Limits of extraordinary review: material error and functional jurisdictional boundaries in cassation appeals

Asupra contestațiilor în anulare și cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La termenul de judecată din data de 31 ianuarie 2012, în cadrul Dosarului nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, au fost luate în examinare recursurile declarate de pârâtele O.W.H. M.B.H., O.W.A. I.N.C. și T.S. G.M.B.H. împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială.

Pe parcursul dezbaterilor de la acel termen, intimata-reclamantă SC M. 3.A. București, prin avocat M.L., a declarat, oral, că înțelege să formuleze cerere de recuzare a întregului complet de judecată.

Înalta Curte, față de cererea de recuzare formulată oral de către intimata- reclamantă SC M. SA București, prin apărător, a adus la cunoștința părților, în ședință publică, că va dispune înaintarea dosarului completului imediat următor, pentru soluționarea cererii, în condițiile art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești; totodată, Înalta Curte a solicitat părților să rămână în sală.

Prin încheierea de ședință publică de la 31 ianuarie 2012 (fila nr. 510 Dosar nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, vol. II), Înalta Curte, având în vedere că, apărătorul intimatei-reclamante a formulat verbal, în ședință publică, cerere de recuzare a completului de judecată nr. 5, legal învestit cu judecarea pricinii la acel termen, în temeiul dispozițiilor art. 98 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, a înaintat dosarul Completului nr. 6, pentru soluționarea cererii de recuzare.

Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la 31 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5643/1/2010 (fila nr. 512 Dosar nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, vol. II), Înalta Curte, a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare a completului de judecată nr. 5 învestit cu soluționarea recursului ce formează obiectul Dosarului nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, formulată de petenta SC M. SA București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, că, cererea de recuzare nu a fost timbrată anticipat, că petenta nu s-a conformat dispozițiilor legale imperative, Înalta Curte dând eficiență dispozițiilor art. 1 și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv, celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii și ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995.

Conform consemnărilor din încheierea de ședință publică de la 31 ianuarie 2013: „dezbaterile cauzei (cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, s.n.), din ședința publică s-au întrerupt la ora 16,40 și au fost reluate la ora 18,10, urmare a soluționării cererii de recuzare. Soluția de respingere a cererii de recuzare a fost pronunțată Fîn ședință publică.

La reluarea cauzei, s-au prezentat recurentele- pârâte, prin reprezentare, lipsind intimatele. La interpelarea instanței adresată grefei, având în vedere că departamentele auxiliare ale Înaltei Curți, de Casație și Justiție, inclusiv Registratura, au funcționat regulamentar până la orele 18.00, s-a învederat că intimata- reclamantă nu a lăsat vreo cerere de lipsă de apărare sau vreo altă solicitare. Recurentele- pârâte, prin avocați, au precizat că nu există alte cereri incidentale.

Înalta Curte, constatând cauza în stare de a fi judecată, a acordat părților cuvântul pe fondul recursurilor în cadrul limitelor de învestire trasate de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 893 din 4 martie 2010", cauza fiind reținută în pronunțare.

Ulterior, de asemenea, tot în cursul zilei de 31 ianuarie 2012, orele 7.44 - 08.02 p.m., au fost transmise prin faxul instanței, cereri de recuzare formulate, în scris, de către petenta SC M. SA București, împotriva doamnelor judecător C.l.M., D.I.I. și, respectiv, C.E., fiecare dintre cererile de recuzare având anexate, în copie, dovada de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și a timbrului judiciar în valoare de 0,3 lei (filele nr. 513- 543 Dosar nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, vol. II), cereri care au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, la data de 01 februarie 2012, cu termen de soluționare 1 noiembrie 2012, conform rezoluției președintelui de secție (filele nr. 513 și nr. 533 din dosarul susmenționat).

În ședința din Camera de Consiliu de la 1 februarie 2012, s-au luat în examinare cererile de recuzare, transmise prin fax, a completului de judecată nr. 5, învestit cu soluționarea recursului ce formează obiectul Dosarului nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, formulate de petenta SC M. SA București - Dosar nr. 5643/1/2010/a3 (fila nr. 561 Dosar nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, vol. II).

Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la 1 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5643/1/2010/a3, s-a amânat judecata cererilor de recuzare la data de 2 februarie 2012, în Camera de Consiliu, fără prezența părților, conform art. 31 C. proc. civ.

În pronunțarea acestei soluții, Înalta Curte a avut în vedere solicitarea petentei SC M. SA București, pentru a da posibilitatea acesteia de a depune la dosarul cauzei originalul dovezii de achitare a taxei de timbru, precum și cererile de recuzare, în original; în garantarea principiului accesului liber la justiție, în respectarea dreptului la apărare al părții și în considerarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 C.E.D.O, cât și pentru a da eficiență dispozițiilor art. 31 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 129 alin. (5) teza I din același act normativ.

Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la 2 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5643/1/2010/a3 (filele nr. 564- 565 Dosar nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, vol. II), Înalta Curte a anulat, ca netimbrate, cererile de recuzare a completului de judecată nr. 5 învestit cu soluționarea recursului ce formează obiectul Dosarului nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, formulate de petenta SC M. SA București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Petenta nu a depus dovada achitării taxei de timbru, în original, încălcându-se astfel prevederile art. 3 lit. d) din Legea nr. 146/1997, modificată, ale art. 3 din O.G. nr. 32/1995, modificată prin Legea nr. 123/1997, precum și ale art. 32 alin. (1) și art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Înalta Curte a constatat că petenta SC M. SA București, deși s-a obligat că va depune, în original, până la data de 1 februarie 2012, dovada achitării taxei de timbru, iar instanța i-a acordat chiar și un termen până la care să poată complini orice lipsuri în legătură cu cererile formulate și transmise prin fax, aceasta nu s-a conformat.

A mai constatat instanța că, în speță, la dosar există numai copii transmise prin fax ale unor înscrisuri, probabil originale, ale chitanțelor de achitare a taxei judiciare la un oficiu poștal și ale timbrelor judiciare, dar care nu respectă nici dispozițiile legale speciale ale art. 32 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, dar nici dispozițiile art. 112 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care prevăd că: „toate copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu originalul".

Așadar, a reținut instanța, chiar și în lipsa dispozițiilor speciale ale art. 32 alin. (1) și art. 39 din Normele metodologice de aplicare a legii privind taxele de timbru, există norma generală, de drept comun, care impune obligația reclamantului de certificare a tuturor copiilor înscrisurilor pe care le depune la dosar, deci, inclusiv a înscrisurilor privitoare la taxa judiciară de timbru.

Cât privește timbrele mobile, respectiv, timbrele judiciare, s-a constatat că și acestea lipsesc, și s-a reținut că ele trebuie să se găsească în materialitatea lor, aplicate pe cererile formulate și anulate de către personalul instanței- ca instituție prestatoare a serviciului taxabil, obligația de aplicare și anulare a timbrelor judiciare rezultând din interpretarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, coroborate cu cele ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995.

În concluzie, s-a reținut, deși Înalta Curte a acordat termen la data de 2 februarie 2012, atât pentru depunerea cererilor de recuzare în original, cât și a taxelor judiciare de timbru în original sau în copie certificată, iar a timbrului judiciar în original, petenta nu a înțeles să complinească aceste lipsuri, și, pentru că excepția de netimbrare este una peremptorie și dirimantă, pentru toate dispozițiile legale mai sus-reținute, s-a pronunțat mai întâi și înainte de orice analiză asupra fondului cererii, asupra chestiunilor prealabile privitoare la timbraj, dispunând anularea, ca netimbrate, a cererilor de recuzare.

Prin încheierea de ședință publică de la 31 ianuarie 2012 (filele nr. 608- 622 Dosar nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, vol. II), Înalta Curte, pentru a da tuturor părților posibilitatea de a depune concluzii scrise la dosar, în temeiul art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a amânat pronunțarea la data de 7 februarie 2012, și, ulterior, succesiv, având în continuare nevoie de timp pentru a delibera, față de concluziile scrise ample depuse de părțile în proces, la data de 14 februarie 2012.

Prin Decizia nr. 656, pronunțată la data de 14 februarie 2012, în Dosarul nr. 5643/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, cu opinie majoritară, a respins excepția nulității cererilor de recurs invocată de intimata- reclamanta SC M. SA București conform art. 3021 alin. (1) lit. d) C .proc. civ., ca nefondată; a admis recursurile declarate de recurentele – pârâte O.W.H. G.M.B.H., O.W.A. I.N.C., T.S. G.M.B.H. împotriva Deciziei nr. 1743 din 3 august 1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială; a modificat în parte Decizia nr. 1743 din 3 august 1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială, în sensul că a admis apelurile apelantelor - pârâte O.W.H. G.M.B.H., O.W.A. I.N.C., T.S. G.M.B.H. împotriva sentinței nr. 1607 din 16 aprilie 1998 a Tribunalului București, secția comercială, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA București, în contradictoriu cu pârâtele O.W.H. G.M.B.H., O.W.A. I.N.C., T.S. G.M.B.H. (fostă, O.W. A.G.), ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, și a decis că, prezenta decizie se completează cu Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 a I.C.C.J., secția comercială și cu Decizia nr. 3681 din 5 decembrie 2008 a I.C.C.J., secția comercială.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea SC M. SA București, la data de 28 februarie 2012. solicitând instanței ca, în baza art. 317 și art. 318 C. proc. civ., să dispună: anularea deciziei criticate, întrucât „hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență"; anularea deciziei criticate, întrucât „procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii'; anularea deciziei criticate, întrucât „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale"; cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

De asemenea, a precizat contestatoarea că, până în prezent nu cunoaște decât minuta deciziei atacate, motivele hotărârii nefiind redactate și comunicate, astfel încât și-a rezervat dreptul ca, în termenul de 15 zile la care se referă art. 319 alin. (2) teza a ll-a C. proc. civ., după studierea deciziei atacate, să aducă și alte argumente de nelegalitate.

