Fraudulent misrepresentation of import status in commercial contracts as grounds for exceptionally serious fraud under Romanian Penal Code

Deliberând asupra recursurilor penale de față, constată că, prin sentința penală nr. 7 din 25 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Buzău, s-a dispus condamnarea inculpaților:

1. H.M., pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) cu aplic. art. 37 lit. a), art. 74 alin. 1 lit. b) și alin. (2), art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea exercițiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., respingându-se cererea acestuia de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.

S-a constatat că, prin sentința penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă prin decizia penală nr. 920 din 20 mai 2002 a Tribunalului București, inculpatul H.M. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere a executării, în conformitate cu art. 861 C. pen., pe termen de încercare de 8 ani.

În baza art. 86 alin. (1) rap. la art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea sub supraveghere pentru pedeapsa de mai sus, astfel că în final s-a dispus ca inculpatul H.M. să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și lit. b) și c) C. pen.

Conform art. 357 alin. (2) C. proc. pen. și art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă arestul preventiv de la data de 8 martie 2001 până la 22 august 2001.

2. C.L., pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea exercițiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., făcându-se aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) lit. a), teza a II-a și lit. b) și c) C. pen.

În latură civilă, inculpații H.M. și C.L. au fost obligați în solidar, precum și în solidar cu SC H.S.P. SRL București, reprezentată prin lichidator judiciar „T. și Asociații", la plata sumei de 501.299,40 RON despăgubiri civile către partea civilă SC L.F. SA Buzău, cu dobânda legală aferentă calculată de la data de 10 septembrie 2008 pentru suma de 233.549,40 RON și de la data de 29 octombrie 2008 pentru suma de 267.750 RON, până la achitarea integrală a debitului.

Totodată, s-a menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanțele procurorului emise la datele de 20 februarie 2009 și 18 februarie 2009 în dosarul penal nr. 874/P/2008, procesul-verbal de aplicare a măsurii din 26 februarie 2009 asupra unui teren în suprafață de 223.978 m.p. și construcțiile aferente aparținând SC H.S.P. SRL, dobândit prin contract de vânzare-cumpărare, conform extrasului de CF nr. F1. Băneasa și nr. cadastral C1..

De asemenea, s-a menținut și sechestrul asigurător dispus prin încheierea de ședință din 03 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău, asupra bunurilor imobile aparținând coinculpaților, respectiv: casă și teren în suprafață de 534 mp aparținând inculpatului H.M., situate în comuna D., str. B., județul Timiș, înscrise în CF nr. F2..; apartament aparținând inculpatului C.L., situat în București, sector 5, str. M.S., înscris în CF cu nr. 36291 F3.

Totodată, s-a dispus obligarea inculpaților la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, pe baza probelor administrate, în esență, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Intre persoanele juridice SC H.S.P. SRL București, reprezentată de inculpatul C.L., și SC L.F. SA Buzău, reprezentată de D.G., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008. Potrivit acestei convenții, prima se obliga să livreze secundei cantitatea de 100 tone pastă de tomate vrac, concentrația de 36-38 %, în termen de 60 de zile, pentru prețul de 1.800 dolari SUA tonă, iar plata unna să se facă cu ordin de plată în ziua eliberării facturii proforme, în contul deschis la Banca R.

Condițiile contractuale au fost negociate de inculpații H.M. și C.L., în calitate de director de vânzări, respectiv administrator al SC H.S.P. SRL București, și martorul D.G., director la SC L.F. SA Buzău.

Ca urmare, la data de 10 septembrie 2008, prin ordin de plată, această din urmă persoană juridică a virat suma de 233.549,4 RON, ca avans pentru cantitatea de 100 tone pastă de tomate contractată și a primit factura proformă seria S1. nr. N1./10 septembrie 2008.

Ulterior, respectiv la data de 29 octombrie 2008, tot prin ordin de plată, SC L.F. SA Buzău a achitat și diferența de 267.750 RON, reprezentând 50% din prețul convenit, emițându-se factura proformă nr. N2./13 noiembrie 2008.

Negocierile s-au desfășurat în prezența inculpatului H.M., (despre care reprezentantul părții civile a susținut că aflase de la inculpatul C.L. că este „finanțatorul societății"), care a venit cu o ofertă de preț mai bună, susținând că poate să aducă o cantitate mai mare de pastă de tomate din China.

Deși s-a achitat în totalitate prețul pentru cantitatea de pastă de tomate contractată, SC H.S.P. SRL nu a livrat marfa, comunicându-se părții civile SC L.F. SA Buzău, prin adresele emise la datele de 3-9 noiembrie 2008 și 21 noiembrie 2008, semnate de inculpatul C.L., administratorul persoanei juridice, că întârzierea în livrarea mărfurilor „se datora partenerului străin (China)".

S-a stabilit, de asemenea, potrivit evidențelor contabile deținute de SC H.S.P. SRL și procesului-verbal din 19 ianuarie 2009, întocmit de către organele de cercetare penală, că ulterior încasării sumelor virate de partea civilă SC L.F. SRL Buzău, persoana juridică reprezentată de inculpați a efectuat plăți către SC M.I. SRL, SC T. SRL, SC C. SRL, reprezentând rambursare credit.

Pe de altă parte, a rezultat că, deși inculpatul C.L. a menționat în adresele transmise către partea civilă, faptul că întârzierea executării obligațiilor asumate s-ar datora nelivrării la termen a pastei de tomate de către partenerul străin, nici acesta și nici coinculpatul H.M. nu au prezentat vreun contract cu parteneri străini, comenzi ferme sau alte date din care să rezulte buna-credință în derularea contractului comercial sus menționat.

Dimpotrivă, încheierea și executarea acestei convenții s-a făcut de către reprezentantul părții civile SC L.F. SA, ca urmare a inducerii în eroare de către cei doi inculpați, care, cu ocazia negocierilor, au invocat faptul că sunt importatori direcți ai mărfii din China, ceea ce le permitea să vândă la un preț mai mic decât alți furnizori, respectiv cu suma de 1.800 dolari SUA/tonă paste tomate, aspect prezentat și pe site-ul societății SC H.S.P. SRL București. La acestea se adaugă faptul că, față de prețul pieței, comportându-se ca un importator (adăugând la prețul respectiv și taxele de import și alte cheltuieli), cu ocazia discuțiilor precontractuale, inculpatul H.M. a calculat un preț mult mai mic și cunoscut de reprezentantul părții civile ca fiind practicat de exportatorii din China.

În realitate, la momentul respectiv, prețul real al pieței era de 1.900-2.000 dolari SUA/tonă, aspect ce rezultă din livrările de atari mărfuri efectuate către SC H.S.P. SRL București, la 02 septembrie 2008 de către SC C. SRL (1935 dolari SUA/tonă), iar în iulie 2008 și, ulterior, de SC M.I. SRL (1.818 dolari SUA/tonă, respectiv de 1970 dolari SUA/tonă pentru 20 de tone pastă tomate).

În toamna anului 2008, SC H.S.P. SRL București a început să se confrunte cu probleme financiare, situație în care, aducându-i-se la cunoștință de către martorul C.D.N., directorul administrativ al SC C. SRL, că biletele la ordin emise au fost refuzate la plată, inculpatul H.M. a recunoscut că are probleme cu finanțarea din partea băncii, solicitându-i să accepte înlocuirea titlurilor de plată refuzate cu altele cu scadență ulterioară.

Conformându-se solicitării, în continuare, respectiv la datele de 04 noiembrie 2008 și 28 noiembrie 2008, același martor a constatat că se confruntă cu aceeași situație, noile bilete la ordin emise de SC H.S.P. SRL București fiind de asemenea refuzate la plată, împrejurare de fapt ce rezultă și din comunicarea CIP din cadrul Băncii Naționale a României, potrivit căreia, începând cu data de 10 noiembrie 2008, persoana juridică s-a înregistrat cu 85 de incidente de plată cu bilete la ordin.

Inculpatul H.M. a cunoscut situația financiară cu care se confrunta SC H.S.P. SRL la aceea dată (lipsa finanțării bancare, incidență bancară, imposibilitate de plată ce a condus la refuzul principalilor furnizori de a-i mai livra marfa), iar la data de 29 octombrie 2008 a fost anunțat de coinculpatul C.L. că SC A.F.S. SRL a întrerupt linia de creditare la 06 noiembrie 2008, iar biletele la ordin pe care societatea administrată le avea de încasat de la debitori au fost refuzate la plată.

Cu toate acestea, pe fondul problemelor financiare cu care se confrunta SC H.S.P. SRL București, chiar la data încunoștințării cu privire la rezilierea unilaterală a contractului de finanțare, în mod nereal inculpatul H.M. a comunicat telefonic reprezentantului părții civile SC L.F. SA Buzău că pasta de tomate tranzacționată a sosit în Portul Constanța, solicitându-i să pregătească descărcarea mărfii și să dispună plata diferenței de preț. Atari acte materiale au fost de natură să inducă în eroare pe acesta din urmă asupra executării contactului nr. V1./2008, eroare fără de care nu ar mai fi continuat efectuarea plăților în condițiile menționate.

Condițiile în care s-a negociat contractul de vânzare-cumpărare cu SC L.F. SA Buzău, ca și executarea ulterioară a acestuia au fost cunoscute de către inculpatul C.L., care a declarat la cercetarea judecătorească că avea o bună colaborare cu inculpatul H.M., cu care discuta problemele societății pe care o administra, primul fiind prezent la momentul negocierii contractului, în sediul societății și în încăperea în care secundul a purtat discuțiile cu reprezentantul părții civile.

