Partially allowed appeals: buyer compensation for improvements reduced to value added, Ministry liable for market-price compensation to evicted tenants.

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin acțiunea înregistrată la data de 02 martie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 10.801/3/2010, reclamanții M.V. și M.F. au chemat în judecată pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând în temeiul art. 50 și 511 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi - H.G. nr. 250/2007, obligarea acestora la restituirea valorii de circulație a apartamentului situat în București, Șos. M.B. sector 2, valoare calculată la data evicțiunii, 28 martie 2008, imobil ce le-a aparținut cu titlu de proprietate, lăsat în liniștită posesie și deplină proprietate foștilor proprietari, potrivit titlului executoriu - decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007.

Reclamanții au solicitat plata contravalorii îmbunătățirilor necesare și utile aduse apartamentului menționat de către aceștia anterior evicțiunii, în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001, republicată, și art. 48.1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi – H.G. nr. 250/2007.

Reclamanții au solicitat și acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 euro, urmare a prejudiciului suferit de către aceștia urmare evicțiunii, în temeiul practicii constante a C.E.D.O.

Pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru capătul de cerere privind restituirea prețului de circulație al imobilului, față de dispozițiile art. 1 pct. 5 teza I din O.U.G. nr. 184/2002 și a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, în raport de prevederile Legii nr. 112/1995 și ale O.U.G. nr. 184/2001.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul General și a SC F. SA, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Față de împrejurarea că, prin concluziile scrise depuse, reclamanții au arătat că pentru capătul de cerere privind îmbunătățirile, calitate procesuală pasivă au numiții C.T. și C.E., s-a dispus introducerea acestora în cauză în calitate de pârâți, potrivit încheierii de la termenul din 09 februarie 2011.

Pârâții C.T. și C.E. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu cu ei, ca tardivă, față de dispozițiile art. 132 alin. (1) din C. proc. civ., au invocat excepția lipsa calității procesuale active în raport de petitul 2 al acțiunii, întrucât îmbunătățirile apartamentului în litigiu nu au fost efectuate de reclamanți, ci de către foștii proprietari de la care ei au achiziționat apartamentul în anul 1982, precum și de către ei, atât anterior preluării abuzive, cât și ulterior reintrării în posesia acestuia. Totodată, au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu motivarea că dreptul reclamanților de a solicita îmbunătățirile s-a născut la data de 27 noiembrie 2007 și s-a împlinit în termenul de prescripție general de 3 ani, astfel încât la data de 20 decembrie 2010, când a fost lărgit cadrul procesual pasiv, dreptul material era prescris.

Prin încheierea de ședință din 06 aprilie 2011, Tribunalul a constatat că cererea modificatoare nu a fost depusă tardiv, deoarece numai pârâții în cauză la acel moment se puteau opune modificării cadrului procesual, iar nu și aceia care au fost introduși, respectiv pârâții C.T. și C.E. Tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune. Tribunalul a dispus refacerea raportului de expertiză în contradictoriu cu toate părțile.

La termenul de judecată din 01 iunie 2011, Tribunalul a admis excepția de litispendență și a dispus reunirea Dosarului nr. 45.605/3/2010 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la prezentul dosar, pentru considerentele arătate în cuprinsul încheierii.

Prin sentința civilă nr. 2184 din 7 decembrie 2011 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București, prin Primar General, și a respins cererea promovată în contradictoriu cu aceasta pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins, pe cale de consecință, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, formulată de Primăria Municipiului București; a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâți, ca neîntemeiate; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a admis, în parte, cererea reclamanților M.V. și M.F., a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 408.589 RON, actualizată cu rata inflației la data plății, reprezentând prețul de piață al imobilului - apartament situat în București, Șos. M.B. sector 2, la data efectuării expertizei; a admis cererea de chemare în garanție a SC F. SA, formulată de Ministerul Finanțelor Publice, a obligat chemata în garanție să restituie Ministerului Finanțelor Publice comisionul de 1% din prețul de vânzare încasat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997; a obligat pârâții C.T. și C.E. să plătească reclamanților suma de 11.130 RON, reprezentând îmbunătățirile necesare și utile aduse apartamentului, actualizată cu rata inflației la data plății; a respins petitul privind daunele morale, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București este întemeiată și urmează a fi admisă, întrucât, conform art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor.

