Tax evasion via fictitious service invoices and refusal to produce accounting records

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 18/F din 7 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. 2030/116/2011, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului C.G., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A respins cererea de despăgubiri formulată de partea civilă A.N.A.F.

În temeiul art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a obligat partea civilă la plata către stat a sumei de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut în fapt următoarele:

La data de 26 martie 2009, comisarii Gărzii Financiare, secția Călărași au efectuat un control la SC G.G. SRL, în urma căruia au încheiat nota de constatare din data de 27 aprilie 2009.

În cuprinsul acelei note, se precizează că, în perioada 1-13 aprilie 2007, SC G.G. SRL a înregistrat în evidența contabilă 13 facturi de prestări servicii, emise de SC F. SRL, în valoare totală de 54.400 RON, la care se adaugă TVA în sumă de 10.336 RON, potrivit contractului din data de 13 martie 2007, încheiat între cele două societăți, având ca obiect intermedieri în comerțul cu produse diverse, cu material lemnos și de construcție, cu produse alimentare, băuturi și tutun. De asemenea, se arată că, în perioada 20 mai-27 iunie 2008, SC G.G. SRL a înregistrat în evidența contabilă alte 38 de facturi de prestări servicii, emise de SC E.D. SRL, în valoare totală de 150.200 RON, la care se adaugă TVA în sumă de 28.519 RON, conform contractului de prestări servicii din data de 18 mai 2008, încheiat între cele două societăți, având ca obiect executarea unor lucrări de reparații capitale la sediul social al celei dintâi. Totodată, se arată că, în urma verificării activității desfășurate de SC G.G. SRL în perioada 2007-2008, organele de control au stabilit că nu există elemente care să poată justifica necesitatea prestării serviciilor menționate în cele două contracte anterior menționate.

Prin adresa din data de 28 aprilie 2009, Garda Financiară Călărași a solicitat D.G.F.P. Călărași efectuarea unui control la SC G.G. SRL, pentru a se stabili, în întregime, obligațiile fiscale datorate de aceasta bugetului general consolidat al statului.

Prin procesul-verbal încheiat la data de 16 iulie 2009, inspectori din cadrul D.G.F.P. Călărași au constatat că societatea respectivă, reprezentată de inculpatul C.G., în calitate de administrator, nu a prezentat organelor de inspecție fiscală documentele solicitate, conform invitației din data de 1 iulie 2009, fapt pentru care aceasta a fost amendată contravențional, cu suma de 25.000 RON, prin procesul-verbal de constatare din data de 15 iulie 2009. În plus, pe baza notei de constatare întocmite de comisarii Gărzii Financiare, inspectorii fiscali au stabilit majorări de întârziere în sumă de 15.401 RON, pentru suma de 38.855 RON, reprezentând TVA și respectiv de 21.396 RON, pentru suma de 32.736 RON, reprezentând impozit pe profit.

La data de 13 iulie 2009, prin hotărârea, inculpatul, în calitate de asociat unic al SC G.G. SRL, a hotărât cesionarea părților sociale ale acesteia în favoarea numitului C.V. Această hotărâre a fost pusă în executare la data de 14 iulie 2009, când a fost încheiat contractul de cesiune.

Prin încheierea nr. 1805 din data de 16 iulie 2009, Tribunalul Călărași a admis cererea formulată de inculpat și a dispus retragerea acestuia din calitatea de asociat unic al SC G.G. SRL și preluarea părților sociale ale acesteia de către cesionarul C.V., concomitent cu numirea sa ca administrator al societății.

Fiind audiat, atât pe parcursul urmăririi penale, cât și în faza de cercetare judecătorească, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii de care este acuzat, susținând că, la momentul efectuării controlului care a stat la baza notei întocmite de comisarii Gărzii Financiare, nu au fost luate în calcul toate documentele contabile ale SC G.G. SRL, respectiv chitanțele eliberate de SC F. SRL și de SC E.D. SRL și o serie de facturi care anulau contractele de prestări servicii încheiate cu acestea, în concret facturile de stornare întocmite de cele două societăți, pe care le-a prezentat instanței.

Inculpatul a solicitat să se dispună achitarea sa, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., pe motiv că fapta imputată nu există, având în vedere facturile de stornare prezentate, care nu au fost luate în calcul de către organele de urmărire penală.

La cererea inculpatului, pe care a admis-o, Tribunalul a dispus efectuarea în cauză a unei expertize contabile, cu următoarele obiective: să se stabilească dacă cele 13 și respectiv cele 38 de facturi de prestării servicii emise de SC F. SRL și de SC E.D. SRL au fost înregistrate în evidența contabilă a SC G.G. SRL; să se stabilească dacă sumele înscrise în acele facturi se regăsesc în actele depuse la organul fiscal, aferente anilor 2007-2008, în baza cărora s-au stabilit obligațiile de plată către bugetul de stat; să se stabilească dacă bugetul statului a fost prejudiciat și, în caz afirmativ, cu ce sumă concretă.

Tribunalul a motivat dispunerea expertizei solicitate de inculpat, la efectuarea căreia i-a încuviințat participarea unui expert parte, prin aceea că această probă, care nu a fost administrată în faza de urmărire penală, este utilă pentru stabilirea corectă a situației de fapt.

Pe baza probelor administrate, Tribunalul a apreciat că acestea nu dovedesc, cu certitudine, săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de care este acuzat, lăsând loc nesiguranței în ceea ce privește însăși existența faptei imputate, pornind de la următoarele constatări:

1. Principala probă a acuzării o constituie declarațiile martorilor R.J., B.A. și A.M., însă credibilitatea acestora este îndoielnică, întrucât, în ceea ce îi privește, Parchetul a dispus disjungerea cauzei și continuarea cercetărilor, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, astfel că persoanele respective pot declara orice pentru a înlătura propria răspundere penală. De asemenea, declarațiile celor trei martori nu pot fi avute în vedere, întrucât nu se coroborează cu alte probe ale dosarului.

2. Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, acțiunile ce constituie elementul material al infracțiunii de evaziune fiscală constau în evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale sau în evidențierea altor operațiuni fictive, însă, în speță, expertiza contabilă efectuată nu a putut stabili săvârșirea vreunei astfel de acțiuni, concluzionând că, la dosarul cauzei, nu există scripte care să demonstreze că, în perioadele 1-13 aprilie 2007 și respectiv 20 mai-27 iunie 2008, reprezentantul SC G.G. SRL a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale.

De asemenea, potrivit expertizei, organele de urmărire penală nu au prezentat actele necesare, care, potrivit Legii contabilității nr. 82/1991, permiteau formularea unui răspuns clar la obiectivele formulate, fiind obligatoriu să fie anexate la dosar cel puțin următoarele acte: jurnalul de cumpărări, notele contabile sau jurnalele în care au fost înregistrate facturile, balanța analitică, notele contabile sau jurnalele în care a fost înregistrată valoarea celor 51 de facturi și balanțele de verificare, toate acestea de la datele de 30 aprilie 2007, 31 mai 2008 și 30 iunie 2008 și, totodată, să se efectueze verificări încrucișate. S-a mai arătat, în cuprinsul expertizei, că, din procesul-verbal încheiat la data de 16 iulie 2009 de către inspectorii fiscali, rezultă că inspecția fiscală parțială realizată la SC G.G. SRL s-a efectuat numai în baza documentelor transmise de Garda Financiară și a datelor de evidență fiscală existente la D.G.F.P. Călărași, deci în lipsa actelor primare și a actelor contabile ale societății. Tot în cuprinsul expertizei, s-a arătat că, în nota de constatare încheiată la data de 27 aprilie 2009, comisarii Gărzii Financiare au afirmat că aspectele constatate s-au bazat pe evidența primară și contabilă pusă la dispoziție de către reprezentantul legal al societății, însă aceștia nu au demonstrat în niciun fel că s-au bazat pe acea evidență, iar nota de constatare nu a fost semnată de inculpat. În final, expertiza a concluzionat că organele de urmărire penală s-au bazat numai pe actele incomplete întocmite de către organele A.N.A.F., existente în evidența lor, neputându-se demonstra dacă cele 51 de facturi au fost sau nu înregistrate în contabilitate și, în caz afirmativ, dacă operațiunile ulterioare de stornare, care anulau efectul înregistrării acestora, au fost sau nu înregistrate, la rândul lor, în contabilitate.