Pe de altă parte, s-a reținut ca fiind dovedit prin adresele transmise către SC L.F. SA Buzău și faptul că, în aceste împrejurări, reprezentantul părții civile a fost asigurat că SC H.S.P. SRL București importă pastă de tomate din China, iar motivul întârzierii livrării mărfurilor se datorează partenerului din țara respectivă.

Prima instanță a apreciat că, chiar dacă cele două adrese transmise părții civile s-au comunicat ulterior încheierii convenției și efectuării plății mărfii, conținutul lor confirmă susținerile reprezentantului acesteia, martorul D.G., în sensul că inculpații au negociat contractul și au prezentat o faptă nereală, respectiv că sunt importatori ai pastei de tomate din China, împrejurare ce a determinat încheierea contractului în condițiile stipulate. Mai mult, cu ocazia confruntării dintre inculpatul H.M. și martorul D.G., s-a confirmat și împrejurarea că, după ce a achitat prețul integral, primul a justificat că marfa întârzie întrucât documentele sosesc printr-o bancă din Liban.

Această circumstanță, alături de discuțiile ulterioare purtate între reprezentanții celor două persoane juridice conținând inclusiv justificările privind sosirea mărfii ca fiind datorate partenerului străin, s-au apreciat ca fiind de natură să impună concluzia că inculpații H.M. și C.L. au prezentat părții civile SC L.F. SA Buzău o faptă nereală legată de posibilitatea achiziționării produsului contractat la prețul de 1.800 dolari SUA/tonă și pe baza unor contracte avute cu parteneri comerciali din China. Apărările formulate de aceștia în sensul că, în realitate, aveau contracte cu partenerii comerciali din România, respectiv SC M.I. SRL, SC C. SRL și SC T. SRL, de la care intenționau să achiziționeze pastă de tomate, au fost înlăturate ca nesincere, față de declarațiile martorului A.M., reprezentantul SC M.I. SRL, coroborată cu împrejurarea că persoana juridică a refuzat să livreze marfa către SC H.S.P. SRL București, ale cărei probleme financiare îi erau cunoscute, livrând, în schimb, direct către partea civilă SC L.F. SA Buzău cantitatea de 20 tone la prețul de 1.900 dolari SUA/tonă.

În fine, s-a stabilit ca fiind dovedit și faptul că nici furnizorii menționați ai SC H.S.P. SRL București nu erau importatori direcți ai pastei de tomate din China, concluzie dedusă din aceea că nu s-au angajat să livreze acesteia cantitatea de 100 tone pastă de tomate, mai ales că termenul de livrare contractat era de 60 de zile, și nici nu au primit vreun avans achitat în contul prețului convenit.

Față de cele ce preced, prima instanță a reținut că faptele inculpaților H.M. și C.L. realizează latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., deoarece la încheierea contractului comercial nr. V1. din 08 septembrie 2008 au prezentat ca adevărată o împrejurare mincinoasă, respectiv aceea că sunt importatori direcți ai pastei de tomate din China, că au contracte de colaborare cu un astfel de partener ale cărei date de identificare nu le-au menționat, susținând că aceasta face parte din specificul derulării relațiilor comerciale. De asemenea, cu ocazia negocierilor purtate cu martorul D.G., reprezentantul părții civile, inculpatul H.M. a întocmit un preț pentru pasta de tomate ce trebuia să fie importată, comportându-se, deci, ca un importator, respectiv adăugând la prețul calculat și taxele de import, ceea ce a creat partenerului contractual reprezentarea că oferta este serioasă și a plătit un avans din preț. Pe de altă parte, s-a dovedit și faptul că diferența de 50 % din prețul convenit a fost achitată numai după ce inculpatul H.M. i-a comunicat faptul nereal că marfa contractată a sosit în Portul Constanța.

În drept, s-a apreciat că actele materiale stabilite în sarcina inculpaților H.M. și C.L. constând în prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase, respectiv împrejurarea că sunt importatori direcți ai pastei de tomate din China, pe care o pot obține la un preț de 1800 dolari SUA tona, precum și că marfa a sosit în Portul Constanța, inducere în eroare făcută cu prilejul încheierii și executării contractului comercial nr. V1. din 8 septembrie 2008, fără de care cel înșelat nu ar fi încheiat contractul în condițiile stipulate, cu consecința producerii unei pagube în valoare de 501.299,40 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că infracțiunea a fost comisă cu intenție directă calificată prin scopul de a obține un folos material injust și rezultă din materialitatea faptei, respectiv din modul în care au acționat inculpații, pe fondul problemelor financiare cu care se confrunta societatea comercială administrată.

La individualizarea pedepselor judiciare, s-au avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., gravitatea infracțiunilor comise, determinată de modul, mijloacele și împrejurările săvârșirii acestora, scopul urmărit, urmările produse, conduita și celelalte date ce caracterizează persoana inculpaților. S-au reținut, de asemenea, ca fiind relevante acțiunile exercitate de către aceștia atât cu prilejul încheierii contractului, cât și pe parcursul executării, producerea unui prejudiciu însemnat părții civile, ce a rămas neacoperit, dar și faptul că au acționat pe fondul problemelor financiare cu care se confrunta SC H.S.P. SRL.

Cât privește pe inculpatul H.M., s-a constatat că acesta a comis faptele în stare de recidivă postcondamnatorie, prev. de art. 37 lit. a) C. pen., primul termen constituindu-l pedeapsa de 3 ani închisoare stabilită pentru infracțiunile prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997, art. 215 alin. (1), (2) C. pen. și art. 290 C. pen., prin sentința penală nr. 167 din 06 februarie 2002 pronunțată în Dosarul nr. 9856/2001 al Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă prin decizia penală nr. 920 din 20 mai 2002 a Tribunalului București, și a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere conform art. 86 C. pen. pe termenul de încercare de 8 ani.

Cererea inculpatului H.M. privind schimbarea încadrării juridice a infracțiunii dedusă judecății în sensul înlăturării dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen., motivat de faptul că infracțiunile pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 167/2002 sunt acte materiale ale aceleiași infracțiuni continuate pentru care a fost trimis în judecată în Dosarul nr. 19974/3/2004, dosar ce nu a fost soluționat definitiv, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare prin decizia penală nr. 343 din 07 decembrie 2011 a Curții de Apel București, s-a respins ca neîntemeiată. S-a argumentat, în acest sens, că autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 167/2002 nu a fost desființată, în considerentele sentinței penale nr. 175 din 25 februarie 2011 pronunțată de Tribunalul București reținându-se că nu sunt incidente dispozițiile art. 335 alin. (2) C. proc. pen., întrucât actele materiale care au intrat în conținutul infracțiunilor prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 și art. 215 alin. (1), (2) C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea prin prima hotărâre, nu au legătură cu acelea pentru care a fost trimis în judecată în Dosarul nr. 19974/3/2004, nefiind deci vorba despre aceeași rezoluție infracțională.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că în favoarea acestui inculpat se impune recunoașterea circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., constând în stăruința depusă după comiterea faptei pentru a repara paguba pricinuită, rezultată din încercarea de a contracta alte relații comerciale prin care să acopere prejudiciul.

De asemenea, s-a atenuat răspunderea penală conform art. 74 alin. (2) C. pen. și în cazul inculpatului C.L., avându-se în vedere că nu a mai fost anterior condamnat, iar contribuția sa la comiterea faptei a fost antrenată, ca și în cazul inculpatului H.M., de problemele financiare cu care s-a confruntat societatea comercială administrată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpații H.M. și C.L., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

În calea de atac exercitată, inculpatul H.M., în principal, a susținut că soluția adoptată este lovită de nulitate absolută deoarece cercetarea judecătorească s-a desfășurat la primul grad de jurisdicție tară a se verifica din oficiu, la prima zi de înfățișare, regularitatea actului de sesizare și fără a se da citire rechizitoriului în ședință publică, astfel cum impun dispozițiile art. 300 și art. 322 C. proc. pen. Atari nereguli procedurale au avut drept consecință vătămarea drepturilor și intereselor apelantului inculpat, în condițiile în care s-a solicitat examinarea necompetenței materiale atât a organelor de urmărire penală, cât și a Tribunalului Buzău. Pe de altă parte, dacă s-ar fi respectat dispozițiile art. 300 C. proc. pen., s-ar fi putut constata neregularitatea sesizării instanței, întrucât rechizitoriul nu cuprinde toate mențiunile arătate în art. 264 C. proc. pen., respectiv descrierea faptei, împrejurările săvârșirii acesteia și indicarea persoanelor vinovate, încadrarea juridică dată activității infracționale, aceasta cu atât mai mult cu cât prin actul de sesizare s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpațiilor H.M. și C.L. S-a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru reluarea judecății cu respectarea dispozițiilor art. 300 și art. 322 și urm. C. proc. pen.

