Police custody presumption of causality for injuries and burden of proof in abusive investigation cases

Deliberând asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, din data de 7 octombrie 2011, în Dosar nr. 614/P/2010, a fost trimis în judecată inculpatul L.A. pentru săvârșirea infracțiunilor de cercetare abuzivă prev. de art. 266 alin. (2) C.pen și vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.

În actul de acuzare s-au reținut următoarele:

În dimineața zilei de 20 februarie 2009, numitul G.C.Ș. a fost invitat la Poliția A., jud. Cluj, pentru a fi audiat într-o cauzji penală în care organele de poliție îl suspectau că a comis o infracțiune de furt (calificat). Această infracțiune a fost reclamată de persoana vătămată H.V. într-o plângere ce a fost înregistrată la postul de poliție la data de 19 februarie 2009. Dosarul acesta, în care a fost audiat sus-numitul (la 20 februarie 2009), ca presupus făptuitor, a primit numărul unic 2671/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca (s-a arătat că în acest dosar, la data emiterii rechizitoriului, cercetarea penală era deja terminată, cu propunerea de trimitere în judecată a învinuitului G.C.Ș.).

În timpul acestei audieri, numitul G.C.Ș. a fost agresat fizic de inculpatul L.A. Partea vătămată a precizat, în acest sens, în plângerea penală: „m-a plesnit cu mai multe pălmi peste față, m-a lovit cu pumnii și picioarele în față, în burtă, în stomac și în spate și, în acest moment, am simțit că mi s-a rupt maxilarul prin fracturarea lui și mi s-a umflat fața; de asemenea piramida nazală a fost zdrobită".

Inculpatul agent de poliție L.A. nu a recunoscut întrebuințarea de violențe împotriva persoanei vătămate G.C.Ș. pe care a cercetat-o în sediul Poliției Comunale A., la data de 20 februarie 2009. Însă, în opinia acuzării, pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale efectuate în cauză vinovăția inculpatului a rezultat din următoarele:

Persoana vătămată și inculpatul au luat contact la data de 20 februarie 2009, la inițiativa acestuia din urmă, motivată de interesul exercitării atribuțiilor de serviciu - inculpatul a procedat la audierea numitului G.C.Ș. întrucât existau indicii care îl prezentau ca „suspect" la comiterea unei infracțiuni (de furt). Pentru aceasta, inculpatul l-a condus el însuși pe sus-numit la sediul poliției, de la casa acestuia din urmă.

Activitatea de cercetare penală și audierea suspectului G.C.Ș. a fost efectuată doar de inculpat și s-a desfășurat doar în sediul Poliției A. Audierea (lui G.C.Ș.) a fost făcută în „biroul" al treilea din clădirea poliției „pornind de la intrare" (planșa fotografică P1. din 14 iulie 2011, fixează „biroul" (încăperea) unde s-a efectuat această audiere). Acolo a început și acolo s-a terminat cercetarea/audierea suspectului. Inculpatul este cel care a început audierea și a continuat-o până când „suspectul" G.C.Ș. „era pe sfârșitul declarației". Inculpatul a arătat că, din motive de serviciu (dar pe care nu le prezintă în nici un fel), a trebuit să plece din clădirea poliției și că asta s-a întâmplat când „suspectul" își termina de scris declarația. Mai arată inculpatul că, în această situație, l-a rugat pe colegul lui, numitul M.M. (polițist), „să rămână cu G.C.Ș. până își termină de scris declarația" (acest agent de poliție a acceptat și, în prezența lui, G.C.Ș. „a scris doar 2-3 rânduri, formularea de final a declarației").

La terminarea procedurii de audiere, numitul G.C.Ș. a ieșit din sediul Poliției A. singur, neînsoțit de inculpat ori de un alt organ de poliție.

La ieșirea din postul de poliție, numitul G.C.Ș. a fost întâmpinat de numita G.I.A. (soție), care îl aștepta la intrarea în clădirea postului. De aici, persoana vătămată G.C.Ș. și soția lui s-au deplasat la locuința mamei acesteia (situată pe strada E.P.) întrucât era mai aproape decât locuința lor. Acolo au așteptat până când numiții G.I. (tatăl persoanei vătămate), D.C.I. (sora persoanei vătămate) și D.V. (soțul acesteia din urmă) au venit cu mașina acestuia din urmă, anume pentru a-l transporta la spital, în municipiul Cluj-Napoca, pe G.C.Ș.

În aceeași zi (20 februarie 2011), persoana vătămată G.C.Ș., a fost consultat medical, mai întâi la U.P.U. I, și apoi (trimis pentru consult de specialitate) la Clinica de Chirurgie Maxilo-facială II. La data de 23 februarie 2009 a fost internat (la aceeași clinică) cu diagnosticul: „Traumatism maxilo-facial prin agresiune din 20 februarie 2009. Fractură subcondiliană înaltă stângă, fără deplasare". Astfel, prin medico-legal s-a certificat că numitul G.C.Ș. „prezintă leziuni corporale care s-au putut produce prin lovire cu corp dur" și că „leziunile necesită 30-35 zile îngrijiri medicale".

În opinia acuzării, aceste fapte și împrejurări de fapt pot fi apreciate ca fiind grave, precise și concordante pentru a justifica existența faptei/infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului și a vinovăției acestuia, cu argumentarea următoare:

Nicio probă din dosar nu indică faptul că persoana vătămată G.C.Ș. a fost agresivă față de organele de poliție (doi agenți de poliție, inculpatul și numitul C.A.G.) care s-au deplasat la domiciliul său, l-au condus la sediul poliției și/sau care au fost prezenți în acest loc pe timpul audierii sus-numitului. Asta, conchide acuzarea, înseamnă că ipoteza rănirii persoanei vătămate de către organul de poliție ca reacție la propria ei violență ori la propriul ei comportament agresiv (la adresa agenților de poliție), nu poate fi luată în considerare.

De asemenea, s-a menționat că dosarul nu conține probe ori indicii temeinice care să facă verosimilă ipoteza agresării numitului G.C.Ș. după ce acesta a ieșit din sediul Poliției A. până când a ajuns la spital, în municipiul Cluj-Napoca.

Acuzarea a arătat că activitatea de cercetare din cursul urmăririi penale relevă însă suficiente probe care sunt utile pentru a convinge, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că la data de 20 februarie 2009 persoana vătămată a fost victima unei agresiuni fizice exercitate de agentul de politie L.A. Aceste concluzii au ca izvor de informații declarațiile date de victimă, martori, de inculpatul însuși și înscrisurile/actele medicale de la dosar.

Astfel, victima arată că a stat în clădirea poliției mai multe ore (între ora 08 și ora 15), că i-a declarat inculpatului că nu recunoaște că este autorul furtului cercetat și că a scris două declarații (despre ce a făcut în săptămâna în care furtul a fost reclamat ca fiind comis). Victima susține că polițistul-inculpat a procedat astfel pentru că nu a fost de acord să recunoască comiterea furtului și că, după acest incident, i s-a cerut să scrie o altă declarație în care „să recunoască". Agresiunea fizică a victimei de către inculpat (arată aceasta) s-a produs din cauză că acesta s-a enervat când a constatat că G.C.Ș. nu o să recunoască săvârșirea faptei respective.

Mărturia cea mai relevantă pentru susținerea învinuirii aduse de persoana vătămată agentului de poliție L.A. este cea a numitei G.I.A., soția victimei. Aceasta declară că, după ce soțul ei a fost condus la poliție, ea s-a dus de trei ori la postul de poliție să afle „pentru ce l-au chemat"; o dată, „cam după o jumătate de oră" de la plecarea soțului de acasă, a doua oară, „pe la ora 12", iar a treia oară „pe la ora 14". Ultima oară a și rămas acolo până când soțul ei a ieșit din clădirea poliției („pe la 14", își amintește martora).

Cu prima ocazie (a prezenței ei la Poliția A.) a și intrat în sediu și i s-a adresat „polițistului C.". Acesta nu i-a spus de ce a fost chemat la poliție soțul ei și i-a cerut să iasă afară și să aștepte. Este ceea ce a făcut sus-numita până când numitul G.C.Ș. a ieșit el însuși din clădirea poliției. În acest răstimp, martora, având aceeași preocupare (de a afla ce se întâmplă cu soțul ei în postul de poliție), a luat legătura cu numita P.T.E., inspector serviciu de asistență socială la Consiliul Local A., „expert pe probleme de romi".

Audiată și această persoană, a confirmat că numita G.I.A. a luat legătura cu ea și i-a comunicat îngrijorarea pe care o avea. Mai mult, martora P.T.E. declară că, înțelegând ce se întâmplă, s-a deplasat ea însăși la sediul Poliției A. ca să vorbească cu polițiștii despre situația lui G.C.Ș.; nu a putut intra în clădire însă, pentru că „ușa era închisă". Relevante sunt, în speță, și reperele orare pe care le prezintă martora, cu referire la întâlnirea ei cu soția persoanei vătămate, repere care nu ridică suspiciuni asupra credibilității prezenței numitei G.I.A. la sediul Poliției Comunale A.

Din declarația martorei P.T.E. mai rezultă și alte împrejurări de fapt care sunt utile cauzei în sensul formării convingerii exprimate mai-sus: deplasarea ei până la ușa poliției a făcut-o împreună cu martora G.I.A.; apoi cele două martore s-au dus la Primăria A. pentru a-l ruga pe primar să sune el la Poliția A.; primarul a sunat și Ie-a comunicat că a aflat (de la „unul dintre agenți") că „domnul G. se află în sediul postului de poliție și că dă declarație"; după aflarea acestui lucru, martorele au ieșit din primărie și numita P.T.E. „a lăsat-o pe femeie (G.I.A.) în fața postului de poliție";

„spre sfârșitul programului de lucru" a sunat-o soția persoanei vătămate și i-a spus că „soțul ei a fost bătut în postul de poliție" (martora P.T.E. precizează că programul ei de lucru se termina, de regulă, la 15).

Martora G.I.A. mai arată că, la ieșirea din clădire, soțul ei era „umflat la față" și că i-a spus că a fost bătut de polițiști și că „îl doare maxilarul". Reacționând firesc la o asemenea constatare, martora declară că a sunat (de pe telefonul mobil al soțului ei pe care-l avea la ea) la serviciul de urgență 112 să ceară ajutor, că a anunțat că soțul ei a fost bătut și a cerut „să vină salvarea în fața Postului de Poliție A.". „Salvarea" nu a fost trimisă „pentru așa ceva", mai arată martora. Atunci, ea s-a hotărât să-l ducă pe soțul ei acasă la numita R.O., mama martorei, pentru că era mai aproape (locuia pe strada E.P. din A.) decât să meargă (direct) la ei acasă (pe strada S. din A.). Acolo au așteptat până când numitul D.V., cumnatul persoanei vătămate, a venit cu mașina lui să o transporte la spital, în municipiul Cluj-Napoca. D.V. era însoțit de numiții G.I., tatăl persoanei vătămate, și de D.C.I., sora persoanei vătămate. Persoana vătămată (conform aceleiași martore) a fost transportată apoi în municipiul Cluj-Napoca „să îl vadă un medic". S-au deplasat la Cluj-Napoca, cu G.C.Ș., tatăl, sora și cumnatul lui.

Martorii G.I., D.C.I. și D.V. confirmă cele declarate de soția persoanei vătămate și dezvăluie atât proba existenței urmelor unei agresiuni fizice suferite de persoana vătămată, cât și proba existenței serviciului medical acordat numitului G.C.Ș., în ziua de 20 februarie 2009, la U.P.U. - Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj și la Clinica Maxilo-Facială II Cluj (martora D.C.I. precizează că „la Maxilo-Facială, pe P.", persoanei vătămate „i s-au făcut niște raze, după care l-au trimis acasă și i-au zis să revină luni, pentru că nu mai au locuri pentru pacienți ca să-l interneze"). Acești trei martori mai declară că, în drum spre Cluj-Napoca, au oprit la sediul Poliției A. ca să afle de ce numitul G.C.Ș. a fost bătut. Se înțelege că acolo au luat legătura cu un polițist, care Ie-a spus că nu știe nimic „de caz", el lucrând în schimbul doi în acea zi.

Martorul C.D.V., agent de poliție la Poliția A., a confirmat, în declarația dată, că el este cel care a discutat cu membrii familiei persoanei vătămate în ziua de 20 februarie 2009, care au venit să reclame agresiunea comisă de polițiști, și că își amintește că întâlnirea cu aceștia a fost „aproximativ după o oră" de la intrarea lui în schimb (a intrat în schimb la ora 16).

Mai arată acuzarea că actele medicale (eliberate de unitățile medicale de profil sus-indicate) fac proba examinării numitului G.C.Ș. și constatării urmelor unei agresiuni fizice, după cum urmează:

- „fișa de primire - urgențe în triaj" nr. U1. din 20 februarie 2009, întocmită la U.P.U. Cluj-Napoca, arată că G.C.Ș. a ajuns acolo la ora 16, că motivul prezentării este „agresiune", și că pacientul „afirmă" că a fost agresat de Poliția A. de cca. 2 h".