Tribunalul a evidențiat că aceste concluzii au fost formulate atât de expertul desemnat de instanță, cât și de expertul parte propus de inculpat și că nici Parchetul, nici partea civilă nu au solicitat refacerea expertizei de către alți experți, cea din urmă formulând doar obiecțiuni, cărora li s-a răspuns într-un supliment la raportul de expertiză.

3. Organele de urmărire penală nu au depus toate eforturile pentru aflarea adevărului, procedând la trimiterea în judecată a inculpatului pe baza unor documente incomplete deținute de A.N.A.F., fără a verifica evidența contabilă a SC G.G. SRL.

Deși s-a susținut de către Parchet că, la data de 26 martie 2009, comisarii Gărzii Financiare au avut la îndemână actele societății, nu s-a precizat însă motivul pentru care nu au fost ridicate toate acele documente care făceau dovada săvârșirii de către inculpat a infracțiunii imputate, în vederea stabilirii corecte a prejudiciului.

În rechizitoriu, s-a făcut vorbire despre refuzul inculpatului de a prezenta actele societății până la data de 13 iulie 2009, când a intervenit cesiunea părților sociale către o altă persoană și că, pentru acea faptă, acesta a fost amendat contravențional, însă, în afara aplicării sancțiunii respective, nu s-au mai făcut alte demersuri pentru obținerea actelor societății, în vederea instrumentării prezentei cauze, deși art. 4 din Legea nr. 241/2005 prevede ca infracțiune refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale, în scopul împiedicării verificării financiare.

Organele de urmărire penală s-au grăbit să îl trimită în judecată pe inculpat, deși nu aveau probele necesare, ignorând prezumția de nevinovăție, conform căreia acesta nu este obligat să-și dovedească nevinovăția decât în cazul când există probe de vinovăție.

În aceste condiții, Tribunalul a dat eficiență principiului in dubio pro reo și, față de echivocul probatoriului administrat și de împrejurarea că nu există alte probe care ar mai putea fi administrate în cauză, a pronunțat achitarea inculpatului, pe motiv că fapta descrisă în actul de sesizare nu există, în însăși materialitatea ei.

Împotriva sentinței au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și partea civilă Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F., prin mandatara sa, D.G.F.P. Călărași.

Parchetul a solicitat desființarea sentinței și în rejudecare condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală cu obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile.

Partea civilă a criticat hotărârea pentru aceleași motive, solicitând admiterea acțiunii civile formulate și obligarea inculpatului la plata de despăgubiri care să acopere prejudiciul cauzat bugetului de stat, actualizat la data plății efective.

Prin decizia penală nr. 309/A din 12 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus admiterea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași și de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F., prin D.G.F.P. Călărași împotriva sentinței penale nr. 18/F din data de 7 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. 2030/116/2011.

A desființat, în întregime, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând:

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe inculpatul C.G. la pedeapsa principală de 4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată.

În temeiul art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa funcția de administrator al unei societăți comerciale), pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, aceleași drepturi prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe perioada executării pedepsei principale.

În temeiul art. 14 raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis, în întregime, acțiunea civilă și a obligat pe inculpat să plătească părții civile Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F., prin D.G.F.P. Călărași, cu titlu de daune materiale, suma de 71.591 RON, plus dobânzile, majorările și penalitățile de întârziere legale, corespunzătoare acestei sume, până la achitarea integrală a debitului.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 163 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen., a menținut, în vederea garantării executării acestei plăți, măsura sechestrului asigurător, dispusă prin ordonanța nr. 1361/P/2010 din data de 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași, cu privire la cota-parte indiviză a inculpatului din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în municipiul C., județul Călărași (înscris în Cartea Funciară, având valoarea de impozitare de 108.945,41 RON și aflat în coproprietate cu soția sa, C.A.), asupra căruia s-a notat instituirea inscripției ipotecare, conform încheierii nr. 20861 din data de 5 august 2010 a Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Călărași, până la concurența sumei de 71.591 RON, plus dobânzile, majorările și penalitățile de întârziere datorate de inculpat până la achitarea integrală a debitului.

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, a dispus comunicarea către Oficiul Național al Registrului Comerțului a unei copii de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, la data rămânerii definitive a acesteia.

În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat pe inculpat la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat pentru judecarea apelurilor admise au rămas în sarcina acestuia.

Onorariul parțial al avocatului din oficiu, în sumă de 50 RON, s-a stabilit a fi suportat din fondul Ministerului Justiției.

Instanța de apel a reținut că hotărârea primei instanțe pe motivul inexistenței faptei care constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii deduse judecății, cu toate consecințele atrase de aceasta, este vădit nelegală, fiind pronunțată cu ignorarea completă a numeroase mijloace de probă (fără a se oferi vreo explicație pentru înlăturarea lor), cu interpretarea eronată a altora și cu luarea în considerare a unui mijloc de probă (expertiza contabilă) a cărui însăși administrare s-a realizat prin încălcarea legii.

Reevaluând întregul probatoriu al cauzei, inclusiv cel administrat nemijlocit cu ocazia judecării apelurilor, Curtea a constatat, contrar celor reținute de prima instanță, că fapta imputată inculpatului prin actul de sesizare (înregistrarea repetată, în evidența contabilă a societății pe care o administra, a unor cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, cu consecința prejudicierii bugetului de stat cu sumele datorate drept impozit pe profit și TVA) există, a fost săvârșită de acesta și constituie infracțiunea continuată de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., astfel că se impune condamnarea lui, potrivit art. 345 alin. (2) C. proc. pen.

În prealabil, deși nu a făcut obiectul vreunei critici, Curtea a constatat că urmărirea penală, finalizată prin rechizitoriul întocmit la data de 4 aprilie 2011, a fost efectuată de către un organ competent material, respectiv Parchetul de pe lângă Judecătoria Călărași, fiind respectate dispozițiile tranzitorii ale art. XXIV alin. (5) din Legea nr. 202/2010, în condițiile în care, la momentul intrării în vigoare a acesteia (la data de 25 noiembrie 2010), prin care infracțiunea anterior menționată a fost dată în competența de judecată, în primă instanță, a Tribunalului, organul respectiv era deja legal sesizat, începerea urmăririi penale, la sesizarea din 2009 a A.N.A.F., Garda Financiară, secția Călărași, datând din 22 ianuarie 2010, iar confirmarea acesteia de către procuror din 12 februarie 2010. De asemenea, în raport cu noile norme de competență materială a instanțelor, instituite prin aceeași lege, cu referire, în speță, la dispozițiile art. 27 pct. 1 lit. e1) teza a II-a C. proc. pen., care erau în vigoare la data emiterii actului de sesizare (4 aprilie 2011), Curtea a constatat că judecarea cauzei, în primă instanță, s-a realizat de către o instanță competentă material, respectiv Tribunalul Călărași.

În ceea ce privește situația de fapt, Curtea a constatat, pe baza probatoriului cauzei (care va fi prezentat în detaliu pe parcursul expunerii), că aceasta se prezintă astfel:

Începând cu data de 14 iunie 2006, inculpatul C.G. a dobândit calitatea de asociat unic și funcția de administrator cu puteri depline al SC G.G. SRL din municipiul Călărași (având ca obiect principal de activitate comerțul cu amănuntul în magazine specializate), prin retragerea din societate a celuilalt asociat, C.O., care a fost revocat, la aceeași dată, și din funcția de administrator.

Societatea respectivă nu mai deține în prezent personalitate juridică, fiind radiată la data de 30 mai 2011, astfel cum rezultă din informațiile comunicate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași.

La data de 26 martie 2009, comisarii G.I. și M.V.G. din cadrul Gărzii Financiare, secția Călărași au efectuat un control la SC G.G. SRL, pe timpul căruia societatea a fost reprezentată de inculpat, în calitate de administrator al acesteia. Controlul respectiv a fost finalizat prin întocmirea, la data de 27 aprilie 2009, de către cei doi comisari, a notei de constatare, căreia i-au fost atașate, în copii, 2 contracte de prestări servicii și 51 de facturi fiscale, la care se face referire în cuprinsul său.