În subsidiar, reiterându-se împrejurările de fapt și de drept invocate cu ocazia audierii la primul grad de jurisdicție, apelantul H.M. a susținut, în esență, că printr-o incompletă analiză și injustă apreciere a probelor administrate, în mod greșit a fost condamnat pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, nefiind întrunite elementele constitutive înscrise în art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., impunându-se achitarea sa conform art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. deoarece contractul de vânzare-cumpărare nr. V1./2008 a fost încheiat de partea responsabilă civilmente SC H.S.P. SRL București prin administrator său, inculpatul C.L., care a făcut și solicitarea de virare a celei de a doua tranșe de plată a mărfii tranzacționate, el având doar calitatea de director de vânzări și fără vreo posibilitate de a dispune de bunurile persoanelor juridice. Pe de altă parte, nu s-a dovedit că încheierea contractului comercial respectiv și executarea acestuia ar fi fost consecința inducerii în eroare a reprezentanților părții civile SC L.F. SA Buzău, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoase a unei fapte adevărate, astfel cum impun dispozițiile art. 215 alin. (3) C. pen., afacerea comercială fiind consecința relațiilor preexistente între cele două persoane juridice încă din anul 2007, derulate cu bună-credință, iar nelivrarea mărfii s-a produs independent de voința inculpatului H.M., respectiv prin încetarea facilităților acordate SC H.S.P. SRL. Aceasta și în condițiile în care, după începerea procedurii de lichidare judiciară și faliment, s-a formulat cerere pentru atragerea răspunderii administratorilor persoanei juridice, respectiv a coinculpatului C.L. și a asociatului acestuia, martorul M.A., iar din documentele întocmite în cursul procedurii, a rezultat că, la data 31 decembrie 2010, societatea avea stocuri de marfă în valoare de 1.836.000 RON și conturi bancare în sumă de 740.823 RON, ceea ce ar fi creat posibilitatea recuperării pagubelor de către partea civilă, prin indisponibilizarea acestora.

La rândul său, prin apelul declarat, inculpatul C.L. a susținut că, din probele administrate, nu a rezultat că ar fi acționat la încheierea și executarea contractului de vânzare - cumpărare nr. V1./2008, privind pe partea civilă SC L.F. SA Buzău, cu forma de vinovăție specifică art. 215 C. pen., neavând intenția de a induce în eroare partenerul de afaceri, atâta timp cât, la data respectivă, persoana juridică administrată avea o situație financiară bună, un rulaj lunar de 15.000.000.000 ROL și o linie de credit în derulare. Buna - credință ar rezulta cu certitudine și din faptul că, între părți, au existat anterior relații comerciale, timp de circa trei ani, nu s-a constatat intervenția vreunui împiediment în executarea obligaților asumate, reprezentantul părții civile cunoștea că SC H.S.P. SRL București nu avea calitatea de importator direct, ci de intermediar, iar nelivrarea mărfii s-a datorat încetării facilităților financiare acordate persoanei juridice. Nu se poate reține că ar fi acționat cu rea credință și pentru faptul că, ulterior încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr. V1./2008, SC H.S.P. SRL București a livrat în două rânduri cantitatea de câte 20 de tone paste de tomate aceleași părți civile SC L.F. SA Buzău, suportând și o diferență de preț de 175 dolari SUA/tonă și achitând furnizorului SC M.I. SRL prețul de 1975 dolari SUA/tonă în loc de 1802 dolari SUA/tonă cât se negociase cu aceasta.

S-a solicitat, ca urmare, admiterea apelului, desființarea sentinței primei instanțe, rejudecarea cauzei, iar, pe fond, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., nefiind întrunită latura subiectivă a infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.

În subsidiar, inculpatul C.L. a criticat cuantumul pedepsei aplicate, susținând că aceasta este prea aspră față de circumstanțele reale ce au concurat la încălcarea legii penale, precum și datele sale personale, fiind infractor primar, având o familie organizată și grave probleme de sănătate.

Prin decizia penală nr. 157 din 5 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații H.M. și C.L. și s-a dispus obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a constatat că faptele, împrejurările săvârșirii acestora și vinovăția inculpaților au fost corect stabilite la primul grad de jurisdicție, găsindu-și corespondent în probele administrate, ce au fost complet analizate și just apreciate.

Sub un prim aspect, Curtea de Apel a reținut că urmărirea penală și cercetarea judecătorească s-au desfășurat cu respectarea regulilor ce guvernează procesul penal, iar cererea inculpatului H.M. privind desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeași instanță nu se justifică.

În acest sens, instanța a arătat că nemenționarea în cuprinsul încheierii de ședință a îndeplinirii obligațiilor prevăzute de art. 300 C. proc. pen. privind verificarea regularității actului de sesizare, la prima zi de înfățișare, este sancționată cu nulitate relativă, care, potrivit art. 197 alin. (1), (3) și (5) C. proc. pen., poate fi convertită în nulitate absolută și atrage desființarea unei hotărâri și reluarea ciclului procesual numai în situația în care se dovedește producerea unor vătămări esențiale pentru interesele inculpatului și care nu pot fi înlăturate de instanța de control ierarhic superior, într-o cale de atac devolutivă. Sub același aspect, s-a mai menționat că analiza sistematică a dispozițiilor art. 319 - 324 C. proc. pen., ce reglementează desfășurarea judecării cauzelor la primul grad de jurisdicție, determină concluzia că, în cazul inculpaților trimiși în judecată în stare de libertate, începerea cercetării judecătorești este condiționată de constatarea îndeplinirii procedurii de citare a părților la respectivul termen de judecată, asigurarea asistenței juridice din oficiu, dacă sunt incidente dispozițiile art. 171 alin. (3) C. proc. pen., prezența inculpatului la judecată nefiind obligatorie, acesta putând fi reprezentat de un apărător ales sau numit de instanță, iar citirea sau prezentarea succintă a actului de sesizare se dispune numai în situația în care acesta s-a prezentat în ședință publică.

Din lucrările efectuate în dosarul penal nr. 3451/114/2010 instrumentat de Tribunalul Buzău, Curtea a reținut că, într-adevăr, cercetarea judecătorească a început prin discutarea cererii formulate de SC L.F. SRL Buzău privind instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor coinculpaților, în vederea recuperării pagubei, urmată de audierea martorului A.M. la termenul de judecată din data de 28 iulie 2011, începerea cercetării judecătorești în condițiile menționate fiind consecința neprezentării coinculpaților H.M. și C.L. la cele 11 termene de judecată acordate în perioada 05 august - 28 iulie 2011, la cererea acestora sau a avocaților, în vederea pregătirii apărării sau prezentării în vederea audierii, obligații asumate, dar neîndeplinite decât la termenul din 13 septembrie 2011. Astfel, din cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată, Curtea a constatat că, prezentându-se pentru prima oară în fața instanței în prezenta apărătorului ales și mai înaintea audierii, președintele completului de judecată a adus la cunoștința inculpatului H.M. drepturile procesuale înscrise în art. 70 C. proc. pen. și i-a prezentat succint actul de trimitere în judecată, acesta acceptând să dea declarații, împrejurările relatate fiind consemnate în procesul verbal de la dosar. Deși a fost reprezentat și asistat de avocați aleși încă din data de 01 noiembrie 2010, inclusiv la termenul de judecată când a acceptat să fie audiat în ședință publică sau cu ocazia dezbaterilor în fond, personal sau prin aceștia, inculpatul H.M. nu a înțeles să invoce vreo excepție privind efectuarea urmăririi penale sau să solicite punerea în discuție a competenței materiale privind învestirea tribunalului să soluționeze cauza la primul grad de jurisdicție.

Pe de altă parte, instanța de control judiciar a constatat că punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a celor doi inculpați s-a dispus prin rechizitoriul nr. 874/P/2008 întocmit la 02 august 2010 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, după prezentarea materialului de urmărire penală (în prezența avocatului ales în cazul inculpatului H.M.), actul de sesizare cuprinzând întocmai mențiunile prevăzute de art. 264 rap. la art. 263 și art. 203 C. proc. pen. (datele privind inculpații, faptele reținute în sarcină, încadrare juridică, probele pe care se întemeiază inculparea cu indicarea filelor de urmărire penală, împrejurările desfășurării activității infracționale stabilite în sarcină, apărările formulate și motivele înlăturării acestora, prejudiciul produs părții ciivile), legalitatea și temeinicia fiind verificată și confirmată conform art. 264 alin. (3) C. proc. pen. de prim procurorul unității de parchet. De asemenea, s-a reținut că, prin rezoluția din 17 februarie 2009 emisă de I.P.J.- Serviciul de Investigare a Fraudelor, confirmată prin rezoluția nr. 874/P/2008 din 18 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalului Buzău, s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin rechizitoriul menționat s-a pus în mișcare acțiunea penală și au fost trimiși în judecată atât apelantul H.M., cât și inculpatul C.L. pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prev. și ped. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., infracțiuni în cazul cărora, potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) și art. 209 alin. (1) și (2) C. proc. pen., competența materială privind efectuarea cercetărilor aparține parchetelor de pe lângă tribunal, iar judecata cauzei la primul grad de jurisdicție revine tribunalului din circumscripția teritorială.