- biletul de trimitere, emis de aceeași unitate medicală, la aceeași dată, prezintă ca diagnostic „TCC minor grad 0. TCF cu linie de fractură (...)" și solicită consultare de specialitate buco-maxilo-facială;

- biletul de internare emis de Clinica Maxilo-Facială II, prezintă rezultatul trimiterii: „Traumatism maxilo-facial prin agresiune, vechi de 10 ore la prezentare. Contuzie regiune geniană stg., piramidă nazală. Hematom palpalpebral inferior stg. Suspiciune fractură subcondiliană înaltă stg.", cu recomandarea „revine (pacientul) în 23 februarie 2009 pentru examen Rx O.P.T.";

- foaia de observație clinică generală, întocmită la Clinica Maxilo-Facială, care dovedește internarea pacientului G.C.Ș. în perioada 23 februarie 2009 - 26 februarie 2009 (cu diagnosticul de „traumatism maxilo-facial prin agresiune din 20 februarie 2009, fractură subcondiliană (...)");

- certificatul medico-legal emis de I.M.L. Cluj-Napoca prezintă concluzia constatării de „leziuni corporale (la numitul G.C.Ș.) care s-au putut produce prin lovire cu corp dur" care au necesitat pentru vindecare „30-35 de zile de îngrijiri medicale" și care „pot data din 20 februarie 2009”

De asemenea, conform acuzării, alte Înscrisuri (oficiale) utile ca surse de probe indirecte sunt următoarele:

- adresa S.T.S. în care se confirmă că la 20 februarie 2009, de la numărul de telefon N1. s-a apelat numărul unic pentru apeluri de urgență 112 (adresa este însoțită de CD-ul nr. C1. din 01 august 2011, care conține fișierele cu înregistrarea convorbirii telefonice respective);

- contractul de abonament pentru serviciile C., nr. CO. din 07 februarie 2009, certifică faptul că numărul de telefon mobil N1. aparținea, prin acest contract, persoanei vătămate G.C.Ș.;

- hartă cu străzile comunei A., pe care s-au identificat reperele: Poliție și străzile E.P. și S. Acest document confirmă veridicitatea împrejurării invocate de martora G.I.A. cu privire la motivul pentru care s-a deplasat la locuința mamei sale și nu la ea acasă.

Cu privire la apărările inculpatului, expuse în cursul urmăririi penale, acuzarea a arătat următoarele;

Inculpatul agent de poliție L.A. nu recunoaște comiterea faptei pentru care a fost cercetat și declară că nu l-a agresat pe numitul G.C.Ș. la data de 20 februarie 2009 în clădirea Postului de Poliție comunală A.. Nu neagă însă că s-a dus acasă la „făptuitorul" G.C.Ș., în acea zi, și că l-a condus direct la Poliția A., că doar l-a audiat până când, mai târziu în aceeași zi, a trebuit să plece din clădire în interes de serviciu; (precizează el) că persoana vătămată „mai avea de scris doar 2-3 rânduri și își încheia declarația". De asemenea, inculpatul confirmă (ceea ce declară și victima G.C.Ș.) că audierea s-a făcut în biroul al treilea „de la intrarea în post" și că, atunci când a intrat cu el în postul de poliție, numitul G.C.Ș. nu avea urme de agresiune fizică pe corp. Inculpatul însă nu dă nicto explicație necesară pentru a convinge de ce persoana pe care o audia (G.C.Ș.), în faza actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a rămas în custodia lui mai multe ore în șir și că rezultatul acestei activități constă doar în două declarații scrise de cel audiat. S-a constatat că acele „câteva ore" sunt dovedite în cauză a fi fost aproape șase (6), judecând (nu doar după cele precizate de persoana vătămată și martora G.I.A.), dar și după reperele de timp pe care le prezintă martorul P.C.P. (șeful de post la data de 20 februarie 2009) și înscrisul oficial emis de S.T.S. (arătat anterior). Martorul că era la postul de poliție când „s-a prezentat G.C.Ș.", că acesta s-a prezentat „la prima oră" și, mai clar, că „G.C.Ș. a intrat în sediul postului în jurul orelor 8:30"; de asemenea, acest martor este convingător în acest sens și când adaugă că „în jurul orei 09 dimineața" a părăsit sediul Poliției A. (pentru a ajunge la Cluj-Napoca la o ședință operativă). Ieșirea din clădirea poliției a numitului G.C.Ș., după atâtea ore, este dedusă și din afirmația inculpatului care își amintește: „la ora 14 eu am plecat din sediul postului". Cu privire la aceeași împrejurare de fapt (ora la care a ieșit din custodia poliției), persoana vătămată arată: „la un moment dat agentul M. mi-a cerut să plec din postul de poliție, nu mai rețin exact ora, dar cred că era în jurul orelor 14:00 - 15:00".

Se arată că inculpatul, în cursul urmăririi penale, a propus în apărare audierea martorilor O.C., J.P. și S.R., motivându-și cererea prin aceea că „toți trei martorii pot să arate că numitul G.C.Ș. nu a fost agresat nici fizic, nici verbal cât timp s-a aflat în sediul Postului de Poliție A. în ziua de 20 februarie 2009". Audiați, s-a constatat că acești martori nu pot face proba invocată de inculpat, mai întâi pentru că niciunul dintre ei nu știe cât timp a fost ținut G.C.Ș. în clădirea Poliției, după cum niciunul nu are cunoștință ce s-a întâmplat cu persoana vătămată înainte ori după ce ei (martorii) au ajuns, respectiv, au plecat din clădirea poliției. Nici măcar atunci când vorbesc despre ce au perceput în timpul prezenței lor în postul de poliție martorii nu oferă date care se pot corobora (care nu sunt contradictorii ori imprecise) în scopul evidențierii unor fapte precise ori împrejurări de fapt neechivoce care să confirme temeinicia apărării pe care și-o face inculpatul (se reține astfel că: martorul O.C. a stat în postul de poliție între 12:00 și 13:30 și că a văzut că numitul G.C.Ș. era audiat de învinuit „în primul birou" (în prima încăpere în care se ajunge cum se intră în clădire), iar martorii J.P. și S.R. se contrazic când se referă la timpul petrecut în postul de poliție (unul vorbește două ore, celălalt de „o oră, cel mult") și la încăperea („biroul") în care l-au văzut pe „G." când era audiat de inculpat (unul declară despre „a treia încăpere", celălalt despre „al doilea birou dintre cele trei").

În final, în baza probatoriului strâns la urmărirea penală, concluzia acuzării a fost că, în lipsa unei explicații sau justificări rezonabile oferite de inculpat asupra cauzei vătămărilor corporale suferite de numitul G.C.Ș. la data de 20 februarie 2009, tratamentul violent aplicat acestuia de către inculpat, în timpul cercetării efectuate în sediul Poliției A., la aceeași dată, a existat și a avut gravitatea certificată medico-legal la 26 februarie 2009. În opinia acuzării, apărarea inculpatului conform căreia „leziunile suferite (...) i-au fost provocate după plecarea lui din sediul Politiei Comunale A.", nu poate fi interpretată ca indiciu temeinic pentru „fapte" ce indică o îndoială rezonabilă asupra învinuirii aduse acestuia (cu atât mai puțin exprimarea de către inculpat a credinței că plângerea penală făcută de numitul G.C.Ș. are ca „unic scop șicanarea lucrătorilor de poliție" și, în particular, a lui, prin „intimidare" și „constrângere" de a nu efectua cercetările necesare în dosarul în care G.C.Ș. era presupus făptuitor). Nici inculpatul, și nici ceilalți polițiști (lucrători la același post de poliție), audiați în cauză, nu au pus la dispoziția organului de anchetă date ori informații pertinente care să poată fi exploatate probatoriu pentru a verifica dacă această explicație, abstract posibilă, este plauzibilă și verosimilă. Or, un asemenea „izvor" (de date faptice și informații) putea fi lesne „descoperit" de organele de poliție, dată fiind natura muncii lor, și nu doar din surse procesuale, dar și din activități operative.

La argumentarea concluziei existenței raportului de cauzalitate dintre actele de violența fizică întrebuințate de agentul de poliție L.A. asupra numitului G.C.Ș., în timpul cercetării (și audierii) acestuia din urmă în sediul Poliției A., și leziunile corporale suferite de aceeași persoană, s-a invocat și jurisprudența C.E.D.O. privind drepturile garantate de Convenția Europeană, care sprijină, în această materie penală a relelor tratamente aplicate cetățenilor de către agenții autorității statului, raționamentul conform căruia, atunci când prin evaluarea probelor se ajunge la puternice inferențe, clare și concordante, asupra comiterii „relelor tratamente", în lipsa unei intervenții procesuale a „statului" care să ridice dubii asupra versiunii reclamate de persoana vătămată (victimă a reprezentanților statului), proba încălcării art. 3 din Convenție este făcută (Hotărârea Aydin /Turcia, din 25 septembrie 1997, pct. 73, Culegerea 1997 - VI, pag. 1889 și Hotărârea Dikme/Turcia nr. 20.869/1992, din 11 iulie 2000, pct. 78, Culegerea 2000-VII).

În drept, acuzarea a apreciat că fapta săvârșită de inculpatul L.A. care, la data de 20 februarie 2009, în urma citării și prezentării la Biroul de poliție A. a numitului G.C.Ș. spre a fi audiat cu privire la infracțiunea de furt calificat reclamată, i-a aplicat mai multe lovituri spre a-l determina să dea declarație în care să recunoască comiterea faptei, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat 30-35 de zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor, în concurs ideal, de cercetare abuzivă, prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. și de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen.

Prin același rechizitoriu, s-au dispus și soluții de netrimitere în judecată, după cum urmează: G.C.Ș., în plângerea prin care l-a reclamat pe inculpat, s-a referit și la agenții de poliție M.M. și C.A.G., reclamând că primul l-a prins de gât și l-a ridicat „pe perete în sus" și l-a înjurat, iar al doilea doar l-a înjurat. În opinia acuzării, împotriva celui dintâi agent de poliție (M.F.) acțiunea penală nu se pune în mișcare pentru motivul că fapta de „întrebuințare de violențe", de care îl învinovățește persoana vătămată, așa cum o descrie aceasta, nu poate fi apreciată în sensul juridic (de acțiune socialmente periculoasă) pe care-l incriminează alin. (2) al art. 266 C. pen. - tot ceea ce a făcut acest agent de poliție, așa cum precizează persoana vătămată, este, de fapt, să o ridice pe aceasta de jos, de unde era căzută după ce fusese agresată violent de inculpat, nu să o bruscheze ori să o agreseze în continuare, chiar dacă pentru persoana vătămată, în starea emoțională copleșitoare în care era, un asemenea gest a avut aceeași semnificație de „act violent, fizic" îndreptat împotriva ei în același scop al constrângerii la recunoașterea comiterii unei fapte penale.

Este ceea ce lămurește numitul G.C.Ș. în ultima lui declarație, când declară că „agentul M. nu m-a lovit". Se menționează, în sprijinul acestor considerente, că agentul de poliție M.M. nu a fost însărcinat să procedeze (și el) la audierea „suspectului" G.C.Ș., și că doar prezența lui lângă persoana audiată, ca o simplă formalitate necesară pentru finalizarea „declarației" pe care o scria acesta, nu poate fi interpretată altfel (atâta timp cât nici acest agent de poliție, nici inculpatul și nici persoana vătămată nu prezintă o altă variantă a acestei „secvențe" a stării de fapt examinate în cauză).

Nu a fost începută urmărirea penală nici împotriva agentului de poliție C.A.G. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 250 alin. (3) C. pen., întrucât urmărirea penală nu a dezvăluit indicii temeinice relative la existența faptei de întrebuințare de expresii jignitoare la adresa numitului G.C.Ș. [art. 250 alin. (1) C. pen.]. S-a mai constatat că în plângerea penală a fost reclamat ca făptuitor al unor acte abuzive comise, în exercițiul funcțiunii, și numitul P.C.P., șeful Poliției Comunale A. la data de 20 februarie 2009.

Pentru că acesta era, la data faptei, „ofițer de poliție", anchetarea lui s-a făcut la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj care a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lui pentru art. 266 alin. (2), art. 181 și art. 250 alin. (1), (4) C. pen., apreciindu-se că acesta nu a săvârșit acțiunile ilicite imputate (prin plângerea penală).

Pentru dovedirea faptelor și vinovăției inculpatului, acuzarea a propus următoarele mijloace de probă: plângerea și declarațiile persoanei vătămate, certificat medico-legal din 26 februarie 2009, foaie de observație clinică generală, alte documente medicale, emise de U.P.U. și Clinica Maxilo-Facială II din cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj, declarațiile martorilor, adresa S.T.S. din 02 august 2011 (și CD anexat din 01 august 2011), contract de abonament („C.") încheiat pentru beneficiarul G.C.Ș., planșă fotografică (fixează încăperile („birouri") din clădirea Poliției Comunale A. și locul în care s-a aflat martorul O.C., cât timp a stat în sediul poliției, la data de 20 februarie 2009), hartă a comunei A., declarațiile acuzatului, CD-ul anexat adresei S.T.S., mijloc de probă.

II. Prin sentința penală nr. 166 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Cluj, secția penală, a dispus următoarele:

A condamnat pe inculpatul L.A. la pedeapsa de 1 (un) an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de cercetare abuzivă, prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. și la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen.

În baza art. 33 lit. b) C. pen. - art. 34 lit. b) C. pen. a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului, acesta urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (un) an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II C. pen.

În temeiul art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

În baza art. 359 C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra cazurilor care atrag revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.

A fost admisă, în parte, acțiunea civilă exercitată de partea civilă G.C.Ș., fiind obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor - I.P.J. Cluj, la plata sumei de 7.500 RON despăgubiri civile pentru daune morale.

De asemenea, a fost admisă acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj fiind obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor - I.P.J. Cluj, la plata sumei de 847,49 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare cu dobânda legală începând cu prima zi următoare externării părții vătămate, respectiv, data de 27 februarie 2009 și până la achitarea integrală a debitului.

Prin aceeași sentință a fost soluționat și aspectul referitor la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a dispune în acest sens, după efectuarea cercetării judecătorești, instanța de fond a reținut următoarele:

Numitul H.V. a formulat la Postul de Poliție A., la data de 19 februarie 2009, o plângere penală privind săvârșirea unei infracțiuni de furt calificat, constând în sustragerea unui număr de 20 panouri metalice care se aflau la imobilul său din localitatea Câmpenești, plângerea respectivă făcând obiectul Dosarului nr. 2671/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca.

Având în vedere că organele de poliție suspectau faptul că numitul G.C.Ș. a fost implicat în comiterea acestei infracțiuni, în dimineața zilei de 20 februarie 2009, inculpatul L.A., agent de poliție, și colegul său C.A.G., agent șef de poliție, s-au deplasat la domiciliul susnumitului pentru a-i înmâna o citație, însă partea vătămată G.C.Ș. a fost de acord să îi însoțească la post pentru a fi audiat.

