Abusive state seizure restitution: Lex specialis precedence of Law 10/2001 over common law vindication and denial of state liability for compensation

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 09 octombrie 2007 reclamanții G.M., V.V.D., O.D.M. și G.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC F.I. SA Pitești, SC H.I. SRL Pitești, SC V.P. SA Râmnicu Vâlcea, obligarea pârâtelor să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață totală de 27.496,17 mp situat în Municipiul Pitești, B-dul Nicolae Bălcescu, cartier Găvana III, zona Big compus din: suprafața de 19.300 mp teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 6 iulie 2001 încheiat între vânzătorul SC S.A. SA Pitești și cumpărătorul SC F.I. SA; suprafața de 4.347,81 mp teren ce a format obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 490 din 29 decembrie 1999 încheiat între vânzătorul SC S.A. SA Pitești și cumpărătorul SC F.I. SA; suprafața de 885,85 mp teren ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 30 iunie 2000 încheiat între vânzătorul SC S.A. SA Pitești și cumpărătorul SC H.I. SRL și suprafața de 2.962,739 mp teren reprezentând diferența rămasă în proprietatea fostei SC S.A. SA (actuala pârâtă SC V.P. SA) după înstrăinarea celor trei loturi de teren prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâtele SC F.I. SA și SC H.I. SRL.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că sunt îndreptățiți să formuleze acțiunea în revendicare întrucât au calitatea de succesori ai proprietarului imobilului deposedat abuziv de către stat, potrivit situației de fapt expusă în cuprinsul acțiunii. În esență, prin actul dotal din 30 octombrie 1904, A.T. a constituit dotă fiicei sale V.A.T., ce urma a se căsători cu I.A.V., moșia „cu numele Găvana - Valea Rea astăzi comuna Rotăreșci, plasa Pitești, județul Argeș, cu pădurea, casa și toate construcțiile și îmbunătățirile aflate pe această moșie .

În urma căsătoriei dintre V.I. (cunoscut și ca V.V.I.) și T.V. (devenită prin efectul căsătoriei V.V., cunoscută și sub numele de numele de V.V.) au rezultat cinci copii V.C.A.T., V.E.A., V.R., V.V.D., V.V.V.S., de pe urma cărora au rămas reclamanții care sunt succesorii V.V. (V.). S-a argumentat că, planul moșiei întocmit la 15 februarie 1936 a evidențiat proprietatea V.V.V. ca fiind în suprafață totală de 366 ha 236 mp.

Reclamanții au arătat că, prin sentința penală nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar București, V.V.I. și alți doi inculpați (D.A. și O.T.) au fost condamnați politic la pedeapsa temniței grele pentru „crimă de înaltă trădare”, luându-se totodată și măsura confiscării averii. Prin decizia nr. 860 din 05 aprilie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală s-a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinței nr. 1170/1951 și cei trei inculpați au fost achitați, fiind înlăturată totodată și măsura confiscării averii acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Arată că, întreaga moșie G.V.R., ce a format obiectul actului dotal din 30 octombrie 1904, moșie din care face parte și imobilul revendicat a fost preluată abuziv de către Statul român întrucât preluarea a intervenit prin confiscarea averii ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, iar măsura confiscării a fost aplicată greșit, asupra unui bun proprietatea altei persoane decât inculpatul. Astfel, bunul a fost confiscat ca efect al condamnării lui V.V.I., deși era proprietatea soției inculpatului autoarea reclamanților, V.V. (V.) fiind dobândit de către aceasta din urmă prin actul dotal nr. 21179 din 30 octombrie 1904. Potrivit regimului dotal prevăzut de codul civil în vigoare în anul 1904, în absența unei declarații contrare în act, imobilele dotale deveneau proprietatea exclusivă a soției beneficiare a dotei, viitorul soț dobândit asupra lot doar un drept de administrare și de folosință.

S-a arătat că, prin titlul de proprietate din 17 decembrie 1993 emis de Comisia Județeană Argeș în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991 s-a reconstituit în favoarea moștenitorilor V.V.V. (respectiv C.V., V.V.D., F.R. și O.V.S.) dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 47.780 mp, iar pentru diferență reclamanții au susținut că sunt îndreptățiți să formuleze acțiunea de față pentru a redobândi posesia asupra imobilului.

Cât privește titlul de proprietate al pârâtelor asupra imobilului s-a arătat că în urma pronunțării sentinței penale nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar București, imobilul a fost preluat de către Statul Român, care l-a administrat prin intermediul fostei Întreprinderi de Morărit și Panificație Argeș. În temeiul Legii nr. 15/1990 a fost emisă H.G. nr. 1353/1990 în baza căreia a fost înființată SC S.A. SA.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 29 decembrie 1999 vânzătorul SC S.A. SA Pitești a transmis către cumpărătorul SC F.I. SA proprietate asupra activului său situat în Municipiul Pitești str. N. Bălcescu, județul Argeș compus din teren în suprafață de 4347,581 mp și construcții. Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 30 iunie 2000, SC S.A. SA Pitești a transmis către cumpărătorul SC H.I. SRL, activul proprietatea sa, situat în Pitești, str. N. Bălcescu nr. 107, jud. Argeș, compus din teren în suprafață de 885,85 și construcții. Terenul înstrăinat de SC S.A. SA a fost dobândit în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din 09 noiembrie 1993, transcris la Notariatul de Sta Județean Argeș sub nr. 499 din data de 11 ianuarie 1994, iar prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 iulie 2001 vânzătorul SC S.A. SA Pitești a transmis către cumpărătorul SC F.I. SA proprietatea terenului intravilan curți construcții în suprafață de 19.300 mp situată în municipiul Pitești, str. N. Bălcescu nr. 185, punctul Atelier paste, jud. Argeș, împreună cu construcțiile situate pe acesta.