Tribunalul a considerat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâții C.T. și C.E., prin întâmpinare, cu motivarea că îmbunătățirile nu au fost efectuate de reclamanți, ci de către foștii proprietari de la care chiar ei au dobândit apartamentul în anul 1982, precum și de către ei, anterior preluării abuzive, cât și ulterior reintrării în posesie, este neîntemeiată. Din probele administrate în cauză, a reieșit că soții M.V. și F. au adus îmbunătățirile reținute de expertul A.N. în anexele 1 și 2 ale raportului întocmit, îmbunătățiri distincte de acelea efectuate de către pârâți și redate în anexele 3 și 4 la același raport de expertiză. Astfel, îmbunătățirile au fost dovedite cu procesul-verbal din 28 martie 2008 întocmit de executorul P.F., în care s-a menționat că „debitorii și-au ridicat toate bunurile mobile aflate în apartament, lăsându-l liber și în stare foarte bună, gresie, faianță, termopan, parchet, zugrăveală în calciu, balcon închis, în baie calorifer inox”, certificat de urbanism și autorizație de construire, privitoare la „lucrări de amenajări interioare (…) balcon care se va compartimenta și închide cu tâmplărie din PVC și geam termopan (…) se vor revizui toate instalațiile”, plan apartament, din anul 2005, cu mențiunea „parapetul metalic existent se va demonta, prin tăiere, iar, în locul său se va monta tâmplăria PVC cu geam termopan, de-a lungul lungimii balconului; pardoseala balconului se va izola termic”, planșe foto, chitanțe, facturi și bonuri fiscale prezentate de reclamanți, privitoare la materiale de construcție, articole de uz gospodăresc, instalații electrice și sanitare, declarația martorei Mladin Floarea, toate coroborându-se cu răspunsurile reclamanților la interogatorii și cu constatările personale ale expertului la fața locului.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată tot de către pârâți, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 06 aprilie 2011, tribunalul apreciind că dreptul la acțiune al reclamanților împotriva pârâților, persoane îndreptățite, a început să curgă de la data de 03 februarie 2009, când Legea nr. 1/2009 a fost publicată în M. Of.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă, ca neîntemeiată, față de prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 4495 din 26 mai 2006, pronunțată în Dosarul nr. 13.131/2005 (nr. nou 9961/300/2005), Judecătoria Sectorului 2 București a respins cererea de revendicare formulată de reclamanții C.T. și C.E. Sentința a fost menținută prin decizia civilă nr. 273 din 09 martie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, cu aceeași motivare, în ceea ce privește buna-credință a chiriașilor cumpărători. Deși prin decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 9961/300/2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul reclamanților și, printre altele, a obligat pârâții M.V. și M.F. să lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, șos. M.B. sector 2, în considerentele acesteia nu s-a făcut referire la încălcarea vreunor dispoziții ale Legii nr. 112/1995 la încheierea de către pârâți a contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1997 cu Primăria Municipiului București. Prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți la a beneficia de prețul de piață al imobilului, calculat potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Tribunalul a considerat că cererea pârâtului de chemare în garanție a SC F. SA este întemeiată, deoarece, în temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, comisionul cuvenit unităților specializate care evaluau și vindeau apartamente era de 1% din valoarea acestora. De asemenea, în art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 se prevedea că „Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul A1., deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul sau în contul B1., deschis la unitățile Banca C., după caz”. Pentru că, potrivit prevederilor legale citate anterior, procentul de 1% din prețul achitat de cumpărătorii-reclamanți a fost reținut de către SC F. SA, în calitate de mandatar al statului, iar acesta din urmă este obligat la plata contravalorii bunului pierdut, se impune ca acesta să îl restituie, în caz contrar, realizându-se o îmbogățire fără just temei.

Pe fond, tribunalul a reținut că reclamanții au dovedit că au efectuat mai multe îmbunătățiri asupra apartamentului pe care au fost obligați să îl predea, așa cum acestea sunt enumerate de expert în anexele 1 și 2 la raportul de expertiză, a căror valoare se ridică la suma totală de 11.130 RON.

Tribunalul a constatat că reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata unor daune morale în cuantum de 5.000 euro, fără a preciza, însă, care dintre pârâți să fie obligați la a le suporta și fără dovedi îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, respectiv existența ori întinderea prejudiciului. În consecință, tribunalul a respins acest petit, ca neîntemeiat.

La data de 07 februarie 2012, pârâții C.T. și C.E. au formulat cerere de completare a sentinței, în sensul admiterii cererii lor de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată efectuate din culpa acestora.

Prin sentința civilă nr. 731 din 29 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea, a completat dispozitivul sentinței nr. 2184 din 7 decembrie 2011 și a obligat reclamanții la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către pârâții C.E. și C.T. Tribunalul a considerat că solicitarea de obligare la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată în parte. Potrivit dispozițiilor art. 276 din C. proc. civ., reclamanții datorează în parte cheltuielile de judecată făcute de pârâți. Pe fond, acțiunea reclamanților împotriva pârâților C. a fost admisă numai în parte, astfel că reclamanții au căzut în pretenții, numai în parte.