Audierea părții vătămate G.C.Ș. a fost efectuată de către inculpatul L.A., activitatea de cercetare având loc în cel de al treilea birou din clădirea poliției, pornind de la intrare (planșa fotografică P1. din 14 iulie 2011, fixează încăperea unde s-a efectuat această audiere).

În timpul acestei audieri, s-a susținut de partea vătămată G.C.Ș. că inculpatul L.A. l-a agresat fizic, victima precizând că a fost plesnit cu palmele peste față, a fost lovit cu pumnii și picioarele în față, în burtă, în stomac și în spate, fiindu-i rupt maxilarul, iar piramida nazală i-a fost zdrobită.

Pe parcursul audierii sale, la data de 20 februarie 2009, partea vătămată a negat orice implicare în comiterea furtului reclamat de numitul H.V., cerându-i-se să scrie o declarație în acest sens, poziția acestuia de nerecunoaștere, determinând, probabil, reacția violentă a agentului de poliție care, ulterior aplicării corecțiilor fizice părții vătămate, a pretins acestuia să scrie o nouă declarație, însă nici de această dată victima nu a recunoscut fapta în legătură cu care era audiat.

S-a menționat că inculpatul a continuat audierea părții vătămate până spre sfârșitul declarației când, din motive de serviciu, a părăsit clădirea poliției, solicitând colegului său, M.M., să rămână cu G.C.Ș. până când acesta își va termina de scris declarația, ceea ce s-a și întâmplat, în prezența acestuia din urmă partea vătămată G.C.Ș. finalizându-și declarația.

După terminarea audierii, partea vătămată G.C.Ș. a părăsit sediul Postului de poliție A. singur, neînsoțit de vreo altă persoană, fiind însă întâmpinat de soția sa, martora G.I.A., care l-a așteptat la intrarea în clădirea postului, și căreia i-a comunicat că a fost agresat fizic, martora observând că victima avea haine murdare și prezenta urme de lovituri în zona feței.

Cei doi s-au deplasat la locuința soacrei părții vătămate, situată pe strada E.P., întrucât era mai aproape decât locuința lor, apoi au mers la domiciliu, unde au așteptat până când numiții G.I., tatăl părții vătămate, D.C.I., sora părții vătămate și D.V., soțul acesteia din urmă au venit cu mașina pentru a-l transporta pe partea vătămată la spital în Cluj-Napoca.

Partea vătămată G.C.Ș. a fost consultat medical mai întâi la UPU I și apoi a fost trimis pentru consult de specialitate la Clinica de Chirurgie Maxilo-Facială II iar la data de 23 februarie 2009 a fost internat cu diagnosticul: „Traumatism maxilo-facial prin agresiune din 20 februarie 2009. Fractură subcondiliană înaltă stângă, fără deplasare".

Din cuprinsul certificatului medico legal din data de 26 februarie 2009 rezultă că partea vătămată G.C.Ș. a prezentat leziuni corporale care s-au putut produce prin lovire cu corp dur și acestea au necesitat un număr de 30-35 zile de îngrijiri medicale.

Inculpatul L.A. a negat comiterea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată, susținând că nu a întrebuințat violențe fizice la adresa părții vătămate, însă acesta a susținut un aspect deosebit de important, anume că victima, la momentul prezentării la postul de poliție, nu prezenta niciun fel de urme de agresiune fizică și că, pe parcursul audierii sale, victima nu a avut, la rândul său, un comportament agresiv față de organele de poliție sau chiar față de propria sa persoană, ceea ce, încă de la început, exclude varianta rănirii victimei de către inculpat ca o reacție la un eventual comportament agresiv la adresa agenților de poliție.

Pe de altă parte, s-a constatat că nu au existat probe sau indicii temeinice care să facă verosimilă ipoteza agresării părții vătămate G.C.Ș. după ieșirea din sediul Postului de Poliției A. până când a ajuns la spital, în Cluj-Napoca, deși - la un moment dat - s-a avansat de către inculpat ipoteza că, în cursul aceleiași zile, 20 februarie 2009, partea vătămată ar fi avut un scandal într-un bar, pe fondul consumului de alcool, sau chiar ipoteza unei autoagresiuni în vederea susținerii unei plângeri penale împotriva organelor de poliție.

Dimpotrivă, în opinia instanței de fond, probele și mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, dintre care, cea mai mare parte au fost readministrate în faza cercetării judecătorești, dezvăluie probe suficiente și utile pentru a convinge, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că, la data de 20 februarie 2009, partea vătămată a fost victima agresiunii fizice exercitate de agentul de poliție L.A., după cum se arătă în cele ce urmează.

Pentru început s-a precizat faptul că există la dosar, pe de o parte, declarațiile părții vătămate și ale aparținătorilor săi, iar pe de altă parte, declarațiile inculpatului și ale colegilor săi de serviciu, între care există o serie de contradicții, dar și declarațiile unor persoane care, în anumite momente, s-au aflat la data respectivă în sediul postului de poliție, există o serie de acte medicale relevante sub aspectul orei la care partea vătămată a fost examinată de personalul medical și există o adresă a Serviciului de Telecomunicații Speciale din care rezultă că la data de 20 februarie 2009, la ora 14:42, a fost efectuat un apel la 112 de către soția părții vătămate de la numărul de telefon N1.

Astfel, a arătat instanța de fond că o primă chestiune care s-a impus a fi clarificată este cea referitoare la intervalul orar în care victima a rămas în sediul postului și, mai ales, a orei probabile la care aceasta a părăsit clădirea deoarece, dacă partea vătămată G.C.Ș. a susținut că a stat în clădirea poliției mai multe ore, aproximativ între orele 08:00 și 15:00, inculpatul a susținut că s-a prezentat la locuința victimei însoțit de colegul său, martorul C.A.G., pe la orele 10:00-11:00 și că, el personal, a părăsit sediul postului de poliție la orele 14:00, în interes de serviciu, la acel moment partea vătămată aflându-se în continuare în post.

Afirmațiile inculpatului au fost susținute de declarația martorului C.A.G., în sensul că au mers la partea vătămată în jurul orei 10:30-11:00, însă acest martor, în declarația sa inițială din faza de urmărire penală, nu a precizat decât că „în dimineața zilei de 20 februarie 2009" s-au deplasat la partea vătămată fără a preciza ora, însă audiat fiind în faza cercetării judecătorești, a făcut precizările de mai sus referitoare la ora la care s-a deplasat împreună cu inculpatul la domiciliul părții vătămate.

În legătură cu acest aspect, s-a apreciat că relevanță prezintă declarația martorei G.I.A., soția victimei, care a afirmat că cei doi agenți s-au prezentat la domiciliul lor la orele 7:30-8:00, iar după ce soțul ei a fost condus la poliție, s-a dus de circa trei ori la postul de poliție să afle motivul pentru care soțul său se afla acolo, o dată „cam după o jumătate de oră" de la plecarea soțului de acasă, a doua oară, „pe la ora 12:00", iar a treia oară „pe la ora 14:00", soțul său ieșind din clădirea poliției pe la orele 14:45".

În tot acest răstimp, martora G.I.A., pentru a afla ce se întâmplă cu soțul ei în postul de poliție, a luat legătura cu martora P.T.E., inspector serviciu de asistență socială la Consiliul Local A., împrejurare confirmată de aceasta. Mai mult, martora P.T.E. a precizat că s-a deplasat ea însăși la sediul Poliției A. ca să vorbească cu polițiștii despre situația lui G.C.Ș., însă nu a putut intra în clădire pentru că ușa era închisă. Relevante sunt, în speță, și reperele orare pe care le prezintă martora P.T.E., cu referire !a întâlnirea ei cu soția părții vătămate, repere care nu ridică suspiciuni asupra credibilității prezenței martorei G.I.A. la sediul Postului de Poliție A.

Din declarația martorei P.T.E. mai rezultă și că, spre sfârșitul programului său de lucru, a fost sunată de soția părții vătămate care i-a spus că „soțul ei a fost bătut în postul de poliție" (martora P.T.E. precizează că programul ei de lucru se termina, de regulă, la ora 15:30).

Martora G.I.A. mai arată că, la ieșirea din clădire, soțul ei era „umflat la față" și că i-a spus că a fost bătut de polițiști și că „îl doare maxilarul", situație în care martora declară că a sunat de pe telefonul mobil al soțului ei la Serviciul de Urgență 112 solicitând o salvare, afirmând că soțul său a fost bătut, însă fără rezultat.

Într-o atare situație, sa deplasat împreună cu partea vătămată acasă la mama sa R.O., în prezent decedată, pentru că locuința acesteia era în apropiere, după care s-au deplasat la locuința lor, unde au așteptat până când numitul D.V., cumnatul părții vătămate, a venit cu mașina lui pentru al transporta la spital, în Cluj-Napoca.

Martorul D.V. a fost însoțit de martorii G., tatăl părții vătămate și de D.C.I., sora acestuia. Partea vătămată a fost transportată la Cluj-Napoca, fiind însoțit de tatăl, sora și cumnatul lui.

Martorii G.I., D.C.I. și D.V. au susținut cele declarate de soția părții vătămate și confirmă existența urmelor agresiunii fizice suferite de partea vătămată, cât și faptul că, în după amiaza acelei zile, partea vătămată a fost transportată spre a fi consultată la Cluj-Napoca (micile contradicții referitoare la ora plecării spre Cluj nefiind relevante, datorându-se - probabil - trecerii unui interval de timp semnificativ de la acel moment), confirmând și că, în drum spre Cluj-Napoca, au oprit la sediul Poliției A. ca să afle de ce partea vătămată G.C.Ș. a fost bătut, însă nu au aflat nimic deoarece erau prezenți polițiștii din schimbul doi, schimb care începe la orele 16:00, astfel cum a precizat martorul P.C.P. care, la momentul incidentului, avea funcția de șef de post.

Martorul C.D.V., agent de poliție la Poliția A., a confirmat, în declarația dată, că el este cel care a discutat cu membrii familiei părții vătămate în ziua de 20 februarie 2009, care au venit să reclame agresiunea comisă de polițiști, și că își amintește că întâlnirea cu aceștia a fost la „aproximativ după o oră" de la intrarea lui în schimb.

Contrar susținerilor inculpatului și ale martorului C.A.G., martorul P.C.P., șef de post la acel moment, a declarat că partea vătămată s-a prezentat la sediu în data de 20 februarie 2009 „la prima oră", fiind preluat pentru audieri de către inculpat și a mai arătat că acesta nu prezenta urme de lovituri la momentul sosirii sale. Același martor a arătat că a părăsit sediul, plecând la Cluj, pentru a reveni în jurul orei 14:00 când partea vătămată nu se mai afla în sediul postului de poliție. În fața instanței de judecată, declarația martorului a fost nuanțată, acesta susținând că a revenit la postul de poliție A. abia pe la orele 16:00, iar despre partea vătămată a arătat că a venit la postul de poliție în ziua respectivă pe la orele 8:30-9:00. În ciuda acestei nuanțări a declarației sale, s-a observat că, chiar și așa, se confirmă prezența părții vătămate în postul de poliție cu mult înainte de ora precizată de inculpat, și mai aproape de ora indicată de către partea vătămată și soția sa.

O declarație singulară este cea a martorului M.M.F. care a afirmat că partea vătămată ar fi ajuns la sediu în jurul orelor 11:00-12:00 și l-ar fi părăsit pe la orele 13:30-14:00, moment la care starea părții vătămate era foarte bună, acest martor fiind persoana care l-a asistat pe acesteia finalizarea declarației.

Coroborând toate aceste declarații, instanța de fond a reținut că, cel mai probabil, partea vătămată a ajuns la sediul postului de poliție în jurul orei 8:30 și l-a părăsit după orele 14:00, chiar 14:30, dacă se are în vedere împrejurarea că inculpatul a susținut că a părăsit sediul postului la orele 14:00 iar partea vătămată urma să-și finalizeze declarația în prezența martorului M.M., în timp ce la ora 14:42 este înregistrat apelul soției acesteia la numărul de urgență 112 (dosar instanță).

În continuare, instanța de fond a arătat că prezintă relevanță ora prezentării părții vătămate la sediul U.P.U. 1 Cluj, respectiv ora 16:55, astfel cum rezultă din fișa de primire urgențe în triaj nr. U1. din 20 februarie 2009, întocmită la această unitate, din care mai rezultă că acesta a precizat că motivul prezentării este „agresiune", și a afirmat că a fost agresat de Poliția A. de cca. 2 h"

În intervalul orar 14:42-16:55 partea vătămată și soția sa s-au deptasat la domiciliul mamei acesteia din urmă, de acolo s-au deplasat la locuința lor pentru ca partea vătămată să se schimbe, iar după prezentarea aparținătorilor lor, au plecat spre Cluj, nu înainte de a trece pe la Postul de poliție pentru a cere explicații.

Conform certificatului medico-legal emis de I.M.L. Cluj-Napoca, partea vătămată a prezentat leziuni corporale care s-au putut produce prin lovire cu corp dur care au necesitat pentru vindecare „30-35 de zile de îngrijiri medicale", leziuni care pot data din 20 februarie 2009.

Drept urmare, în opinia instanței de fond este dincolo de orice îndoială rezonabilă, raportat la cele expuse, că partea vătămată a rămas în sediul postului, în mod nejustificat, o perioadă îndelungată (explicația oferită de inculpat în sensul că acesta scria foarte încet fiind apreciată ca neverosimilă), iar la momentul la care a părăsit clădirea postului acesta prezenta o serie de leziuni, care au fost descrise în cuprinsul actului medico-legal, leziuni produse prin lovire activă cu un corp dur, ceea ce confirmă - odată în plus - varianta părții vătămate că a fost agresat fizic destul de violent de către lucrătorul de poliție undeva în jurul amiezii, probabil înainte de ora 13.