Conform mențiunilor din nota de constatare anterior menționată, inculpatul, în calitate de reprezentant legal al SC G.G. SRL, a pus la dispoziția celor doi comisari ai Gărzii Financiare evidența primară și contabilă a societății, pe baza căreia aceștia au constatat următoarele:

În perioada 1-13 aprilie 2007, societatea a înregistrat în evidența contabilă 13 facturi fiscale de prestări servicii, emise de SC F. SRL din municipiul Călărași, în valoare de 54.400 RON, plus TVA de 10.336 RON, în total 64.736 RON, aferente contractului de prestări servicii din data de 13 martie 2007;

În perioada 20 mai-27 iunie 2008, societatea a înregistrat în evidența contabilă 38 de facturi fiscale de prestări servicii, emise de SC E.D. SRL din municipiul Călărași, în valoare de 150.200 RON, plus TVA de 28.519 RON, în total 178.719 RON, aferente contractului de prestări servicii din data de 18 mai 2008.

S-a evidențiat în aceeași notă de constatare că, potrivit art. 21 pct. 4 lit. m) din Legea nr. 571/2003 (C. fisc.), „nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activității desfășurate și pentru care nu sunt încheiate contracte” și că, din verificarea activității SC G.G. SRL din perioada 2007-2008, a rezultat că nu există elemente care pot justifica necesitatea prestării serviciilor contractate de aceasta, cu atât mai mult cu cât, din nota explicativă a administratorului său (inculpatul), a rezultat că cele două contracte încheiate cu societățile anterior menționate nici nu au fost executate de către acestea din urmă.

În nota de constatare, s-a mai arătat că, prin înregistrarea în evidența contabilă a celor 51 de facturi fiscale anterior menționate, societatea a influențat rezultatul financiar, astfel:

- pentru anul 2007, prin înregistrarea în evidența contabilă a sumei de 54.400 RON, pe contul de cheltuieli, a fost influențat profitul brut cu suma respectivă; prin înregistrarea ilegală a acelor cheltuieli, TVA de plată a fost diminuată cu suma de 10.336 RON, iar impozitul pe profit a fost diminuat cu suma de 8.704 RON;

- pentru anul 2008, prin înregistrarea în evidența contabilă a sumei de 150.200 RON, pe contul de cheltuieli, a fost influențat profitul brut cu suma respectivă; prin înregistrarea ilegală a acelor cheltuieli, TVA de plată a fost diminuată cu suma de 28.519 RON, iar impozitul pe profit a fost diminuat cu suma de 24.032 RON.

Comisarul G.I., audiat ca martor de către instanța de apel, a declarat că, în mod cert, la momentul controlului la care a participat, efectuat ca urmare a unei sesizări primite din partea Serviciului de Combatere a Criminalității Organizate Călărași, pe baza acelei sesizări, dar și a documentelor puse la dispoziție de către inculpat, facturile fiscale emise în baza celor două contracte de prestări servicii erau înregistrate în contabilitatea SC G.G. SRL și, de asemenea, că își menține opinia conform căreia această înregistrare s-a realizat în mod nelegal, raportat la dispozițiile C. fisc., întrucât cheltuielile pretins efectuate cu prestările de servicii, înregistrate de societatea beneficiară a fi deductibile, nu erau justificate, în condițiile în care cele două contracte încheiate de aceasta nu au fost niciodată executate din partea societăților cocontractante, împrejurare pe care, de altfel, și inculpatul a afirmat-o, astfel cum se va evidenția ulterior.

Cel de-al doilea comisar participant la efectuarea controlului Gărzii Financiare, M.V.G., nu a mai putut fi audiat, întrucât a decedat, fapt confirmat, în fața instanței de apel, atât de martorul anterior menționat, cât și de avocatul ales al inculpatului.

Deși inculpatul a refuzat să semneze nota de constatare anterior analizată, fapt pe care acesta nu l-a negat vreodată, ci dimpotrivă chiar l-a confirmat, prin declarația din faza de urmărire penală, lipsind astfel de orice relevanță declarația martorei asistente B.L. din fața instanței de apel, în sensul că nu a fost prezentă personal la exprimarea acelui refuz, despre care a fost doar informată de către cei doi comisari controlori, Curtea a constatat că aspectele consemnate în cuprinsul său nu pot fi puse la îndoială, inclusiv prin prisma declarațiilor inculpatului.

În acest sens, Curtea a reținut că împrejurarea înregistrării în evidența contabilă a celor 51 de facturi fiscale (apreciată de prima instanță a nu fi fost dovedită, ca unic argument al soluției de achitare pronunțate) nu a fost contestată în mod explicit nici măcar de inculpat. Astfel, inculpatul a exprimat, în declarația formulată în cursul urmăririi penale, suspiciunea sa că, la momentul controlului din partea comisarilor Gărzii Financiare, „nu au fost luate în calcul (...) toate documentele contabile ale firmei”, ceea ce echivalează cu o recunoaștere implicită a prezentării de către el a acelor documente, după cum se consemnează în nota de constatare și s-a afirmat de către martorul G.I. De asemenea, cu ocazia audierii de către prima instanță, inculpatul a declarat, în prezența avocatului ales, că facturile de prestări servicii „sunt evidențiate în evidența contabilă”. În sfârșit, în declarația formulată în fața instanței de apel, în prezența aceluiași avocat, inculpatul a susținut, în contextul soluției de achitare pronunțate de prima instanță și al argumentului care a motivat-o, că nu își mai amintește dacă cele 51 de facturi fiscale au fost sau nu înregistrate în contabilitatea societății, încercând să acrediteze, pentru prima dată, ideea, pe care însă nu a putut să o susțină probator, că realizarea unei astfel de înregistrări nu era atributul său, ci al unui contabil angajat, ale cărui date de stare civilă nu le-a putut indica (pe același motiv, că nu și le amintește), afirmând, în plus, că acea persoană nu se mai află în țară, după cum nu a putut prezenta nici pretinsul contract civil de prestări servicii încheiat cu acesta. În cuprinsul aceleiași declarații, inculpatul a recunoscut că el însuși a prezentat comisarilor de la Garda Financiară cele 51 de facturi fiscale, care se aflau în posesia sa. Or, deținerea acestora nu se poate explica în mod logic decât prin faptul înregistrării lor în evidența contabilă, care îi profita societății pe care o administra, întrucât înscrierea în acea evidență a unor cheltuieli deductibile avea drept consecință diminuarea TVA și impozitului pe profit datorate bugetului de stat.

Revenind la cele două contracte de prestări servicii încheiate de SC G.G. SRL, sub semnătura (necontestată) a administratorului său (inculpatul), Curtea a constatat, din examinarea clauzelor acestora, că serviciile la care s-au obligat către societatea respectivă cei doi prestatori, constau, în cazul SC F. SRL, în intermedieri (nespecificate în concret) în comerțul cu produse diverse, cu materiale lemnos și de construcție și cu produse alimentare, băuturi și tutun, iar, în cazul SC E.D. SRL, în efectuarea de lucrări de reparații capitale (de asemenea, nespecificate) la sediul social al societății beneficiare.

De asemenea, examinarea conținutului celor 51 de facturi fiscale aferente, emise de societățile prestatoare, relevă, pe de o parte, că prestările de servicii pretins efectuate de acestea nu sunt determinate, întrucât nu se menționează în ce anume operațiuni de intermediare în comerț și respectiv de lucrări de reparații s-au concretizat, iar, pe de altă parte, că societatea beneficiară, sub semnătura olografă a inculpatului (necontestată de acesta), a confirmat executarea acelor servicii, în mod evident pentru a justifica înregistrarea în evidența contabilă a pretinselor cheltuieli efectuate cu serviciile respective, deși acestea în fapt nu au fost realizate.

Totodată, examinarea coroborată a acelorași înscrisuri, dovedește că, deși cele două contracte au fost încheiate pe perioade mari, de 2 ani (în cazul SC F. SRL) și respectiv de 1 an (în cazul SC E.D. SRL), serviciile pretins prestate de acestea s-au derulat pe parcursul a numai aproximativ 2 săptămâni, în perioada 1-13 aprilie 2007 (în primul caz) și puțin peste o lună, în perioada 20 mai-27 iunie 2008 (în cel de-al doilea caz).

Relevantă pentru evidențierea caracterului fictiv al prestărilor de servicii menționate în cele două contracte și a înregistrării frauduloase, pe baza facturilor fiscale emise în baza lor, a pretinselor cheltuieli efectuate cu acestea, în evidența contabilă a SC G.G. SRL, în scopul unic al diminuării impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, este prezentarea situației juridice a societăților pretins prestatoare și a declarațiilor persoanelor care, la momentul încheierii contractelor, figurau ca asociați și/sau administratori ai acestora, dar și a demersurilor întreprinse de inculpat, ulterior întocmirii notei de constatare de către comisarii Gărzii Financiare, pentru a scăpa de răspunderea penală, pe care o putea ușor previziona.