în susținere, contestatoarea SC M. SA București a invocat, în esență, următoarele motive de contestație în anulare:

1. Înalta Curte de Casație și Justiție, a încălcat norme de ordine publică referitoare la competență, făcând pe deplin aplicabil art. 317 pct. 1 C. proc. civ.

Încă o dată, susține contestatoarea, Înalta Curte de Casație și Justiție, și-a încălcat competența funcțională, admițând recursurile pentru lipsă de calitate procesuală pasivă a recurentelor - pârâte și modificând hotărârile de la fond, în sensul respingerii acțiunii pentru lipsa de calitate procesuală pasivă; acum, nu numai că se încalcă din nou competența funcțională a I.C.C.J., ci se încalcă și Decizia nr. 893 din 4 martie 2010 a I.C.C.J., care era obligatorie, în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție, nu putea să judece fondul.

2. Înalta Curte de Casație și Justiție, a încălcat normele de ordine publică referitoare la citarea părților „pentru ziua când s-a judecat pricina", făcând pe deplin aplicabil art. 317 pct. 2 C. proc. civ.

Instanța a judecat pe fond fără să o citeze; după recuzare, arată contestatoarea că a părăsit sediul I.C.C.J. pentru a achita taxa de timbru și pentru a formula în scris cererea de recuzare. Din păcate, cererea de recuzare s-a soluționat imediat, un complet fiind indisponibilizat pentru a soluționa repede această cerere de recuzare, nu s-a mai fixat termen, așa cum cere procedura, ci s-a reluat discuția pe fondul recursurilor, fără ca SC M. SA București să fie citată sau încunoștințată în vreun fel.

3. Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a soluționat chestiunea mandatelor din 1999 date doamnei M.N., și aceasta datorită unei greșeli materiale, încălcându-se, astfel, art. 318 C. proc. civ.

Ulterior, prin cererea formulată cu petiția înregistrată la data de 1 martie 2012, sub nr. 7394, contestatoarea SC M. SA București a formulat contestație în anulare împotriva următoarelor hotărâri irevocabile pronunțate în Dosar nr. 5643/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă: decizia civilă din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; încheierile din data de 31 ianuarie 2012 și cele din data de 2 februarie 2012, prin care au fost soluționate cererile de recuzare, prin anulare, ca netimbrate și, încheierea din data de 31 ianuarie 2012, prin care s-a respins cererea de refacere a înscrisurilor dispărute.

A solicitat contestatoarea: anularea deciziei atacate, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.; anularea încheierilor de soluționare a recuzărilor, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 C. proc. civ., și anularea încheierii de dezbateri din 31 ianuarie 2012, pentru motivul prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Ca și motive ale contestației, contestatoarea SC M. SA București a invocat, în esență, următoarele:

1. Motivul de contestație privind nulitatea deciziei instanței de recurs rezultând din soluționarea recursului cu încălcarea procedurii de citare pentru ziua și ora la care au avut loc dezbaterile pe fond ale cauzej.

În acest sens, a susținut contestatoarea că, la termenul din 31 ianuarie 2012, a fost citată pentru ora 13. La orele 16,40 s-a întrerupt cursul judecății, ca urmare a ivirii incidentului procedural al recuzării tuturor membrilor completului.

Reluarea judecății după soluționarea cererilor de recuzare și respingerea lor ca netimbrate în decurs de circa o oră și soluționarea cauzei în aceste condiții s-a făcut cu neobservarea dispozițiilor legale privind citarea părților, în conformitate cu dispozițiile art. 85 și urm. C. proc. civ.

Având în vedere că judecata fusese suspendată până la soluționarea cererii de recuzare, erau incidente disp. art. 153 alin. (2) pct. 1 și 3 C. proc. civ., care impun o astfel de citare în situația repunerii pe rol și în caz de redeschidere a judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 29 C. proc. civ., propunerea de recuzare a fost formulată verbal în ședința de judecată. Din acest moment judecata era suspendată de drept, continuarea judecății putând continua numai după citarea părților, având în vedere că instanța a scos cauza de pe rol și a înaintat-o completului următor.

2. Arată contestatoarea că, în temeiul dispozițiilor art. 34 alin. (2) C. proc. civ., a formulat contestație a încheierilor din data de 31 ianuarie 2012 și a celor din data de 1 februarie 2012, pronunțate de completul 6, prin care au fost soluționate cererile de recuzare prin anularea lor ca netimbrate.

Susține contestatoarea că, greșita soluționare a acestor cereri de recuzare cu procedura nelegală și pe excepția de netimbrare s-a făcut cu nerespectarea următoarelor norme: art. 8 din Normele Metodologice nr. 2083 din 2 decembrie 1997 pentru aplicarea O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar; art. 18 alin. (1), art. 19 alin. (1) și (2) și art. 20 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Instanța învestită cu soluționarea cererilor de recuzare nu a observat că aceste cerințe procedurale legale privind citarea părții la un „termen stabilit", cu punerea în vedere a taxei de timbru datorate, nu au fost îndeplinite, fiind incident, astfel, motivul de contestație prevăzut de disp. art. 318 C. proc. civ.

A subliniat contestatoarea că motivele recuzării au apărut în timpul dezbaterilor, astfel că nu putea anticipa că ar fi fost nevoie să aibă asupra sa astfel de chitanțe de plată a taxelor de timbru, iar soluționarea cererilor fără fixarea unui termen comunicat în prealabil părților (chiar dacă era în camera de consiliu sau, cu atât mai mult cu cât partea nu avea altă posibilitate de a se apăra decât în scris) a avut drept consecință încălcarea unui drept elementar la apărare.

3. Motivul de contestație privind încălcarea disp. art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență este incident în cauză și prin raportare la modul de soluționare a cererii de refacere a înscrisurilor dispărute.

Instanța a respins această cerere pe motiv că nu ar fi de competența sa, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 583 C. proc. civ.; or, cum singura instanță învestită la acel moment cu soluționarea cauzei era Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, rezultă că aceasta este competentă, în acest sens pronunțându-se și doctrina în materie.

4. Decizia criticată este nulă și pe aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., raportat la respingerea excepției nulității recursurilor, sub acest aspect menținându-și toate argumentele menționate în concluziile scrise pe această excepție.

5. Motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de ordine publică referitoare la competență, din perspectiva faptului că Înalta Curte de Casație și Justiție, a rejudecat cauza în fond, cu încălcarea disp. art. 314 C. proc. civ., care prevăd limitele competenței funcționale ale acestei instanțe. în speță, aceste limite ale competenței funcționale au fost încălcate.

6. Având în vedere că, până la data depunerii prezentei contestații nu au fost redactate niciuna din hotărârile atacate și nici nu a putut avea acces la dosarul cauzei, întrucât se află în faza de redactare a acestora, contestatoarea și-a rezervat, de asemenea, dreptul de a completa prezenta contestație și cu alte motive de contestație și argumente în raport de motivările concrete ale acestor hotărâri, după ce va lua cunoștință de conținutul acestora.

Prin cererea formulată cu petiția înregistrată la data de 2 aprilie 2012, sub nr. 11360, contestatoarea SC M. SA București și-a precizat motivul de contestație privind modul de soluționare al cererii de reconstituire a dosarului, ce are ca temei de drept atât dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și a precizat motivul de contestație privind dezlegarea dată excepției nulității recursurilor, ce are ca temei de drept atât dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., solicitând instanței ca, în temeiul dispozițiilor art. 327 C. proc. civ., să admită cererea, să anuleze Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 și încheierea din 31 ianuarie 2012 și să dispuneți rejudecarea cauzei, pentru a se pronunța asupra cererii de declinare și asupra tuturor cererilor formulate cu ocazia judecării excepției nulității recursurilor.

Față de această situație, a formulat următoarele motive ale cererii de revizuire:

1. Faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cererii de declinare a competenței de soluționare a cererii de reconstituire a actelor dispărute, conduce la concluzia că „nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut".

Instanța nu s-a pronunțat în niciun mod asupra acestei cereri, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 158 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Față de această situație, a formulat următoarele motive ale cererii de revizuire:

2. Faptul că instanța de recurs nu s-a.pronunțat asupra cererii de înscriere în fals împotriva mandatului avocațial pe care s-a întemeiat soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant, conduce la concluzia că „nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut".

Instanța de recurs fusese legal învestită cu soluționarea acestei cereri la termenul anterior de judecată, iar reiterarea acesteia nu a fost considerată ca fiind necesară doar pentru că se schimbase completul care judeca cererea de recurs.