S-a mai arătat că inculpatul, deși a negat agresiunea fizică, recunoaște că partea vătămată nu era lovită atunci când a preluat-o spre audiere și nu poate oferi nicio explicație plauzibilă a producerii leziunilor pe care partea vătămată le avea la momentul prezentării la unitatea medicală, ipotezele/apărările sale în acest sens, referitoare la automutilarea victimei ori la agresarea sa de către alte persoane după părăsirea postului, nefiind deloc credibile și total nedovedite.

Declarațiile martorilor audiați la solicitarea inculpatului, alții decât colegii de serviciu ai acestuia, sunt mai puțin relevante în opinia instanței de fond deoarece aceștia au afirmat că s-au aflat în postul de poliție la diferite intervale de timp, că au observat pe partea vătămată în timpul audierii sale de către inculpat, dar că nu au observat nimic suspect la acesta, și nu au auzit din biroul unde se desfășura audierea zgomote, strigăte ori altele asemenea, care să dea de bănuit că partea vătămată ar fi victima unei agresiuni fizice. Este vorba despre martorii P.M.D., J.P. și S.R., dintre care cel dintâi fusese chemat la audieri, în timp ce ceilalți doi urmau să execute anumite lucrări de reparații, fiecare dintre ei susținând, dincolo de aspectele deja precizate, că nu s-au uitat cu atenție la partea vătămată.

Oricum, în privința lui P.M.D., s-a reținut că rezultă din copia declarației sale aflată la dosar că acesta a fost audiat între orele 11:00-11:30, ceea ce înseamnă că declarația sa este nesinceră atunci când susține că a ajuns la sediu la orele 12:00-13:00 în ziua de 20 februarie 2009 și că partea vătămată ar fi plecat înaintea lui din postul de poliție, după circa o oră, deoarece prezența sa în clădire după finalizarea audierii sale la ora 11:30 nu se justifică în niciun fel.

În privința celorlalți doi martori, aceștia au susținut că s-au prezentat la postul de poliție în jurul orelor 11:00-11:30 și au rămas în incintă circa o oră, declarațiile lor fiind oarecum nuanțate în faza cercetării judecătorești (în privința acestor repere orare).

S-a considerat însă că aceste chestiuni nu prezintă relevanța vizată de inculpat în apărare deoarece împrejurarea că aceștia nu au asistat la acte de agresiune ori nu au auzit strigăte de ajutor nu înseamnă că respectiva agresiune nu s-a produs, îndeobște faptele negative neputând forma obiect al probațiunii. Mai mult, agresiunea s-a petrecut în absența oricăror persoane străine iar leziunile produse nu au fost vizibile de îndată, raportat la consemnările din actul medico-legal referitoare la natura acestora și localizarea lor.

Oricum, așa cum s-a arătat deja, partea vătămată a rămas în sediul postului de poliție în mod nejustificat, mai multe ore, susținând că a fost agresat de un lucrător de poliție deoarece a refuzat să recunoască o infracțiune, există acte medico-legale care confirmă că acesta a suferit anumite leziuni produse prin lovire cu un corp dur, iar agentul de poliție nu a oferit nicio explicație rezonabilă cu privire la cauza producerii acestora.

S-a considerat, în acest context, că existența raportului de cauzalitate dintre actele de violență fizică întrebuințate de agentul de poliție L.A. asupra victimei G.C.Ș., în timpul audierii sale în sediul Poliției A., și leziunile corporale suferite de aceeași persoană, este dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În acest sens, instanța de fond a menționat că este important de observat că în jurisprudența C.E.D.O. privind relele tratamente aplicate cetățenilor unui stat membru de către agenții autorității statului, din perspectiva art. 3 din Convenție, a fost exprimat raționamentul conform căruia autorităților statului le incumbă sarcina prezentării unor explicații plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor pe care le prezintă o persoană care a intrat într-o stare bună de sănătate în custodia autorităților statului, instituindu-se prezumția unui raport de cauzalitate între aceste leziuni și pretinsele rele tratamente din partea agenților statului.

Drept urmare, s-a considerat că se poate afirma că există un raport de cauzalitate între leziunile suferite de partea vătămată și actele de violență exercitate de inculpat din perspectiva acestei prezumții instituite de jurisprudența instanței europene în materia cauzelor privind încălcarea art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prezumție consacrată în mai multe cauze, dintre care cauza Bursuc c. României și cauza Pantea c. României.

Pe de altă parte, s-a reținut contextul în care s-au comis faptele, fiind greu de presupus că, în situații de acest fel, ar exista posibilitatea identificării unor martori oculari ai agresiunii propriu zise, jurisprudența instanței europene în această materie acceptând că se poate reține vinovăția unei persoane și din ansamblul circumstanțelor cauzei, dintr-un ansamblu de indicii sau prezumții suficient de grave, precise și concordante, condiție îndeplinită în cazul de față.

S-a apreciat așadar că, dincolo de prezumția la care s-a făcut referire mai sus, din coroborarea mijloacelor de probă administrate pe tot parcursul procesului penal, rezultă -dincolo de orice dubiu rezonabil - vinovăția inculpatului L.A. în săvârșirea infracțiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată, starea de fapt reținută și descrisă mai sus fiind circumscrisă conținutului constitutiv al infracțiunilor de cercetare abuzivă și vătămare corporală, inculpatul urmând a răspunde penal pentru acestea.

La individualizarea judiciară a pedepselor ce au fost aplicate inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare cuprinse în art. 72 C. pen. și anume: gradul de pericol social concret al faptelor comise, deosebit de ridicat din perspectiva, în principal, a consecințelor acestor fapte asupra victimei, dar și a percepției generale negative, la nivelul societății civile, cu privire la modalitatea în care organele statului își exercită atribuțiile, limitele speciale ale pedepselor prevăzute de lege și desigur, persoana infractorului care, deși se află la prima confruntare cu legea penală, nu a fost sincer pe parcursul procesului penal. Instanța a apreciat că nu s-a impus reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului în condițiile în care acesta nu și-a asumat responsabilitatea comiterii acestor fapte iar în virtutea funcției deținute, trebuia să adopte un comportament adecvat în relațiile de serviciu cu persoanele cercetate penal, fără a-și exercita în mod abuziv atribuțiile în detrimentul acestora.

În opinia instanței de fond, prejudicial moral cauzat părții vătămate G.C.Ș., care a fost agresată fizic într-o unitate de poliție, suferind leziuni care au impus spitalizarea sa și o recuperare dificilă, se impune a fi reparat prin acordarea unei compensații bănești, însă s-a apreciat că suma pretinsă este exagerată.

Pe de altă parte, referitor la calitatea de parte responsabilă civilmente a Ministerului Administrației și internelor - I.P.J. Cluj, s-a reținut de instanța de fond că, în conformitate cu prevederile C. civ. „comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate" și „este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său sau al altuia".

O atare răspundere civilă este subordonată, așadar, îndeplinirii anumitor condiții: pe de o parte trebuie să fie îndeplinite toate cerințele răspunderii civile delictuale referitoare la existența unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre fapta prepusului și prejudiciu și culpa sau greșeala prepusului, iar pe de altă parte, trebuie să fie întrunite alte două cerințe speciale care privesc existența raportului de prepușenie și săvârșirea faptei ilicite de către prepus în cadrul atribuțiilor sau funcțiilor încredințate de către comitent.

S-a arătat că, în ultima perioadă, în jurisprudența națională, dispozițiile referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului au fost interpretate tot mai extensiv, în sensul lărgirii sferei de cuprindere a situațiilor în care se poate angaja răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său, pentru a se asigura victimelor posibilitatea cât mai promptă de recuperare a prejudiciului, sens în care s-a avansat opinia conform căreia răspunderea comitentului s-ar angaja, în afara situației în care acesta a acționat în limitele normale ale funcției încredințate și în interesul comitentului, și pentru prejudiciul cauzat de prepus cu depășirea funcției sau chiar prin exercițiul abuziv al acesteia, cu condiția ca între acest exercițiu și funcție să existe, dacă nu o legătură de cauzalitate, cel puțin o corelație necesară, iar fapta ilicită să fi fost săvârșită în interesul comitentului.

Or, în cazul de față este evident faptul că inculpatul a acționat cu depășirea limitelor atribuțiilor încredințate, însă s-a considerat că se poate reține o culpă în supravegherea care ar fi trebuit să fie exercitată asupra acestuia cu privire la modalitatea concretă de îndeplinire a acestora. Pe cale de consecință, s-a constatat că, în prezenta cauză, are calitatea de parte responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor - I.P.J. Cluj.

III. Împotriva sentinței au declarat apel partea vătămată-parte civilă G.C.Ș. șt inculpatul L.A.

Apelanta parte vătămată-parte civilă a criticat hotărârea atacată sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, a precizat că art. 81 C. pen. „induce" o sancțiune de 2 ani închisoare ca maxim pentru a se putea aplica suspendarea, or instanța de fond a aplicat o pedeapsă de 1 an cu suspendare condiționată, pedeapsă ce este în afara legii deoarece în caz de concurs de infracțiuni pedeapsa trebuie obligatoriu să treacă peste maximul prevăzut de 2 ani. Sub aspectul laturii civile a menționat că a solicitat 100.000 RON despăgubiri morale rezultate din fracturarea maxilarului, cu 35 de zile de îngrijiri medicale, precum și pentru arestare nelegală, pe când instanța de fond a acordat numai 7.500 RON, revenind pe zi de vindecare numai suma de 214 RON, fără a se ține seama de arestarea nelegală, astfel încât se impune acordarea despăgubirilor în cuantumul solicitat.

Apelantul-inculpat a susținut că sentința este nelegală și netemeinică deoarece probațiunea administrată ridică dubii cu privire la vinovăția sa, s-a detaliat că partea vătămată a părăsit Postul de poliție A. la ora 14:00, după plecarea inculpatului, fără să prezinte urme de agresiune, urme pe care le prezenta doar la ora 14:45, când s-a întâlnit cu soția sa, astfel încât leziunile au fost produse după ce a ieșit din postul de poliție. Referitor la cea de-a doua infracțiune, a precizat că în data de 20 februarie 2011, însoțit de un coleg polițist, la ora 10:30, s-au deplasat la locuința părții vătămate pe care intenționau să o audieze cu privire la o infracțiune de furt calificat comisă în 17 februarie 2011, partea vătămată a fost de acord să se deplaseze la Postul de Poliție A., unde a ajuns la 10:45; s-a procedat la audierea acesteia în cel de-al treilea birou, iar la ora 14:00 inculpatul a trebuit să plece, și finalizarea ultimelor trei rânduri din declarație a avut loc în prezența colegului său M., după care partea vătămată a plecat din sediul postului de poliție. Inculpatul a invocat declarațiile de martor ale persoanelor care montau un geam în unul dintre birouri, ale agenților de poliție prezenți la post în intervalul menționat, și a mai analizat contradicțiile dintre declarațiile soției părții vătămate - martora G.I.A. și ale persoanelor cărora partea vătămată Ie-a povestit ce s-a întâmplat; în concluzie, a precizat că aceasta a fost văzută înainte de plecare din postul de poliție de cel puțin șapte persoane, care nu au auzit nimic suspect și nu au observat urme de agresiune asupra acesteia.

Prin decizia penală nr. 155/A din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția penală, a dispus următoarele:

A admis apelul declarat de inculpatul L.A. împotriva sentinței penale nr. 166 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj pe care a desființat-o în întregime și, rejudecând, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul L.A., pentru infracțiunile de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. și vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen.

A respins ca nefondate acțiunile civile exercitate de partea civilă G.C.Ș. și Spitalul Clinic de Urgență Cluj.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea cauzei la judecata în fond au rămas în sarcina statului.

A respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă G.C.Ș.. A obligat partea civilă G.C.Ș. la plata cheltuielilor judiciare în apel în sumă de 200 RON, celelalte cheltuieli judiciare rămânând în sarcina statului.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:

Pentru a stabili intervalul de timp în care partea vătămată a fost în sediul poliției, prima instanță a analizat toate declarațiile persoanelor ce aveau cunoștință de acest aspect și, plecând de la declarația părții vătămate că a stat în localul poliției între orele 08:00 -15:00, a înlăturat declarația sa și a colegilor săi C.A.G. și M.M. - potrivit cărora partea a ajuns în sediu între 10:30 - 11:00 și l-ar fi părăsit la ora 13:30 - 14:00; de asemenea, instanța de fond a considerat relevantă declarația soției părții civile - martora G.I.A. - care a susținut că agenții de poliție s-au prezentat la domiciliul familiei G. între 07:30 - 08:00, iar soțul ei a ieșit din postul de poliție la ora 14:45, și a reținut declarația șefului de post - martorul P.C.P. - care a declarat că partea vătămată s-a prezentat la sediu „la prima oră", a fost preluată pentru audieri de către inculpat, iar la ora 14:00 partea vătămată nu se mai afla acolo. Pe baza acestei analize, prima instanță a reținut că partea vătămată, cel mai probabil, a ajuns la sediul poliției în jurul orei 08:30 și l-a părăsit după orele 14:00, chiar 14:30, având în vedere cele declarate de inculpat că a părăsit localul poliției după orele 14:00, iar partea vătămată a rămas să-și finalizeze declarația în prezența martorului M.M.

Însă, în opinia curții de apel stabilirea exactă a perioadei de timp ar trebui să vizeze intervalul în care partea vătămată a fost audiată de către inculpat deoarece infracțiunea de arestare nelegală și cercetare abuzivă prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, alături de cea de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., constă în întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetată penal și de judecată, pentru obținerea de declarații, având în vedere că partea vătămată a susținut că a fost lovită pentru a recunoaște furtul calificat reclamat de numitul H.V. în plus, curtea de apel a constatat că plângerea penală din 13 iunie 2009 a fost formulată împotriva agenților din cadrul Postului de poliție A., împotriva polițiștilor L., M., P. și C., care l-au insultat și l-au lovit cu pumnii, palmele și picioarele, precum și cu o riglă peste picior, după care a scris o declarație cu ce a făcut toată săptămâna și a semnat; partea vătămată a reluat conținutul plângerii în declarația din 14 aprilie 2009 precizând că agentul C. nu l-a bătut, ci doar l-a înjurat, iar agentul P. l-a lovit cu o bucată de scândură peste picioare, nu cu o riglă (reținându-se, în sinteză, că față de toți colegii inculpatului s-au dispus soluții de netrimitere în judecată).