Între timp SC S.A. SA a format obiectul unei proceduri de fuziune prin absorbție, succesoarea sa în drepturi, respectiv persoana juridică absorbantă fiind pârâta SC V.P. SA.

Se arată că, în urma înstrăinărilor succesive ce au intervenit în perioada 1999-2001 imobilul este deținut în prezent de cele trei pârâte, respectiv: - 23.647,581 mp teren de pârâta SC F.I. SA, 885,85 mp de pârâta SC H.I. SRL și 2.962,739 mp de pârâta SC V.P. SA.

Reclamanții susțin că titlul lor de proprietate asupra imobilului este preferabil celui deținut de către pârâte. Consideră reclamanții că titlul lor este preferabil întrucât dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, acesta rămânând în patrimoniul autoarei lor, fiind transmis pe cale de succesiune.

Prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 20 noiembrie 2007 reclamanta G.R. a cesionat drepturile litigioase reclamanților O.D.M. și G.M., iar prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 17 ianuarie 2008 V.V.D. a cesionat drepturile litigioase către aceiași reclamanți.

La data de 12 iunie 2008 reclamanții G.M. și O.D.M. au depus la dosar cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată prin care au solicitat introducerea în cauză și citarea în calitate de pârâți a numiților R.G. și R.I.A. urmând a fi obligați aceștia să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 23.647,581 mp situat în Municipiul Pitești, B-dul Nicolae Bălcescu, cartier Găvana III, zona Big. S-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 10 octombrie 2007 SC F.I. SA Pitești a înstrăinat pârâților suprafața de 19.300 mp teren și suprafața de 4.347,581 mp teren.

La data de 18 februarie 2010 reclamanții au formulat cerere de modificare și precizare a acțiunii arătând că solicită ca judecata cauzei să se facă în contradictoriu cu pârâtei R.G. și R.I.A., SC H.I. SRL Pitești; SC V.P.I. SA București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a solicitat citarea în calitate de pârâți a SC V.P.I. SA și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și scoaterea din cauză a SC F.I. SA, cu obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri echivalente cu valoarea actuală a terenului ce nu mai poate fi restituit în natură și a construcțiilor demolate ce au existat pe acesta.

Prin sentința nr. 444 din 20 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea formulată de reclamanții G.M. și O.D.M. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâți SC F.I. SA, SC H.I. SRL, SC V.P. SA, SC V.P.I. SA, R.G. și R.I.A.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 29 decembrie 1999 vânzătorul SC S. SA Pitești a transmis cumpărătorului SC F.I. SA proprietatea asupra activului său situat în Municipiul Pitești, strada N. Bălcescu nr. 107 județul Argeș compus din teren în suprafață de 4347,581 mp și construcții. Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 30 iunie 2000 SC S. SA Pitești a înstrăinat pârâtei SC H.I. SRL Pitești activul proprietatea sa situat în Pitești strada Nicolae Bălcescu județul Argeș compus din teren în suprafață de 885,85 mp și construcții. Totodată, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 iulie 2001 SC S. SA Pitești a înstrăinat pârâtei SC F.I. SA un teren în suprafață de 19.300 mp și construcții situat în Pitești, str. N. Bălcescu.

Dreptul de proprietate asupra imobilelor vândute a fost dobândit de vânzătoare în baza H.G. nr. 834/1991 potrivit Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor eliberat la data de 09 noiembrie 1993 de Ministerul Agriculturii și Alimentației pentru teren, iar asupra construcțiilor prin reorganizare, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat ca regii autonome și societăți comerciale în temeiul H.G. nr. 1353/1990, anexa 15, de la Întreprinderea de Morărit și Panificație Pitești.

În speță, prin cererea de chemare în judecată ulterior precizată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri echivalente cu valoarea actuală a terenului ce nu mai poate fi restituit în natură și a construcțiilor demolate ce au existat pe acesta, temeiul de drept al acțiunii învederat constant de reclamanți fiind art. 480 și 481 C. civ.

Tribunalul a reținut din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu raportul de expertiză topografică că, deținătorul actul al terenurilor revendicate de reclamanți nu este pârâtul Statul Român. În analizarea solicitării privind acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea actuală a terenului ce nu mai poate fi restituit în natură și a construcțiilor demolate ce au existat pe acesta, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, dispozițiile art. 480 C. civ., iar, pe de altă parte, prevederile Legii nr. 10/2001 ca lege specială în materie care instituie măsuri reparatorii pentru foștii proprietari persoane fizice sau juridice ai imobilelor preluate de stat, lege care reglementează procedurile de restituire și măsurile reparatorii prin echivalent. S-a reținut că reclamanții au declanșat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08 ianuarie 2003 și care a format obiectul Dosarului nr. 971/109/2003 cerere prin care F.R., V.V.D., O.V.S., G.V.R. au solicitat în contradictoriu cu pârâta SC F.I. SA, chemata în garanție SC V.P. SA și A.V.A.S. să se constate că sunt proprietari imobilului teren și construcții situat în Pitești, B-dul Nicolae Bălcescu compus din 24.000 mp teren și construcții, să fie obligată pârâta să le respecte dreptul de proprietate asupra acestui imobil ca efect al disp. art. 46 alin. (3) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, de asemenea să se constate că actele de vânzare - cumpărare autentificate sub nr. x/1999 și nr. y/2001 sunt lovite de nulitate absolută, cu motivarea - în esență - că imobilul litigios este în proprietatea pârâtei SC F.I. SA. Prin sentința civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 Tribunalul Argeș a constatat perimată acțiunea reclamanților, soluție rămasă definitivă prin nerecurare.