Astfel, în ceea ce privește SC F. SRL, Curtea a constatat, pe baza documentelor transmise de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași, că toate părțile sociale ale acesteia au fost dobândite, la data de 7 martie 2007, de B.A. (căruia i-au fost cesionate de foștii asociați M.N. și M.G.), acesta, în calitate de asociat unic, preluând și funcția de administrator al societății. La data de 25 mai 2007, după mai puțin de 3 luni, B.A. a cesionat, la rândul său, toate părțile sociale către A.O., pierzându-și astfel calitatea de asociat și fiind revocat din funcția de administrator al societății, preluată de cesionar. După cum deja s-a evidențiat, la data de 13 martie 2007, SC F. SRL, reprezentată de proaspătul administrator B.A. (funcție dobândită cu numai 6 zile în urmă), a încheiat cu SC G.G. SRL, reprezentată de inculpat, contractul de prestări servicii, prin care se obliga la realizarea, pentru aceasta din urmă, a unor operațiuni nespecificate de intermediere în comerțul cu diverse produse, iar, în perioada 1-13 aprilie 2007, sub semnătura aceluiași administrator, a emis cele 13 facturi fiscale privitoare la realizarea prestărilor de servicii la care s-a obligat, în contul cărora se pretinde că societatea beneficiară îi datora suma totală de 64.736 RON (incluzând și TVA), pentru ca, după numai aproximativ o lună și jumătate, să-și schimbe din nou asociatul și administratorul.

Asociatul unic și administratorul B.A. (absolvent de 4 clase, de profesie zidar-zugrav), audiat ca martor, a declarat, în faza de urmărire penală, că, de la preluarea și până la cesionarea de către el a părților sociale ale SC F. SRL, toate documentele referitoare la această societate s-au aflat în permanență în spațiul fostului bar „A.”, ce aparținea inculpatului C.G. Cu privire la contractul de prestări servicii încheiat cu SC G.G. SRL, martorul a declarat că a fost conceput de inculpat, iar el doar l-a semnat și ștampilat, la cererea acestuia. Referitor la cele 13 facturi fiscale emise în baza acelui contract, martorul a declarat că el le-a completat pe documente tipizate aduse de inculpat, la solicitarea acestuia, care i-a cerut să îl ajute, pe motiv că „firma lui are o datorie către Finanțele Publice”. De asemenea, martorul a declarat că mențiunile din facturile fiscale (seria și numărul, datele de înregistrare ale SC G.G. SRL, denumirea și prețul serviciului prestat, valoarea TVA și valoarea totală a fiecărei facturi) au fost scrise de el, la sediul barului anterior menționat, în prezența inculpatului, care i le-a dictat. Martorul a mai declarat că SC F. SRL nu a prestat serviciile menționate în contract și în facturile fiscale, că nu a încasat contravaloarea acestora și că nu le-a înregistrat în evidența contabilă a societății. Martorul a adăugat că, la acel moment, SC F. SRL nu avea niciun angajat și că el nu a desfășurat vreo activitate prin această societate.

Martorul B.A. și-a menținut aceste afirmații și cu ocazia audierii de către prima instanță, în cursul cercetării judecătorești, precizând că, deși, în acte, el figura ca asociat unic și administrator, în realitate „firma era a lui C.G., adică a inculpatului și a numitului P.F.”, el fiind folosit ca „săgeată” de către aceștia, care “l-au pus să ia firma, ca să își facă ei treburile”. Martorul a mai precizat că i-a dat buletinul său inculpatului și că acesta se prezenta cu actele societății „peste tot pe unde era nevoie”.

Susținerea primei instanțe, că declarația martorului B.A. nu este credibilă, întrucât, prin rechizitoriu, s-a dispus față de acesta disjungerea cauzei și continuarea cercetărilor, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală, este vădit eronată, câtă vreme, pe de o parte, în declarațiile formulate, martorul a făcut referiri ample la propria participație, fără a încerca să o ascundă, prin incriminarea exclusivă a inculpatului, iar, pe de altă parte, susținerile lui se coroborează cu aspectele ce rezultă din înscrisurile transmise de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași (pe care prima instanță le-a ignorat, nefăcând vreo referire la acestea), dar și cu alte fapte și împrejurări ale cauzei (care vor fi evidențiate ulterior), ce relevă atragerea altor persoane, de aceeași condiție socială cu martorul, în operațiunile pe care le-a presupus întocmirea contractului de prestări servicii și facturile fiscale în care figurează cea de-a doua societate pretins prestatoare de servicii.

Probatoriul anterior analizat dovedește, în afara oricărui dubiu, că preluarea părților sociale ale SC F. SRL de către martorul B.A. (persoană cu un nivel scăzut de instruire și cu condiții de trai modeste, lipsită de abilitățile necesare desfășurării unei activități comerciale, cu atât mai puțin a aceleia de intermediere în comerț, care reclamă, înainte de toate, calități de bun comunicator, pe care aceasta, în mod evident, nu le avea) a fost anume orchestrată de către inculpat și că singurele acte ale societății respective, lipsită de orice activitate și chiar de angajați în perioada când martorul a deținut calitatea de asociat unic și funcția de administrator al acesteia (constând în contractul de prestări servicii încheiat cu societatea administrată de inculpat și în facturile fiscale emise în baza acelui contract) au avut un caracter fictiv, fiind întocmite cu unicul scop de a servi inculpatului, pentru ca, prin înregistrarea lor în evidența contabilă (singura operațiune care justifica întocmirea acelor acte), să fie diminuate datoriile societății sale (impozit pe profit și TVA) către bugetul de stat.

În privința SC E.D. SRL, Curtea a constatat, pe baza documentelor transmise de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași, ignorate și ele de prima instanță, că toate părțile sociale ale acesteia au fost dobândite, la data de 12 mai 2008, de A.M. și R.J. (cărora le-au fost cesionate de fostul asociat R.O.), în cote de participare la capitalul social de 40% și respectiv 60%, iar cel cel dintâi a preluat și funcția de administrator al societății. Prin sentința comercială nr. 140/F din data de 25 martie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1634/116/2008, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Călărași a dispus, admițând cererea D.G.F.P. Călărași, înregistrată pe rolul instanței respective la data de 11 august 2008 (conform fișei ECRIS a dosarului), deschiderea procedurii simplificate a insolvenței și intrarea societății în faliment, despre care s-a făcut mențiune în Registrul Comerțului la data de 14 aprilie 2009, ca urmare a cererii lichidatorului judiciar desemnat. După cum deja s-a evidențiat, la data de 18 mai 2008, SC E.D. SRL, reprezentată de proaspătul administrator A.M. (funcție dobândită cu numai 6 zile în urmă), a încheiat cu SC G.G. SRL, reprezentată de inculpat, contractul de prestări servicii, prin care se obliga la realizarea, pentru aceasta din urmă, a unor lucrări de reparații capitale, nespecificate, la sediul său social, iar, în perioada 20 mai-27 iunie 2008, sub semnătura aceluiași administrator, a emis cele 38 de facturi fiscale privitoare la realizarea prestării de servicii la care s-a obligat, în contul cărora se pretinde că societatea beneficiară îi datora suma totală de 178.709 RON (incluzând și TVA), pentru ca, după mai puțin de 2 luni, D.G.F.P. Călărași să solicite deschiderea procedurii insolvenței în ceea ce o privește, ca urmare a neachitării unei creanțe către bugetul de stat în sumă de 64.294 RON (pe care, în mod evident, o putea acoperi, dacă, în baza facturilor fiscale emise, ar fi primit vreo plată din partea societății administrate de inculpat).

Asociatul și administratorul A.M. nu a putut fi audiat, nici în faza de urmărire penală, nici în cursul cercetării judecătorești, întrucât, potrivit declarației surorii sale, A.T., a părăsit țara în vara anului 2008, iar, în prezent, este deținut într-un penitenciar din Ecuador, fiind condamnat pentru consum de droguri. Conform declarației aceleiași persoane, fratele său este bolnav psihic, urmând de-a lungul timpului numai o școală ajutătoare.