La data de 2 aprilie 2012, prin cererea formulată cu petiția înregistrată sub nr. 11361, contestatoarea SC M. SA București a depus la dosar precizări și completări ale motivelor contestațiilor în anulare împotriva următoarelor hotărâri irevocabile:

- 1. Decizia civilă nr. 656 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 5643/1/2010 al I.C.C.J, secția a ll-a civilă;

- 2. Încheierea de dezbateri din data de 31 ianuarie 2012 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în Dosar nr. 5643/1/2010 al I.C.C.J., secția a ll-a civilă;

- 3. Încheierea din data de 31 ianuarie 2012, pronunțată de completul 6, în Dosar nr. 5643/1/2010/a2 al I.C.C.J., secția a ll-a civilă;

- 4. Încheierea din data de 2 februarie 2012, pronunțată de completul 6 în Dosar nr. 5643/1/2010 al I.C.C.J., secția a ll-a civilă.

A solicitat: anularea deciziei atacate, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.: „hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență"; anularea deciziei criticate, întrucât „procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii", și, anularea deciziei criticate, întrucât „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale"; a solicitat anularea încheierilor de soluționare a recuzărilor, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 C. proc. civ., și a solicitat anularea încheierii de dezbateri din 31 ianuarie 2012, pentru motivul prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Motive de contestație în anulare, contestatoarea a invocat următoarele motive:

1. Decizia instanței de recurs este nulă, aspect ce rezultă din încălcarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.-soluționarea recursului cu încălcarea procedurii de citare pentru ziua și ora la care au avut loc dezbaterile pe fond ale cauzei în data de 31 ianuarie 2012;

2. Încheierile din data de 31 ianuarie 2012 și din data de 2 februarie 2012 sunt nule, întrucât au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., art. 318 C. proc. civ.;

3. În raport de admiterea motivului de contestație în anulare privind nulitatea încheierilor prin care s-au soluționat cererile de recuzare, urmează a se constata că Decizia civilă nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă, pentru motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ., în raport de situația soluționării cauzei de judecători aflați în situația de recuzare;

4. Încheierea de dezbateri a recursului din data de 31 martie 2012 (până la ivirea incidentului procedural al recuzării) este nulă, pentru motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., privind încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență, prin raportare la modul de soluționare al cererii de refacere a înscrisurilor dispărute;

5. Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă sub aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 teza I, C. proc. civ., întrucât dezlegarea dată excepției nulității recursurilor pe care a invocat-o este rezultatul unei greșeli materiale;

6. Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă, sub aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ., întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție, a încălcat norme de ordine publică referitoare la competență;

7. Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă, sub aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., întrucât instanța a comis o eroare materială considerând ca actul dedus judecății este Protocolul de la New York din 14 aprilie 1981 și că acesta produce efecte obligatorii față de părțile în proces. în dezvoltarea primului motiv de contestație privind nulitatea deciziei instanței de recurs, contestatoarea a arătat că aceasta rezultă din încălcarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.-soluționarea recursului cu încălcarea procedurii de citare pentru ziua și ora la care au avut loc dezbaterile pe fond ale cauzei în data de 31 ianuarie 2012, și susține, în acest sens, că, reluarea judecății după soluționarea cererilor de recuzare în decurs de o oră și 20 minute și soluționarea cauzei în aceste condiții s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor legale privind citarea părților, prevăzute de dispozițiile art. 85 si urm. C. proc. civ.

Având în vedere că judecata fusese suspendată până la soluționarea cererii de recuzare, erau incidente dispozițiile art. 153 alin. (2) pct. 1 și 3 C. proc. civ., care impuneau o astfel de citare în situația repunerii pe rol și în caz de redeschidere a judecății.

A susținut contestatoarea că, judecătorii instanței de recurs nu au respectat dispozițiile art. 132 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care fac referire la posibilitatea acordării de termene scurte „de la o zi la alta", nu de la o oră la alta, și prevăd obligația judecătorului de a dispune verificări privind efectuarea procedurii de citare și comunicare dispuse pentru fiecare termen.

Față de situația de fapt și de drept mai sus - expusă, se arată că, este evident că intimata- reclamantă, contestatoare în prezenta cauză, nu a avut termen în cunoștință. Prin similitudine cu dispozițiile art. 88 alin. (1) pct. 2 și art. 88 alin. (2) C. proc. civ., citația trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității „arătarea anului, lunii, zilei și orei de înfățișare". Or, din această perspectivă, completul care a fost recuzat nu a comunicat apărătorilor contestatoarei că dezbaterile vor fi reluate la o anumită oră. Prin urmare, instanța a considerat nelegal că la ora 18,10, când a repus cauza pe rol și a reluat dezbaterile procedura de citare cu intimata- reclamantă, ar fi fost îndeplinită.

Pe de altă parte, susține contestatoarea că instanța nu mai putea să fixeze termenul pentru judecată ca un termen în continuare, în aceeași zi și la ora 18,10, după ce a fost recuzată, față de regula absolută prevăzută de dispozițiile art. 31 alin. (3) C. proc. civ., care prevede interdicția efectuării oricărui act de procedură de către completul recuzat. în aceste condiții, instanța recuzată nu mai putea fixa nici măcar un nou termen pe care să-l aducă la cunoștința părților după ce a fost recuzată.

Prin pronunțarea acestei soluții, fără a-i da posibilitatea de a pune concluzii orale, corespunzător principiului oralității și publicității procesului civil, instanța a încălcat dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., invocând pe acest aspect practica relevantă a Curții Europene pe încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Jurisdicția europeană a concluzionat că dreptul Statului de a reglementa propriile legi, în virtutea marjei de apreciere de care dispune și a principiului suveranității, trebuie subordonat garanțiilor speciale inerente dreptului la un proces echitabil, în absența cărora Convenția ar deveni un instrument „teoretic și iluzoriu", fără aplicabilitate „concretă și efectivă" în ordinea juridică națională.

În temeiul dispozițiilor art. 34 alin. (2) C. proc. civ., arată contestatoarea că a formulat contestație în anulare și împotriva încheierilor din data de 31 ianuarie 2012 și cele din data de 1 februarie 2012, pronunțate de completul 6, prin care au fost soluționate cererile de recuzare prin anularea lor ca netimbrate.

Susține contestatoarea că, încheierea prin care sa soluționat cererea verbală de recuzare a tuturor celor 3 judecători ai completului 5, formulată în ședința publică din 31 ianuarie 2012, a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul că, termenul la care urmau să fie soluționate în camera de consiliu cererile de recuzare nu fusese comunicat contestatoarei prin citație, conform cu dispozițiile art. 85 C. proc. civ. Termenul pentru soluționarea acestei cereri nu fusese stabilit procedural la data când completul 6 era programat să aibă ședința de judecată, relevante sub acest aspect fiind următoarele dispoziții regulamentare:

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor de judecată, aprobat de C.S.M.- art. 88, art. 89; Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, art. 39 alin. (1), art. 100 alin. (1) și alin. (2), art. 101 alin. (1) și alin. (2), și nu există în dosarul cauzei nici o dovadă cu privire la stabilirea printr-o decizie a președintelui sau vicepreședintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilirea unui program special al acestui complet pentru acea zi, după orele de program, motivată de o situație „justificată".

Prin urmare, apreciază contestatoarea, completul care a judecat cererile de recuzare formulate împotriva completului învestit cu soluționarea recursului a judecat în ziua de 31 ianuarie 2012 numai aceste cereri formulate, nu și celelalte cereri de recuzare formulate în alte dosare, anterior, în aceeași ședință publică a completului 5. Astfel, pentru celelalte cereri de recuzare formulate în aceeași ședință publică, la același complet, împotriva aceluiași complet, s-a acordat un termen de judecată, oferind in mod real posibilitatea părților de a timbra și motiva în scris cererea, dar, pentru acest dosar toate aceste drepturi au fost negate, recuzarea judecându-se pe loc.

O cerere de recuzare, ca orice cerere, trebuie și probată. De aceea, consideră contestatoarea că și pentru acest aspect se impunea fixarea unui termen motivat și de faptul că până la acel termen trebuia să existe redactată încheierea de dezbateri și transcrierea înregistrării ședinței în cadrul căreia a apărut incidentul procedural; aceasta constituia una din probele sale în dovedirea cererilor de recuzare.

Încheierea completului 6 din data de 31 ianuarie 2012 este nulă și pentru motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., din perspectiva faptului că instanța a săvârșit o greșeala materială cu privire la anularea ca netimbrată a cererii de recuzare. în realitate, instanța care a soluționat cererea de recuzare nu i-a pus în vedere care este termenul stabilit pentru a se conforma acestei obligații procedurale, aspect pe care instanța nu l-a avut în vedere.

Greșita soluționare a acestor cereri de recuzare cu procedura nelegală și pe excepția de netimbrare s-a făcut cu nerespectarea următoarelor norme: art. 8 din Normele Metodologice nr. 2083 din 2 decembrie 1997 pentru aplicarea O.G. nr. 32/1995; art. 18, art. 19 alin. (1) și alin. (2). art. 20 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 146/1997; instanța învestită cu soluționarea cererilor de recuzare nu a observat că aceste cerințe procedurale legale privind citarea părții la un „termen stabilit" „cu punerea în vedere a taxei de timbru datorate" nu au fost îndeplinite.

Pentru acest motiv, se impunea citarea sa cu mențiunea punerii în vedere a achitării taxei de timbru pentru data când urma să se soluționeze cererea de recuzare. La ora ivirii incidentului procedural nu mai era deschisă trezoreria de la sediul societății sale (sect. 1), trezoreriile având program doar pană la ora 16, deci, anterior momentului la care s-a ivit incidentul procedural al recuzării.