Ca urmare, Curtea a concluzionat că nemenționarea în încheierile interlocutorii întocmite în cursul cercetării judecătorești a obligațiilor înscrise în art. 300 C. proc. pen. privind constatarea regularității actului de sesizare nu poate fi convertită în nulitate absolută, în sensul art. 197 alin. (1), (3), (5) C. proc. pen., atâta timp cât nu s-a dovedit producerea vreunei vătămări de natură a afecta interesele procesuale ale apelantului H.M., reprezentat și asistat prin apărători aleși. Cererea formulată de inculpat în fața instanței de apel a fost apreciată ca reprezentând o încercare de tergiversare a soluționării cauzei și clarificării situației sale juridice, în condițiile în care conduita procesuală ce a determinat începerea cercetării judecătorești mai înaintea audierii acestuia a fost adoptată și la al doilea grad de jurisdicție, inculpatul H.M. personal sau prin apărătorul ales solicitând mai multe termene de judecată pentru a se prezenta și a da declarații conform art. 378 C. proc. pen., obligație neîndeplinită. Prin urmare, motivul de apel invocat în principal prin calea de atac exercitată de acesta a fost apreciat ca nefondat, constatându-se neîndeplinirea condițiilor legale ce permit desființarea unei sentințe penale și reluarea judecății la primul grad de jurisdicție, conform art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

Nici motivele de apel invocate în principal de inculpatul C.L. și în subsidiar de inculpatul H.M. vizând existența faptelor și vinovăția în raport de infracțiunea ce formează obiectul judecății nu au fost considerate justificate de Curtea de apel, arătându-se că, potrivit dispozițiilor art. 215 C. pen., pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenții, sub aspectul laturii subiective, este suficientă dovedirea faptului că inculpatul a săvârșit o acțiune de inducere sau menținere în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract și că, fără acea acțiune de amăgire, contractul nu s-ar fi încheiat sau executat de către partenerul de afaceri, parte civilă prejudiciată.

Făcând referire la mijloacele de probă pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de condamnare, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008, înscrisurile de achitare a mărfurilor contractate, corespondența purtată între cele două persoane juridice pe timpul derulării contractului, declarațiile martorilor D.G., reprezentantul părții civile, A.M., A.M., C.D.N. și Ț.S., relațiile comunicate de Centrala Incidentelor de Plăți din cadrul Băncii Naționale a României, evidența financiară a SC H.S.P. SRL București, fișa analitică a contului acesteia, precum și parte din declarațiile făcute de inculpați la urmărirea penală ori cercetarea judecătorească, instanța de prim control judiciar a arătat că acestea au fost judicios analizate și apreciate, în deplin acord cu practica constantă adoptată de instanțele judecătorești în materie, din evaluarea acestora rezultând cu certitudine că, în contextul încrederii dobândite în cadrul afacerilor comerciale derulate circa de doi ani și problemelor financiare cu care se confrunta partea responsabilă civilmente SC H.S.P. SRL, începând cu a doua parte anului 2008, inculpații H.M., director de vânzări, și C.L., administrator, împreună, au reușit să determine pe martorul D.G., reprezentantul părții civile SC L.F.

SA Buzău, să încheie contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008. Inculpații au recunoscut, inclusiv cu ocazia audierii la cercetarea judecătorească, și rezultă din declarațiile martorului D.G., că negocierile s-au purtat între aceștia, în calitate de reprezentanți ai celor două persoane juridice contractante, la sediul societății administrate, că obiectul convenției l-a constituit cantitatea de 100 tone pastă de tomate ce urma a fi importată direct, la prețul de 1.800 dolari SUA/tonă, calculat de apelantul H.M., stabilindu-se ca documentația scrisă privind dovada încheierii acesteia să fie întocmită de apelantul C.L.

în considerarea funcției de administrator al SC H.S.P. SRL. Potrivit convenției scrise, persoana juridică furnizoare se obliga să livreze marfa în concentrație de 30 - 38 % în termen de 60 de zile, iar plata acesteia urma să se facă cu ordin de plată în ziua eliberării facturii proformă, în contul deschis la Banca R., obligație contractuală îndeplinită de partea civilă - cumpărător prin documentația emisă la 10 septembrie 2008 (avans în sumă 233.549,4 RON) și la 29 octombrie 2008 (50% din prețul celor 100 tone pastă de tomate în sumă de 267.750 RON).

A constatat Curtea de apel că prima instanță a reținut în mod corect că voința contractuală și asumarea obligațiilor de plată consensuale au fost consecința manoperelor dolozive exercitate de cei doi coinculpați pentru captarea consimțământului reprezentantului părții civile, interesați fiind în rezolvarea dificultăților financiare cu care se confruntau în executarea altor afaceri contractate. Astfel, din coroborarea declarațiilor martorilor C.D.N. și D.G. cu documentația contabilă dintre societatea comercială administrată de inculpați și SC C. SRL SRL, respectiv SC M.I. SRL și partea civilă, s-a reținut că prețul de 1800 dolari SUA/tona de tomate, solicitat și acceptat în cadrul negocierilor, era mult mai mic decât acela practicat pe piața internă din România, inclusiv în cadrul afacerilor comerciale derulate în a doua parte a anului 2008, situație ce face credibilă susținerea părții civile privind arogarea calității de importatori direcți ai mărfii contractate din afara statului român (China). De asemenea, inculpatul H.M. a recunoscut că avea cunoștință de mențiunile postate pe site-ul persoanei juridice al cărei director de vânzări era, potrivit cărora aceasta ar fi importator direct, inclusiv de pastă de tomate, livrată din China. Totodată, prin adresele din 19 noiembrie 2008 și din 21 noiembrie 2008, răspunzând la notificare din 20 noiembrie 2008 transmisă de partea civilă SC L.F. SRL Buzău, în calitate de administrator al SC H.S.P. SRL, inculpatul C.L. a explicat că întârzierea executării obligațiilor contractuale asumate „se datorează partenerului nostru străin (China) privind livrarea pastei de tomate ... ca urmare a demersurilor noastre am fost înștiințați că până la sfârșitul lunii noiembrie va sosi în România". Sub același aspect, s-a făcut trimitere la actele de urmărire penală, care au confirmat că persoana juridică reprezentată de cei doi inculpați nu a avut încheiate contracte cu parteneri străini sau comenzi ferme, în realitate aceasta derulând relații comerciale de intermediere, între altele și a produsului pastă de tomate livrat de alte societăți comerciale.

În plus, s-a apreciat că evidențele contabile deținute de SC H.S.P. SRL București coroborate cu relațiile transmise de Centrala de Incidente de Plată din cadrul Băncii Naționale a României și A.F.S. justifică concluzia că acțiunea de inducere în eroare a continuat să fie comisă și pe parcursul derulării contractului, plățile făcute de partea civilă fiind folosite pentru achitarea altor datorii restante, nealocându-se vreo sumă în vederea achiziționării mărfii contractate, printr-un exportator extern. Ambii inculpați au cunoscut situația incidentelor bancare (85 de incidente cu bilete de plată, primul înregistrându-se la data de 10 noiembrie 2008) și sistarea liniei de creditare începând cu data de 06 noiembrie 2008, cel puțin datorită conduitei contractuale adoptate de furnizorul SC C. SRL, care pe aceste considerente a retras cantitățile de marfă livrate inițial.

Coroborând declarațiile inculpatului C.L. date la urmărirea penală cu dovada efectuării plății, instanța a constatat că se confirmă susținerea martorului D.G. în sensul că ultima plată s-a efectuat ca urmare a convorbirii telefonice din data de 29 octombrie 2008 purtată cu inculpatul H.M., acesta asigurându-l că pasta de tomate a sosit în portul Constanța, solicitându-i să pregătească descărcarea și să dispună plata diferenței de preț menționată în factura proformă transmisă de administrator.

Faptul că inculpatul H.M. a cunoscut situația financiară reală a societății administrate, iar relațiile contractuale se încheiau și executau sub directa sa coordonare, autoritate notorie în mediul de afaceri, s-a dovedit, în opinia instanței de apel, și prin declarația dată de martorul C.D.N., director administrativ al SC C. SRL, care a învederat că negocierile se purtau în prezența ambilor inculpați, primul fiind perceput și ca o persoană credibilă financiar și cu posibilități de atragere a partenerilor contractuali externi, astfel că, încunoștințându-l că biletele la ordin emise la 07 octombrie 2008 au fost refuzate la plată, acesta i-a solicitat să întocmească alte instrumente de plată, care succesiv au fost refuzate de trasul bancar la datele de 4 și 28 noiembrie 2008.

Cu privire la retractarea declarațiilor privind inexistența unor convenții pentru livrarea de marfă - obiect al contractului încheiat cu partea civilă în aceeași perioadă, Curtea a arătat că, în mod întemeiat, nu a primit eficiență la judecata cauzei, deoarece susținerile făcute în ședință publică nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză și nici nu s-a depus vreun înscris înregistrat în contabilitatea persoanelor juridice SC M.I. SRL ori SC L.S.P. SRL București privind comenzi, livrări sau returnări pentru cantitatea de 100 tone pastă tomate.

Așadar, instanța de apel a apreciat că, în mod justificat, s-au înlăturat apărările formulate de cei doi inculpați privind natura civilă a activității infracționale stabilită în sarcină, atâta timp cât examenul judiciar al mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal determină, fără dubiu, concluzia că relațiile de afaceri preexistente au constituit, în fapt, o bază pentru captarea voinței contractuale la încheierea unei convenții, care ab initio era grefată pe neîndeplinirea obligațiilor de livrare a mărfii tranzacționate, iar pretinsele contracte de vânzare-cumpărare ori distribuție încheiate cu SC M.I.