Tribunalul a reținut că procedura declanșată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost abandonată de aceștia, iar lipsa de diligentă le este imputabilă exclusiv. În plus, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare s-a perimat - sancțiune ce a intervenit tot din culpa reclamantelor - astfel că singura speranță legitimă a reclamanților este de a obține contravaloarea imobilului înstrăinat și nu restituirea în natură întrucât nu beneficiază de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea lor dreptul la restituire în natură.

Prima instanță reține că, prin cererea de chemare în judecată de față, reclamanții au susținut că terenul a fost preluat abuziv de stat de la autorii lor, prin confiscare, în temeiul unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică aplicată în timpul regimului comunist, or, potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 astfel de imobile fac obiectul acestui act normativ și pot fi obținute pentru acestea doar măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent după caz în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, aplicabilitatea legii speciale în materie fiind atrasă de însuși modul în care reclamanții si-au motivat cererea completatoare.

Cât privește acțiunea directă îndreptată împotriva Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin care se solicită despăgubiri bănești în temeiul art. 480 C. civ., aceasta nu a fost primită întrucât ignoră principiul specialia generalibus derogant. Legea specială este de strictă interpretare și dispozițiile ei derogă de la dreptul comun, așa încât Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă dacă a fost identificată unitatea deținătoare a imobilelor la data formulării notificării privind restituirea acestor. În speța de fată, unitatea deținătoare a bunului revendicat de reclamanți era cunoscută de aceștia devreme ce prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 08 ianuarie 2003 au precizat unitatea deținătoare a imobilului ca fiind SC F.I. SA.

Legea nr. 10/2001 a reglementat o procedura speciala de restituire în natura, ori în echivalent, a bunurilor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Instituirea de către legiuitor a unei proceduri speciale și prealabile sesizării instanței nu îngrădește accesul liber la justiție al reclamanților, deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri și condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituția republicata, potrivit cu care competenta instanțelor judecătorești și procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege. De aceea tribunalul, în raport de considerentele arătate și temeiurile legale invocate a apreciat că Statul român nu are calitate procesuală pasivă în cauză așa încât, pe acest considerent, a respins acțiunea reclamanților.

Pe fondul cauzei tribunalul a reținut din actele dosarului că, reclamanții sunt succesorii numitei V.A.T., căsătorită cu I.A.V., proprietara imobilului reprezentat de moșia cu numele G.V.R., evidențiată în actul dotal din 30 octombrie 1904 compusă din pădure, casă și toate construcțiile și îmbunătățirile aflate pe aceasta.

Prin decizia nr. 860 din 05 aprilie 1996 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de procurorul general împotriva sentinței penale nr. 1170 august 1951 a Tribunalului Militar București, secția a I a și deciziei nr. 3511 din 27 februarie 1951 a Curții Militare de Casație și Justiție privind pe inculpatul V.V.I. a casat hotărârile atacate și în baza art. 11 pct. 2 lit. e) și art. 10 lit. d) C. pr. penală a dispus achitarea inculpatului pentru crima de înaltă trădare prevăzută de art. 184, 190 și 191 C. penal anterior, fiind înlăturată măsura confiscării averii inculpatului.

Din cuprinsul Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor din 09 noiembrie 1993 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației rezultă că în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 a fost înființată prin H.G. nr. 1353/1990 societatea comercială cu capital de stat sub denumirea SC S. SA” Pitești cu o suprafață de teren în proprietate exclusivă de 123.879,38 mp, în care se include suprafața de 27.496,17 mp teren pentru care reclamanții au formulat acțiunea de fată.

Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 29 decembrie 1999 vânzătorul SC S. SA Pitești a transmis cumpărătorului SC F.I. SA proprietatea asupra activului său situat în Municipiul Pitești, strada N. Bălcescu județul Argeș compus din teren în suprafață de 4.347,581 mp și construcții, iar prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 30 iunie 2000 SC S. SA Pitești a înstrăinat pârâtei SC H.I. SRL Pitești activul proprietatea sa situat în Pitești strada Nicolae Bălcescu nr. 107 județul Argeș compus din teren în suprafață de 885,85 mp și construcții. Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 iulie 2001 SC S. SA Pitești a înstrăinat pârâtei SC F.I. SA un teren intravilan curți, construcții în suprafață de 19.300 mp situat în Municipiul Pitești, strada Nicolae Bălcescu, județul Argeș.