Curtea de Apel a constatat că între data primei audieri la poliție a persoanei ce reclama furtul - numitul H.V. - și data presupusei agresări fizice - 20 februarie 2009 -a formulării plângerii penale prin avocat - 13 iunie 2009 - și a scoaterii de sub urmărire penală a subcomisarului de poliției, care era șef poliție comunală la Biroul de Poliție Comunală A., inculpatul L.A. - agent de poliție din structura poliției judiciare, care avea de efectuat lucrarea penală având ca obiect identificarea autorului furtului calificat - a efectuat cercetare penală începând cu audierea părții vătămate G.C.Ș. și în data de 20 februarie 2009, l-a audiat pe numitul R.F. 6 mai 2009, iar în 30 septembrie 2009 a efectuat recunoașterea după fotografie, a unuia dintre făptuitori de către martorul B.I. - ce fusese audiat inițial chiar cu o zi înainte de chemarea la post a părții vătămate, martor care a indicat-o ca fiind unul dintre autorii furtului panourilor metalice. S-a mai constatat că partea vătămată, în anul 2010, avea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, Dosar nr. 267/P/2009 și nr. 5854/P/2007 - mai multe dosare pentru comiterea a cinci acte materiale de furt calificat comise pe raza localității Câmpenești, dosare aflate în lucru la Poliția Comunală A.; în aceste dosare au fost audiate persoane apropiate părții vătămate - R.A., L.S. - fratele soției părții vătămate - martora G.I.A.

Curtea de Apel a menționat că în acest context trebuie examinate declarațiile părții vătămate, date în cursul anului 2010, în care a precizat că inculpatul i-a tras 2 palme peste față, în birou, după care l-a tras în baia de lângă biroul respectiv, iar agentul M.M. l-a prins de gât și l-a ridicat în sus pe perete, apoi a rămas singur cu inculpatul, care l-a lovit, printre altele dându-i vreo trei picioare peste maxilar, după care i s-au înmuiat genunchii și a picat jos, apoi l-a luat din baie l-a dus la chiuvetă și a strigat la el să se spele, după care partea vătămată s-a dus la masa din birou și a terminat de scris declarația în fața agentului M.M. deoarece inculpatul a plecat; s-a reținut că, în ciuda acuzațiilor aduse celorlalți agenți de poliție, partea vătămată constant a solicitat tragerea la răspundere penală doar a inculpatului și, eventual, a colegului acestuia, agentul C.A.G., care l-a înjurat, aceasta evident - în opinia instanței de apel - întrucât la inculpatul L.A. se afla în lucru dosarul în care era suspectat de comiterea furtului calificat.

În ceea ce privește ce s-a întâmplat după părăsirea postului de poliție, menționează Curtea de Apel că partea vătămată a precizat că, la ieșire, nu a observat nicio persoană civilă, apoi că a stat cu soția sa în fața postului de poliție, însă nici atunci nu știe dacă i-a văzut vreo persoană care îi cunoștea, după care au mers pe jos la domiciliul soacrei sale - în prezent decedată - nici pe drum nu reiese că s-ar fi întâlnit cu cineva, după care a dormit, iar apoi a fost dus la spital, în aceeași zi. Pe de altă parte, soția acestuia a declarat că soțul ei a ieșit din Postul de Poliție A. pe la ora 14:45, umflat la față, foarte murdar pe pantaloni de noroi și praf și i-a spus că a fost bătut de toți polițiștii de pe schimb; a menționat că atunci a sunat la Serviciul de Urgențe 112 pentru a cere o salvare, dar a fost refuzată.

În opinia instanței de apel, declarația acesteia este contrazisă de martorul O.C., care a ajuns la postul de poliție între 12:00 - 13:00 și a stat până după ce partea vătămată a ieșit din post; prezența acestuia este atestată prin declarația dată, în care a precizat că la ora 12:00 a avut, în Apahtda, o avarie la autoturism, precum și prin copia de pe registru cu numerele de înregistrare întocmit în aceeași dată, 20 februarie 2009, cu mult înainte de formularea plângerii penale; martorul a precizat că, în primul birou după holul postului de poliție erau agenții de poliție C., L. și M., iar partea vătămată scria o declarație la masa inculpatului, acest martor nu confirmă că partea vătămată ar fi fost dusă într-o baie, apoi la chiuvetă, după care să-și continue declarația; în același timp agentul de poliție C. i-a întocmit dovada de circulație, iar martorul a stat pe o băncuță în fața biroului acestuia; a menționat că la plecare partea vătămată cert nu avea urme de lovituri, vânătăi sau zgârieturi ori urme de sânge, iar în fața postului de poliție nu îl aștepta soția, dimpotrivă, l-a văzut pe geam că a luat-o la stânga pe drumul principal al comunei (declarația martorului a fost citită de către instanța de judecată potrivit art. 327 alin. (3) C. proc. pen. în prezența părților).

De asemenea, martorul P.M.D., ce fusese chemat în vedrea audierii de agentul de poliție M.M. a precizat că a ajuns la postul de poliție la 12:30 și a trecut prin biroul unde se afla partea vătămată, care a plecat înaintea lui fără a observa ceva suspect la acesta; a precizat că auzea cum inculpatul discuta cu partea vătămată.

Pe lângă cei doi martori, ce nu sunt agenți de poliție, care s-au aflat în interiorul postului de poliție, simultan cu partea vătămată, trebuie reținute - menționează curtea de apel - declarațiile martorilor S.R. și J.P., care montau un geam la o ușă termopan la un birou din spate al postului de poliție; aceștia au ajuns la orele 11:00 - 11:30, au stat aproximativ o oră, iar la plecare au trecut prin biroul în care era audiată partea vătămată, fără să observe urme de lovituri. Primul martor, S.R., a precizat că ușa biroului în care se afla partea vătămată era întredeschisă, fiind defectă, acesta confirmă prezența martorului O.C. în sediul Poliției.

Din toate declarațiile, a apreciat instanța de apel că se poate deduce că partea vătămată susține că a fost lovită de mai mulți agenți de poliție tocmai înainte de plecarea de la postul de poliție a inculpatului L.A., însă martorii ce nu sunt implicați în altă calitate în prezenta cauză afirmă că partea vătămată nu a prezentat urme de lovire, inclusiv doi agenți despre care partea vătămată menționa că l-au lovit sau l-au înjurat, agent M.M. și agent C.A.G., în acea parte a zilei efectuau lucrări de față cu alte persoane.

În consecință, instanța de apel a menționat că instanța de fond în mod greșit a reținut probele indirecte, dar care emană de la persoane cărora partea vătămată Ie-a povestit că a fost bătut în sediul poliției, în detrimentul probelor directe, constatând în declarațiile persoanelor civile ce au perceput cu propriile simțuri ce s-a întâmplat în interiorul localului poliției. Sub acest aspect, nici derularea ulterioară a evenimentelor nu prezintă relevanță deoarece ambele fapte pentru care a fost trimis în judecată inculpatul sunt pretins săvârșite în postul de poliție; de asemenea, nu se constată leziunile suferite de către partea vătămată, acestea fiind relevante doar în măsura în care se corelează cu agresiunile la care susține că a fost supus, însă s-a arătat anterior că unele agresiuni nu sunt atestate cu acte medicale, iar altele sunt greu de imaginat cum s-au produs sau cum de au produs alte leziuni, în special cele mai grave constând în fracturarea piramidei nazale; partea vătămată a declarat, cum s-a menționat anterior, că a fost lovit de vreo trei ori cu picioarele în față de către inculpat, după care i s-au înmuiat genunchii și a picat jos (ceea ce presupune aplicarea a trei lovituri cu piciorul din poziție verticală a inculpatului direct în figura părții vătămate, care a precizat că era și ținută de gât și ridicată în sus pe perete de către agentul M.).

Așadar, în opinia instanței de apel este greșit raționamentul primei instanțe care a stabilit în termeni de probabilitate intervalul orar al prezenței părții vătămate în sediul poliției, apoi a apreciat că cel mai probabil agresiunea s-a petrecut în absența oricăror persoane străine și a dedus că existența raportului de cauzalitate dintre actele de violență ale inculpatului și leziunile corporale suferite de partea vătămată este dincolo de orice îndoială, justificând că în jurisprudența C.E.D.O. autorităților statului le incumbă sarcina prezentării unor explicații plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor persoanelor aflate în custodia statului, instituindu-se prezumția unui raport de cauzalitate între leziuni și rele tratamente aplicate.

În speță, Curtea de Apel a apreciat că respectiva prezumție a fost răsturnată prin declarațiile martorilor ce nu fac parte din autoritatea polițienească, precum și din existența intervalului de 40 de minute dintre plecarea părții vătămate din sediul poliției și apelarea numărului de urgență 112, constituind explicații plauzibile cu privire la o altă cauză a producerii leziunilor.

IV. Împotriva deciziei au deciarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și partea vătămată-parte civilă G.C.Ș.

În motivarea scrisa a recursului Ministerului Public se arata următoarele: în opinia acuzării, prezenta speță trebuie analizată raportând faptele imputate inculpatului la prohibiția absolută instituită prin art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nicio persoană neputând să fie supusă, în nicio circumstanță, torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. De asemenea, o corectă analiză a prezentei spețe presupune cu necesitate aplicarea principiilor jurisprudentiale ale C.E.D.O., atât în ceea ce privește aprecierea probelor, cât și în privința concludentei acestora, pentru fundamentarea unei soluții de condamnare în condițiile în care infracțiunea de cercetare abuzivă are ca latură obiectivă acțiuni care se circumscriu noțiunii de tratament inuman ori degradant.

S-a arătat că jurisprudența C.E.D.O. a instituit, pentru atare situații, prezumția potrivit căreia, îndată ce o persoană care a intrat în stare de sănătate bună în custodia autorităților statale, iar aceasta probează existența unor leziuni, se consideră că există o legătură de cauzalitate între acestea și pretinsele rele tratamente din partea agenților statului, autorităților incumbându-le sarcina prezentării unor explicații plauzibile cu privire la cauza producerii leziunilor. Desigur, susținerile având ca obiect violențele la care a fost supusă partea vătămată trebuie dovedite de către aceasta, însă ținând seama de situația specială a victimei și, în special, de dificultatea obiectivă a acesteia de a proba săvârșirea actelor cu mijloace de probă adecvate. Tocmai de aceea, C.E.D.O. a statuat că o astfel de probă, aptă să elimine orice îndoială rezonabilă, poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau prezumții suficient de grave, precise și concordante, neputând fi considerată îndoială rezonabilă aceea bazată pe o posibilitate pur teoretică. Or, în opinia acuzării instanța de apel tocmai astfel procedează, arătând că de vreme ce există un interval de timp între momentul părăsirii sediului autorităților și până la prezentarea în fața personalului medical, există posibilitatea ca leziunile să fi fost produse în alte circumstanțe decât cele reclamate de către partea vătămată. Acest raționament al instanței de apel este însă criticabil întrucât vine în contradicție cu principiile și prezumțiile mai sus enunțate și este de natură a opune incidența dubiului, care va fi întotdeauna profitabil inculpatului, în detrimentul victimei relelor tratamente.

Se arată în continuare că deși inculpatul L.A. nu a recunoscut, în niciun moment, că în circumstanțele audierii părții vătămate în sediul postului de poliție ar fi aplicat lovituri acesteia sau ar fi exercitat orice alt fel de acte de agresiune, cu scopul obținerii unei declarații de recunoaștere a unei presupuse infracțiuni de furt, totuși, atestă un fapt esențial, și anume că la momentul prezentării părții vătămate în fața organelor de cercetare penală aceasta nu prezenta nicio leziune și nu a reclamat nicio problemă de sănătate. Această împrejurare de fapt este confirmată prin toate probele testimoniale administrate, indiferent dacă acestea provin de la reprezentanți ai autorității - colegii inculpatului sau de la membrii familiei părții vătămate, astfel că nu există dubii cu privire la faptul că partea vătămată se află în stare de bună sănătate la momentul începerii audierilor. În continuare, în mod cert, atestat prin certificatul medico-legal aflat la dosarul cauzei, la data de 20 februarie 2009, după ce a plecat din sediul postului de poliție, partea vătămată a prezentat leziuni corporale constând în traumatism maxilo-facial prin agresiune, respectiv fractură subcondiliană înaltă stângă fără deplasare; contuzie fort regiunea temporo-maseterină stângă; s-a mai constatat la examenul obiectiv medico-legal că partea vătămată prezenta la data examinării (26 februarie 2009) echimoze situate în zona pectoral dreapta și la baza piramidei nazale, concluzionându-se că necesită pentru vindecare un număr de 30-35 de zile de îngrijiri medicale.

Așadar, în opinia acuzării au fost dovedite incontestabil două dintre elementele esențiale: starea de sănătate a părții vătămate la intrarea în custodia autorităților și existența leziunilor ulterioare, despre care victima susține că i-au fost produse de către agentul de poliție care a procedat la ascultarea sa. Aceste fapte permit aplicarea prezumției că între leziuni și conduita inculpatului există raport de cauzalitate, astfel că obligația de a furniza explicații plauzibile cu privire la modul de producere a acestora revine autorității care a avut victima în custodie.