SRL, în lipsa prezentării unor înscrisuri, reprezintă o simplă susținere. De asemenea, Curtea a constatat că și paguba reclamată de partea civilă, în sumă de 501.299,40 RON, este reală, deoarece cele două plăți s-au făcut și au fost încasate de partea responsabilă civilmente SC H.S.P. SRL București la circa trei zile după încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008 și, respectiv, în octombrie 2008, iar, până în prezent, deși la cererea ambelor părți, s-au acordat multiple termene de judecată în vederea acoperirii acesteia (începând chiar cu al treilea termen fixat pentru cercetarea judecătorească), deci după circa patru ani de zile, sumele respective nu au fost restituite nici măcar în parte persoanei juridice prejudiciate.

Împrejurarea că, la data de 12 februarie 2009, un alt partener de afaceri prejudiciat (SC G.R.B. SRL) a solicitat intrarea în faliment a SC H.S.P. SRL București, că la 3 noiembrie 2009 Tribunalul București a dispus intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului, că ulterior s-au pronunțat măsuri asigurătorii în vederea recuperării prejudiciului produs părții civile SC L.F. SRL Buzău, ca și antrenarea răspunderii administratorilor persoanei juridice pe cale civilă, au fost considerate de Curte ca reprezentând elemente de fapt irelevante sub aspectul întrunirii conținutului legal al infracțiunii de înșelăciune în convenții încriminată în art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.

De altfel, procedurile civile s-au derulat după formularea plângerii penale de către partea civilă SC L.F. SRL Buzău S.A., înregistrată sub nr. 874/P/08 din 28 decembrie 2008, iar rezoluția de confirmare a începerii urmăririi penale s-a emis la data de 11 februarie 2009. Ca urmare, s-a apreciat că posibilitatea executării silite ori desocotirii pentru recuperarea creanței de 501.299,40 RON, potrivit procedurii de lichidare judiciară și faliment, ori o eventuală antrenare a răspunderii civile stabilită pentru vreunul dintre cei doi inculpați de către instanțele civile sesizate sub acest ultim aspect, nu conduc la înlăturarea răspunderii penale a apelanților.

A mai menționat instanța de prim control judiciar că executarea obligațiilor de plată, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. V1./2008, ca de altfel și asumarea acestora la încheierea afacerii comerciale sunt consecința inducerii în eroare exercitate coordonat de coinculpații H.M. și C.L. asupra reprezentantului părții civile cu privire la calitatea de importator a SC H.S.P. SRL București, existența posibilităților de achiziționare a mărfii contractate și situația financiară a acesteia, toate începând cu momentul declanșării negocierilor și până la înregistrarea cererii de faliment promovată de o altă persoană juridică prejudiciată. Mai mult, s-a arătat că însăși această ultimă măsură procedurală dovedește indubitabil că inducerea în eroare a fost menținută în continuare de către directorul de vânzări și administratorul persoanei juridice, coinculpați în cauză, dovedit fiind că problemele financiare s-au ivit în funcționarea societății reprezentate încă din toamna anului 2008 (lipsa finanțării bancare, incidența bancară, imposibilitatea de plată), stare de fapt ce a condus la refuzul principalilor furnizori de a mai livra marfă societății. Pe de altă parte, în cadrul demersurilor scrise și telefonice efectuate de martorul D.G., reprezentantul părții civile SC L.F. SRL Buzău, pentru executarea obligațiilor asumate, la data de 29 octombrie 2008, inculpatul H.M. i-a adus la cunoștință telefonic că „marfa contractată se află în portul Constanța, astfel că trebuie să ia măsuri pentru pregătirea ridicării acesteia și să achite cea de a doua tranșă a prețului contractat".

Concluzionând, după efectuarea examenului propriu asupra mijloacelor de probă administrate în cauză, Curtea de Apel a reținut că motivele de reformare invocate atât în principal, cât și în subsidiar de apelanții H.M. și C.L. nu sunt întemeiate, iar condamnarea acestora pentru infracțiunile de înșelăciune în convenții în forma agravată, prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., este legală.

Și pedepsele judiciare stabilite de prima instanță au fost apreciate de Curtea de Apel ca fiind corect individualizate, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.

S-a arătat, în acest sens, că pedepsele de 6 ani închisoare și, respectiv 5 ani închisoare aplicate inculpaților H.M. și C.L. constituie o corectă aplicare a regulilor procedurale menționate, având în vedere că, prin natura sa, infracțiunea stabilită în sarcină face parte din categoria acelora deosebit de grave, pedepsită cu închisoarea de minimum 10 ani, că numai prin două acte materiale și la un interval de circa o lună de zile au reușit să prejudicieze partenerul de afaceri cu suma de circa 500.000 RON, pagubă nerecuperată nici măcar în parte, deși au trecut peste 4 ani. Pe de altă parte, din fișa de antecedente penale, instanța de control judiciar a constatat că apelantul H.M. nu se află la primul conflict cu legea penală română, el suferind și alte condamnări penale, inclusiv aceea de 3 ani închisoare cu suspendarea sub supraveghere conform art. 86 C. pen. pe durata termenului de încercare de 8 ani pentru infracțiuni prev. de art. 178 din Legea nr. 141/1997 și art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., aplicată prin sentința penală nr. 167/2002 a Judecătoriei Sector 1 București, iar, în prezent, este trimis în judecată pentru infracțiuni de același gen într-un alt dosar penal, faptele ce formează obiect al prezentei cauze atrăgând atât starea de recidivă prev. de art. 37 lit. a) C. pen., cât și revocarea beneficiului conform art. 83 C. pen.

În ce privește demersurile, chiar fără rezultat, efectuate de apelantul H.M. pentru acoperirea prejudiciilor produse persoanelor juridice române cu care a derulat activități comerciale anterior trimiterii în judecată în prezenta cauză, ca și situația financiară a persoanei juridice folosită în cadrul activității infracționale, precum și lipsa antecedentelor penale și starea de sănătate gravă a apelantului C.L., Curtea de Apel a apreciat că acestea au primit suficientă eficiență juridică în fața primei instanțe, prin atenuarea răspunderii penale conform art. 74 C. pen. și dozarea semnificativă a întinderii pedepselor sub limita minimă specială înscrisă în art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.

În raport de aceste împrejurări, s-a considerat că nu se impune o redozare a pedepselor, cuantumul de 6 ani închisoare, respectiv 5 ani închisoare fiind necesar atât pentru prezervarea interesului public, prin descurajarea comiterii infracțiunilor de acest gen și asigurarea credibilității partenerilor de afaceri în cazul derulării convențiilor cu persoane juridice furnizoare de mărfuri provenite din import, dar și pentru supunerea celor doi inculpați la programe specifice administrației penitenciare, pe o durată suficientă, aptă să conducă la o normală reinserție socială.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpații H.M. și C.L., reiterând întocmai criticile formulate în apel.

Astfel, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., recurenții au criticat omisiunea instanței de fond de a proceda la verificarea regularității actului de sesizare, în condițiile art. 300 C. proc. pen., susținând că, în acest mod, li s-a adus o vătămare evidentă constând în imposibilitatea de a invoca anumite vicii de fond și de formă ale rechizitoriului, care ar fi determinat restituirea cauzei la procuror pentru refacerea acestuia. Subsumat aceluiași motiv de recurs, inculpații au mai arătat că actul de sesizare al instanței nu satisface cerințele art. 263 alin. (1) și art. 317 C. proc. pen., nefiind descrise în mod corespunzător faptele reținute în sarcina lor și nerezultând voința clară a procurorului de a dispune trimiterea în judecată pentru aceste fapte, din moment ce se face referire atât la dispozițiile art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., cât și la cele ale art. 249 raportat la art. 11 lit. b) combinat cu art. 10 lit. d) din același cod.

Prin raportare la dispozițiile art. 385 alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen., recurenții au mai criticat hotărârile instanțelor inferioare sub aspectul nemotivării corespunzătoare a acestora și a nepronunțării asupra unor cereri esețiale, de natură să le garanteze drepturile și să influențeze soluția procesului, susținând, în esență, că Tribunalul nu a prezentat considerentele pentru care le-a respins cererea de probatorii (încheierea de ședință din 4 octombrie 2011) și a dispus condamnarea lor, iar Curtea de Apel nu a analizat criticile referitoare la nelegala sesizare a instanței și greșita încadrare juridică a faptelor, omițând, totodată, să se pronunțe cu privire la incidența în cauză a prevederilor art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen.

De asemenea, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., inculpații au arătat că instanța de fond a dat o greșită încadrare juridică faptelor de care sunt acuzați, soluție menținută de Curtea de Apel, solicitând schimbarea calificării în drept a acestora prin înlăturarea alin. (5) al art. 215 C. pen. și a art. 37 lit. a) C. pen. în ceea ce-l privește pe inculpatul H.M., invocându-se, în acest sens, hotărârea pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 26911/3/2012, nedefinitivă, prin care sentința penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost desființată, iar cauzele reunite, pronunțându-se, în temeiul art. 335 C. proc. pen., o nouă condamnare a inculpatului pentru întreaga activitate infracțională, aspect care, în opinia acestuia, ar conduce la înlăturarea stării de recidivă postcondamnatorie.

Invocând, totodată, motivul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., recurenții au susținut că, în cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, ce a avut drept consecință greșita lor condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții, inculpatul H.M. solicitând achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) sau art. 10 lit. d) ori art. 10 lit. b) C. proc. pen., iar inculpatul C.L. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) sau d) C. proc. pen., sens în care acesta din urmă a tăcut trimitere și la dispozițiile art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Având în vedere că recurenții au invocat, ca temei al soluției de achitare, și prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen., susținând că faptele de care sunt acuzați nu sunt prevăzute de legea penală, fiind vorba de neexecutarea unui contract comercial, Înalta Curte, în raport cu criticile concrete formulate sub acest aspect, va proceda la analizarea lor prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 13 C. proc. pen.