La data de 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, act normativ în raport de care reclamanții au arătat constant că au formulat notificare și au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 adresându-se deținătoarei SC S. SA, societate care în loc să procedeze la înaintarea notificării către deținătorii reali ai terenului a restituit-o reclamanților. Prin urmare deși reclamanții au optat pentru dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care le conferea calitatea de persoană îndreptățită conform prevederilor art. 2 din lege, deși au avut exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute de lege, aceștia nu au fost suficient de diligenți în a finaliza procedura începută pe temeiul legii speciale și nu au atacat în justiție măsura restituirii notificării de către SC S. SA. De altfel la dosar a fost depusă și sentința civilă nr. 3900 pronunțată de Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 176/280/2004 prin care a fost perimată acțiunea reclamanților G.M., V.V.D., G.V.R. și O.D.M. împotriva pârâților SC F.I. SA Pitești, R.I.A., R.G., SC V.P. SA Râmnicu - Vâlcea A.V.A.S. București și SC Ș.S. SA Râmnicu Vâlcea, acțiune formulată în temeiul art. 480 C. civil, fiind depusă și sentința civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeș pronunțată în Dosarul civil nr. 971/109/2003 prin care s-a constatat perimată acțiunea reclamanților formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește pârâta SC V.P.I. S.A București s-a reținut că aceasta a preluat în proprietate suprafața de 2962 mp teren aflat în patrimoniul SC V.P. SA în urma divizării acestei societăți, prin cererea de modificare și precizare a acțiunii depusă la 18 februarie 2010 reclamanții solicitând ca judecata să se facă în contradictoriu și cu această pârâtă.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul topometrist au fost identificate și măsurate suprafețele deținute de societățile pârâte, respectiv SC F.I. SA 23.363 mp, iar SC H.I. SA 878 mp, existând suprapunere între suprafața de teren revendicată de reclamanți și cea cumpărată de SC F.I. SA de la SC S.A. SA. În ceea ce privește pe pârâta SC V.I. SA terenul are suprafața de 3.045 mp. Față de concluziile raportului de reclamanții au învederat că nu mai au pretenții față de pârâții SC H.I. SRL, R.I.A. și R.G., SC V.I. SA.

În analiza comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de pârti tribunalul a constatat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de reclamanți iar susținerile reclamanților privind preferința titlului lor ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ. nu au fost primite întrucât pe această cale se urmărește valorificarea drepturilor lor eludând dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura, condițiile și modalitatea de restituire. S-a apreciat soluția că se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar, prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate, sens în care au fost reținute dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

În speță tribunalul a avut în vedere că, nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nici jurisprudența Curii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare întrucât reclamanții G.M. și O.D.M. nu justifică existenta unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 pentru a ridica problema vreunei atingeri aduse acestora care să atragă incidenta textului din Convenție. În cauză, pârâții, în acest moment beneficiază de existenta unui bun în sensul autonom stabilit de Curte, decurgând din împrejurarea că nu au fost contestate pe cale judecătorească contractele de vânzare - cumpărare prin care aceștia au dobândit în mod valabil proprietatea asupra bunurilor revendicate, acțiunea formulată sfiind perimată, ceea ce a consolidat titlul pârâților, aspect ce justifică speranța lor legitimă de a se bucura de acest bun, în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, iar persoanele care si-au dobândit cu bună credință bunurile cum este cazul pârâților nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a preluat aceste bunuri în trecut.

De aceea tribunalul, în raport de considerentele arătate și temeiurile legale invocate, reținând valabilitatea titlului de proprietate al vânzătoarei către pârâți titlu constând în Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor eliberat la data de 09 noiembrie 1993 de Ministerul Agriculturii și Alimentației și titlurilor de proprietate ale pârâților care nu au fost contestate de reclamanți și anulate pe cale judecătorească, reținând de asemenea buna credință a pârâților, în condițiile în care reclamanții nu au administrat nici-o probă prin care să răstoarne prezumția bunei credințe de care se bucură pârâții, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința respingerii acțiunii față de acest pârât.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă nr. 89 din 23 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții G.M. și O.D.M., împotriva sentinței civile nr. 444/2012 din 20 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 2849/109/2007.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Contrar susținerilor apelanților, instanța reține că, acțiunea nu a fost respinsă ca inadmisibilă, ci ca neîntemeiată. Din considerentele sentinței, rezultă că excepția fost respinsă, cu motivarea că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu constituie un fine de neprimire a acțiunii în revendicare, pentru că, potrivit art. 21 din Constituție orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor libertăților și a intereselor sale legitime și nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Sub aspectul modului în care instanța a făcut analiza comparativă a titlurilor de proprietate și a reținerii bunei credințe în favoarea pârâtei SC Francesca Industries SRL instanța a apreciat legalitatea soluției pronunțată. Din actele dosarului, reiese faptul că, anterior formulării acțiuni de față, reclamanții au investit instanța de judecată, la data de 16 ianuarie 2003 cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2011 și art. 480 C. civ., solicitând ca, în contradictoriu cu pârâta SC F.I. SRL să se constate că sunt proprietarii unui imobil situat în Pitești, B-dul N. Bălcescu, nr. 197, compus din 24.000 mp. teren, să fie obligată pârâta să le respecte dreptul de proprietate asupra acestui imobil și să se constate nulitatea actelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. X/1999 și nr. Y/2001 ca efect al dispozițiilor art. 46 alin. (3) și art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 3900 din 20 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Pitești s-a constatat perimată acțiunea în revendicare, iar prin sentința civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș s-a constatat perimată și acțiunea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 privind constatarea nulității celor două contracte de vânzare. Se reține că, reclamanții au uzat de procedura specială prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă nu au insistat în soluționarea acțiunii întemeiată pe această dispoziție legală, motiv pentru care acțiunea a fost perimată.

Cum în concursul dintre legea specială, în speță Legea nr. 10/2001 și reglementarea de drept comun, prioritate are legea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, iar reclamanții au uzat de dispozițiile legii speciale, acțiune perimată pentru lipsa lor de diligență în soluționarea respectivei cauze, singura speranță legitimă a reclamanților este aceea de a obține contravaloarea imobilului înstrăinat și nu restituirea în natură. Sunt evocate și dispozițiile obligatorii cuprinse în Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, când s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință.