Deși Curtea de Apel admite incidența prezumției, se arată în considerentele deciziei că ar fi fost răsturnată prin administrarea de probe testimoniale care provin de la persoane ce nu fac parte dintre lucrătorii de poliție, martorii P.M.D., S.R., J.P. sau O.C. declarând că nu au văzut și nici nu au perceput în alt mod exercitarea violențelor asupra părții vătămate, deși s-au aflat în sediul postului de poliție în intervalul de timp în care se desfășura audierea sa. Astfel, instanța de apel reține că este prezent un serios și întemeiat dubiu cu privire la susținerile părții vătămate; coroborat cu faptul trecerii unui interval de timp stabilit de instanță la circa 40 de minute, se concluzionează că prezumția nu mai este operantă, fiind prezentate explicații plauzibile cu privire la producerea leziunilor, respectiv fie autoagresiunea, fie cauzarea acestora ulterior părăsirii localului poliției.

În opinia acuzării însă, se poate observa cu ușurință că nu a fost furnizată nicio explicație plauzibilă a producerii leziunilor, instanța de apel rezumându-se în a presupune, față de neconcludența probelor privind agresiunea exercitată de către inculpat, că leziunile au fost produse ulterior, în circumstanțe necunoscute. Se impune deci a fi privită cu rezerve o atare concluzie, câtă vreme niciun element probator nu atestă că, ulterior audierii sale de către inculpat, partea vătămată ar fi fost implicată în vreun eveniment în cursul căruia să-i fie provocate leziunile descrise în certificatul medico-legal.

Dimpotrivă, probele testimoniale dovedesc că partea vătămată s-a aflat alături de diferiți membri ai familiei sale, toți confirmând că în intervalul de timp relevant nu a avut loc niciun alt incident, partea vătămată prezentând leziuni în zona feței tumefiere) și acuzând dureri semnificative la nivelul maxilarului.

Rezultă, de asemenea, că la orele 14:42, martora G.I.A., soția părții vătămate, a apelat Serviciul de Urgențe 112, deplasarea salvării fiind refuzată și persoanele îndrumate să se prezinte pentru tratament în municipiul Cluj-Napoca. Acest fapt este atestat prin adresa Serviciului de Telecomunicații Speciale (aflată la dos. Fond). Din fișa de primire a urgențelor din cadrul UPU Cluj, rezultă că partea vătămată a fost examinată la ora 16:55, fiind consemnată și susținerea acesteia cu privire la producerea leziunilor urmare a agresiunilor exercitate la Poliția A., în urmă cu aproximativ două ore.

În același timp, din declarația martorei P.T.E., inspector serviciu de asistență socială în cadrul Primăriei A., rezultă că reperele orare furnizate de către soția părții vătămate privind momentul părăsirii sediului poliției (după orele 14, înspre ora 14:45) sunt corecte, martora precizând chiar că, spre sfârșitul programului său de muncă, a fost sunată de către G.I.A., care i-a spus că soțul său a fost bătut în postul de poliție, martora îndrumându-i să se prezinte la medicul legist pentru constatarea leziunilor. Acuzarea susține, de asemenea, că este relevant și aspectul prezentat de martoră cu privire la faptul că în cursul zilei de 20 februarie 2009, în mod repetat, a sunat la poliția A. pentru a solicita date referitoare la situația părții vătămate G.C.Ș. însă demersul nu a avut succes pentru că nu a răspuns nicio persoană; la fel, deplasându-se personal la sediul poliției, aflat în imediata apropiere a locului său de muncă, martora a constatat că ușa de acces era închisă. Deși relevantă, această declarație nu a fost analizată în niciun mod de către instanța de apel, aceasta rezumându-se în a prezenta doar probele care au aptitudinea de a disculpa acuzatul întrucât induc ideea dubiului cu privire la susținerile părții vătămate ori a familiei acesteia.

Acuzarea a apreciat ca pertinent și util demersul instanței de fond de a stabili intervalul de timp în care partea vătămată G.C.Ș. s-a aflat în custodia inculpatului L.A., precum și îndreptățită concluzia că partea vătămată s-a aflat în sediul poliției o perioadă îndelungată de timp, absolut nejustificată, actele de agresiune fiind exercitate, cel mai probabil în jurul orelor 13. Acuzarea a apreciat, la fel ca și instanța de fond, că declarațiile martorilor P.M.D., J.P. și S.R. nu prezintă relevanță probatorie în cauză, nefiind apte să răstoarne prezumția și nici de a combate susținerile părții vătămate, aceasta întrucât, în mod obiectiv, martorii pot atesta cel mult faptul că în prezența lor inculpatul L.A. nu a exercitat acte de agresiune asupra părții vătămate, fapt nerelevant câtă vreme victima susține că i-au fost aplicate lovituri cu palma peste față în biroul în care se desfășura audierea, nefiind nicio persoană prezentă și, ulterior, în baie, de acesta dată fiind prezent martorul M.M.F., colegul de serviciu al inculpatului. Martorii susțin că datorită topografiei sediului poliției ar fi putut observa sau cel puțin auzi momentul agresării părții vătămate și că, deși au avut posibilitatea de a o observa trecând prin biroul unde avea loc audierea, aceasta nu prezenta leziuni. Acuzarea a apreciat caracterul nesincer al declarațiilor martorilor, că aceștia s-au aflat în sediul poliției fie pentru audieri (martorul P.M.D.), fie pentru executarea unor lucrări (martorii J.P. și S.R.), un interval de timp de circa o oră, fiind corectă concluzia primei instanțe cu privire la faptul negativ atestat de aceștia și nerelevanța sa probatorie. Mai mult, este puțin probabil ca martorii să fi examinat cu atenție o persoană aflată la audieri în sediul poliției pentru ca aceștia să poată furniza ulterior date pertinente cu privire la starea acesteia sau prezența unor leziuni. Așa fiind, acuzarea a susținut că probele testimoniale invocate de instanța de apel pentru a fundamenta concluzia achitării inculpatului nu au aptitudinea de a servi la aflarea adevărului, fiind lipsite de relevanță.

Pe de altă parte, acuzarea a mai arătat, pornind de la vulnerabilitatea persoanelor aflate în custodia autorităților, că jurisprudența C.E.D.O. a arătat că statele sunt chemate să ia măsuri pentru a nu lipsi de substanță dreptul absolut al oricărei persoane de a nu fi supus relelor tratamente (obligațiile pozitive care incumbă statelor, în special la obligația procedurală, de realizare a unei anchete aprofundate și efective, care să fie aptă să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile). O astfel de anchetă a fost realizată în prezenta cauză, probatoriul administrat, coroborat cu aplicarea principiilor și regulilor de interpretare speciale în această materie, dovedind, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că partea vătămată a fost agresată de către inculpatul L.A., agent de poliție, pe durata audierii sale în sediul postului de poliție. În opinia acuzării, hotărârea instanței de apel este fundamental greșită și are drept consecință lipsirea de orice eficiență în practică a principiilor și regulilor elaborate în jurisprudența C.E.D.O. în această materie, cu atât mai mult cu cât, în considerentele deciziei atacate, se regăsesc considerații privitoare la faptul că declarațiile și susținerile părții vătămate trebuie privite cu rezervă întrucât aceasta a fost cercetată de către Poliția A. pentru săvârșirea unor infracțiuni de furt, indicându-se mai multe dosare penale aflate pe rolul organelor de urmărire penală, astfel explicându-se demersul părții vătămate și scopul ilegitim urmărit de aceasta.

Recurenta parte vătâmată-parte civila G.C.Ș. a declarat recurs criticând toate hotărârile cu privire la neacordarea despăgubirilor civile în cuantumul solicitat (motive scrise de recurs; memoriul anexat recursului).

Intimatul-inculpat L.A. a depus la dosar atât un memoriu, cât și concluzii scrise, pentru combaterea motivelor de recurs ale Ministerului Public, susținând - în sinteză - următoarele:

- partea vătămată nu a fost supusă niciunui fel de presiune, psihica sau fizica, din partea sa sau a vreunei alte persoane, în intervalul orar în care s-a aflat in sediul Politiei A.;

- instanța de fond a dat greșit eficienta maximă declarațiilor soției părții vătămate, martora G.I.A., înlăturând, în mod cu totul nejustificat, declarațiile colegilor lui, martorii C.A.G. și M.M. (potrivit cărora partea vătămata ar fi ajuns la sediul Politiei la ora 10:30 - 11:00 și l-ar fi părăsit la ora 13:30 - 14:00) și a reținut declarația martorului P.C.P., șeful Postului de poliție, conform căreia „partea vătămată s-a prezentat la audieri la prima ora, iar la ora 14:00 nu se mai afla acolo";

- plângerea penală și declarațiile părții vătămate trebuie examinate din perspectiva existentei pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca a doua dosare penale - 267/P/2009 și 5854/P/2007 - pentru comiterea a cinci acte materiale de furt calificat comise pe raza localității Câmpenești, dosare aflate în lucru la Politia comunală A.; mai multe persoane au indicat-o pe partea vătămata G.C.Ș. ca fiind autorul furtului reclamat de numitul H.V.;

- greșit acuzarea susține că fapta a fost dovedită, în mod incontestabil, de două elemente esențiale:

1. starea de sănătate a părții vătămate la intrarea in custodia autorităților;

2. existenta leziunilor ulterioare, despre care partea vătămata susține ca inculpatul i le-ar fi produs;

3. greșit se apreciază ca aceste două elemente sunt suficiente și permit aplicarea prezumției că între leziuni și conduita inculpatului exista raport de cauzalitate;

- din momentul plecării părții vătămate din sediul politiei, respectiv orele 14:00, și până la momentul apelării Serviciului de urgenta 112, a trecut un interval de timp de 45 minute, existând posibilitatea producerii leziunilor de către o alta persoană;

- prezumția de vinovăție stabilită de jurisprudența C.E.D.O. a fost răsturnată prin administrarea de probe testimoniale provenind de la persoane care nu ar justifica un interes în cauza (martorii O.C., M.M., C.A.G., S.R., J.P., P.M.D. și G.C.Ș.), pe când toate declarațiile defavorabile lui provin de la martorii care fac parte din familia părții vătămate, putându-se prezuma o doză de subiectivism (martorii G.I.A., D.C.I., G.I., D.V.);

- în opinia apărării, partea vătămata s-a aflat in sediul postului de politie A. intre orele 10:45 - 14.00; este imposibil de crezut că partea vătămata, supusă la agresiunile pe care le afirmă în declarația sa (lovituri cu pumnii și cu picioarele în zona capului și a abdomenului), lovituri care - in mod normal - ar fi fost într-adevăr apte să provoace leziunile consemnate în actele medicale, ar fi suportat cu stoicism toate acestea fără a scoate cel mai mic sunet;

- prezenta părții vătămate timp de trei ore în sediul postului de politie a fost justificată față de scopul cu care a fost adus, respectiv audierea sa, și nu a fost în niciun moment o reținere abuzivă, iar o durata de trei ore nu poate fi considerata exagerata pentru luarea unei declarații cu privire la o fapta penală;

- se apreciază de apărare că există un dubiu, care trebuie interpretat în favoarea inculpatului, dubiu ce rezidă din probele administrate, toate probele care reflecta vinovăția inculpatului fiind probe indirecte și subiective (declarații ale membrilor familiei părții vătămate care au perceput starea de fapt postum presupusei fapte, din ceea ce Ie-a fost povestit de către partea vătămata). Or, toți ceilalți martori, care au perceput în mod direct prezenta părții vătămate în sediul postului de politie A., nu confirma în niciun moment presupusa agresiune, cu toate că au fost în mod continuu în interiorul postului de politie și aveau posibilitatea să perceapă, fără vreo dificultate, o atare stare de fapt.

Prealabil examinării pe fond a recursurilor, Înalta Curte constată următoarele:

- la primul termen de judecată în recurs, la cererea intimatului-inculpat judecarea cauzei a fost amânată pentru angajarea unui avocat ales, ulterior recurentul fiind prezent la termenele de judecată, asistat de avocatul său ales;

- la al doilea termen de judecată, în raport cu dispozițiile legii naționale, dar și cu jurisprudența C.E.D.O., cu referire la soluțiile de achitare, Înalta Curte a pus în discuție, pe de o parte, ascultarea inculpatului pe situația de fapt, astfel încât acesta să aibă posibilitatea expunerii versiunii sale legată de faptele/acuzațiile pentru care a fost trimis în judecată, iar pe de altă parte, posibilitatea readministrarii unor probe anterioare sau posibilitatea administrării unor probe noi pe situația de fapt. Totodată, instanța de recurs i-a făcut cunoscut intimatului-inculpat că se soluționează un recurs al acuzării în defavoarea sa și că, potrivit legii, acesta poate fi admis și poate fi pronunțată o soluție contrară, de condamnare; intimatul inculpat, asistat de avocatul său ales, a menționat că invocă „dreptul la tăcere" în fața instanței de recurs, precizând însă că menține declarațiile anterioare, și a susținut că nu dorește să fie readministrate probele anterioare, dar nici nu dorește să propună probe noi în apărare.

- în aceste condiții - practic, a necontestării în recurs de către inculpat a probatoriului administrat în cursul procesului, a însușirii probelor administrate - luând și concluziile procurorului, Înalta Curte a apreciat totuși necesară reaudierea unor persoane (martori) și a părții vătămate (încheierea din 12 martie 2013), persoane care au fost ascultate la termenele ulterioare, cu excepția martorei P.T.E., care nu a putut fi adusă în fața instanței din motive obiective (martora fiind plecată pentru o lungă perioadă în Regatul Unit, la un domiciliu necunoscut), situație în care s-a dat citire declarației sale, cu acordul apărării și acuzării.

Înalta Curte va admite recursurile declarate de Ministerul Public și de partea vătămatâ-parte civilă pentru motivele ce se vor arăta:

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare. Prin „eroare de fapt" se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când un anumit act ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul.

Decizia instanței de apel este, în sensul prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., consecința unei grave erori de fapt care a avut drept consecință, contrar sentinței instanței de fond, o soluție greșită de achitare a inculpatului L.A. pentru faptele/infracțiunile ce au constituit obiectul trimiterii sale în judecată.