În subsidiar, ambii inculpați au solicitat, în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., reindividualizarea pedepselor ce le-au fost aplicate, sub aspectul cuantumului, ținând seama de circumstanțele lor personale, insuficient valorificate de instanțele inferioare.

Examinând decizia penală recurată prin prisma criticilor formulate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 2, 9, 10, 12, 13, 17, 18 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile declarate de inculpații H.M. și C.L. ca fiind nefondate, având în vedere în acest sens următoarele considerente:

1. Potrivit art. 385 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când instanța nu a fost sesizată legal.

Așadar, acest caz de casare are în vedere nerespectarea dispozițiilor care reglementează sesizarea instanței de judecată (sesizarea primară, suplimentară sau derivată), dispoziții legale a căror încălcare este sancționată cu nulitatea absolută, în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen.

Deși, din modul de redactare a prevederilor art. 385 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., rezultă că acest caz de casare este indisolubil legat de dispozițiile art. 300 C. proc. pen. referitoare la verificarea sesizării instanței, Înalta Curte arată că motivul de recurs invocat se referă doar la încălcarea normelor de sesizare a instanței și nu vizează, așa cum au susținut recurenții, nerespectarea de către judecătorul fondului a prevederilor art. 300 C. proc. pen., prin omisiunea de a pune în discuția contradictorie a procurorului și a părților regularitatea actului de sesizare și de a se pronunța asupra acestui aspect, respectiva omisiune putând fi, eventual, supusă cenzurii instanței de recurs prin prisma cazului de casare reglementat de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.

În cauză, însă, se constată că, deși, într-adevăr, Tribunalul a omis să procedeze la verificarea sesizării instanței, potrivit art. 300 C. proc. pen., această omisiune a fost complinită de Curtea de Apel care, analizând criticile formulate de inculpați și având în vedere efectul devolutiv integral al căilor de atac promovate de aceștia, a constatat că rechizitoriul îndeplinește condițiile de fond și de formă înscrise în art. 262 - 264 C. proc. pen., concluzionând, pe cale de consecință, că, prin neîndeplinirea obligațiilor înscrise în art. 300 C. proc. pen., prima instanță nu a cauzat nicio vătămare celor doi acuzați.

În plus, Înalta Curte subliniază și faptul că, fiind vorba de o nulitate relativă, așa cum a reținut și instanța de prim control judiciar, nesocotirea prevederilor art. 300 C. proc. pen. trebuia invocată de inculpați la primul termen de judecată ce a urmat demarării cercetării judecătorești fără a fi verificată, în prealabil, regularitatea rechizitoriului, procedură, pe care, însă, recurenții nu au urmat-o și nici nu au invocat excepții care să privească nelegala sesizare a instanței, astfel că orice presupusă nulitate sub acest aspect a fost acoperită și nu mai poate fi invocată de inculpați prin alt mijloc procesual sau în altă etapă a procedurii judiciare.

În ce privește constatarea instanței de apel referitoare la întocmirea rechizitoriului cu respectarea dispozițiilor art. 262-264 C. proc. pen., Înalta Curte o apreciază ca fiind corectă, nefiind identificate încălcări ale legii de natură să atragă nulitatea actului de sesizare și restituirea cauzei la procuror, conform art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în vederea refacerii acestuia. Se observă, astfel, că au fost respectate cerințele formale cuprinse în art. 262 C. proc. pen. cu privire la actele de dispoziție ale procurorului cu ocazia rezolvării cauzei, că rechizitoriul a fost emis de un procuror competent material și teritorial, în raport cu prevederile art. 27 pct. 1 lit. a), art. 209 alin. (1) și (2), art. 30 alin. (1) lit. a) și d) C. proc. pen., și supus verificării sub aspectul legalității și temeiniciei de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, potrivit art. 264 alin. (3) și (4) C. proc. pen., precum și faptul că acesta cuprinde toate elementele de conținut la care se referă art. 263 C. proc. pen., respectiv datele privind la persoana inculpaților, faptele reținute în sarcina lor, încadrarea juridică a acestora, probele pe care se întemeiază învinuirea, dispoziția de trimitere în judecată și numele persoanelor care trebuie citate în instanță.

Înalta Curte apreciază ca nefondată și critica referitoare la omisiunea indicării de către procuror a modalității concrete de săvârșire a faptelor de către fiecare inculpat, constatând că, în partea expozitivă a rechizitoriului, sunt descrise, în mod detaliat, toate acțiunile care, în opinia Parchetului, se circumscriu elementului material al infracțiunilor ce formează obiectul acuzației penale, cu indicarea datei la care se reține că ar fi fost comise, a scopului urmărit prin săvârșirea acestora și a urmărilor produse, revenind instanței de judecată atribuția de a stabili, în urma readministrării probatoriului, dacă respectivele fapte, așa cum au fost prezentate de către procuror, se pot integra în conținutul constitutiv al infracțiunilor de care inculpații sunt acuzați.

De asemenea, nu poate fi pusă la îndoială nici voința procurorului de a dispune trimiterea în judecată a inculpaților pentru infracțiunile reținute în sarcina lor, așa cum au susținut aceștia în cuprinsul motivelor de recurs, dispozițiile art. 249 raportat la art. 11 lit. b) și art. 10 lit. d) C. proc. pen. fiind invocate în cuprinsul rechizitoriului ca temei juridic al soluției de scoatere de sub urmărire penală dispusă față de SC H.S.P. SRL București sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., în timp ce dispoziția de trimitere în judecată a recurenților pentru comiterea aceleiași infracțiuni a fost fundamentată juridic pe prevederile art. 262 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., invocat de inculpați, nefiind întemeiate criticile circumscrise acestui motiv de recurs.

2. Referitor la cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen., Înalta Curte arată că, într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanța de apel este obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune îndatorirea acesteia de a răspunde cu argumente la fiecare dintre criticile și apărările formulate, în vederea garantării intereselor legitime ale părților în proces și respectării caracterului echitabil al procedurii judiciare în care acestea sunt implicate.

Noțiunea de „proces echitabil" presupune ca instanțele să examineze efectiv problemele esențiale și argumentele decisive pentru soluționarea cauzei și să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile, întrucât numai în acest mod părțile pot exercita efectiv căile de atac prevăzute de lege, iar instanța de control judiciar poate realiza o analiză completă a legalității și temeiniciei hotărârii atacate.

În cauză, contrar susținerilor recurenților, se observă că instanța de prim control judiciar s-a conformat întocmai cerințelor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., pronunțându-se argumentat asupra tuturor cererilor și apărărilor cu caracter esențial formulate de inculpați în cuprinsul motivelor de apel și arătând, în amănunt, considerentele ce au stat la baza soluției adoptate.

Astfel, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel cuprinde o analiză temeinică a aspectelor avute în vedere de judecători pentru menținerea soluției de condamnare pronunțată de Tribunal în ceea ce privește săvârșirea de către inculpați a infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., făcându-se o examinare detaliată a elementelor constitutive ale acesteia raportat la situația de fapt rezultată din probe și la apărările concrete invocate de apelanți, instanța de prim control judiciar realizând o expunere amplă a situației de fapt reținute și examinând coroborat materialul probator care a condus-o la concluzia comiterii respectivei infracțiuni de către inculpați.

De asemenea, Curtea de Apel a răspuns detaliat tuturor criticilor formulate de apelanți cu privire la nulitatea rechizitoriului și omisiunea instanței de fond de a verifica regularitatea actului de sesizare, argumentând corespunzător inaplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., invocate de apelanți. Totodată, făcând referiri ample la circumstanțele reale ale faptelor și cele personale ale inculpaților, a prezentat motivele pe care le-a avut în vedere pentru menținerea regimului sancționator aplicat acestora de judecătorul fondului, aspect criticat, de asemenea, în cuprinsul motivelor de apel.

În ce privește încadrarea juridică a faptelor, se observă, din cuprinsul încheierii de dezbateri de la termenul din 28 septembrie 2012, că aceasta nu a făcut obiectul criticilor formulate de apelanți, astfel încât, neconstatând din oficiu aspecte de nelegalitate, Curtea de Apel, în mod justificat, nu a analizat respectiva chestiune.

În mod similar și contrar susținerilor apărării, Înalta Curte constată că și hotărârea pronunțată de prima instanță este temeinic motivată în fapt și în drept, cu stricta respectare a dispozițiilor art. 356 C. proc. pen., judecătorul fondului făcând o expunere detaliată a situației de fapt reținute, analizând elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave prin raportare la probele administrate pe întreg parcursul procedurii judiciare, pe care le-a analizat corespunzător (fără să se limiteze la simpla lor enumerare, așa cum au susținut recurenții), și prezentând argumentele pentru care a reținut vinovăția inculpaților în săvârșirea faptelor penale de care sunt acuzați.

De asemenea, și încheierea de ședință din data de 4 octombrie 2011, prin care Tribunalul a respins cererea formulată de inculpatul H.M. privind efectuarea unei expertize contabile, cuprinde, în mod corespunzător, motivele ce au stat la baza dispoziției primei instanțe, prin raportare la obiectivele propuse de acuzat, la probatoriul administrat în cauză până la acel moment procesual, la prevederile art. 67 C. proc. pen., precum și la cele ale art. 317 din aceiași cod, care reglementează obiectul judecății.