În schimb, cel de-al doilea asociat, R.J. (absolvent de 8 clase, fără ocupație, alcoolic, conform constatării organelor de poliție însărcinate cu executarea mandatului de aducere emis pe numele său), a fost audiat ca martor, ocazie cu care acesta a declarat că a fost abordat, pe când se afla într-o piață din municipiul Călărași, de către A.M., care i-a spus că doi oameni au nevoie de ei, pentru a semna niște hârtii, fiind dispuși să le plătească pentru acest serviciu câte 1.000.000 ROL. Întrucât a fost de acord cu propunerea, martorul și-a luat cartea de identitate și, împreună cu A.M., s-a întâlnit cu doi bărbați, care s-au prezentat ca fiind socru și ginere și i-au dus la sediul Oficiului Registrului Comerțului din municipiul Călărași sau la o bancă din localitate, a cărei denumire nu o știe, unde au fost puși să semneze niște documente, despre care nu cunoaște ce reprezentau, primind în schimbul acestui serviciu suma promisă. Referitor la cele 38 de facturi fiscale, martorul a precizat că nu au fost completate și nici semnate de el și că nu a avut cunoștință de existența acestora până la momentul când i-au fost prezentate de către organele de urmărire penală. De asemenea, martorul a precizat că nu a avut nicio implicare în activitatea societății al cărei asociat figurează a fi în acte.

Martorul R.J. a făcut afirmații asemănătoare și în declarația formulată în fața primei instanțe. Deși martorul a precizat că nu îl cunoaște pe inculpat, iar, din probatoriul cauzei, nu rezultă că acesta din urmă ar fi vreunul dintre cei doi bărbați care l-au abordat pe el și pe A.M. pentru semnarea documentelor de la Oficiul Registrului Comerțului, de preluare a părților sociale ale SC E.D. SRL, Curtea reține, coroborând declarațiile sale cu aspectele deja evidențiate în ceea ce îl privește pe A.M. și cu informațiile furnizate de acea instituție, că niciunul dintre cei doi asociați nu avea aptitudini și interes pentru desfășurarea unor operațiuni comerciale, fiind folosiți, în mod evident, tot ca simple „săgeți”, asemenea martorului B.A. și că, în perioada cât au deținut acea calitate, societatea respectivă nu a desfășurat nicio activitate și nu a încasat vreo sumă de bani, ceea ce conduce la concluzia rațională că, și în acest caz, actele în care aceasta figurează (constând în contractul de prestări servicii încheiat cu societatea administrată de inculpat și în facturile fiscale emise în baza acelui contract) au avut un caracter fictiv, fiind întocmite cu unicul scop de a servi inculpatului, pentru ca, prin înregistrarea lor în evidența contabilă (singura operațiune care justifica întocmirea acelor acte), să fie diminuate datoriile societății sale (impozit pe profit și TVA) către bugetul de stat.

În ceea ce privește conduita inculpatului după întocmirea notei de constatare de către comisarii Gărzii Financiare, Curtea constată că acest înscris, pe care a refuzat să îl semneze, i-a fost comunicat, prin scrisoare recomandată depusă în data de 28 aprilie 2009 la Oficiul Poștal C., care a fost predată destinatarului, pe bază de semnătură, la data de 29 aprilie 2009.

Potrivit notei de constatare, s-a solicitat, în temeiul art. 7 lit. f) din O.U.G. nr. 91/2003 și art. 8 alin. (2) pct. 9 și pct. 21 din ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 152/2008, organului fiscal competent, respectiv D.G.F.P. Călărași, stabilirea obligațiilor fiscale ale SC G.G. SRL, prin declanșarea unei inspecții fiscale generale. În vederea efectuării acestei inspecții, inculpatul a fost solicitat, prin invitația din data de 1 iulie 2009, pe care a primit-o personal la data de 2 iulie 2009, semnând de primire, să prezinte actele de înființare a societății, evidența contabilă a acesteia din perioada 1 iunie 2005-31 mai 2009, registrul unic de control și documentele cu regim special.

La data de 13 iulie 2009, prin hotărârea, inculpatul, în calitate de asociat unic al SC G.G. SRL, a hotărât cesionarea tuturor părților sociale ale acesteia către C.V., revocarea sa din funcția de administrator și numirea cesionarului în funcția respectivă. La data de 14 iulie 2009, a fost semnat de către cele două părți contractul de cesiune a părților sociale, iar, la data de 16 iulie 2009, prin încheierea nr. 2805, pronunțată în Dosarul nr. 16264/2009, judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași a admis cererea de înscriere a mențiunilor corespunzătoare în acel registru.

Întrucât inculpatul nu s-a conformat solicitării organului de inspecție fiscală, de a prezenta documentele contabile menționate în invitație, D.G.F.P. Călărași a dispus, prin procesul-verbal din data de 15 iulie 2009 (înainte de pronunțarea încheierii judecătorului delegat), sancționarea contravențională a societății pe care o administra, conform art. 219 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 92/2003, cu o amendă de 12.500 RON. Inculpatul, în calitate de reprezentant legal al societății, a refuzat să semneze și acel proces-verbal, dar nu a formulat obiecții la acesta și nici nu există dovezi că ar fi formulat plângere împotriva lui la instanța civilă competentă.

Fiind întrebat cu privire la motivația realizării cesiunii părților sociale ale SC G.G. SRL, inculpatul a declarat în fața instanței de apel că a procedat astfel, întrucât „în acea perioadă, eram stresat de cercetările efectuate, atât de către organele fiscale, cât și de către cele de cercetare penală”, ceea ce dovedește, în afara oricărui dubiu, o intenție frauduloasă din partea sa. De asemenea, fiind întrebat de către aceeași instanță asupra motivului pentru care nu a prezentat organului de inspecție fiscală documentele contabile solicitate, inculpatul a declarat că nu se putea conforma acelei cereri, întrucât, în urma cesiunii părților sociale, nu mai era asociat și administrator al societății. Afirmația inculpatului ignoră însă împrejurarea că acesta a primit personal invitația de prezentare a acelor documente la data de 2 iulie 2009 (astfel cum deja s-a evidențiat) și a hotărât cesionarea părților sociale, stresat fiind de cercetările organului fiscal (potrivit propriei declarații), abia după aproximativ 2 săptămâni, respectiv la data de 13 iulie 2009, perioadă în care nu exista impedimentul invocat, situație în care singura explicație logică a comportamentului său este aceea că, fiind conștient de înregistrarea în evidența contabilă a societății a unor cheltuieli care nu aveau la bază operațiuni reale, a urmărit să împiedice dovedirea acestui fapt, deja constatat de către comisarii Gărzii Financiare.

Această explicație este potențată și de alte acțiuni și afirmații ale inculpatului.

În acest sens, Curtea menționează, în primul rând, faptul că, în declarația din apel, inculpatul a susținut, pentru prima oară, că a încheiat cu cesionarul C.V. un proces-verbal de predare a documentelor contabile ale societății, pe care l-a și prezentat instanței. Examinarea acelui proces-verbal nu permite a se stabili, cu certitudine, data întocmirii acestuia (menționată, în cuprinsul său, a fi 22 iulie 2009), întrucât, prin încheierea notarului public P.D. din municipiul Călărași, datând din 24 iulie 2009, au fost legalizate numai semnăturile părților semnatare, iar inculpatul, fiind întrebat asupra acestui aspect de către instanța de apel, a declarat că nu își amintește dacă procesul-verbal în discuție a fost întocmit la data cesionării părților sociale sau la o altă dată.

De asemenea, Curtea a apreciat că însăși operațiunea de predare a acelor documente este fictivă, în condițiile în care nu a fost menționată în contractul de cesiune a părților sociale, astfel cum era firesc, de vreme ce o clauză a acestuia stipula că cesionarul prelua atât activul, cât și pasivul patrimoniului societății, conform ultimului bilanț aprobat, în procesul-verbal se menționează că cesionarul a verificat personal arhiva și actele contabile ale societății, în vederea preluării acesteia, în perioada 1-22 iulie 2009, deși logic era să efectueze această verificare mai înainte de semnarea contractului de cesiune a părților sociale, realizată la data de 14 iulie 2009, notarul public nu a constatat personal operațiunea respectivă, iar cesionarul C.V., care nu a putut fi audiat de către instanța de apel, întrucât a decedat, conform referatului întocmit pe baza informațiilor comunicate de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, pare a fi fost o persoană din aceeași categorie cu B.A., A.M.

