Licensing-exam diploma suit remanded for lack of material jurisdiction in first-instance appellate court.
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal filed by the Ministry of Education against the first-instance judgment, quashed the sentence of the Oradea Court of Appeal and remanded the case to the Bihor Tribunal, Administrative and Fiscal Litigation Division, for competent adjudication. The dispute concerned a graduate’s action against a private-law university and the Ministry seeking an order to issue her bachelor’s diploma and its supplement after she passed her licensing exam; the first instance had partially granted the claim and imposed penalties for delay. The High Court found, as a matter of public policy under Article 306(2) of the Code of Civil Procedure, that the first instance lacked material jurisdiction, because the university, although assimilated to a public authority under Article 2(1)(b) of Law No. 554/2004, is a decentralized education unit and a local, not central, public authority, so under Article 10(1) of Law No. 554/2004 the dispute had to be heard at first instance by the administrative-fiscal tribunal, not the court of appeal; the incidental third-party claim against the Ministry did not alter this, and the plaintiff’s choice of forum settled territorial competence.
Legislator headnote
AI generatedart. 306 alin. (2) C. proc. civ, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 17 din C. proc. civ; Licensing-exam diploma suit remanded for lack of material jurisdiction in first-instance appellate court: The dispute concerned a graduate’s action against a private-law university and the Ministry seeking an order to issue her bachelor’s diploma and its supplement after she passed her licensing exam; the first instance had partially granted the claim and imposed penalties for delay. The High Court found, as a matter of public policy under Article 306(2) of the Code of Civil Procedure, that the first instance lacked material jurisdiction, because the university, although assimilated to a public authority under Article 2(1)(b) of Law No. 554/2004, is a decentralized education unit and a local, not central, public authority, so under Article 10(1) of Law No. 554/2004 the dispute had to be heard at first instance by the administrative-fiscal tribunal, not the court of appeal; the incidental third-party claim against the Ministry did not alter this, and the plaintiff’s choice of forum settled territorial competence.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain ground for the cassation of the appealed decision due to the breach of material jurisdiction.
Legal basis for ordering the cassation and referral of the case to the competent court.
Full text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul acțiunii deduse judecății
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta M.F.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului, obligarea acestora la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, respectiv foaia matricolă, având în vedere că a urmat cursurile instituției de învățământ superior menționate, promovând examenul de licență.
2. Hotărârea primei instanțe
Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 185 din 22 mai 2012, a respins excepția lipsei plângerii prealabile, precum și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, formulate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a admis, în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta "Universitatea S.H." împotriva Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.
Prin aceeași sentință, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și, în consecință, a obligat pârâta să elibereze reclamantei diploma de licență și suplimentele la diplomă, sub sancțiunea unor penalități de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.
Totodată, a obligat chematul în garanție Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să aprobe tipărirea formularelor tipizate, constând în diplomă de licență și suplimentele la diplomă pentru reclamantă, sub sancțiunea unor penalități de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat a declarat recurs Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului (în prezent Ministerul Educației Naționale).
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței materiale a primei instanțe.
1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului la diplomă, respectiv foaia matricolă, ca urmare a studiilor universitare efectuate de către reclamantă.
Instanța de control judiciar constată că universitatea pârâtă este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora "sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".
Prin Legea nr. 443/2002 a fost înființată Universitatea "S.H.", ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ, cu sediul în București.
Înalta Curte apreciază că această universitate reprezintă o unitate descentralizată de învățământ, parte a sistemului național de învățământ, dar nu este instituție publică centrală ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată fi contestate, în primă instanță la curtea de apel.
Sub aspectul competenței materiale de soluționare a cauzei este irelevantă împrejurarea că pârâta a chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 face referire la criteriul poziționării autorității emitente a actului administrativ contestat, în sistemul autorităților publice.
Instanța de control judiciar mai reține că, într-adevăr, instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant) însă acest fapt nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.
Prin urmare, aceste universități nu îndeplinesc cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificate drept organe ale autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta în cauză și astfel nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.
Potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004:
"Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.
Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menționat.
În plus, se impune a fi subliniat că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universitățile sunt autorități publice locale, având în vedere și prevederile art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.
În altă ordine de idei, în temeiul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale.
În cauză, reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul lui, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.
În fine, în speță vor fi avute în vedere și prevederile art. 17 din C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
În speță, cererea de chemare în garanție fiind cerere incidentală, va fi soluționată de instanța competentă să soluționeze acțiunea principală.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Bihor, secția contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului (în prezent Ministerul Educației Naționale) împotriva Sentinței nr. 185 din 22 mai 2012 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Bihor, secția contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2013.
Procesat de GGC - CL