Arată contestatoarea că, nu există nici un act justificativ la dosarul cauzei din care să rezulte că președintele sau vicepreședintele Curții ar fi dispus prelungirea programului pentru ziua de 31 ianuarie 2012 până la ora 18, iar contestatoarea nici nu avea cum să ia cunoștință de existența unei astfel de excepții de la regulă, singurele aspecte publice fiind afișul programului pe ușa Registraturii Generale, care prevedea un program între orele 10-14.

Încheierea din 2 februarie 2012, prin care au fost anulate ca netimbrate cererile de recuzare transmise prin faxul I.C.C.J. în data de 31 ianuarie 2012 și înregistrate la 1 februarie 2012, este nulă pentru motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 1 și art. 318 C. proc. civ.

În acest sens, se arată că, instanța a dispus anularea pe motiv că nu s-au depus chitanțele de plată a taxelor de timbru și timbrele judiciare în original, deși ar fi trebuit acordat un termen de o zi pentru a fi posibilă depunerea acestora. Instanța nu a observat că nu i s-a pus în vedere printr-un act procedural să prezinte cererile și chitanțele de plată a taxelor în original, așa cum impun dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. („Judecătorul va pune în vedere părților drepturile și obligațiile ce le revin în calitatea lor în proces").

În raport de admiterea motivului de contestație în anulare privind nulitatea încheierilor prin care s-au soluționat cererile de recuzare, solicită contestatoarea a se constata că Decizia civilă nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă pentru motivul de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 2 C. proc. civ., în raport de situația soluționării cauzei de judecători aflați în situația de recuzare, întrucât, dacă cererile de recuzare au fost greșit soluționate pe excepția de netimbrare, atunci este nulă și judecata efectuată de judecătorii recuzați, cu încălcarea dispozițiilor art. 31alin. (3) C. proc. civ.

Încheierea de dezbateri a recursului din data de 31 martie 2012 (până la ivirea incidentului procedural al recuzării) este nulă pentru motivul de contestație în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. privind încălcarea normelor de ordine publică privitoare la competență prin raportare la modul de soluționare a cererii de refacere a înscrisurilor dispărute. Soluția încalcă dispozițiile art. 583 C. proc. civ., care prevăd competența instanței învestite cu soluționarea pricinii în soluționarea cererii de refacere a înscrisurilor, fără a distinge între instanțe și stadiul procesual în care se află procesul.

Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă și pe aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., întrucât, dezlegarea dată excepției nulității recursurilor, pe care a invocat-o, este rezultatul unei greșeli materiale.

Cu privire la nulitatea recursului formulat de O.W.A. Inc., arată contestatoarea că, instanța a făcut o greșeală materială considerând că există un mandat legal din partea unui pretins reprezentant legal al societății. în realitate, K.L. nu avea calitatea de reprezentant legal al societății O.W.A. Inc. la data de 25 iulie 2000. Prin urmare, acesta nu putea da un mandat legal lui A.M. pentru a-l împuternici să semneze împuternicirea SC A.M.A. SA. Declarația dată de dl. K.L.- după numirea sa ca administrator judiciar al societății din D. -societate dizolvată-nu are caracter confirmativ al mandatului avocațial dat de A.M. lui SC AM.A. SA în raport de dispozițiile art. 1190 C. civ. (în vigoare la data mandatului a cărui valabilitate este în discuție).

Consideră contestatoarea că, soluția dată pe acest aspect constituie o greșeală materială, pentru că, la dosar nu exista nicio dovadă care să ateste că persoana care era abilitată să reprezinte societatea la data de 28 iulie 2000, când s-a acordat mandatul avocațial, era K.L.; în aceste condiții, mandatul dat de acesta lui A.M. nu avea nici o valoare juridică și nici nu putea fi confirmat. "Declarația" d-lui K.L., pretins confirmativă, face referire că ar confirma mandatul avocațial emis în considerarea unei alte procuri din 25 iulie 2000, fără a se depune această procură ca probă și fără a specifica care ar fi fost viciul acoperit și motivul neregularității lui.

Drept urmare, dintr-o greșeală materială gravă, instanța de recurs a considerat că declarația confirmativă ar produce efecte pe aspectul nulității recursului. Declarația face referire la o pretinsă procură ce ar fi fost dată tot de el în 25 iulie 2000, în baza căreia s-ar fi emis mandatul avocațial (procură ce ar fi fost afectată de un viciu din moment ce se face declarație confirmativă și de ratificare), dar nu se face nici o referire care ar fi acel viciu de nulitate care ar fi afectat-o; nefiind prezentată, înseamnă că nu există.

Invocă în acest sens practica previzibilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție: Decizia nr. 252/1996 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, în, Dreptul nr. 8/1996; Decizia nr. 1569/1997 în, Dreptul nr. 2/1998.

Concluzionând pe acest aspect, arată contestatoarea că, recursul, fiind formulat de o persoană care nu a avut calitatea de reprezentant legal sau mandatar convențional al societății recurente și nici nu poate fi confirmat, pentru argumentele mai sus- menționate, este nul.

O altă greșeală materială a instanței de recurs care stă la baza deciziei atacate este aceea de a considera că recursurile ar fi fost legal formulate de un reprezentant al societății pârâte.

Procura dată la data de 11 septembrie 1999 către O.W.A. Inc. - societate din D., provine de la o societate care nu este parte în cauză.

Astfel, reclamanta- intimată SC M. SA a chemat în judecată societatea O.W.A. Inc., cu sediul în Houston, Texas, SUA", iar, din Declarația financiară consolidată a grupului O.W. (depusă la dosar, tradusă, vol. 37, fila 8), document oficial obligatoriu a fi întocmit potrivit legii germane de către concern, nu rezultă că ar exista și o firmă cu denumirea O.W.A. Inc. din D., ci doar în Houston, San Francisco și Chicago.

Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012 este nulă și pe aspectul incidenței motivului de contestație prevăzut de dispozițiile art. 317 pct. 1 C. proc. civ., întrucât, Înalta Curte de Casație și Justiție, a încălcat norme de ordine publică referitoare la competență.

În acest sens, susține contestatoarea că, încă o dată, I.C.C.J. și-a încălcat competența funcțională, admițând recursurile pentru lipsă de calitate procesuală pasivă a recurentelor- pârâte și modificând hotărârile instanțelor de fond, în sensul respingerii acțiunii pentru lipsă de calitate procesuală pasivă. Identic cu judecata anterioară a recursului, desființată prin admiterea contestației în anulare, Înalta Curte de Casație și Justiție, a judecat din nou pe fond acțiunea, în una și aceeași ședință în care a judecat și recursurile. Acum, nu numai că se încalcă din nou competența funcțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci se încalcă și Decizia nr. 893 din 4 martie 2010, care era obligatorie, în sensul că, Înalta Curte de Casație și Justiție, nu putea să judece fondul.

Evocă, în acest sens, jurisprudență I.C.C.J. privind încălcarea competenței funcționale în prezenta cauză: Decizia nr. 893 din 4 martie 2010, doctrină și jurisprudență relevante privind necompetența funcțională a I.C.C.J. de a reaprecia situația de fapt - C.S.J., secția comercială, nr. 1077 din 20 februarie 2003, Decizia I.C.C.J. nr. 1892 din 13 mai 2003, Decizia I.C.C.J. nr. 3154 din 24 martie 2006, Decizia nr. 7484 din 27 noiembrie 2008 a I.C.C.J., Decizia I.C.C.J. nr. 5149 din 9 septembrie 2004, dispozițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară - art. 21, și doctrină relevantă în materie.

De altfel, susține contestatoarea, recursul este o cale de atac extraordinară și nedevolutivă, în care nu se rejudecă pricina sub toate aspectele sale, ci se judecă, doar sub aspectele de legalitate, hotărârea atacată; asupra fondului pricinii, instanțele de recurs nu se pot pronunța decât dacă faptele sunt pe deplin stabilite. Instanțele de fond sunt suverane în aprecierea și stabilirea situației de fapt, motiv pentru care, de altfel, în recurs nici nu sunt admisibile probe noi (cu excepția înscrisurilor).

Încălcarea din nou a competenței funcționate a I.C.C.J. în rejudecarea recursului prin Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012, așa cum aceasta reiese din motivarea opiniei separate.

Instanța de recurs a reluat, practic, for fondul pricinii,pe mai multe pagini argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate în sensul considerării ca aplicabil a Protocolului de la N.Y., pretins a fi semnat și asumat de părți. în acest fel, instanța de recurs nu numai că a repus în discuție faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanțele de fond (discuție care, de altfel, a fost, practic, necontradictorie) dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus față de calificarea dată în fond, aspect de nelegalitate care se întâlnește chiar în opinia separată a deciziei: invocând principul securității raporturilor juridice, instanța minoritară a aoreciat ferm faptul că, o rejudecare pe fond a recursurilor nu mai era posibilă.

Încălcarea din nou a competenței funcționale a I.C.C.J. în rejudecarea recursului prin Decizia nr. 656 din 14 februarie 2012, așa cum aceasta reiese din motivarea data de instanța majoritară, prin care se reține că, „actul juridic dedus judecății, respectiv, contractul de vânzare - cumpărare, din care izvorăște creanța intimatei - reclamante este Protocolul de la N.Y. din 14 aprilie 1981, act juridic încheiat între intimata - reclamantă, în calitate de vânzător, și, respectiv, o societate terță, I.M.C. America, în calitate de cumpărător.