și R.J., anume folosită de inculpat. Sub acest aspect, Curtea evidențiază că, potrivit procesului-verbal de neexecutare a mandatului de aducere emis pe numele martorului C.V. mai înainte de a se obține informația privind decesul său, acesta nu a locuit niciodată la adresa de domiciliu din municipiul Constanța, menționată în actele încheiate cu inculpatul, iar proprietara imobilului a declarat organelor de poliție că stabilirea acelui domiciliu, în anul 2006, a fost fictivă, fiind motivată de persoana în cauză prin aceea că avea nevoie de un act de identitate valabil, pentru a se putea angaja.

În același sens, Curtea a reținut, în al doilea rând, că, în cursul cercetării judecătorești în primă instanță, inculpatul a prezentat, în simple copii xerox, două facturi de stornare, pretins emise de SC F. SRL, sub semnătura administratorului B.A., la data de 24 aprilie 2007, pentru suma de 64.736 RON, aferentă celor 13 facturi de prestări servicii și respectiv de SC E.D. SRL, sub semnătura administratorului A.M., la data de 30 iunie 2008, pentru suma de 178.719 RON, aferentă celor 38 de facturi de prestări servicii, încercând să dovedească astfel anularea efectului înregistrării în evidența contabilă a celor 51 de facturi de prestări servicii.

Cu privire la aceste facturi de stornare, Curtea a apreciat că și ele au un caracter fictiv, fiind întocmite pro causa, ca parte a apărării insidioase construite de inculpat pentru a scăpa de răspunderea penală. Astfel, fiind solicitat să prezinte exemplarele originale ale facturilor respective, inculpatul a declarat în fața instanței de apel că nu le deține, primind de la cesionarul C.V., căruia i le-ar fi predat o dată cu toate celelalte documente contabile ale societății (operațiune și ea fictivă, după cum s-a motivat anterior), numai copii ale lor.

În cuprinsul aceleiași declarații, inculpatul a pretins că nu își amintește dacă acele facturi de stornare au fost sau nu înregistrate în contabilitatea societății, dar a susținut că le-a prezentat el însuși celor doi comisari ai Gărzii Financiare, cu ocazia controlului efectuat de aceștia. Această susținere a inculpatului este infirmată de nota de constatare, întocmită de comisarii respectivi, în care nu se face vreo referire la facturile respective. De asemenea, unul dintre acei comisari, martorul G.I., fiind audiat de către instanța de apel cu privire la acest aspect, a afirmat că, la momentul controlului, inculpatul nu a prezentat facturi de stornare cu privire la sumele înscrise în facturile de prestări servicii înregistrate în contabilitate.

Afirmația martorului este verosimilă, coroborându-se cu împrejurarea că inculpatul nu a făcut nicio referire la facturile respective în cuprinsul propriei note explicative, formulată în fața celor doi comisari ai Gărzii Financiare la data de 26 martie 2009, deși, raportat la datele înscrise în cuprinsul lor, existența acestora trebuia să îi fie cunoscută la acel moment, iar prezentarea lor era în interesul său. De asemenea, după cum s-a evidențiat anterior, cele două persoane care apar ca semnatare ale facturilor în discuție, B.A.

și A.M., nu au avut nicio legătură cu activitatea societăților ai căror asociați și administratori figurau numai în acte, astfel că, neînregistrând facturile de prestări servicii în contabilitatea societăților respective, nu exista nicio motivație legală pentru stornarea acestora.

În al treilea rând, în susținerea aceleiași explicații, Curtea a constatat că societatea administrată de inculpat nici nu avea nevoie de serviciile pretins contractate de la SC F. SRL și SC E.D. SRL, sens în care reține că, prin declarația din apel, acesta, fiind anume întrebat, a arătat că, deși nu a obținut de la societățile respective acele servicii (care se presupune că erau necesare pentru desfășurarea activității SC G.G. SRL, de vreme ce inculpatul le-a contractat la prețuri considerabile, de 130.000 RON și respectiv de 150.000 RON, plus TVA), nu a mai încheiat ulterior contracte cu alte societăți pentru realizarea lor, pretinzând doar că a făcut demersuri în acest scop, pe care însă nu le poate dovedi.

Concluzionând, Curtea a constatat, contrar primei instanțe, că probatoriul cauzei dovedește cu certitudine fapta inculpatului de a evidenția în actele contabile ale societății pe care o administra, în perioada 1 aprilie 2007-27 iunie 2008, în baza a 51 de facturi fiscale de prestări servicii, cheltuieli care nu au ca suport operațiuni reale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, întrucât, prin înregistrarea fictivă a acelor cheltuieli, pretins deductibile, a diminuat impozitul pe profit și TVA datorate bugetului de stat cu sumele de 38.855 RON și respectiv de 32.736 RON (în total 71.591 RON), la care se adaugă dobânzi, majorări și penalități de întârziere datorate, conform legii, până la achitarea întregului debit. Acest debit a fost stabilit, în mod similar notei de constatare a comisarilor Gărzii Financiare, și prin procesul-verbal de inspecție fiscală parțială, întocmit la data de 16 iulie 2009 de către inspectorii D.G.F.P. Călărași, care, în condițiile refuzului nejustificat al inculpatului de a prezenta documentele contabile ale societății, au avut în vedere, pe lângă acea notă de constatare, și datele din evidența fiscală proprie (fișa sintetică totală), care a fost prezentată și instanței de apel.

Împrejurarea că inspecția fiscală a avut doar un caracter parțial (cu privire numai la facturile fiscale evidențiate), iar nu general (cu referire la întreaga activitate a SC G.G. SRL din perioada de referință) și faptul că prejudiciul cauzat bugetului de stat a fost stabilit numai pe baza facturilor respective și a înscrisurilor anterior menționate, fără examinarea directă a documentelor contabile ale societății, este consecința exclusivă a conduitei culpabile a inculpatului, care, fiind conștient de înregistrarea în evidența contabilă a unor cheltuieli fictive și urmărind să împiedice angajarea răspunderii sale penale pentru această faptă, a refuzat, în mod nejustificat, să prezinte acele documente, care i-au fost în mod expres cerute, organului fiscal competent și, mai mult, după primirea solicitării acestuia de a-i fi prezentate documentele respective, a conceput un plan insidios pentru a le ascunde, sub pretextul predării lor, cu ocazia cesionării, de asemenea fictivă, a părților sociale, către o persoană cesionară greu de depistat, care și-a declarat o adresă de domiciliu unde nu a locuit niciodată.

Este adevărat că această ultimă acțiune a inculpatului constituie ea însăși o infracțiune, prevăzută de art. 4 din Legea nr. 241/2005, astfel cum, în mod corect, a constatat și prima instanță, însă faptul că urmărirea penală nu a fost efectuată și cu privire la aceasta, nu constituie un argument legal pentru a considera că nu există probe care să dovedească săvârșirea de către inculpat a faptei cu judecarea căreia Parchetul a sesizat instanța.

Referitor la expertiza contabilă, pe care prima instanță și-a întemeiat, în mare parte, soluția de achitare pronunțată, Curtea a constatat că dispunerea ei, prin chiar obiectivele încuviințate, contravine dispozițiilor art. 116 C. proc. pen., iar, drept consecință, și concluziile în care s-au materializat răspunsurile experților (cel numit de instanța respectivă și cel desemnat ca expert parte de către inculpat) la acele obiective excedează competențelor legale ale acestora.

În acest sens, Curtea a menționat că, potrivit dispozițiilor anterior menționate, efectuarea unei expertize se dispune atunci când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoștințele unui expert. Prin urmare, expertul trebuie să analizeze și să prezinte concluziile sale numai cu privire la împrejurări de fapt, care, în cazul expertizei contabile, se pot referi la existența, întinderea și modul de stabilire a prejudiciului, iar nicidecum la aspecte care fie nu necesită cunoștințele sale, ci trebuie stabilite prin alte mijloace de probă, fie se referă la chestiuni asupra cărora numai instanța se poate pronunța.