Instanța de apel - adoptând o soluție contrară celei de la fond - a soluționat cauza fără a readministra niciuna dintre probele administrate la instanța de fond și fără a administra probe noi în apel, eventual dispunând acest lucru chiar din oficiu, decizia de achitare a inculpatului fiind astfel dispusă numai prin procedura reevaluării probatoriului administrat de instanța de fond. Se mai constată că, în fața instanței de apel, inculpatul L.A. și a exercitat „dreptul la tăcere", nu a propus probe noi pe situația de fapt și nici nu a solicitat readministrarea celor anterioare (încheierea de dezbateri din 12 septembrie 2012).

Înalta Curte apreciază, prealabil, ca necesară menționarea cadrului normativ în care organele de poliție își desfășoară activitatea, în general, iar activitatea de cercetare penală, în special: Codul de conduită al O.N.U. pentru responsabilii privind aplicarea legii (1979); Convenția O.N.U. împotriva torturii și tratamentelor crude, inumane sau degradante; Principiile de bază ale O.N.U. cu privire la utilizarea forței și a armelor de foc de către responsabilii privind aplicarea legii (1990); Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950); Convenția europeană pentru prevenirea torturii (1987); Declarația de Poliție (1979); Legea nr. 218/2012 privind organizarea și funcționarea Poliției Române; Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului; H.G. nr. 991/2005 pentru aprobarea Codului de etică și deontologie al polițistului; art. 250 și art. 266 C. pen.; art. 68 C. proc. pen.

În sfârșit, pentru justa soluționare a prezentei cauze penale urmează a fi examinată ampla jurisprudență a C.E.D.O., pe de o parte, în materia plasării persoanei sub autoritatea sa, în custodia organelor statului, organele de poliție intrând în această categorie, iar pe de altă parte, cu privire la folosirea în justiție a unor prezumții de fapt sau de drept. În acest sens, C.E.D.O. a menționat că stabilirea de către persoana care pretinde că a fost victima unor rele tratamente din partea agenților statului a realității și naturii acestor tratamente se poate dovedi dificilă, în special în condițiile în care această persoană se află în detenție/stare de arest ori într-o altă formă de custodie.

C.E.D.O. a indicat, în jurisprudență sa, că persoana care se pretinde victimă trebuie să își susțină afirmațiile cu elemente de probă pertinente (de exemplu, certificate medicale sau medico-legale). Reclamantul este ținut să facă proba relelor tratamente „dincolo de orice dubiu rezonabil". Curtea Europeană analizează, însă, toate circumstanțele concrete ale cauzei și poate ajunge la concluzia existenței unei încălcări a art. 3 și pe baza unui mănunchi de indicii sau a unor prezumții de fapt de neînlăturat. În ipoteza în care reclamantul se află sub autoritatea statului, sarcina probei este, însă, răsturnată.

Raționamentul este similar celui aplicat în cazul art. 2 (C.E.D.O., Moldovan și alții c. României, hotărârea din 12 iulie 2005). C.E.D.O. a precizat, în multiple ocazii, că atunci când o persoană intră în stare bună de sănătate sub autoritatea statului, trebuie ca statul să ofere o explicație plauzibilă cu privire la originea și natura eventualelor urme de violență. C.E.D.O. a mai precizat că se află în sarcina statelor nu doar obligația negativă de a nu supune persoanele aflate sub jurisdicția lor la rele tratamente, ci și o serie de obligații pozitive de a lua măsuri concrete și eficiente de protejare a integrității fizice și corporale.

O astfel de obligație pozitivă este aceea de a lua toate măsurile necesare apte să împiedice supunerea unei persoane la rele tratamente, de exemplu prin adoptarea unei legislații penale eficiente care să incrimineze atingerile aduse integrității fizice sau corporale. Autoritățile statului vor fi ținute responsabile și atunci când nu au luat măsuri eficiente pentru a împiedica producerea unui risc de rele tratamente, risc pe care potențialele victime l-au adus la cunoștința autorităților (prin formularea unei plângeri penale, de exemplu).

Autoritățile statului sunt de asemenea ținute să desfășoare o anchetă efectivă adecvată pentru a identifica și pedepsi pe cei responsabili. C.E.D.O. a afirmat, în repetate rânduri, că atunci când o persoană face o susținere credibilă că a fost supusă unor tratamente contrare art. 3, autoritățile statului trebuie să desfășoare o anchetă oficială efectivă, amănunțită și aptă să ducă la identificarea și sancționarea vinovaților. Această obligație pozitivă este valabilă chiar și atunci când relele tratamente au fost produse de persoane particulare (C.E.D.O., Z și alții c.

Marii Britanii, hotărârea din 10 mai 2001, C.E.D.O., Bursuc c. României, hotărârea din 12 octombrie 2004, Filip c. României, hotărârea din 14 decembrie 2006, Macovei și alții c. României, hotărârea din 21 iunie 2007).

Din ampla jurisprudențâ a C.E.D.O., Înalta Curte mai reține următoarele reguli și principii:

În ceea ce privește infracțiunile pentru care sarcina probei este parțial inversată, C.E.D.O. a reamintit că „prezumțiile de fapt sau de drept operează în orice sistem de drept". Curtea Europeană pretinde statelor ca, în materie penală, să impună un anumit prag în această privință și să le folosească în limite rezonabile care să țină cont atât de importanța mizei dovedirii infracțiunilor grave de către anchetatori, cât și de garantarea dreptului la apărare al acuzatului. În ceea ce privește respectarea dreptului de a nu se autoincrimina, dar și a dreptului la tăcere, C.E.D.O. s-a pronunțat în sensul că „dacă probele aduse împotriva învinuitului impun o explicație din partea acestuia, iar acesta nu o dă, se va putea deduce, din rațiuni care țin de bunul simț, că aceste explicații nu există și că învinuitul este vinovat".

Se poate constata că C.E.D.O. nu interzice recurgerea în materie penală la prezumții de fapt sau de drept, însă prevede ca acestea să se încadreze în „limite rezonabile", care să țină seama de importanța intereselor implicate și de necesitatea respectării dreptului la apărare. Din jurisprudențâ C.E.D.O. reiese că aceste limite sunt, în principiu, considerate respectate în cazul în care se acordă persoanei împotriva căreia funcționează prezumția posibilitatea de a furniza proba contrară, chiar și în cadrul a ceea ce Curtea Europeană definește ca fiind „nucleul dur" al dreptului penal (principii enunțate în hotărârile C.E.D.O. din cauzele Pham Hoang împotriva Franței din 25 septembrie 1992, Salabiaku împotriva Franței din 7 octombrie 1988, Radio France și alții împotriva Franței din 30 martie 2004, Phillips împotriva Regatului Unit din 12 decembrie 2001, Grayson și Barnham împotriva Regatului Unit din 23 decembrie 2008).

Potrivit jurisprudenței constante a C.E.D.O., statele trebuie să ofere o explicație plauzibilă privind originea rănilor sau deceselor care survin atunci când o persoană se află în custodia autorităților (Salman împotriva Turciei, nr. 21986/93, hotărârea Marii Camere din 27 iunie 2000, C.E.D.O., secția I; hotărârea Satik și alții c. Turcia, 10 octombrie 2000, 31866/96, cauza Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95).

Curtea Europeană a reamintit că atunci când o persoană este preluată în custodie, polițiștii au obligația de a consemna, de îndată sau în cel mai scurt termen, și cât de precis posibil, orice semn vizibil al unui traumatism suferit recent de această persoană (mutatis mutandis, cauza Timurtaș împotriva Turciei, nr. 23531/94). O asemenea măsură este de natură, în primul rând, să permită o anchetă eficientă, și, în al doilea rând, să elibereze polițiștii de orice responsabilitate directă în ceea ce privește originea rănilor respective.

În această privință, Curtea Europeană a reafirmat că, atunci când un agent al statului este acuzat de infracțiuni grave, care implică tratamente contrare art. 3, nu este acceptabil, în principiu, ca desfășurarea și finalizarea unor asemenea procese să fie împiedicate, printre altele, de prescripția penală, ca urmare a tergiversărilor judiciare incompatibile cu cerința de celeritate și de diligentă rezonabilă, implicită în acest context (cauza Okkali împotriva Turciei din 17 octombrie 2006 și cauza Huseyin Simsek împotriva Turciei din 20 mai 2008).

Curtea Europeană a mai subliniat că persoanele aflate în custodia statului se află în situație de vulnerabilitate și că autoritățile au obligația să le protejeze. Un stat este răspunzător de orice persoană aflată în custodia sa, deoarece aceasta se află exclusiv în mâinile funcționarilor poliției. Când evenimentele in cauză, în totalitatea lor sau înțr-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de către autorități, orice vătămare survenită în această perioadă dă naștere unor puternice prezumții de fapt. Revine statului datoria să furnizeze dovezi care stabilesc fapte ce pun la îndoială relatarea victimei (C.E.D.O., cauza Tomasi împotriva Franței din 27 august 1992, cauza Ribitsch împotriva Austriei, cauza Berktay împotriva Turciei din 1 martie 2001 și cauza Rivas împotriva Franței din 1 aprilie 2004). Este adevărat că susținerile privind rele tratamente trebuie dovedite prin elemente de probă adecvate (mutatis mutandis, Hotărârea Klaas și alții din 6 septembrie 1978), însă pentru stabilirea faptelor, Curtea Europeană se folosește de criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă"; o astfel de probă poate, totuși, să rezulte dintr-o serie de indicii sau de prezumții necombătute, suficient de grave, precise și concordante (C.E.D.O., cauza Irlande împotriva Regatului Unit, din 18 ianuarie 1978, cauza Aydin împotriva Turciei din 25 septembrie 1997 și cauza Selmouni împotriva Franței).

De asemenea, C.E.D.O. a arătat că pe timpul cât o persoană se găsește în custodia autorităților, aceasta se află în imposibilitatea de a obține și furniza probe cu privire la ceea ce i se întâmplă, deoarece se găsește la discreția acelor autorități (C.E.D.O., cauza Lupașcu împotriva României din 04 noiembrie 2008).

Revenind la prezenta cauză penală, Înalta Curte reține că inculpatul L.A., agent de poliție, a fost trimis în judecată pentru infracțiunile de cercetare abuzivă și vătămare corporală, prevăzute de art. 266 alin. (2) și art. 181 C. pen.

Potrivit art. 266 alin. (2) C. pen. „întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obținerea de declarații, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani".

Potrivit doctrinei și jurisprudenței, în aplicarea dispozițiilor art. 266 alin. (2) C. pen., dacă fapta săvârșită a depășit limitele „violenței" specifice art. 180 C. pen., leziunile cauzate fiind cele prevăzute de art. 181 C. pen., va exista un concurs de infracțiuni, astfel cum a fost trimis în judecată inculpatul.

În cauză este necontestată împrejurarea că numitul G.C.Ș. a fost chemat la sediul poliției comunale în vederea cercetării sale pentru suspiciunea că ar fi fost autorul unei infracțiuni de furt în paguba unei persoane fizice; este de asemenea necontestată împrejurarea că cercetarea suspectului G.C.Ș. a fost efectuată de inculpat, în calitatea sa de agent de poliție cu atribuții judiciare în acest sens, printre alte activități specifice, prezumtivul autor al furtului fiind audiat, activitate concretizată în obținerea unor declarații cu privire la fapta/infracțiunea sesizată organelor judiciare de către numitul H.V.

Nu se contestă nici împrejurarea că, la intrarea în sediul postului de poliție, partea vătămată G.C.Ș. nu prezenta urme de agresiune fizică (leziuni, tumefacții, excoriații etc), situația aceasta fiind susținută atât de declarațiile inculpatului, cât și de declarațiile martorilor-polițiști.

Înalta Curte constată că inculpatul L.A. nu a fost trimis în judecată și pentru infracțiunea de „reținere nelegală" (art. 266 alin. (1) C. pen.), astfel că nu prezintă relevanță apărarea acestuia în sensul că numitul G.C.Ș. a fi stat strict timpul necesar efectuării actelor de cercetare și ascultării/audierii sale.

Aceeași lipsă de relevanță o prezintă și apărarea legată de durata mai mare sau mai mică în care partea vătămată a fost ținută în sediul postului de poliție; nu în ultimul rând, este neconcludentă preocuparea inculpatului, dar și a instanței de apel, în stabilirea - pretins cât mai riguroasă - a reperelor orare (ora intrării și ora ieșirii părții vătămate din clădirea postului de poliție), deoarece art. 266 alin. (2) C. pen. nu impune „o anumită durată în timp" în conținutul constitutiv al infracțiunii. Activitatea amenințătoare sau violentă a agentului de poliție se poate desfășura chiar într-un interval foarte scurt de timp, esențial fiind să realizeze celelalte trăsături specifice și condiții prevăzute de lege (să existe o cercetare sau anchetă penală, scopul violențelor să fie obținerea de declarații de la cel cercetat ori cel aflat în anchetă - legea neimpunând „obținerea unui anumit tip de declarații", corespunzătoare sau nu adevărului, etc).

În sfârșit, actele medicale și medico-legale atestă, tot de necontestat, că la foarte scurt timp de la data părăsirii clădirii postului de poliție partea vătămată G.C.Ș. a prezentat grave leziuni corporale „care s-au putut produce prin lovire cu corp dur", „pot data din 20 februarie 2009" și „au necesitat pentru vindecare 30-35 zile îngrijiri medicale". Cu privire la etiologia gravelor leziuni, actele medicale și medico-legală nu relevă suspiciunea autoagresării și nici o dată anterioară intrării părții vătămate în sediul poliției.

Instanța de apel a apreciat greșit, în afara oricăror probe existente la dosar, că leziunile părții vătămate ar fi consecința violențelor altei persoane, care ar fi agresat-o în intervalul de timp dintre părăsirea sediului de poliție și, respectiv, preluarea acesteia de către soția lui și, ulterior, de către rude în vederea transportării de urgență la o unitate medicală (soluția de achitare a inculpatului fiind dispusă de instanța de apel în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.).