Ceea ce pare a ignora instanța este că, în fața instanțelor de fond, s-au administrat probe pentru a se ajunge la concluzia înlăturării de la aplicare a acestui act juridic.

Grupul O.W. nu a fost niciodată parte la acest Protocol, astfel încât, nu-l poate invoca drept temei contractual; față de terți, contractul este un element de fapt. Este o eroare gravă a instanței de recurs de a aprecia că, față de un terț la acest Protocol, înviat după două judecăți de fond și două în recurs, sunt aplicabile dispozițiile art. 969 și următoarele C. civ.

Instanța de recurs nu oferă niciun indiciu de ce reține o altă situație de fapt decât cea stabilită de instanțele de fond. Existența Protocolului a fost analizată și respinsă de instanțele de fond prin aprecierea probelor din dosar. Nici măcar instanța care a judecat anterior recursul, cu încălcarea competenței sale funcționale, în reaprecierea situației de fapt și reinterpretarea diametral opusă a probelor din dosar nu a reținut Protocolul de la N.Y. ca fiind aplicabil.

Hotărârea anterioară a fost desființată de Înalta Curte, constatându-se încălcarea competenței funcționale pentru că s-a reinterpretat în recurs o expertiză; cu atât mai mult, în prezenta cauză, „descoperirea" unui alt temei al acțiunii, este reaprecierea unui înscris, ceea ce constituie o încălcare a competenței funcționale a instanței.

Instanța de recurs, în contra celor stabilite de instanțele de fond, a statuat că recurenta T.S. nu a primit conosamentele. Nu este motivată în niciun fel constatarea surprinzătoare a instanței de recurs potrivit căreia una dintre recurentele- pârâte nu a primit conosamente, așa cum au reținut instanțele de fond, instanțe care chiar au judecat cauza având efectiv posibilitatea studierii unui dosar al cauzei complet, fără volume lipsă.

7. Instanța a considerat că actul dedus judecații este Protocolul de la N.Y. din 14 aprilie 1981 și că acesta produce efecte obligatorii față de părțile în proces, și aceasta, datorită unor greșeli materiale, încălcându-se, astfel, art. 318 C. proc. civ.

Instanța de recurs a considerat că Protocolul de la N.Y. din 14 aprilie 1981 este un act juridic încheiat între intimata- reclamantă, în calitate de vânzător, și, respectiv, o societate terță, I.M.C. America, în calitate de cumpărător, acesta constituind actul juridic dedus judecății.

Față de reținerea acestei situații de fapt și de drept, instanța a comis mai multe greșeli materiale:

Protocolul de la N.Y. nu a fost niciodată temeiul acțiunii deduse judecății.

Reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe contractul de vânzare-cumpărare (reprezentat de Protocolul de la N.Y.), ci pe „noul raport juridic stabilit între părți, devenit o operațiune juridică complexă". Acțiunea s-a bazat pe un raport juridic complex, determinat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată ca fiind „constituit din diferite acte de comerț exterior"; în concret, acțiunea s-a întemeiat pe comenzi emise de pârâte și acceptate de reclamantă, pe textele tranzacțiilor de credit documentar și de titlurile reprezentative de marfă emise (conosamente).

Dintr-o eroare materială instanța a reținut că acțiunea dedusă judecații se bazează pe Protocolul de la N.Y., instanța neputând în recurs, din oficiu, să schimbe temeiul acțiunii deduse judecații.

Părți ale Protocolului invocat de instanță nu sunt și recurentele-pârâte, astfel încât, conform principiului relativității efectelor contractului, acest act nu poate constitui temeiul răspunderii lor contractuale.

În acest caz, eroarea materială constă în faptul că se invocă principiul forței obligatorii a contractelor legal făcute față de persoane care nu sunt părți la contract. Grupul O.W. nu a fost niciodată parte la Protocolul de la N.Y., astfel încât, pârâtele nu l-au invocat niciodată drept temei contractual al răspunderii sau nerăspunderii lor. Instanța de recurs a transformat o simplă apărare a pârâtelor, existența Protocolului de la N.Y., față de care ele sunt terți, în temeiul acțiunii deduse judecății de reclamantă, temei ce ar trebui să constituie răspunderea lor contractuală.

La data de 17 mai 2012, intimata O.W.H. G.M.B.H. a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire și a contestației în anulare, arătând, în esență, următoarele:

- Contestația în anulare formulată este inadmisibilă/ neîntemeiată, prin raportare la prevederile art. 317, art. 318 C. proc. civ., respectiv, prin raportare la cazurile de contestație în anulare expres prevăzute de lege, contestația în anulare formulată împotriva încheierilor din data de 31 ianuarie 2012 și cele din data de 1 februarie 2012, pronunțate de completul 6, prin care au fost soluționate cererile de recuzare prin anularea lor, ca netimbrate, fiind inadmisibilă în raport de prevederile art. 34 alin. (2), 3 C. proc. civ.;

- Cererea de revizuire este formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 324 pct. 1 C. proc. civ.;

- Cererea de revizuire formulată este inadmisibilă prin raportarea motivelor invocate la prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

La data de 17 mai 2012, intimatele T.S. G.M.B.H. și O.W.A. Inc. au depus la dosar întâmpinare la contestația în anulare și cererea de revizuire formulată de SC M. SA București, prin care au solicitat respingerea ambelor căi de atac extraordinare formulate împotriva oricăror hotărâri, ca neîntemeiate.

Examinând, cu prioritate, excepția tardivității formulării cererii de revizuire, invocată de către intimata O.W.H. G.M.B.H., prin întâmpinarea formulată, conform prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Este evident din modul de redactare a căii de atac că, în speță, partea a calificat, încă de la început, în mod clar cererea sa drept contestație în anulare, neaflându-ne în situația în care partea confundă anumite instituții juridice, când instanței, în baza rolului activ, îi revine sarcina să lămurească partea și să îi solicite să-și precizeze expres și în cunoștință de cauză acțiunea.

În speța de față, la data de 2 aprilie 2012, contestatoarea a depus la dosar precizări în care arată că anumite motive invocate în contestația în anulare pot fi încadrate și într-un anumit motiv prevăzut la revizuire.

Astfel, în opinia revizuentei, modul de soluționare a cererii privind reconstituirea dosarului, respectiv soluția dată de instanță pe excepția nulității recursurilor, pot fi analizate și prin prisma dispozițiilor art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Or, într-adevăr, instanța, în exercițiul rolului său activ, este ținută să califice cererea în funcție de scopul urmărit de cel care a apelat la unul din elementele acțiunii, nefiind ținută de denumirea dată de parte cererii. Când, însă, nu există nici un dubiu asupra a ceea ce s-a urmărit încă de la introducerea căii de retractare, partea nefiind în eroare din acest punct de vedere, nu se mai poate discuta de incidența dispozițiilor art. 84 C. proc. civ.

Așadar, precizarea făcută de parte la data de 2 aprilie 2012 reprezintă, în fapt, momentul la care aceasta a înțeles să formuleze cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., moment la care, față de prevederile dispozițiilor art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cererea de revizuire este tardivă, urmând a fi respinsă ca atare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În speță, prin cererea de revizuire formulată și întemeiată în drept pe prevederile art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se atacă o hotărâre irevocabilă, care a fost pronunțată la data de 14 februarie 2012.

În atare situație, sunt aplicabile dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora, „Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare".

Termenul de o lună, în care se poate formula cerere de revizuire împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de recurs după evocarea fondului, este socotit de la momentul pronunțării respectivei hotărâri, indiferent de momentul când partea interesată a luat cunoștință de motivele hotărârii atacate, iar acest fapt nu este de natură a încălca sau restrânge nici un drept procesual al părții.

Astfel, de principiu, hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în raport de materialul dosarului existent la data pronunțării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanța de judecată la data pronunțării. De aceea, formularea și motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoașterea argumentării instanței care a stat la baza pronunțării hotărârii atacate și, pentru aceleași rațiuni, nu îngrădesc dreptul al apărare sau liberul acces la justiție al revizuentului.

În speță, hotărârea atacată, fiind irevocabilă, nu s-a comunicat revizuentei, dar, din actele dosarului, rezultă că decizia cu privire la care s-a formulat cererea de revizuire, irevocabilă, a fost pronunțată la data de 14 februarie 2012.

Așadar, termenul de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., raportat la art. 322 pct. 2 C. proc. civ., a început să curgă de la data de 14 februarie 2012, iar prezenta cerere de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 02 aprilie 2012, deci, mult cu depășirea termenului legal.

Obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.

Or, neexercitarea dreptului procesual- în speță, a cererii de revizuire- în cadrul termenului imperativ stabilit de lege, atrage sancțiunea prevăzută de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., care este decăderea, iar consecința este rămânerea irevocabilă a hotărârii revizuite pe data expirării termenului, astfel încât, aceasta nu mai poate fi analizată.

Având în vedere această situație, cât și dispozițiile art. 103 C. proc. civ., potrivit cărora, neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea părții din dreptul de a exercita această cale extraordinară de atac, conform art. 103 alin. (1) teza I C. proc. civ., afară de cazul când legea dispune altfel -ceea ce, în cauză, nu se poate reține - sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei - ceea ce, în cauză, nu s-a susținut-, instanța urmează a da eficiență textului de lege sus - evocat și, pe cale de consecință, a admite excepția tardivității formulării cererii de revizuire, invocată de către intimata O.W.H. G.M.B.H., și a respinge cererea de revizuire, ca tardiv formulată.