În speță, prima instanță, fără a stabili ea însăși vreun obiectiv, astfel cum o obligau prevederile art. 120 alin. (2) C. proc. pen., ci însușindu-și ca atare, fără vreo motivare, toate obiectivele propuse de inculpat, a dispus ca experții să stabilească, pe baza actelor contabile, dacă cele 51 de facturi fiscale emise de SC F. SRL și SC E.D. SRL au fost înregistrate în evidența contabilă a SC G.G. SRL, dacă sumele înscrise în acele facturi se regăsesc în contul de cheltuieli din situațiile financiar-contabile ale ultimei societăți și în actele depuse de aceasta la organul fiscal, în baza cărora s-au stabilit obligațiile de plată către bugetul de stat și, de asemenea, dacă, față de aceleași acte contabile, bugetul respectiv a fost prejudiciat cu vreo sumă de bani, deși, la momentul încuviințării expertizei, rezulta în mod neîndoielnic, din întreg probatoriul cauzei, că actele contabile ale SC G.G. SRL nu pot fi examinate de către experți, întrucât inculpatul a refuzat să le prezinte, inclusiv organului fiscal competent care i le-a cerut, tocmai pentru a împiedica stabilirea obligațiilor fiscale ale societății pe care o administra către bugetul statului.

În aceste condiții, efectuarea expertizei, prin prisma obiectivelor propuse de inculpat, era vădit inutilă, iar răspunsurile experților, care se întemeiază tocmai pe lipsa acelor acte contabile, nu au reclamat cunoștințe de specialitate din partea acestora, ci prezentarea unei situații pe care prima instanța deja o cunoștea și trebuia să o evalueze în raport cu restul probatoriului cauzei.

Mai mult, răspunsurile experților nu sunt lămuritoare, aceștia susținând expressis verbis că ei „nu pot afirma” dacă cele 13 și respectiv 38 de facturi de prestări servicii și facturile de stornare aferente au fost înregistrate în evidența contabilă a SC G.G. SRL, dar, în același timp, că „este posibil” ca această înregistrare să fi fost realizată.

În plus, depășindu-și în mod nelegal atribuțiile, experții s-au lansat, atât în cuprinsul raportului de expertiză, cât și în cuprinsul răspunsului la obiecțiunile formulate de partea civilă, în aprecieri cu privire la modul de desfășurare a urmăririi penale și la interpretarea probatoriului, pe care, în loc să le cenzureze și să le înlăture, prima instanță și le-a însușit în mod nepermis, concluzionând, asemenea acestora, că, neputându-se verifica actele contabile ale societății, nu se poate dovedi, cu certitudine, fapta inculpatului de a înregistra în acele acte facturile fiscale prin care se constată cheltuieli deductibile nereale, deși, în lipsa motivației unei astfel de înregistrări (având drept consecință diminuarea obligațiilor fiscale către bugetul de stat), nu există nicio altă explicație rațională pentru întocmirea facturilor respective, care, după cum s-a evidențiat pe larg anterior, pe baza restului probatoriului cauzei, se referă la servicii care nu erau necesare societății beneficiare și nu au fost niciodată prestate în realitate, contractate cu societăți care, în perioadele de referință, nu au desfășurat nicio activitate și nu erau în măsură să asigure realizarea acelor servicii, în absența angajaților și având ca asociați și/sau administratori persoane de condiție socială modestă, cu o instrucție limitată și chiar cu probleme psihice, lipsite de orice preocupări lucrative, anume racolate.

În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat lipsa de pertinență și utilitate a concluziilor exprimate în raportul de expertiză contabilă, pe care, drept urmare, le va înlătura.

Cu privire la încadrarea juridică, Curtea a constatat că fapta inculpatului, constând în acțiuni repetate, săvârșite cu bună-știință și cu rea-credință, de evidențiere în actele contabile ale societății pe care o administra, în perioada 1 aprilie 2007-27 iunie 2008, pe baza a 51 de facturi fiscale fictiv întocmite, a unor cheltuieli referitoare la operațiuni nereale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale către bugetul de stat, care a fost prejudiciat astfel cu suma totală de 71.591 RON, întrunește, atât pe latură obiectivă, cât și pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii continuate de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care a dispus condamnarea acestuia.

Pe latură civilă, Curtea a constatat, în raport cu situația de fapt reținută, că sunt îndeplinite toate condițiile angajării răspunderii civile delictuale a inculpatului, prevăzute de art. 998-999 C. civ. (în reglementarea în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii), fiind dovedite existența unei fapte ilicite, săvârșită de inculpat cu vinovăție în forma intenției, existența prejudiciului, a cărui întindere rezultă atât din nota de constatare întocmită de comisarii Gărzii Financiare, secția Călărași, cât și din procesul-verbal încheiat de inspectorii fiscali ai D.G.F.P. Călărași, ce s-au întemeiat pe facturile fiscale prezentate chiar de către inculpat, care nu a invocat vreun argument pertinent prin care să se conteste modul de determinare a cuantumului pagubei reclamate, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta respectivă și acel prejudiciu.

În consecință, ținând seama și de împrejurarea că, potrivit legii civile, despăgubirile acordate trebuie să acopere atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat de persoana păgubită (lucrum cessans), Curtea, în temeiul art. 14 raportat la art. 346 alin. (1) C. proc. pen., a admis, în întregime, acțiunea în pretenții formulată de partea civilă Ministerul Finanțelor Publice, A.N.A.F., prin D.G.F.P. Călărași și, în consecință, l-a obligat pe inculpat la plata către aceasta, cu titlu de daune materiale, a sumei de 71.591 RON, plus dobânzile, majorările și penalitățile de întârziere legale, corespunzătoare acestei sume, până la achitarea integrală a debitului.

Referitor la măsura asigurătorie [asupra căreia prima instanță, în mod nelegal, încălcând dispozițiile art. 357 alin. (2) lit. c) C. proc. pen., a omis să se pronunțe], Curtea a constatat că, în cursul urmăririi penale, s-a dispus, prin ordonanța nr. 1361/P/2010 din data de 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Călărași, instituirea sechestrului cu privire la imobilului situat în municipiul C., județul Călărași (înscris în Cartea Funciară, având valoarea de impozitare de 108.945,41 RON), asupra căruia s-a notat inscripția ipotecară, conform încheierii nr. 20861 din data de 5 august 2010 a Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Călărași.

Având în vedere soluția pronunțată pe latură civilă și dispozițiile art. 11 din Legea nr. 241/2005, potrivit cărora, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, Curtea a dispus, în temeiul art. 163 alin. (1), (2) și (5) C. proc. pen., menținerea sechestrului instituit în faza de urmărire penală, în vederea garantării executării plății întregii despăgubiri stabilite, însă numai cu privire la cota-parte indiviză a inculpatului din dreptul de proprietate asupra imobilului anterior menționat.

Sub acest ultim aspect, Curtea a constatat pe baza extrasului de carte funciară, că imobilul respectiv se află în proprietatea comună, codevălmașă, a inculpatului și a soției sale (C.A.), astfel că instituirea sechestrului asigurător asupra întregului bun este nelegală, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 163 alin. (2) C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua numai asupra bunurilor inculpatului și părții responsabile civilmente.

Pentru a se asigura respectarea întocmai a dispozițiilor respective și având în vedere că măsura asiguratorie este obligatorie și legitimă, fiind justificată de necesitatea garantării plății despăgubirii materiale stabilite, Curtea a constatat că se impune menținerea ei numai cu privire la cota-parte indiviză aparținând inculpatului, întrucât doar aceasta, chiar nedeterminată în prezent, constituie bunul său propriu. În cazul neexecutării voluntare, de către inculpat, a obligației de plată a despăgubirii stabilite în sarcina sa, creditorul obligației (partea civilă) poate să solicite, în cadrul unei eventuale proceduri de executare silită, realizarea partajului între soți și să urmărească bunul sechestrat, în limita cotei-părți indivize a inculpatului, ce va fi stabilită la acel moment.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul C.G., criticând hotărârea prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 și 14 C. proc. pen.

În principal a solicitat casarea deciziei și menținerea sentinței, hotărârea de condamnare fiind rezultatul unei grave erori de fapt.

Se arată că instanța de apel a interpretat în mod eronat probele, făcând trimitere la fapte, persoane și împrejurări care nu au nici un suport probator.

Cu privire la martorul B.A., apărarea a considerat că declarația acestuia nu este credibilă, în condițiile în care acesta este implicat într-o procedură judiciară, fiind cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală.

În aceleași coordonate au fost interpretate și declarațiile martorului A.M. care a arătat că inculpatul nu a avut nicio implicare în cesionarea firmei, întreaga procedură fiind gestionată de martorul B.A.