Or, apelanții au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în privința imobilului ce se solicită a fi restituit s-a avut în vedere că fost cumpărat în anul 1999, respectiv anul 2001 de către intimata SC F.I. SRL. Respectivele contracte de vânzare-cumpărare nu au fost desființate, producându-și efectele și în prezent, cumpărătorul fiind de bună credință la data încheierii respectivelor contracte.

S-a avut în vedere că, indiferent de momentul la care a intervenit vânzarea-cumpărarea, înainte sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cumpărătoarea a fost convinsă că a contractat cu adevăratul proprietar, din moment ce la data achiziționării imobilului nu exista nicio cerere de revendicare cu privire la acesta, iar apelanții nu au dovedit în niciun mod reaua-credință a intimatei. Chiar Legea nr. 10/2001, prin dispoziția cuprinsă în art. 45 alin. (2) prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile luate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. În această situație, s-a reținut a fi preferabil titlul de proprietate exhibat de intimata-pârâta SC F.I. SRL și nu titlul de proprietate prezentat de către apelanții-reclamanți.

Cât privește susținerea potrivit cu care în revendicare nu se analizează buna credință, aceasta este reală, numai că, în speță, buna credință trebuie analizată în raporturile dintre reclamanți și SC V.P. SA, care este deținătoarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul din litigiu și nu între reclamanți și pârâta SC F.I. SRL, aceasta din urmă deținând imobilul în baza celor două acte de vânzare cumpărare, necontestate de către reclamanți și deci neanulate de către instanță.

În cadrul aceleiași critici reclamanții au invocat că, instanța nu a analizat în mod corect Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici practica Curții europene susținere care nu a fost reținută. Instanța de apel a avut în vedere împrejurarea că, în considerentele deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiția a stabilit că „persoanele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință”. S-a apreciat că intimata SC F.I. SRL este cumpărător de bună credință, astfel încât Decizia nr. 33/2008 a fost corect analizată de către tribunal și că reclamanții au uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește neconcordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se arată că problema a fost rezolvată de către Î.C.C.J. tot prin decizia nr. 33/2008, în sensul priorității dispoziției Convenției Europeană a Drepturilor Omului, stabilind totodată că „această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

Instanța de apel a avut în vedere jurisprudența C.E.D.O. care a reținut că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturile juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință. În condițiile în care există neconcordanțe, între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

S-a apreciat relevantă în cauză decizia C.E.D.O. în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat că legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a confisca cândva aceste bunuri.

Instanța a avut în vedere că, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată, iar dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție trebuie interpretat în raport de preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice, potrivit cu care, o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată (Cauza Brumărescu împotriva României).

În speță, vânzările intervenite între SC S. SA și pârâta SC F.I. SRL în baza celor două contracte de vânzare-cumpărare nu constituie o ingerință în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, dat fiind faptul că la momentul încheierii acestora reclamanții nu au avut un drept de proprietate actual asupra terenurilor înstrăinate, care să fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-o decizie administrativă jurisdicțională, iar titlurile de proprietate ale pârâtei, respectiv contractele de vânzare-cumpărare sunt valabile, ceea ce înseamnă că, admiterea acțiunii în revendicare ar echivala cu privarea pârâtei de un bun în sensul Convenției.

S-a reținut a fi nefondat și motivul de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Acțiunea în revendicare promovată este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. și poate fi introdusă de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar al imobilului. În cauză, pârâtul Statul român nu este posesorul imobilului revendicat, acesta fiind deținut de pârâta SC F.I. SRL, iar pe de altă parte, în baza principiului specialia generalibus derogant, apelanții trebuiau să uzeze de dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun pentru a obține despăgubiri, așa încât, s-a apreciat că Statul român nu are calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții G.M. și O.D.M., criticând decizia atacată ca fiind nelegală și netemeinică pentru motivul de recurs înscris în art. 304 alin. pct. 9 C. porc. civ. Reclamanții au solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței tribunalului ca urmare a admiterii apelului și, în consecință, admiterea acțiunii în sensul obligării pârâtei SC F.I. SRL să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 17.509,84 mp. și obligarea Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească cu titlu de despăgubiri suma de 4.871.301,48 lei (1.067.308,23 euro) ce reprezintă contravaloarea suprafeței de 10.131,77 mp, teren care nu mai poate fi restituit în natură.

În motivarea cererii de recurs, recurenții au redat motivele cererii de chemare în judecată, arătând ulterior că, în mod greșit, instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor 480 C. civ. în sensul comparării titlurilor de proprietate ale părților, susținând că instanța a efectuat și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1898 C. civ. referitoare la buna-credință a posesorului.

Recurenții au arătat că, o analiză comparativă a titlurilor de proprietate realizată în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ. relevă faptul că, titlul lor este un titlu mai vechi, neafectat de condiții și cauze de ineficacitate și că nu a fost desființat, măsura abuzivă a statului comunist de preluare a imobilului fiind înlăturată. Cu referire la titlul intimatei, susține că acesta provine de la un neproprietar, întrucât la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, măsura confiscării bunului său fusese înlăturată. Relevă faptul că, primul act de vânzare-cumpărare nr. X/1999, a fost încheiat în preajma adoptării Legii nr. 10/2001, iar al doilea contract, a fost încheiat la 6 iulie 2001, după adoptarea legii care prevedea restituirea proprietăților naționalizate sau confiscate de regimul comunist. Invocă recurenții și faptul că deși actele de proprietate ale intimatei SC F.I. SRL nu au fost anulate, acestea însă nu au aceeași forță juridică cu cel pe care îl dețin.