În ce privește contestația în anulare formulată împotriva încheierilor de ședință din data de 31 ianuarie 2012 și din data de 2 februarie 2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5643/1/2010, și, respectiv, în Dosarul nr. 5643/1/2010, Înalta Curte, în opinie majoritară, reține că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește critica vizând încheierea de dezbateri din 31 ianuarie 2012, respectiv, modul în care instanța a soluționat cererea de refacere a înscrisurilor, Înalta Curte constată că instanța s-a pronunțat asupra acestei cereri, respingând-o.

Or, pentru admiterea contestației pe acest motiv ar trebui ca partea să nu fi invocat necompetența în fașă instanței de fond, ca instanța să nu fi reținut această excepție din oficiu și ca recursul părții să nu fi fost cercetat în fond. Câtă vreme necompetența s-a invocat în fața instanței de fond, iar aceasta a respins-o, calea contestației în anulare devine, practic, inadmisibilă pentru că, fiind vorba de o cale de retractare, instanța ar fi chemată din nou să se pronunțe asupra propriei sale competențe, implicit asupra soluției adoptate deja.

Chiar luând în considerare caracterul general al formulării dispozițiilor art. 317 alin. (2) C. proc. civ., care nu cuprinde restricții exprese în această privință, susținerea contestatoarei nu poate fi primită, nefiind nici întemeiată.

Potrivit art. 585 alin. (1) instanța care a pronunțat hotărârea dispărută va proceda în toate cazurile la refacerea acesteia potrivit dispozițiilor art. 583 și 584, excepția de la această regulă prevăzută de art. 584 alin. (3) și (4) C. proc. civ. fiind de strictă interpretare și aplicare.

Cât privește încheierile de recuzare, acestea pot fi atacate cu recurs odată cu fondul. Aceasta înseamnă că astfel de încheieri s-ar putea ataca cu contestație în anulare doar în condițiile în care sunt îndeplinite aceste cerințe pentru hotărârile instanței de recurs- obiect al contestației în anulare.

Dacă testul admisibilității contestației în anulare obișnuite pare a fi trecut din punct de vedere al obiectului, nu același lucru se poate spune despre motivul invocat pe această cale de retractare, în sensul că procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii.

Acest motiv presupune că citarea e obligatorie sau că instanța a dispus citarea, iar partea nu a fost deloc citată, ori citarea a fost îndeplinită cu încălcarea dispozițiilor legale când s-a judecat cauza și s-a pronunțat hotărârea și partea a lipsit. Or, în speță este vorba de soluționarea unui incident procedural, care, potrivit legii, se soluționează fără citare părți.

Cât privește argumentul prezentat de parte întemeiat pe dispozițiile timbrajului, acesta nu poate fi primit.

Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Art. 20 alin. (2) din aceeași lege prevede că doar în situația în care taxa nu a fost plătită în cuantumul legal la momentul înregistrării acțiunii instanța va pune în vedere petentului să achite suma până la primul termen de judecată.

Or, este evident că nu ne aflăm în ipoteza vizată de legiuitor când instanța avea obligația de a cita petentul pentru termenul de judecată, fiind vorba de un incident procedural ce se soluționa fără citare părți și nici în situația în care să fi dispus citarea petentului cu mențiunea achitării taxei judiciare în cuantumul legal, câtă vreme, oricum, această posibilitate nu este prevăzută de legiuitor.

De asemenea, instanța nici nu a dispus citarea, fie și numai pentru a se achita timbrajul, pentru a se putea verifica temeinicia susținerilor petentei pe aspectul neîndeplinirii proceduri: de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina, cu respectarea cerințelor legii.

În plus, taxele de timbru se plătesc anticipat, cuantumul acestora fiind stabilit prin lege, de a cărei necunoaștere nu se poate prevala petenta, pentru recuzare taxa fiind fixă (4 lei), într-un cuantum mic (art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 146/1997).

Rațiunea instituirii obligației instanței de a pune în vedere achitarea sumei datorate până la termen a fost aceea de a se completa timbrajul în măsura în care nu s-a achitat în cuantumul legal la momentul înregistrării acțiunii sau cererii, ori dacă pe parcursul procesului apar elemente noi care determină o valoare mai mare, și nu aceea de a fi invitat petentul să-și îndeplinească o obligație clar și expres stabilită prin lege.

Așadar, cum incidentul procedural se soluționează fără citare părți, prin dispoziție expresă a legii, instanța neavând, de altfel, și alternativa citării părților într-o asemenea procedură, iar în cauză nu s-a dispus citarea petentei în soluționarea cererii de recuzare, contestația în anulare întemeiată pe acest motiv este inadmisibilă și va fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește contestația în anulare formulată împotriva acelorași încheieri în baza art. 318 C. proc. civ., aceasta este, de asemenea inadmisibilă, întrucât obiect al unei asemenea căi de retractare nu poate fi decât hotărârea pronunțată de instanța de recurs în urma exercitării controlului judiciar pe această cale. Or, împrejurarea că acest control judiciar a fost exercitat de. judecători „recuzabili" din perspectiva contestatoarei nu poate constitui un motiv pentru admisibilitatea contestației pe acest aspect, încheierea prin care s-a soluționat incidentul procedural al recuzării nefiind în mod evident o hotărâre pronunțată în exercitarea controlului judiciar pe calea recursului.

Examinând motivele invocate în contestația în anulare formulată împotriva Deciziei nr. 656 din 14 februarie 2012, Înalta Curte, în opinie majoritară, constată că acestea nu sunt întemeiate, contestația urmând a fi respinsă, ca nefondată, pentru următoarele considerente:

(1) Asupra pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., respectiv, soluționarea recursului cu încălcarea procedurii de citare:

Trebuie remarcat că legea nu vizează neregularitatea citării în general, ci numai neîndeplinirea procedurii de citare conform prevederilor legale „pentru ziua când s-a judecat pricina", respectiv pentru ziua când s-a judecat pricina în fond. Or, este de netăgăduit că partea a fost citată pentru data de 31 ianuarie 2012, că s-a intrat în dezbateri, câtă vreme chiar partea s-a prevalat de incidentul procedural al recuzării pentru motive ce s-au ivit în timpul dezbaterilor. împrejurarea că s-a procedat la soluționarea incidentului procedural în aceeași zi nu este în contradicție cu dispozițiile din Regulamentul de ordine interioară, părțile fiind anunțate că incidentul urmează să se soluționeze astfel.

Faptul că partea a ales să părăsească, indiferent din ce motiv, sediul instanței, nu prezintă relevanță sub aspectul citării acesteia. Incidentul procedural a întrerupt cursul firesc al judecății. S-a suspendat ședința de judecată, pentru a se soluționa incidentul și a se stabili dacă același complet mai poate continua judecata sau dosarul va fi repartizat altui complet, conform dispozițiilor din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești (art. 98).

Existând și posibilitatea reluării judecății chiar de către același complet, este evident că problema citării pentru termenul respectiv nu putea fi pusă în discuție.

Judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei și nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii. Legiuitorul a instituit o procedură simplă și operativă de soluționare a acestei cereri integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este chiar asigurarea desfășurării normale a judecății. Potrivit art. 31 alin. (3) C. proc. civ. în cursul judecării cererii de recuzare nu se va face nici un act de procedură. Or, aceasta înseamnă că operează practic, o întrerupere a procesului care prin modul de reglementare a soluționării cererii de recuzare este menită să dureze cât mai puțin.

Nu poate fi primită susținerea contestatoarei privind incidența unui caz de suspendare de drept a judecății procesului, în cazul formulării unei cereri de renunțare, cazurile de suspendare fiind expres și limitativ prevăzute de lege. Prin suspendare se înțelege oprirea cursului judecății din cauza unor împrejurări voite de părți, care nu mai stăruie în soluționarea cauzei sau independent de voința lor, când sunt în imposibilitatea fizică sau juridică de a se prezenta la judecată.

În toate cazurile de suspendare instanța dispune această măsură prin încheiere. Pentru redeschiderea procesului se fixează termen și se citează părțile deoarece, în acest caz, termenul în cunoștință, dat anterior suspendării nu mai produce efecte.

Prin comparație, în cazul recuzării, până la soluționarea acestui incident în dosar nu se mai efectuează niciun act de procedură. Câtă vreme incidentul se soluționează cu celeritate existând o procedură reglementată în detaliu de legiuitor părțile sunt obligate să aștepte desfășurarea acestei proceduri, respectiv soluționarea incidentului procedural și nu să părăsească sediul instanței, în ideea că vor trebui citate, cu atât mai mult cu cât, încheierea pronunțată asupra recuzării se citește în ședință publică, ceea ce s-a și întâmplat în cauză. în speța de față, contestatoarea, prin reprezentanții săi, a ales să părăsească instanța, invocându-și, practic, propria culpă.