De asemenea, în mod greșit a fost înlăturat raportul de expertiză în condițiile în care nota de constatare întocmită de comisarii Gărzii Financiare privea doar un control parțial.

În subsidiar a solicitat reducerea pedepsei și aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție examinând recursul prin prisma criticilor formulate cât și din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Pentru a putea fi caracterizată ca o eroare gravă de fapt, în sensul dispozițiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., greșeala trebuie să fie, pe de o parte, esențială, prin aceea că a influențat în mod hotărâtor soluția cauzei, și, pe de altă parte, să fie evidentă, neîndoielnică, adică starea de fapt reținută prin hotărârea atacată să fie evident contrară probelor din dosar.

Eroarea gravă de fapt nu trebuie confundată cu o greșită apreciere a probelor întrucât instanța de recurs nu poate da o nouă apreciere a probelor. Ca atare, există eroare gravă de fapt numai atunci când este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, prin neluarea în considerare a probelor care le confirma, prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat asupra soluției procesului.

Constatările de fapt pot fi cenzurate de către instanța de recurs numai în cazul în care s-a comis o eroare grosieră de fapt, sau constatarea în fapt s-a făcut cu violarea sau greșita aplicare a legii, sau un abuz de putere, sau prin denaturate de fapte și acte.

Eroarea de fapt presupune, așadar, un defect al hotărârii, generând nulitatea acesteia, dar dacă eroarea nu conduce la nulitate, decizia nu este supusă casării prin prisma dispozițiilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit o stare de fapt fundamentată pe probele administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, dând acestora o interpretare corectă, care concordă cu realitatea.

În esență, fapta inculpatului C.G. constă în aceea că în perioada 1 aprilie 2007-27 iunie 2008, în mod repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale a evidențiat în actele contabile un număr de 51 de facturi fiscale fictive evidențiind cheltuieli referitoare la operațiuni nereale, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale către bugetul de stat, cauzând un prejudiciu de 71.591 RON.

În drept, fapta acestuia realizează elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 291/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Recurentul inculpat a criticat decizia instanței de apel susținând, pe de o parte că, în mod greșit au fost înlăturate concluziile expertizei contabile efectuate în cursul cercetării judecătorești iar pe de altă parte, declarațiile martorului B.A. nu pot fi credibile în condițiile în care acesta este implicat într-o procedură judiciară, fiind cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală.

Pe de altă parte, declarațiile martorului A.C. nu-l incriminează, și ca atare, hotărârea de condamnare dispusă în apel este rezultatul unei grave erori de fapt.

Niciuna din criticile invocate nu sunt fondate, vinovăția inculpatului fiind stabilită pe baza unor probe certe, cu putere de înfrângere a prezumției de nevinovăție.

Astfel cum rezultă din decizia recurată, la data de 26 martie 2009, comisarii Gărzii Financiare, secția Călărași au efectuat un control la SC G.G. SRL, pe timpul căruia societatea era administrată de inculpat.

Conform notei de constatare, la care au fost anexate în copii doar contracte de prestări servicii și 51 de facturi fiscale a rezultat că în perioada 1-13 aprilie 2007, societatea a înregistrat în evidența contabilă 13 facturi fiscale de prestări servicii, emise de SC F. SRL Călărași în valoare de 54.400 RON, plus TVA de 10.336 RON, în total 64.736 RON, aferente contractului de prestări servicii din 13 martie 2007.

De asemenea, s-a reținut în aceeași notă de constatare că în perioada 20 mai-27 iunie 2008, societatea a înregistrat în evidența contabilă un număr de 38 facturi fiscale de prestări servicii, emise de SC E.D. SRL Călărași în valoare de 150.200 RON plus TVA de 28.519 RON, în total 178.1719 RON aferente contractului de prestări servicii din 18 mai 2008.

Din verificarea activității SC G.G. SRL, prin raportare la dispozițiile art. 21 pct. 4 lit. m) din Legea nr. 371/2003 potrivit cu care nu sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de management, consultanță, asistență sau alte prestări servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activității desfășurate și pentru care nu sunt indicate contracte, a rezultat că nu există elemente care pot justifica necesitatea prestării serviciilor contractate astfel că cele două contracte încheiate cu SC F. SRL Călărași respectiv SC E.D. SRL Călărași, nu au fost, în realitate, exercitate de SC G.G. SRL.

Ca atare, prin înregistrarea, în evidența contabilă a SC G.G. SRL a celor 51 de facturi fiscale a fost influențat rezultatul financiar pentru anii 2007, 2008.

Împrejurarea că nota de constatare nu a fost semnată de inculpat este fără relevanță, neputând afecta conținutul său, mențiunile cuprinse în acesta având la bază evidența primară și contabilă a societății pusă la dispoziția comisarilor Gărzii Financiare, tocmai de inculpatul C.G.

Coroborând nota de constatare cu declarațiile comisarilor G.I. și M.V.G., respectiv cu celelalte probe testimoniale, la care se face referire în decizia atacată, și înscrisurile existente la dosarul cauzei, rezultă, pe de o parte contribuția concretă a inculpatului la săvârșirea infracțiunii iar pe de altă parte netemeinicia concluziilor raportului de expertiză prin care s-a concluzionat că organele de urmărire penală s-au bazat numai pe acte incomplete întocmite de către A.N.A.F.

Rezultă fără dubiu că cele două contracte de prestări servicii, anexate notei de constatare, au fost semnate de inculpat în calitatea sa de administrator la SC G.G. SRL, de altfel necontestate de către acesta în timpul anchetei.

Cercetările efectuate în cauză, care confirmă caracterul ilicit al operațiunilor contabile, au demonstrat faptul că toate părțile sociale ale SC F. SRL au fost dobândite la data de 7 martie 2007 de către martorul B.A., care, în calitate de asociat unic, a exercitat și funcția de administrator. Ulterior, la 25 mai 2007, martorul B.A. a cesionat la rândul său, toate părțile sociale către o altă persoană, pierzându-se astfel calitatea de asociat, respectiv administrator.

La data de 13 martie 2007 SC F. SRL, reprezentată de martorul B.A., a încheiat cu SC G.G. SRL contractul de prestări servicii, atașat notei de constatare, prin care se obligă să efectueze operațiuni de intermediere în comerțul cu diverse produse iar în perioada 1-13 aprilie 2007 a emis cele 13 facturi fiscale, iar după aproximativ o lună și-a schimbat din nou asociatul și administratorul.

Cu privire la declarațiile acestui martor, la care se face referire în motivele de recurs, Înalta Curte reține că întreaga operațiune a fost concepută de inculpat, martorul arătând că el doar a semnat și ștampilat la cererea inculpatului C.G. Totodată, cu privire la cele 13 facturi, a arătat că documentele tipizate au fost aduse tot de inculpat, toate mențiunile fiind înserate în prezența inculpatului care i le-a dictat.

Declarațiile acestui martor nu pot fi înlăturate doar pentru că și acesta este cercetat, în condițiile în care relatările sale se coroborează cu celelalte probe administrate.

În ceea ce privește cele 38 facturi fiscale eliberate către SC G.G. SRL și SC E.D. SRL Călărași, din actele cauzei rezultă că toate părțile sociale au fost dobândite la data de 12 mai 2008 de către A.M. și R.J. Din declarațiile date de martorul R.J. rezultă că nici el și nici martorul A.M. nu au avut nici interesul și nici aptitudinile necesare pentru a desfășura operațiuni comerciale, fiind folosiți, la fel ca și martorul B.A., de către inculpatul C.G. pentru evidențierea unor operațiuni comerciale fictive de natură a-i produce beneficii și de a crea prejudicii bugetului consolidat al statului.

Ca atare, Înalta Curte reține că decizia instanței de apel prin care s-a reținut vinovăția inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală este legală, criticile inculpatului fiind fără fundament.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei se constată că instanța de apel a valorificat, deopotrivă, modalitatea și împrejurările comiterii faptei, gradul de pericol social concret al acestuia, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, aplicându-i o pedeapsă în limitele prevăzute în norma de incriminare.

Neputându-se reține alte elemente favorabile inculpatului de natură a permite coborârea pedepsei sub limita stabilită în apel, nici această critică formulată de recurentul inculpat nu poate fi însușită.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 309/A din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 309/A din 12 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Constată că recurentul inculpat este arestat în altă cauză.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 aprilie 2013.