Argumentează că, în cadrul acțiunii în revendicare nu poate fi reținută buna-credință, cum greșit a apreciat instanța de apel. Intimata nu poate susține că a fost un cumpărător de bună credință, atâta timp cât proprietatea pe care a cumpărat-o putea face obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001, ca urmare a notificării pe care au formulat-o, astfel încât între vânzător și cumpărător s-a realizat o conivență deplină în scopul scoaterii bunului de sub incidența legii de restituire.

Recurenții critică decizia curții de apel prin care se reține împrejurarea că nu au dat dovadă de diligență în soluționarea cererii de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001. Arată că, deși instanța de apel face o analiză a numeroaselor demersuri realizate atât înainte, cât și după apariția Legii nr. 10/2001, ajunge în mod greșit la concluzia că s-au aflat în pasivitate, când în realitate, nu au avut posibilitatea să își valorifice drepturile în baza respectivei legi. Semnalează și practica judiciară din anii 2003-2004, care nu permitea formularea unei acțiuni în baza Legii nr. 10/2001 pentru obligarea deținătorului să emită o dispoziție de restituire sau de despăgubiri, practică consolidată abia prin decizia nr. 20/2007 a I.C.C.J.

Hotărârea recurată este criticată și sub aspectul că, instanța de apel nu a efectuat o analiză corectă și concordantă cu decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. și practica Curții europene, atâta timp cât din motive independente de voința lor, nu au putut utiliza această procedura apreciată a Legii nr. 10/2001 în termenele legale, context în care apreciază că au deschisă calea acțiunii în revendicare/ retrocedare a bunului litigios. Arată că instanța de apel nu a sesizat neconcordanța între legea specială și Convenția europeană, fapt ce determina obligația instanței să aplice practica europeană în materie care, de-a lungul anilor, a dispus, retrocedarea proprietăților sau obligarea statului la despăgubiri atunci când această retrocedare nu a mai fost posibilă.

Susține nelegalitatea deciziei recurate și sub aspectul reținerii greșite a lipsei calității procesuale pasive a Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice în cererea de despăgubiri. Recurenții reiau motivarea cererii modificatoare formulată la data de 18 februarie 2011 prin care au chemat în judecată Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea actuală a terenului litigios care nu mai poate fi restituit în natură, precum și a construcțiilor demolate ce au existat pe acesta, arătând în justificarea calității procesuale a Statului român, că deposedarea de proprietate s-a făcut în baza unei hotărâri judecătorești de confiscare nelegală și abuzivă, Statul român fiind cel care a transmis unor societăți comerciale dreptul de proprietate asupra terenului. Consideră că este angajată răspunderea statului pentru plata despăgubirilor în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, aflându-se în imposibilitate de a urma procedura legii speciale. Arată că, dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea acționarii statului, prin Ministerul Finanțelor, pentru obligarea la plata despăgubirilor în echivalentul proprietății care nu poate face obiectul restituirii. Prin analogie se află în situația reglementată în acest text întrucât ulterior apariției legii a constatat că deținătoarea nu mai avea în posesie proprietatea lor, iar noii proprietari nu aveau calitatea de deținători prevăzută de lege.

Intimata S.C. Francesca Industries S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea, ca neîntemeiat, a recursului formulat de reclamanții G.M. și O.D.M. arătând, că instanța de apel a efectuat compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante potrivit art. 480 C. civ. și că instanța a realizat o aplicare corectă și a deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. Susține că, nu se poate reține că titlul recurenților este mai bine caracterizat deoarece și contractele lor de vânzare-cumpărare autentificate din 29 decembrie 1999 și din 06 iulie 2001 nu au fost anulate, acțiunea în constatarea nulității acestora fiind perimată și că în prezent dreptul recurenților la acțiune s-a prescris. Referitor la motivul de recurs privind lipsa calității procesuale pasive a Statului roman, reprezentat prin Ministerul Finanțelor în cererea de despăgubiri, intimata solicită a fi respins și prin raportare la dispozițiile deciziei nr. 27/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate și dispozițiile legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va constata recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:

În dezvoltarea motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă soluționarea greșită a acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun din perspectiva analizării comparative greșite a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, dar și a reținerii eronate a necesității utilizării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului. Recurenții au argumentat și faptul că nu au avut posibilitatea de a utiliza procedura specială în termenele legale din motive independente de voința lor, împrejurare în raport cu care s-a susținut că ar avea deschisă calea acțiunii în revendicare, astfel cum s-a reținut și în decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel realizând o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, în consens cu interpretarea obligatorie dată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J. și jurisprudența Curții europene.

În speță, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 octombrie 2007, reclamanții au investit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că terenul litigios a aparținut numitei V.V. (V.), imobil care a fost trecut în proprietatea statului prin confiscare în baza Sentinței penale nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar București, ca efect al condamnării soțului acesteia, V.V.I. Măsura confiscării aplicată prin sentința penală a fost desființată prin decizia nr. 860 din 5 aprilie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, care a admis recursul în anulare împotriva sentinței penale nr. 1170/1951, dispunând (printre altele) achitarea inculpatului V.V.I. pentru crimă de înaltă trădare în conformitate cu art. 11 pct. 2 lit. a) rap. art. 10 lit. d) C. pen., măsura confiscării averii fiind înlăturată.