Ca urmare, se constată că nici dispozițiile art. 385 alin. (1) pct. 9 și 10 C. proc. pen. nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, Înalta Curte înlăturând critici le formulate de recurenți sub acest aspect.

3. Instanța de ultim control judiciar constată ca fiind nefondată și critica formulată de recurenții inculpați prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., apreciind că faptele comise de aceștia au fost corespunzător încadrate de instanțele inferioare în prevederile art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. în privința inculpatului H.M.

Astfel, în ceea ce privește reținerea alin. (5) al art. 215 C. pen., Înalta Curte arată că aceasta este pe deplin justificată de valoarea mare a prejudiciului cauzat prin faptele infracționale ale inculpaților, paguba produsă părții civile SC L.F. SA Buzău, în valoare de 501.299,40 RON (din care suma de 233.549,40 RON a fost virată în contul părții responsabile civilmente la data de 10 septembrie 2008, iar suma de 267.750 RON la data de 29 octombrie 2008), fiind situată cu mult peste plafonul maxim prevăzut de art. 146 C. pen.

Împrejurarea că, la data de 12 februarie 2009, s-a solicitat de către alt creditor declanșarea procedurii falimentului SC H.S.P. SRL București, că la 3 noiembrie 2009 Tribunalul București a dispus intrarea în faliment prin procedura generală a debitorului, că ulterior s-au pronunțat măsuri asigurătorii în vederea recuperării prejudiciului produs părții civile SC L.F. SA Buzău, ca și antrenarea răspunderii administratorilor persoanei juridice pe cale civilă, nu sunt, în opinia instanței de recurs, de natură să influențeze încadrarea juridică dată faptelor de instanțele inferioare, prin înlăturarea alin. (5) al art. 215 C. pen., din moment ce infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave s-a consumat în momentul în care s-a produs paguba, ca rezultat al activității de inducere în eroare comisă de inculpați, iar posibilitatea executării silite sau desocotirii pentru recuperarea creanței de 501.299,40 RON, potrivit procedurii de lichidare judiciară și faliment, ori o eventuală antrenare a răspunderii civile stabilită pentru vreunul dintre cei doi inculpați de către instanțele civile sesizate sub acest ultim aspect reprezintă chestiuni ce țin strict de executarea obligațiilor civile stabilite în sarcina recurenților prin hotărârea penală definitivă de condamnare.

Nici critica inculpatului H.M. privind greșita reținere a stării de recidivă postcondamnatorie nu este întemeiată, acesta săvârșind infracțiunea ce formează obiectul acuzației penale în prezenta cauză în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ce i-a fost aplicată prin sentința penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă prin decizia penală nr. 920 din 20 mai 2002 a Tribunalului București, deci în condițiile art. 37 lit. a) C. pen.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu a fost desființată până la data pronunțării prezentei decizii penale, din înscrisurile depuse la dosar de apărătorul ales al acestuia, rezultând că hotărârea pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. 26911/3/2012, prin care sentința penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost desființată, iar cauzele reunite, pronunțându-se, în temeiul art. 335 C. proc. pen., o nouă condamnare a inculpatului pentru întreaga activitate infracțională, nu este încă definitivă, aflându-se pe rolul Curții de Apel București în apel.

4. În ceea ce privește eroarea gravă de fapt, caz de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este de menționat că aceasta poate exista numai dacă se constată că situația de fapt reținută de judecătorul fondului și confirmată de instanța de prim control judiciar este în contradicție evidentă cu ceea ce rezultă din probele administrate. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absența cărora nu poate fi socotită gravă, și anume să fie evidentă, adică starea de fapt reținută să fie vădit și necontroversat contrară probelor existente la dosar, și să fie esențială, adică să aibă o influență bine precizată asupra soluției. Existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, ci, așa cum s-a arătat anterior, numai dintr-o discordanță evidentă dintre situația de fapt reținută și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente, care au avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care materialul probator o susținea.

În speță, însă, Înalta Curte nu a identificat în cadrul situației de fapt reținute niciun aspect esențial stabilit de instanțele inferioare care să vină în contradicție evidentă și necontroversată cu ceea ce indică dosarul prin probele sale, nefiind întemeiată apărarea recurenților în sensul că nu ar fi săvârșit infracțiunea reținută în sarcina lor de Tribunal și Curtea de Apel și că ar fi fost, așadar, comisă, în cauză, o gravă eroare de fapt. Fără a relua sau a reface raționamentele instanței de fond și a celei de prim control judiciar realizate în interpretarea probatoriului administrat, Înalta Curte constată că nu există vreo contrarietate între ceea ce rezultă din actele dosarului și considerentele hotărârilor atacate cu privire la săvârșirea de către inculpații recurenți a infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, pentru care au fost trimiși în judecată și condamnați, situația de fapt reținută fiind în deplină concordanță cu dovezile administrate, respectiv: contractul de vânzare-cumpărare nr. V1. din 08 septembrie 2008 încheiat între SC H.S.P. SRL București și SC L.F. SA Buzău, înscrisurile de achitare a mărfurilor contractate și facturile proforma emise de SC H.S.P. SRL București, corespondența purtată între cele două persoane juridice pe timpul derulării contractului, declarațiile martorilor D.G., reprezentantul părții civile, A.M., A.M., C.D.N. și Ț.S., relațiile comunicate de Centrala Incidentelor de Plăți din cadrul Băncii Naționale a României, evidența financiară a SC H.S.P. SRL București, fișa analitică a contului acesteia, precum și parte din declarațiile date de inculpați în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești.

Toate aceste probe confirmă pe deplin situația de fapt reținută de Tribunal și însușită de Curtea de Apel cu privire la comiterea de către inculpații H.M. și C.L. a infracțiunii pentru care au fost condamnați, instanța de recurs neidentificând vreo discordanță între aceasta și conținutul real al dovezilor administrate pentru a putea concluziona că s-a comis o gravă eroare de fapt și că este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat, în mod neîntemeiat, de către recurenți.

De altfel, în motivele scrise de recurs și susținute oral cu ocazia dezbaterilor, nici apărătorii aleși ai inculpaților nu au invocat aspecte esențiale, necontroversate și evidente, ce ar rezulta din compararea conținutului probelor cu soluția de condamnare dispusă, solicitând doar, prin reiterarea unor aspecte deja analizate de către instanța fond și cea de prim control judicar, reinterpretarea și reaprecierea materialului probator, operațiune care, în situația inexistenței unei erori grave de fapt, cum este cazul în speță, nu se poate realiza prin prisma dispozițiilor art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen.

Ca urmare, constatând că, în cauză, există o concordanță deplină între dovezile administrate și situația de fapt stabilită de Tribunal și Curtea de Apel cu privire la inculpații H.M. și C.L., nefiind indicată de recurenți și nici identificată de instanța de recurs vreo probă a cărei existență sau inexistență să fi fost în mod eronat afirmată de instanțele inferioare sau al cărei conținut să fi fost redat contrar a ceea ce este evident și fără posibilitate de controversă, Înalta Curte consideră că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., apreciind ca fiind neîntemeiate criticile formulate sub acest aspect de inculpații recurenți.

5. Tototdată, ne fondate sunt și criticile circumscrise motivelor de recurs reglementate de art. 385 alin. (1) pct. 12 și 13 C. proc. pen., faptele comise de inculpați fiind în mod corect incluse de Tribunal și Curtea de Apel în sfera ilicitului penal și prezentând toate elementele de conținut ale infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, pentru care aceștia au fost trimiși în judecată și condamnați.

Din probele administrate în cauză, corect evaluate de instanțele inferioare, rezultă că, atât la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 8 septembrie 2008 între SC H.S.P. SRL București și SC L.F. SA Buzău, cât și pe parcursul executării acestuia, inculpații H.M. și C.L., în calitate de reprezentanți ai societății vânzătoare, au întreprins acțiuni de inducere în eroare a martorului D.G., reprezentant al firmei cumpărătoare, uzitând de mijloace amăgitoare pentru a-l determina să încheie convenția și să plătească contravaloarea mărfurilor ce formau obiectul acesteia, neavând niciun moment intenția de a-și respecta obligațiile asumate prin contract și urmărind doar obținerea, în mod nejustificat, a unei sume de bani (prețul mărfii contractate) în vederea onorării altor datorii restante, către alți parteneri de afaceri.

Astfel, pentru a obține consimțământul reprezentantului părții civile la perfectarea convenției, coinculpații, care au purtat împreună negocierile cu martorul D.G., au invocat faptul că SC H.S.P. SRL București este importator direct al pastei de tomate din China, ceea ce le permitea să vândă marfa la un preț mai redus decât alți furnizori, respectiv cu suma de 1.800 dolari SUA/tonă, aspect, prezentat, de altfel, și pe site-ul societății. Totodată, pentru a întări și mai mult convingerea reprezentantului părții civile că oferta este una serioasă și a-l determina să încheie contractul și să plătească un avans din preț, cu ocazia discuțiilor prealabile, inculpatul H.M., comportându-se ca un importator, a calculat și oferit un preț mult mai mic decât cel al pieței, adăugând la prețul de import - cunoscut de martorul D.G. ca fiind practicat de exportatorii din China - taxele de import și alte cheltuieli.