Cum pentru data la care au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei, contestatoarea a fost legal citată, Înalta Curte, apreciază ca neîntemeiat motivul de contestație în anulare grefat pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Susținerile vizând ora târzie, depășirea orelor de program, programul de la registratura instanței, activitatea completului de permanență, etc. nu pot fi primite, pe de o parte pentru că acestea țin de organizarea internă a instanței, iar, pe de altă parte, contestatoarei i s-a adus la cunoștință faptul că cererea de recuzare urmează să se soluționeze în acea zi. Astfel, din transcrierea dezbaterilor ce au avut loc la data de 31 ianuarie 2012, rezultă că președintele completului Ie-a spus părților să rămână în sală și să aștepte soluția pe incidentul procedural (pagina 50 din transcriere), apărătorul contestatoarei SC M. SA solicitând chiar informații despre programul Registraturii instanței, pentru a depune cererea de recuzare însoțită de taxa de timbru și timbru judiciar.

(2). Asupra pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv, încălcarea de către instanța de recurs a competenței funcționale:

Trebuie subliniat că, Decizia nr. 893 din 4 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în contestația în anulare este obligatorie pentru instanța care judecă recursul doar sub aspectul limitelor rejudecării, dată fiind soluția de anulare parțială a Deciziei nr. 3681 din 5 decembrie 2008. Dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. fac trimitere expresă la judecătorii fondului și la decizia dată în recurs, fiind dispoziții de strictă interpretare și aplicare, fără a putea fi extinse prin analogie la materia căilor de retractare.

Posibilitățile de soluționare a recursului sunt lăsate la îndemâna instanței de recurs, în funcție de motivele de recurs reținute ca întemeiate (art. 304 pct. 6- 9 C. proc. civ.), urmând să se dispună modificarea în tot sau în parte a hotărârii atacate, în limitele acestor modificări pricina fiind rejudecată în fond.

Așa fiind, nu pot fi reținute susținerile contestatoarei privind încălcarea Deciziei nr. 893 din 4 martie 2010 a I.C.C.J.

Cât despre încălcarea „din nou" a competenței funcționale a I.C.C.J. în rejudecarea recursului, ca motiv de contestație în anulare, prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită, prevăzut de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., vizează situația "când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență", legea reținând ca temei al acestei căi extraordinare de atac doar nesocotirea regulilor de competență absolută, respectiv, a regulilor de competență generală, a regulilor de competență materială sau de atribuțiune și a regulilor de competență teritorială excepțională, prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

Cel de-al doilea motiv de contestație în anulare obișnuită nu are o aplicațiune foarte frecventă, aceasta deoarece, pentru admiterea contestației, ar trebui ca pârâtul să nu fi invocat necompetența în fața instanței de fond, ca instanța să nu fi reținut această excepție din oficiu și ca recursul părții să nu fi ajuns a fi cercetat în fond. în caz contrar, aceeași instanță- contestația în anulare fiind o cale de atac de retractare-ar fi chemată din nou să se pronunțe asupra propriei sale competențe, implicit, asupra soluției adoptate deja.

În cauză, prin contestația în anulare promovată, se pretinde că, Înalta Curte de Casație și Justiție, a soluționat cauza "ca o adevărată instanță de fond", în loc de instanță de recurs, instanța procedând, astfel, în mod nelegal, cu încălcarea competenței sale materiale funcționale.

Competența materială vizată este acea formă a competenței prin care se delimitează, pe linie verticală, sfera de activitate a diferitelor categorii de instanțe care fac parte din sistemul judiciar, anume, judecătorie, tribunal, curte de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din acest punct de vedere, competența materială poate fi funcțională și procesuală, competența materială funcțională (ratione oficii) determinând funcțiile și rolul fiecăreia dintre categoriile de instanțe care fac parte din sistemul judiciar.

Prin competența materială funcțională se stabilește, în primul rând, ierarhia instanțelor judecătorești, în sensul delimitării organelor care desfășoară jurisdicția de fond de cele ce exercită controlul judiciar ordinar sau extraordinar. în al doilea rând, prin regulile de competență materială funcțională se determină care dintre instanțele judecătorești pot cumula judecata în fond cu judecata în apel sau recurs, dispozițiile art. 1 și 4 C. proc. civ. fiind fundamentale în materia competenței instanțelor judecătorești.

Or, în speță, prin argumentele aduse în sprijinul motivului de contestație în anulare întemeiat pe art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea invocă tocmai încălcarea necompetenței materiale funcționale a Înaltei Curți de Casație si Justiție, în soluționarea pe fond a cauzei, ceea ce nu poate fi reținut, întrucât, prin criticile aduse, contestatoarea tinde să reproșeze instanței de recurs că, prin soluția dată, a fost lipsită de un grad de jurisdicție, ceea ce echivalează cu o critică ce ar putea forma, eventual, un motiv de recurs, iar nu de retractare, ceea ce este inadmisibil în calea de atac a contestației în anulare.

Astfel, prin hotărârea a cărei retractare se solicită, se constată că instanța de recurs a admis calea de atac a recursului, ca urmare a constatării hotărârii recurate ca fiind nelegală, și, consecutiv admiterii, a modificat hotărârea atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., instanța pronunțându-se, astfel, atât asupra recursului, cât și asupra fondului, ca urmare a incidenței unui caz de modificare. Totodată, instanța de recurs s-a pronunțat asupra apelului ca efect al admiterii recursului în urma controlului de legalitate, și nu ca urmare a unei analize asupra temeiniciei pretențiilor formulate în cauză.

Prin urmare, întreaga ipoteză întreprinsă de contestatoare, în sensul că instanța de recurs a încălcat dispozițiile legale imperative de ordine publică privitoare la competență, nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, instanța de recurs a reținut incidența unui motiv de modificare, și nu de casare, iar, pe de altă parte, instanța de recurs, atunci când constată incidența unui motiv de modificare, are competența să soluționeze fondul pricinii.

Sub acest aspect, este de observat că, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., "Instanța poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui". "în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, în tot sau în parte" alin. (2). Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ."

În caz de modificare, rejudecarea fondului o face întotdeauna instanța de recurs, iar în funcție de modul cum s-a făcut modificarea, total sau parțial, se determină limitele în care se va face judecata, după modificare.

Indiferent de instanța care rejudecă, judecata se reia din etapa în care s-a constatat neregularitatea care a atras modificarea hotărârii.

Astfel, dacă recursul a fost exercitat împotriva unei hotărâri date în apel, după modificare, nu mai există hotărârea dată asupra apelului; de aceea, cu ocazia rejudecării fondului, în acest caz, instanța se va comporta ca o instanță de apel, care va judeca din nou.

Instanța care rejudecă fondul trebuie să se limiteze numai la rezolvarea problemei care a atras modificarea și va pronunța propria ei soluție asupra raportului juridic litigios, pe baza probelor deja administrate, întrucât, de această dată, în recurs nu mai sunt administrate alte probe asupra fondului, decât înscrisurile, cu respectarea cerințelor art. 305 C. proc. civ.

Împrejurarea că, contestatoarea nu este mulțumită de modul în care a fost soluționat recursul și, pe fond, acțiunea reclamantei, nu poate duce la deschiderea contestației în anulare, cale extraordinară de atac de retractare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. Ea tinde la anularea unei hotărâri definitive și irevocabile nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ceea ce încearcă contestatoarea să obțină în speță, ci pentru că s-au săvârșit erori materiale în legătură cu anumite forme procedurale.

A da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a fost soluționată pricina și s-au stabilit raporturile litigioase dintre părți, ar însemna să se deschidă acestora dreptul de a provoca rejudecarea căii de atac, lucru care nu poate fi acceptat în actualul sistem al procedurii civile, în care această cale extraordinară de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege.

Numai o încălcare a dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență ori o greșeală materială esențială, care a determinat o soluție eronată, poate fi invocată pe calea contestației în anulare, ceea ce nu este cazul în speță, căci, valorificarea mijloacelor de probă, deja administrate și câștigate cauzei, care, în opinia contestatoarei, au schimbat soluția, este o critică de fond, care excede cadrului procesual al contestației în anulare și care putea fi invocată, eventual, pe calea recursului.

(3). Asupra pretinsei incidențe a dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., respectiv, săvârșirea anumitor greșeli materiale de către instanța de recurs în reținerea situației de fapt și de drept.

Primul motiv de contestație în anulare specială, prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., vizează situația când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, legea având în vedere tocmai acele greșeli formale care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului.

Prima ipoteză din art. 318 C. proc. civ. are în vedere, așadar, greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, contestația în anulare specială neputând fi exercitată pentru remedierea unor greșeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de soluționare a unei anumite cereri, de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.

Contestația în anulare se înfățișează, în cazul analizat, ca o cale de atac extraordinară de retractare, creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale, iar nu și pentru reformarea unor greșeli de fond.

Greșelile materiale trebuie apreciate în raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronunțării hotărârii, aceasta deoarece numai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea dată recursului este sau nu rezultatul unei greșeli materiale.

În sensul textului art. 318 C. proc. civ., „greșeală materială" înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța de recurs prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.

Așadar, legea are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural, care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. în această categorie intră greșeli comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greșelile instanței de recurs care deschid calea contestației în anulare sunt greșeli grave de fapt, și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.