Recurenții au solicitat aplicarea regulilor clasice ale comparării titlurilor exhibate de părți conform doctrinei și jurisprudenței în materie, conturată însă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, imobilul litigios face obiectul acestui act normativ, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a legii speciale. În acest context, în mod corect instanța de apel a apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ. invocate de reclamanți în acțiune. Legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Este adevărat că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță. Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reține că, instanța de apel, prin decizia pronunțată, a realizat o corectă aplicare și interpretare a legii la situația de fapt stabilită în raport de circumstanțele factuale concrete ale speței, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanții aveau obligația de a urma procedura specială instituită de această lege. În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la acesta.

În caza de față, reclamanții nu au efectuat demersurile necesare pentru a parcurge și finaliza procedura reglementată de prevederile legii speciale de reparație pentru valorificarea drepturile pe care le pretind asupra imobilului, aceștia, deși beneficiari ai deciziei penale nr. 860 din 05 aprilie 1996 a Curții Supreme de Justiție, au solicitat restituirea imobilului sau plata de despăgubiri pentru prima dată prin prezenta acțiune adresată instanței abia la data de 09 octombrie 2007. În acest context, Înalta Curte va constata, în circumstanțele particulare ale speței, că valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a Codului civil, în cuprinsul deciziei fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această materie. În cuprinsul acestei decizii de îndrumare se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare. S-a statuat că, în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un „bun actual” în sensul normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare - contrar criticilor recurenților - atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 989 a fost adoptată o lege specială de reparație care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raționament judiciar urmarea căruia se reține aplicarea corectă a legii la situația de fapt stabilită, în consens cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant.

Totodată trebuie subliniat că problema raportului dintre legea specială și legea generală, a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, instanța supremă statuând în mod expres prin această din urmă decizie, că sunt inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu, 1997).

Așadar, Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și dreptul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor fiind recunoscut pe deplin.

Posibilitatea reclamanților de a recurge la acțiunea în revendicare a fost analizată și funcție de măsura în care aceștia se prevalează de „un bun actual” în sensul normei europene, ipoteză în care acestora trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate de instanța supremă, Înalta Curte va constata că instanța de apel a determinat corect situația juridică a imobilului litigios, examinarea acțiunii în revendicare fiind realizată prin verificarea (funcție de particularitatea cauzei) existenței în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, în raport de titlul exhibat de aceștia. În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, dar și al contextului actual al jurisprudenței europene, în mod judicios s-a concluzionat că reclamanții nu au în patrimoniul lor un „bun actual” în sensul Convenției, care să le permită restituirea în natură a imobilului întrucât nu au obținut recunoașterea dreptului în procedura legii speciale.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenții au invocat greșita aplicare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a I.C.C.J., susținând că au făcut dovada nelegalității trecerii bunului în proprietatea statului și a înstrăinării terenului de către stat unor terțe persoane, împrejurare care ar constitui un motiv independent de voința lor în utilizarea procedurii speciale a Legii nr. 10/2001. În acest context, au pretins că au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun pentru a beneficia de protecția de art. 1 din Primul protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocând sub acest aspect și jurisprudența Curții europene.

Înalta Curte va constată netemeinicia criticilor formulate, întrucât instanța de apel a procedat în mod judicios la soluționarea acțiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială,în considerarea efectelor deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăși analiza principiului securității raporturilor juridice. Din această perspectivă, s-a concluzionat corect că reclamanții nu au făcut dovada existenței în patrimoniul lor a unui „bun actual” pentru a putea beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate, întrucât în cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dat fiind finalizarea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. Se observă însă în jurisprudența actuală a Curții europene o schimbare în raționamentului construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Or, din momentul pronunțării hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, instanța de contencios european arată că acel concept de „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143), aspect reținut și de instanța de apel în analiza efectuată.

Diferența de abordare este esențială întrucât în viziunea actuală a Curții europene nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior ( paragraful 136 din hotărârea - pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte remarcă din conținutul hotărârii - pilot că stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, Curtea europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001.

Recurenții se prevalează de faptul că dețin o hotărâre judecătorească prin care s-a anulat măsura confiscării imobilului din timpul regimului anterior ce a aparținut numitei V.V.V. și care face (în parte) obiectul litigiului de față. În condițiile evoluției legislației interne și a jurisprudenței europene, în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție reclamanții nu au făcut dovada că ar deține în patrimoniul lor un „bun actual” care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat, întrucât simpla constatare a nelegalității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului. În acest sens, Curtea europeană a reținut în hotărârea pilot că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații. (paragraf nr. 141, 142, 143 din hotărârea Atanasiu).

În ceea ce privește imposibilitatea obiectivă de a uza de procedura legii speciale, Înalta Curte va constata netemeinicia susținerilor formulate. În speță, reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun, iar apărările potrivit cărora nu au avut posibilitatea de a parcurge procedura prevăzută de legea specială întrucât statul ar fi înstrăinat succesiv părți din terenul autorului lor, nu pot fi primite. Reclamanții au avut exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute în favoarea lor prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar lipsa lor de diligență pentru parcurgerea și finalizarea procedurii reglementată de legea specială nu le dă dreptul să formuleze o nouă acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Invocarea împrejurării potrivit căreia statul ar fi perfectat contracte de vânzare-cumpărare a unor suprafețe de teren care se includ în imobilul litigios, supus reglementării Legii nr. 10/2001, nu justifică lipsa exercițiului necesar al unui proprietar diligent în recuperarea bunurilor sale conform reglementărilor speciale în materie.

Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenții au mai invocat greșita reținere a bunei credințe a intimaților și ignorarea dreptului lor de proprietate care ar fi preferabil titlului pârâților. În contextul cadrului procesual cu care instanța a fost investită, este lipsit de relevanță juridică argumentul recurenților prin care încearcă a contura reaua-credință a intimaților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare atât timp cât buna sau reaua-credință prezintă relevanță numai în cazul unei acțiuni în constatarea nulității contractelor respective, în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din legea nr. 10/2001. Edificator în soluționarea acțiunii în revendicare ce formează obiectul prezentului dosar sunt criteriile indicate în decizia dată în recursul în interesul legii cu privire la admisibilitatea cererii în revendicare.

Trebuie remarcat faptul că protecția pe care o oferă articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru „bunurile sale”, protecție care se referă - în genere - la proprietar fără a face distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii. Or, în speță, cercetarea valabilității titlului de proprietate a pârâților a fost declanșată la data de 16 ianuarie 2003 când reclamanții F.R., V.V.D., O.V.S. și G.V.R., în contradictoriu cu pârâta SC F.I. SRL, au învestit Tribunalul Argeș cu soluționarea cererii ce a făcut obiectul Dosarului nr. nr. 971/109/2003 prin care au solicitat să se constate că sunt proprietarii imobilului situat în Pitești, B-dul Nicolae Bălcescu, compus din 24.000 mp teren și construcții și obligarea pârâtei să le respecte dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Totodată, au solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 29 decembrie 1999 și nr. y din 06 iulie 2001 ca efect al dispozițiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Ca efect al disjungerii capetelor de cerere, Judecătoriei Pitești prin sentința civilă nr. 3900 din 20 iunie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 176/280/2004 a constatat perimată acțiunea în revendicare pe dreptul comun a imobilului, iar sentința civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 971/109/2003, instanța a constatat perimată acțiunea formulată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 29 decembrie 1999 și din 06 iulie 2001.

În acest context, în raport de termenul de prescripție reglementat de art. 46 alin. (2) din legea nr. 10/2001 și lipsa de diligență a reclamanților în demersul lor judiciar privind anularea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în beneficiul pârâtei SC F.I. SRL, Înalta Curte va constata că dreptul de proprietate al acesteia s-a consolidat, pârâta deținând în accepțiunea Convenției un bun în patrimoniul său care o îndreptățește să păstreze posesia asupra imobilului achiziționat, dreptul de proprietate al acesteia aflându-se, la rândul său, sub protecția art. 1 din Protocolul adițional la Convenție drept garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice.

Considerentele expuse deja în analiza conceptuală a noțiunii de „bun” în circumstanțele particulare cauzei rămân pe deplin valabile pentru a înlătura criticile care susțin ideea neanalizării de către instanța de apel a conflictului dintre legea internă și Convenția europeană și a neaplicării în cauză a principiului primordialității Convenției, ca normă mai favorabilă în raport cu legea internă. Înalta Curte va constat că prioritatea normei convenționale poate fi dată în raport cu procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, care constituie norma internă, numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială. Or, în speță, astfel cum se desprinde din considerentele deja expuse, nu se poate face abstracție de efectele juridice create prin legea specială, reclamanții desistându-se de calea efectivă și concretă oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins în privința imobilului preluat de stat.

Este evident faptul că, Legea nr. 10/2001 nu intră în conflict cu reglementările internaționale. Împrejurarea că procedura specială instituiră de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene și etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiție de persoanele interesate (art. 26) căreia i se conferă o jurisdicție deplină, edificatoare în susținerea acestui argument fiind și statuările date prin Decizia XX din 19 martie 2007 pronunțată de I.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii.

În privința criticilor de nelegalitate formulate de recurenți care vizează posibilitatea obținerii unor măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul dreptului comun, acestea urmează a fi înlăturate ca nefondate deoarece, în primul rând, dreptul comun exclude această posibilitate în acțiunea în revendicare și, în al doilea rând pentru că, principiul specialia generalibus derogant, într-o corectă aplicare a actelor normative și ierarhiei lor juridice, ar conduce spre aplicarea Legii nr. 10/2001, ceea ce s-ar situa în afara cadrului procesual cu care instanța a fost investită. Posibilitatea acordării de despăgubiri poate fi analizată doar în procedura legală și instituțională specială instituită de Legea nr. 10/2001 referitoare la mecanismul de despăgubire prevăzut pentru imobilele preluate de către stat aceasta constituind o calea internă deschisă de legea specială pentru valorificarea dreptului reclamanților, procedură care a fost abandonată de aceștia.

Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește incidență în procesul în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă a statuat că “ acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului roman, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.”

În acest context, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condițiile și procedura în care persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În aceste circumstanțe, se reține că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor care cad sub incidența Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost introdusă de reclamanți după intrarea în vigoare a acestei legi, astfel încât nu pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale de reparație care stabilește o procedură obligatorie de urmat pentru obținerea măsurilor reparatorii, cadru normativ în temeiul căruia s-ar fi statuat asupra dreptului acestora la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv. Față de aceste considerente, care substituie, în parte, considerentele curții de apel din perspectiva incidenței deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 în ce privește cererea de despăgubiri îndreptată împotriva statului, Înalta Curte va constata că pretențiile reclamanților nu pot fi valorificate, pe calea dreptului comun, printr-o acțiune directă îndreptată împotriva Statului român pentru acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilul imposibil de restituit în natură în privința căruia se prevăd măsuri reparatorii prin legea specială.

În consecință, constatându-se netemeinicia motivelor de recurs circumscrise art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat reclamanții G.M. și O.D.M. împotriva deciziei civile nr. 89 din 23 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.M. și O.D.M. împotriva deciziei civile nr. 89 din 23 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2014.