reprezentând daune cominatorii, achitate pentru fiecare zi de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în esență că este agent de jucători, iar la data de 3 decembrie 2001 a încheiat cu jucătorul K.C.A. un contract de reprezentare. Pe parcursul derulării contractului jucătorul a încălcat clauzele contractului, încheind un contract cu FC N.A., îndreptățindu-l să solicite obligarea acestuia la plata clauzei de penalitate din contract, iar prin Hotărârea din 16 decembrie 2003 pronunțată de C.C.S.R. din cadrul F.R.F. i-a fost respinsă această cerere, cu motivarea că între FC N.A. și jucătorul K.C.A. nu s-a semnat nici un contract.

Mai arată reclamantul că a formulat contestație în termenul legal la Comitetul Executiv al F.R.F., iar Comitetul executiv al F.R.F. a respins această contestație, cu aceeași motivare, reclamantul apreciind soluția ca fiind nelegală și netemeinică.

La data de 5 ianuarie 2010 reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care a arătat că a solicitat anularea Hotărârii din data de 3 noiembrie 2009 a Comitetului Executiv al F.R.F., inserarea instituției revizuirii hotărârilor și revizuirea Hotărârii din 16 decembrie 2003, atașând cererii înscrisuri.

La data de 1 martie 2010 reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 15 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1), art. 40 alin. (2), art. 45, art. 53 alin. (1), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României.

Prin întâmpinare, pârâta F.R.F. a invocat excepția de inadmisibilitate, iar pârâtul K.C.A. excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin încheierea din data de 20 aprilie 2010, Curtea a respins excepția de inadmisibilitate, argumentată pe lipsa calității de autoritate publică a pârâtei F.R.F. și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de K.C.A.

Prin încheierea din data de 11 mai 2010 s-a dispus sesizarea Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 68/2000 și suspendarea judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

La data de 4 iunie 2010 reclamantul a formulat o cerere de completare a încheierii de ședință din data de 11 mai 2010, cu dispozițiile art. 1 alin. (3), (4) și (5), art. 16 alin. (2), art. 21 alin. (2) și (3) art. 53 alin. (2), art. 73 alin. (3), art. 124 alin. (2) și (3) și art. 126 alin. (5) și (6) din Constituția României, dispozițiile art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, cu excepția de neconstitutionalitate a pârâtei F.R.F., persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, autonomă, neguvernamentală, apolitică și fără scop lucrativ, organizată cu scopul vădit neconstituțional de a încălca principiile statului de drept, a organiza puterea legislativă în România, a înfăptui justiția în România și a interzice reclamantului dreptul la acces la justiție și cu susținerile pârâtei F.R.F.

De asemenea, reclamantul a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul încheierii, în sensul că dispozițiile a căror neconstitutionalitate s-au invocat sunt art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000 și nu ale Legii nr. 169/2000, cum din eroare s-a menționat.

Prin sentința nr. 3120 din 28 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de completare a încheierii din data de 11 mai 2010 și a admis cererea privind îndreptarea erorii materiale strcurată în dispozitivul încheierii de ședință, în sensul că, dispozițiile a căror neconstituționalitate s-au invocat sunt art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000 și nu Legea nr. 169/2000 cum din eroare s-a trecut.

Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că în ceea ce privește cererea de completare a considerentelor, întemeiată pe dispozițiile art. 2812 și art. 2813 C. proc. civ., Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată, pe de o parte, pentru că textul vorbește despre omisiunea instanței de a se pronunța cu privire la un capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, sau asupra cererilor martorilor, experților traducătorilor interpreților sau apărătorilor, cu privire la drepturile lor.

Or, în speță s-a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000, ceea ce instanța a și făcut, neexistând nici o altă cere formulată asupra căreia să nu se fi pronunțat.

Pe de altă parte, prin cererea de față reclamantul a solicitat instanței de fapt ca, în considerentele încheierii să se regăsească opinia instanței cu privire la fiecare articol din Constituție în raport cu care textul de la art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000, ar fi neconstituțional și prin raportare la dispozițiile art. 14 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, dispozițiile art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărare drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Din considerentele încheierii rezultă că instanța a menționat că la data de 1 martie 2010 reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (5) din Legea nr. 69/2000, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1), art. alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (1), art. 40 alin. (2), art. 45, art. alin. (1), art. 61 alin. (1), art. 73 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 126 alin. (1), (2) și (3) Constituția României și pe scurt ideea de principiu ce conduce la neconstituționalitatea acestui text, în sensul că prin dispoziția asupra căreia s-a invocat excepția de neconstituționalitate, pârâta, F.I.F.A. și U.E.F.A. impun Statului român să recunoască pe teritoriul său o putere judecătorească ce nu corespunde principiilor constituționale, încălcându-se principiile statului de drept, accesul la justiție și la activități economice.

Împotriva sentinței nr. 3120 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București a declarat recurs M.M., invocând motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 4, pct. 5 alin. (2), pct. 7, pct. 9 C. proc. civ.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că deși recurentul, prin cererea de declarare a recursului, menționează că declară recurs împotriva sentinței nr. 3120 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în realitate, singura încheiere prin care s-a dispus cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale este cea din 11 mai 2010 a aceleiași instanțe, pentru că, prin sentința cu numărul sus menționat, Curtea de Apel București a respins cererea de completare a încheierii din data 11 mai 2010, formulată de M.M. și a admis cererea privind îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul acesteia.

De aceea, prin raportare la voința părții, concretizată în dezvoltarea criticilor formulate în cererea de declarare a căii de atac, se va constata că recursul vizează încheierea din data de 11 mai 2010 a Curții de Apel București.

Motivarea instanței.

Recursul declarat este inadmisibil.

Astfel, potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3) ale acestui articol, instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.

Prin urmare, potrivit acestei dispoziții legale, se poate declara recurs doar împotriva încheierilor prin care instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, nu și împotriva încheierilor prin care Curtea Constituțională a fost sesizată.

Or, tocmai aceasta este situația în prezenta cauză, deoarece prin încheierea atacată, Curtea de apel a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 2813 alin. (1) C. proc. civ. „încheierile pronunțate potrivit art. 281 și art. 2811, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 2812, sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice ori completarea”.

Față de cele arătate, recursul declarat de M.M. se va privi ca inadmisibil și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.M. împotriva sentinței nr. 3120 din 28 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibil.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 noiembrie 2010.