Prin "eroare materială", ca temei al unei contestații în anulare, în sensul prevederilor art. 318 C. proc. civ., se înțelege orice eroare materială evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecății, pe care o săvârșește instanța de recurs, cum ar fi, spre exemplu, respingerea recursului, ca tardiv, sau anularea lui, ca insuficient timbrat, ori făcut de o persoană fără calitate, și alte situații asemănătoare, deși la dosar se găsesc dovezi din care se învederează că a fost depus în termen la poștă, dar instanța nu a observat recipisa scrisorii recomandate, luând în considerare data înregistrării căii de atac, sau că a fost legal timbrat, la dosar găsindu-se recipisa de plată a taxelor legale de timbru, ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea acestor situații nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.

Deopotrivă, greșeala materială poate consta și în neobservarea de către instanță a unui înscris sau unei probe cu privire la care nu s-a făcut nici o judecată. Când, însă, instanța a cunoscut existența și conținutul actului sau probei respective și a făcut asupra lui o apreciere, nu mai poate fi vorba de o greșeală materială, în sensul legii, ci, eventual, de o greșeală de fond, de o pretinsă eroare de apreciere a respectivului înscris sau respectivei probe, datorită căruia starea de fapt reținută de instanță ar fi neconformă realității, împrejurare care nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare nr. 71 care nu se poate îndrepta de aceeași instanță prin retractarea propriei sale hotărâri, ci numai de către instanțele de control judiciar, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

În cauza de față, contestatoarea SC M. SA București a arătat, în susținerea acestui motiv de contestație în anulare (art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.), că, instanța de recurs a făcut o greșeală materială considerând că există un mandat legal din partea reprezentantului societății O.W.A. Inc.- K.L., și, astfel, că recursurile ar fi fost legal formulate de un reprezentant al societății-pârâte, referindu-se contestatoarea, din această perspectivă, și la procura dată de O.W.A. Inc. la data de 11 septembrie 1999 pentru M.N.; procura din data de 11 septembrie 1999 către O.W.A. Inc.- societate din D. provine de la o societate care nu este parte în cauză.

De asemenea, în cadrul acestui motiv de contestație în anulare, contestatoarea a mai arătat că, instanța de recurs a considerat că actul dedus judecății este Protocolul de la N.Y. din 14 aprilie 1981 și că acesta produce efecte obligatorii față de părțile în proces, și aceasta datorită unor greșeli materiale, încălcându-se, astfel, art. 318 C. proc. civ.

Un asemenea motiv de contestație în anulare nu poate fi primit, fiind neîntemeiat.

Astfel, prin acest motiv formulat, așa cum a fost dezvoltat în scris, contestatoarea nu invocă o greșeală materială, adică, o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecății în recurs, ci critică modul în care instanța de recurs a apreciat asupra acestor două procuri de reprezentare și asupra Protocolului de la N.Y. din 14 aprilie 1981.

Or, faptul că instanța de recurs, în motivarea soluției sale, a reținut că, reprezentarea în instanța de recurs a societății O.W.A. Inc. de către Casa de Avocatură SCPA M.A. s-a făcut conform împuternicirii avocațiale emisă pe numele acestei case de avocatură, împuternicire semnată de A.M., în calitate de mandatar al societății- pârâte, conform procurii notariale, emisă la 25 iulie 2000, în statul Houston, Texas, și semnată de K.L., în calitate de reprezentant al societății americane, și, respectiv, că, mandatul dat primului avocat, M.N., pentru „pregătirea recursului" nu putea viza, la acea dată- 11 august 1999, decât declararea căii de atac, nu și motivarea acesteia, de asemenea, reținând că a fost înlăturată de la aplicare convenția legală a părților, materializată în Protocolul de la N.Y., nu reprezintă erori materiale, ci ar putea constitui, eventual, o eroare de judecată, a cărei analizare și remediere nu este posibilă pe calea de atac de retractare a contestației în anulare, prevăzută de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, faptul că instanța a admis recursul, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (2) și (3) C. proc. civ., pe care Ie-a considerat motive de modificare a hotărârii atacate, iar, pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC M. SA București, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, reprezintă o chestiune de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale și de aplicare a dispozițiilor procedurale referitoare la judecarea recursului, iar dacă aceste dispoziții au fost sau nu corect aplicate nu se poate verifica pe calea contestației în anulare, deoarece pretinsa greșeală invocată de contestatoare nu se încadrează în categoria celor materiale la care se referă art. 318 C. proc. civ.

Criticile de fond la adresa soluției instanței de recurs nu constituie eroare materială, în înțelesul art. 318 C. proc. civ., și, ca atare, nu se încadrează în cazurile de contestație în anulare specială, deoarece echivalează cu rejudecarea recursului, ceea ce este inadmisibil; eroarea materială avută în vedere de art. 318 C. proc. civ. se referă la aspectele formale ale judecății și nu implică reexaminarea fondului, reaprecierea probelor sau interpretarea unor dispoziții legale, care exced motivului de contestație în anulare prevăzut în art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În fine, Înalta Curte, apreciază că, hotărârea instanței de recurs nu este contrară nici practicii C.E.D.O., care, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instanța care soluționează contestația si instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului, este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive si irevocabile.

În aprecierea sa, Curtea a reamintit că principiul securității raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, conform căruia nicio parte nu este îndreptățită să solicite o revizuire a unei hotărâri definitive și irevocabile, obligatorii, și, mai ales, nu în scopul de a obține o rejudecare și o nouă analiza a cauzei. Puterea de control a instanțelor ierarhic superioare trebuie exercitată pentru a corecta erorile justiției, iar nu pentru a se efectua o nouă analiză a cauzei. Calea de atac nu trebuie să constituie un apel deghizat, iar posibilitatea de a exista două opinii diferite asupra obiectului cauzei nu constituie un temei pentru reexaminare, o excepție de la această regulă putând fi admisă numai atunci când este justificată de circumstanțe riguroase și de substanță.

Cu toate acestea, principiul securității juridice nu este unul absolut, Curtea însăși recomandând, uneori, redeschiderea unor procese, ca fiind cea mai potrivită măsură reparatorie, atunci când procedurile derulate în fața instanțelor naționale nu au respectat cerințele art. 6, în orice caz, puterea de a iniția și de a admite o cale extraordinară de atac trebuie exercitată de către autorități în așa fel încât să asigure, în cel mai înalt grad posibil, un echilibru just între interesele implicate în cauză.

Hotărârea din cauza M. este prima hotărâre pronunțată de Curte împotriva României, prin care se analizează modul în care soluționarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, de către instanțele interne, poate determina afectarea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenție.

În această hotărâre, Curtea aplică principiile enunțate în cauzele în care au fost examinate desființările hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, prin exercitarea altor tipuri de căi extraordinare de atac, în special, recursuri în anulare ori revizuiri.

Ca și în alte cauze anterioare, Curtea a apreciat, în considerarea prezumției de validitate [res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură aceste hotărâri și a securității raporturilor juridice, că este incident un caz tipic în care instanțele au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului.

Or, în absența unor circumstanțe excepționale- situații numite de Curte „defecte fundamentale" ale hotărârii, acest lucru nu justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat, prin intermediul contestației în anulare exercitată chiar de un particular care fusese parte la procedură.

Această constatare a Curții este în acord și cu reglementarea contestației în anulare în dreptul intern, ce are natura unei căi extraordinare de atac, de retractare, care poate fi exercitată pentru motivele reglementate în mod exhaustiv în dispozițiile art. 317 (nelegalitatea citării la termenul când a avut loc judecata; încălcarea dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență) și art. 318 C. proc. civ. (dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale; omisiunea cercetării unui motiv de recurs). Aceste cazuri nu se referă la greșeli de judecată, motiv de reformare a hotărârii, sau la modalitatea de apreciere a probele administrate într-un proces (motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., în prezent, abrogat).

În acest context, Hotărârea Curții este importantă nu doar pentru instanțele naționale, dar și pentru părțile care exercită aceste căi extraordinare de atac, întemeindu-se, uneori, numai pe propriile insatisfacții determinate de pierderea proceselor, și care va fi util să înțeleagă că, ceea ce impune principiul securității raporturilor juridice este ca nicio parte a unui proces soluționat definitiv și irevocabil să nu poată determina redeschiderea unui alt proces, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, revizuirea și contestația în anulare neputând avea semnificația unui "apel deghizat", ci fiind justificate numai de circumstanțe esențiale și imperative și de nevoia de a asigura un just echilibru între interesele părților și efectivitatea sistemului judiciar.

Prin urmare, așa cum s-a arătat mai sus, nu se poate constata nicio greșeală sau neregularitate din partea instanței de recurs în pronunțarea soluției date și se reține că, prin contestația promovată, contestatoarea invocă motive care nu poate fi valorificate pe calea extraordinară de atac a contestației în anulare, astfel încât, în cauză, nu este întrunită niciuna din condițiile prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ., care fundamentează admisibilitatea contestației în anulare.

Așa fiind, față de cele mai sus, Înalta Curte, în unanimitate: urmează a respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta SC M. SA București cu privire la încheierea de ședință din data de 31 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5643/1/2010, ca tardiv formulată.

În opinie majoritară: urmează a respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA București împotriva încheierilor de ședință din data de 31 ianuarie 2012 și din data de 2 februarie 2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5643/1/2010, și, respectiv, în Dosarul nr. 5643/1/2010, ca inadmisibile, și a respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea SC M. SA București împotriva Deciziei nr. 656 din 14 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5643/1/2010, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta SC M. SA București cu privire la încheierea de ședință din data de 31 ianuarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. 5643/1/2010, ca tardiv formulată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2013.