De asemenea, deși nu a avut niciodată intenția de a-și onora obligațiile contractuale, inculpatul H.M., pentru a obține plata integrală a prețului, a purtat, la data de 29 octombrie 2008, o discuție telefonică cu martorul D.G., asigurându-l că pasta de tomate a sosit în Portul Constanța și solicitându-i să pregătescă descărcarea și să dispună transferul diferenței de preț menționată în factura proforma transmisă de administrator.

În cadrul aceleași acțiuni de menținere în eroare a reprezentantului părții civile cu privire la posibilitatea executării obligațiilor contractuale asumate, prin adresele din 19 noiembrie 2008 și din 21 noiembrie 2008, inculpatul C.L., răspunzând la notificarea din 20 noiembrie 2008 transmisă de societatea cumpărătoare, a explicat că întârzierea predării mărfii se datorează partenerului străin din China, care, urmare demersurilor făcute de firma vânzătoare, i-a înștiințat că, până la sfârșitul lunii noiembrie, pasta de tomate va sosi în România. Mai mult, cu ocazia confruntării dintre inculpatul H.M. și martorul D.G., s-a confirmat și faptul că, după ce reprezentantul părții civile a achitat integral prețul pastei de tomate contractate, inculpatul a jusificat întârzierea sosirii mărfii prin aceea că documentele erau transmise prin intermediul unei bănci din Liban.

Împrejurarea că, prin perfectarea convenției de vânzare-cumpărare nr. V1. din 8 septembrie 2008, inculpații nu au urmărit derularea unei activități comerciale, ci inducerea în eroare a reprezentantului părții civile în scopul obținerii unei sume de bani injustă pe care să o folosească pentru stingerea unor datorii restante către alți creditori, rezultă, totodată, și din faptul că SC H.S.P. SRL București nu a desfășurat niciodată activități de import din China, realizând doar operațiuni de intermediere, iar, în perioada de referință, nu a avut încheiate contracte cu parteneri interni sau comenzi ferme pentru livrarea cantității de 100 tone paste de tomate, astfel cum, în mod nereal, au susținut recurenții.

Pe de altă parte, nu poate fi omis faptul că, așa cum reiese din evidențele contabile ale SC H.S.P. SRL, suma de bani achitată de partea civilă nu a fost utilizată pentru achiziționarea, printr-un exportator extern, a mărfii ce a format obiectul contractului, ci pentru achitarea altor datorii restante, societatea vânzătoare aflându-se într-un impas financiar, care i-a determinat pe inculpați să recurgă la folosirea unor astfel de manopere dolosive pentru obținerea unor foloase materiale injuste. Despre problemele financiare ale societății, concretizate în 85 de incidente bancare (primul înregistrat la 10 noiembrie 2008) și sistarea liniei de creditare începând cu dala de 6 noiembrie 2008, au avut cunoștință ambii inculpați, însă, cu toate acestea, au continuat acțiunea de menținere în eroare a reprezentantului părții civile cu privire la executarea contractului, deși știau că nu își pot onora obligațiile asumate.

Având în vedere toate aceste considerente, înalta Curte, în acord cu instanța de fond și cea de apel, apreciază că acțiunile inculpaților H.M. și C.L. de a prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă, respectiv împrejurarea că SC H.S.P. SRL este importator direct de pastă de tomate din China, pe care o poate comercializa la un preț mult inferior celui practicat pe piață, pentru a-l determina, astfel, pe martorul D.G., reprezentant al SC L.F. SA Buzău, să încheie contractul de vânzare-cumpărare din 8 septembrie 2008 și să plătească o primă tranșă din preț, urmate de menținerea în eroare a acestuia cu privire la livrarea mărfii de către exportatorul din China și sosirea ei în Portul Constanța, pentru a-l determina să achite și diferența de preț, acțiuni săvârșite în scopul obținerii unei sume de bani injuste (prețui mărfii contractate) pentru onorarea altor datorii restante și fără de care reprezentanții societății cumpărătoare nu ar fi încheiat contractul în condițiile stipulate și nu ar fi plătit cea de-a doua tranșă din preț, cu consecința producerii în patrimoniul părții civile a unei pagube în valoare de 501.299,40 RON, întrunesc, atât sub aspectul laturii obiective, cât și al celei subiective, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în convenții cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., nefiind întemeiată solicitarea de achitare a recurenților în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) sau art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Contrar susținerilor inculpaților, în cauză nu se poate reține simpla neexecutare a unei obligații asumate în cadrul unei convenții comerciale sau lipsa intenției de a înșela, atâta timp cât relațiile de afaceri anterioare dintre SC H.S.P. SRL București și SC L.F. SA Buzău au fost folosite în mod fraudulos de inculpați ca bază pentru captarea voinței contractuale a reprezentantului societății cumpărătoare, peste care s-au grefat acțiunile lor de inducere și menținere în eroare a acestuia prin mijloace dolosive, amăgitoare, fără de care partea potrivnică nu ar fi încheiat și executat contractul, și în condițiile în care, ab initio, scopul urmărit de recurenți nu a fost acela al derulării unei tranzacții comerciale, ci al obținerii, în contextul situației financiare dificile cu care se confruntau, a unor venituri injuste ce urmau a fi folosite pentru stingerea datoriilor restante către alți parteneri de afaceri.

6. În ceea ce privește proporționalizarea pedepselor cu închisoarea aplicate recurenților, aspect criticat de aceștia prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă evaluare a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen., ținându-se seama de circumstanțele reale ale comiterii faptelor și circumstanțele personale ale inculpaților, în raport cu care au fost stabilite sancțiuni penale judicios individualizate atât în privința cuantumului, cât și a modalității de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv - educativ al pedepsei.

În mod justificat, la alegerea tratamentului sancționator aplicat inculpaților, au fost avute în vedere importanța deosebită a valorilor sociale lezate prin săvârșirea infracțiunilor, gravitatea acestora, modalitatea în care recurenții au acționat și valoarea mare a prejudiciului cauzat, rămas neacoperit, dar și comportamentul lor procesual, aceștia adoptând o poziție nesinceră și încercând, în permanență, să denatureze adevărul și să inducă în eroare organele judiciare, cu scopul evident de a obține exonerarea de răspundere penală.

De asemenea, în mod corect au fost valorificate în procesul de cuantificare a sancțiunilor penale aplicate inculpaților elementele de diferențiere ce țin de gradul de contribuție a fiecăruia la săvârșirea faptelor, precum și datele ce caracterizează persoana acestora, realizându-se, astfel, de către instanțele inferioare un just echilibru între gravitatea infracțiunilor și circumstanțele personale ale acuzaților, pe de o parte, și pedepsele cu închisoarea stabilite, pe de altă parte.

Deși reale susținerile recurentului C.L. referitoare la lipsa antecedentelor penale, la situația sa familială și la starea de sănătate precară, precum și împrejurarea că inculpatul H.M. a efectuat demersuri pentru acoperirea prejudiciilor create societăților comerciale cu care a derulat afaceri, rămase, însă, fără rezultat, Înalta Curte constată că aceste aspecte au fost deja luate în considerare și evaluate de Tribunal și Curtea de Apel, prin aplicarea unor sancțiuni penale orientate sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunile săvârșite, ca urmare a reținerii dispozițiilor art. 74, 76 C. pen., nefiind de natură, în contextul gravității sporite a faptelor comise și atitudinii procesuale a inculpaților, să reducă în așa măsură gradul de pericol social concret al faptelor și de periculozitate a acestora încât să justifice atenuarea tratamentului penal ce le-a fost deja aplicat.

Totodată, astfel cum au reținut și instanțele de fond și de apel, nu trebuie omis faptul că inculpatul H.M. nu se află la primul conflict cu legea penală, săvârșind faptele penale din prezenta cauză în stare de recidivă mare postcondamnatorie, respectiv în termenul de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare ce i-a fost aplicată, pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 178 din Legea nr. 141/1997 și art. 215 alin. (1) și (2) C. pen., prin sentința penală nr. 167 din 06 februarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă prin decizia penală nr. 920 din 20 mai 2002 a Tribunalului București, iar, în prezent, este cercetat pentru fapte similare în Dosarul nr. 26911/3/2012 al Curții de Apel București, aspect ce denotă perseverența sa infracțională și făptul că scopul sancțiunilor aplicate anterior, ca măsură de constrângere și mijloc de reeducare și prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni, nu a fost atins.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că pedepsele aplicate recurenților inculpați de judecătorul fondului și menținute de instanța de prim control judiciar au fost corect individualizate, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzufe de art. 72 alin. (1) C. pen., astfel încât nu se impune stabilirea unor sancțiuni penale mai ușoare, care ar fi insuficiente pentru a asigura reeducarea acestora și realizarea scopului preventiv - educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

În consecință, constatând, față de toate considerentele anterior expuse, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 2, 9, 10, 12, 13, 17, 18 și 14 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații H.M. și C.L.

Având în vedere că recurenții sunt cei care se află în culpă procesuală, în temeiul art. 192 alin. (2) și alin. (4) C. proc. pen., se va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca, în temeiul art. 128 alin. (1) C. proc. pen., onorariul interpretului de limba arabă asigurat inculpatului H.M. să se plătească din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații H.M. și C.L. împotriva deciziei penale nr. 157 din 5 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 275 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 75 RON, reprezentând onorariul apărătorilor desemnați din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 mai 2013.