La această soluție greșită a instanței de apel a contribuit, pe fondul neadministrării nemijlocite a niciunei probe, coroborarea fundamental eronată a probelor administrate în cursul urmăririi penale și al judecății în primă instanță, însoțită de grava subevaluare ori, dimpotrivă, de grava supraevaluare a valorii probatorii a declarațiilor date de persoanele care au fost ascultate în cursul procesului penal.

Însăși apărarea inculpatului, ca de altfel și acuzarea, a procedat la „clasificarea" declarațiilor date de persoanele ascultate în 3 categorii: persoane din familia părții vătămate (G.I.A., G.I., D.C.I. și D.V.), persoane din cadrul instituției poliției (colegii de serviciu ai inculpatului - polițiștii M.M., P.C.P., C.D., B.B., C.A.G.) și, respectiv, persoane-terțe (civili aflați temporar în sediul postului de poliție sau la care a apelat victima și soția lui - P.M.D., S.R., J.P., P.T.E.).

Nu în ultimul rând, se reține că apărarea a încercat să acrediteze ipoteza unei „răzbunări" a părții vătămate generată de faptul că aceasta ar fi fost cercetată de poliția locală în mai multe dosare penale.

Cu privire la aceste aspecte, se reține, pe de o parte, că declarațiile „părților" în procesul penal au valoare probatorie condiționată (declarațiile inculpatului și declarațiile părții vătămate - numai în măsura în care se coroborează cu restul probelor), iar pe de altă parte, că declarațiile martorilor în procesul penal nu au o astfel de valoare probatorie condiționată, evaluarea lor fiind făcută conform regulii generale a liberei aprecieri a probelor, convingerii pe care relatările martorilor le formează judecătorilor.

Or, din această perspectivă, și Înalta Curte opinează, în acord cu acuzarea și cu instanța de fond, că martorii terțe-persoane civile care s-au aflat temporar în sediul postului de poliție (P.M.D., J.P. și S.R.) pot afirma - așa cum, de altfel, au și făcut-o - numai că, în prezența lor, partea vătămată nu a fost supusă violențelor; împrejurarea că nu au constatat leziunile la nivelul feței și capului părții vătămate este explicabilă prin aceea că, pe de o parte, la momentul respectiv nimic nu sugera o viitoare calitate de martor (situație care să presupună observarea atentă a numitului G.C.Ș.), iar pe de altă parte, așa cum de altfel sugerează declarația acesteia, dar și a soției lui (martora G.I.A.), consecințele violențelor (efectele leziunilor - TCC, TCF cu linie de fractură, hematom etc.) s-au exteriorizat și agravat în timp, în orele care au urmat până la consultul medical - „ (...) aveam capul umflat de la loviturile primite"). Nu în ultimul rând, se constată - de exemplu - că martorul P.M.D., chemat și el în aceea zi la sediul poliției fiind cercetat de agentul de poliție M.M. pentru lovirea numitului B.R., afirmă - contrar logicii probelor existente la dosar - că, deși nu a auzit „zgomote suspecte (...)" totuși „i-am auzit pe L. și pe G.C.Ș. că râdeau în biroul învecinat". De asemenea, prin forța împrejurărilor pentru care se aflau în incinta sediului unității de poliție, acești martori nu au stat permanent în încăperea în care s-a aflat partea vătămată, contactul vizual cu aceasta fiind pe foarte scurte perioade de timp (P.M.D. era chemat pentru cercetări într-un alt dosar, instrumentat de un alt polițist, S.R. și J.P. pentru a înlocui un geam „situat într-un birou din spate").

Lipsite de relevanță, parțial, sunt și afirmațiile martorilor-polițiști, colegi ai inculpatului, potrivit cărora partea vătămată nu ar fi fost agresată în unitatea de poliție, această concluzie fiind impusă, pe de o parte, din considerentul că toți, cu diferite motivații, au menționat că nu au stat în aceeași încăpere în care s-au aflat L.A. și G.C.Ș.” luând contact vizual cu aceștia pe scurte perioade de timp, iar pe de altă parte, din considerentul că aceștia au susținut că, pe timpul scurt cât i-au observat pe cei doi, nu au constatat agresiuni fizice.

Înalta Curte apreciază ca lipsite de relevanță juridică - sub aspectul stabilirii faptelor și răspunderii penale - unele dintre apărările inculpatului, cum ar fi: că este greu de crezut că partea vătămată nu ar fi țipat de durere, față de loviturile aplicate; presupusa infracționalitate a conduitei sociale a victimei, aceasta fiind cercetată în mai multe dosare penale (deoarece nu are importanță dacă cel cercetat sau anchetat este vinovat sau nu în aceea cauză penală, ori în alte cauze penale, legea interzicând metodele violente în activitatea de cercetare penală față de orice persoană); caracterul justificat al chemării și cercetării victimei în sediul postului de poliție (în cauză nefiind imputat inculpatului faptul că nejustificat legal ar fi chemat și cercetat/anchetat pe numitul G.C.Ș.). De asemenea, în lipsa altor probe care să ateste pretinsul consum de alcool în gara C.F.R. A. - locație la care se pretinde că s-ar fi deplasat partea vătămată după părăsirea sediul unității de poliție - dar și referitoare la pretinsa agresare fizică de către alte persoane, se apreciază că afirmațiile martorilor-agenți de poliție rămân la nivelul unor simple ipoteze; tot simple afirmații, făcute cu scopul decredibilizării părții vătămate, pot fi apreciate și celelalte declarații ale unora dintre acești martori-polițiști care susțin că, de-a lungul timpului, victima ar mai fi încercat să „intimideze" organele de poliție, că mama acestuia i-ar fi amenințat că îi „va da afară din poliție" sau că numitul G.C.Ș. „este o persoană foarte dificilă". Nici inculpatul L.A., și nici martorii-agenți de poliție, nu au relevat minime indicii care să sugereze „varianta unei înscenări".

De altfel, așa cum rezultă din declarațiile agenților de poliție, în aceea zi, în jurul orelor 20:00, s-a primit un telefon de la U.P.U. I Cluj Napoca, fiind informați că la Urgență s-a prezentat o persoană din A. care susține că a fost agresată de lucrătorii de poliție din comună; or, în aceste condiții, a profilării unei posibile acuzații de purtare abuzivă/cercetare abuzivă, ar fi fost firesc ca lucrătorii de poliție, inclusiv agentul de poliție L.A., să facă investigații în vederea obținerii măcar a unor informații cu privire la cele pretins a se fi întâmplat după ce numitul G.C.Ș. a părăsit sediul unității de poliție. Din februarie 2009, până în prezent, nu au fost propuse probe și nici întreprinse activități specifice care să facă rezonabilă ipoteza susținută de inculpatul L.A., ipoteză afirmată și de martorii-polițiști, în sensul că numitul G.C.Ș. ar fi fost agresat fizic ulterior părăsirii sediului unității de poliție.

Or, în aceste condiții, dimpotrivă, devin pe deplin credibile declarațiile soției victimei, precum și declarațiile martoriior-rude ale acestora, în sensul că la ieșirea din sediul unității de poliție numitul G.C.Ș. prezenta deja urmele specifice ale agresiunii fizice exercitată în interiorul respectivei unități.

Sunt lipsite de relevanță juridică speculațiile apărării și ale martorilor-polițiști legate de faptul că partea vătămată, după părăsirea unității de poliție, s-a prezentat după mai multe ore la U.P.U. Cluj Napoca, că nu s-a prezentat la cabinetul medical din comună ori că a avut un anumit traseu, iar nu direct la domiciliul său.

De altfel, Înalta Curte apreciază justificată opinia exprimată constant în jurisprudența C.E.D.O. potrivit căreia, în astfel de cauze penale, sarcina probei este răsturnată, revenind autorităților statului obligația să dovedească că leziunile nu sunt urmările faptelor agenților statului (în această cauză, faptelor agenților de poliție, mai precis a inculpatului) pentru persoana aflată, temporar, în custodia lor. Această inversare a sarcinii probei este firească având în vedere starea de vulnerabilitate a victimei decurgând din motive personale și obiective: locația în care faptele se produc (o zonă restricționată - sediul unității de poliție); persoanele-martor care, de regulă, sunt prezente în locație (colegii agentului statului, la rândul lor agenți ai statului); dificultatea victimei, observată în multe cazuri, de a obține în timp scurt acte medicale ori medico-legale care să ateste violențele/consecințele violențelor la care a fost supusă; în dese cazuri, nivelul scăzut de instruire/educație a victimei, însoțită de o necunoaștere a drepturilor procesuale ori civile.

Nici inculpatul (agent de poliție), și nici cercetările/verificările ulterioare ale ofițerilor și agenților de poliție din cadrul Postului de Poliție A., nu au relevat minime indicii care - la un nivel apreciat ca suficient - să facă rezonabilă ipoteza potrivit căreia, după ieșirea din sediul postului de poliție, partea vătămată ar fi fost agresată fizic de o altă persoană.

Dimpotrivă, probele administrate - declarațiile martorilor din categoria membrilor de familie - exclud categoric o astfel de ipoteză expusă de inculpat în apărarea sa. În opinia Înaltei Curți, care este în același sens cu cea a instanței de fond, nu sunt motive care să suspicioneze acuratețea declarațiilor și sinceritatea martorilor din familia victimei - soția și, respectiv, rudele care l-au dus la unitățile medicale pentru consult și îngrijiri medicale.

Declarațiile celorlalți martori-agenți de poliție trebuie evaluate cu rezerva impusă de situația particulară a acestora: pe de o parte, ei înșiși agenți ai statului, iar pe de altă parte, colegi de serviciu ai inculpatului, nefiind totuși exclus ca violențele relativ grave asupra victimei să se fi exercitat de inculpatul L.A. în absența lor, astfel că apar rezonabile afirmațiile acestora că nu au văzut acte violente.

În sfârșit, Înalta Curte menționează că își însușește integral argumentele în fapt și în drept expuse de instanța de fond în sentința ce a constituit obiectul controlului judiciar al Curții de Apel, apreciind că nu se impune reluarea lor.

Instanța de fond a stabilit corect situația de fapt, astfel cum a fost expusă anterior - și pe care Înalta Curte și-o însușește integrai, nefiind necesară reiterarea ei - și a dat o legală încadrare juridică faptelor care au format obiectul judecății (art. 266 alin. (2) și art. 181 C. pen., cu aplicarea art. 33 C. pen.).

În consecință, procedând la rejudecarea cauzei, având în vedere și readminstrarea probelor, Înalta Curte ~ reținând că fapta inculpatului L.A., agent de poliție cu atribuții de poliție judiciară, constând în aceea că, la data de 20 februarie 2009, în urma citării și prezentării la Biroul de poliție A. a numitului G.C.Ș. spre a fi audiat cu privire la o infracțiune de furt calificat, i-a aplicat mai multe lovituri spre a-l determina să dea declarație în care să recunoască comiterea faptei de furt, cauzându-i leziuni corporale ce au necesitat 30-35 de zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor, în concurs ideal, de cercetare abuzivă, prev. de art. 266 alin. (2) C. pen. și de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., cu aplic. art. 33 lit. b) C. pen. - va aplica intirnatului-inculpat, consecință a condamnării sale pentru cele două infracțiuni, pedepse cu închisoarea în aceleași cuantum ca și instanța de fond, menținând și modalitatea de executare stabilită de aceasta, limitele rejudecării fiind consecința împrejurării că Ministerul Public nu a declarat apel cu privire la soluționarea laturii penale (aceeași observație fiind valabilă și cu privire la aplicarea pedepselor accesorii).

Înalta Curte reține, totodată, că instanța de fond a soluționat corect și latura civilă a cauzei (reținerea răspunderii civile a inculpatului, în solidar cu cea a părții responsabile civilmente, acordarea despăgubirilor către unitatea spitalicească, aceste aspecte juridice și argumentele care au stat la baza lor fiind însușite și de către instanța de recurs), însă cu privire la suma acordată părții civile se apreciază că se impune majorarea ei până la cuantumul de 8.000 RON, acest cuantum fiind suficient pentru compensarea daunelor morale încercate de partea vătămată.

Față de cele arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 2 lit. d) și, respectiv, art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj și partea civilă G.C.Ș. împotriva deciziei penale nr. 155/A din 19 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, privind pe inculpatul L.A.

Casează decizia recurată și, în parte, sentința penală nr. 166 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj și, rejudecând:

În baza art. 266 alin. (2) C. pen.; „condamnă pe inculpatul L.A. la 1 (un) an închisoare.”

În baza art. 181 C. pen., condamnă pe același inculpat la 6 (șase) luni închisoare. În baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) C. pen., contopește pedepsele și dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, 1 (un) an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a ll-a C. pen.

În baza art. 81 C. pen. dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 (un) an închisoare pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit în baza art. 82 C. pen.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. dispune ca pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale, să se suspende executarea pedepsei accesorii.

În baza art. 359 C. proc. pen., inculpatului i se atrage atenția asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 14, a art. 346 C. proc. pen., cu referire la art. 1357 și art. 1373 C. civ., inculpatul este obligat să plătească, în solidar cu partea responsabilă civilmente Ministerul Administrației și Internelor - Inspectoratul de Polițe Județean Cluj, suma de 8.000 RON către partea civilă G.C.Ș., cu titlu de daune morale.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 , a art. 14, art. 346 C. proc. pen., inculpatul este obligat la plata, în solidar cu aceeași parte responsabilă civilmente, a sumei de 847,49 RON către partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca, la aceasta adăugându-se dobânda legală aferentă cu începere de la 27 februarie 2009 și până la achitarea integrală, cu titlu de cheltuieli ocazionate de spitalizarea părții civile G.C.Ș.

Menține dispozițiile sentinței care nu sunt contrare prezentei.

În baza art. 191 alin. (1) și (3), a art. 192 C. proc. pen., inculpatul, în solidar cu aceeași parte responsabilă civilmente, este obligat la plata sumei de 1.450 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea avocatului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12 noiembrie 2013.