În ceea ce privește excepția de litispendență, admisă împotriva reclamanților, tribunalul a considerat că este un motiv, în principiu, pentru a considera culpa procesuală a acestora, atunci când părțile fac cheltuieli în dosarul nou fără a cunoaște că există un dosar mai vechi cu aceleași părți, obiect și cauză. Tribunalul a reținut că, la 14 februarie 2011, pârâții au fost citați în dosarul secției a IV-a și au încheiat contractul de asistență juridică din data de 8 martie 2011. La data de 16 februarie 2011, pârâții au fost citați în dosarul, secției a V-a, și împuternicirea a fost întocmită în baza contractului din 8 martie 2012. Întâmpinarea în dosarul, secției a V-a, fost înregistrată la data de 9 martie 2012, iar în dosarul, secției a IV-a, a fost înregistrată la data de 22 martie 2012. Pârâții nu au dovedit că avocatul a fost angajat pentru îndeplinirea unor activități diferite în cele două dosare. Pârâții nu au depus două contracte de asistență întocmite pentru activități ale avocatului, în mod separat în cele două dosare. Prin întâmpinarea din dosarul secției a IV-a se invocă excepția de litispendență, așadar există proba că pârâții au cunoscut că apărarea poartă asupra acelorași pretenții ca în dosarul, secției a V-a. Pentru aceste motive de fapt, cheltuielile de judecată cuprinse în chitanța de plată a onorariului de avocat pentru dosarul, secției a IV-a, nu pot fi privite ca și cheltuieli făcute în mod separat pentru apărări în Dosarul nr. 45605/3/2010. Tribunalul a reținut că pârâții fac dovada plății unui onorariu de 4.200 RON pentru apărarea în cauza finalizată cu sentința 2184 din 7 decembrie 2011, fără a dovedi că s-au făcut cheltuieli în mod separat pentru acte procesuale în dosarul, secției a IV-a, fără a cunoaște necesitatea angajării avocatului pentru apărare în dosarul, secției a V-a.

Împotriva sentinței nr. 2184 din 7 decembrie 2011 au declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reclamanții, precum și pârâții C.T. și C.E., aceștia din urmă declarând apel atât împotriva acestei sentințe, cât și împotriva încheierilor premergătoare și a sentinței civile nr. 731 din 29 martie 2012.

Prin decizia civilă nr. 442 A din data de 13 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâții Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 10801/3/2010 și C.T. și C.E., împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 și împotriva sentinței civile nr. 731 din 29 martie 2012, în contradictoriu cu intimata pârâtă Primăria Municipiului București prin Primarul General și intimata chemată în garanție SC F. SA.

A admis apelul apelanților reclamanți M.V. și M.F. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat, în parte, sentința în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice către reclamanți sunt în cuantum de 435.388 RON.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței.

Analizând sentințele apelate prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea de apel a reținut următoarele:

În ceea ce privește apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, s-a reținut că motivul de apel prin care apelantul pârât a invocat greșita respingere de către instanță a excepției lipsei calității sale procesuale pasive este neîntemeiat.

Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, precum și restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Această dispoziție legală stabilește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor în procesele pentru restituirea prețului de piață sau a prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate. Astfel, Ministerul Finanțelor este partea obligată în cadrul raporturilor juridice avute în vedere de textul menționat. Nu se poate susține că în cauză ar fi aplicabile dispozițiile generale în materie de evicțiune prevăzute de C. civ. în situația în care au fost adoptate dispozițiile speciale derogatorii menționate.

În consecință, Curtea a constatat că în mod corect instanțele au apreciat că în baza acestei dispoziții legale, calitatea procesuală pasivă în cadrul acțiunilor prevăzute de textul legal aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Motivul de apel prin care apelantul pârât a susținut că reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești irevocabile de anulare a contractului lor de vânzare cumpărare, situație în care nu ar fi îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului este, de asemenea, nefondat.

Art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Noțiunea de „desființare” la care se referă art. 50 alin. (2) și (21), respectiv, art. 501 din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât și situația în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acțiunii în revendicare. Astfel, sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea acțiunii în revendicare, efectele fiind aceleași ca în cazul anulării contractului de vânzare - cumpărare și anume, cumpărătorul este lipsit de proprietatea bunului.

În concluzie, chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor. Aceasta este situația din speță, reclamanții fiind evinși prin admiterea acțiunii în revendicare, soluție rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2024 din 27 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, fără ca titlul lor de proprietate să fi fost anulat.

Criticile referitoare la expertiza efectuată la fond nu pot fi reținute, deoarece se constată că raportul de expertiză efectuat în cauză a fost comunicat pârâtului, care a formulat obiecțiuni, respinse de instanță. Curtea a constatat că obiecțiunile au fost corect respinse de instanță în considerarea faptului că afirmațiile referitoare la diminuarea valorii în procentul indicat de parte nu sunt susținute de nicio probă. De asemenea, susținerile formulate în apel, în sensul că raportul de expertiză a stabilit o sumă exorbitantă la evaluarea apartamentului, neaplicând nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare, nu pot fi reținute, având în vedere că momentul în raport de care se stabilesc despăgubirile cuvenite apelanților reclamanți este momentul privării de proprietate, anul 2008, astfel cum se arată în continuare, situație în care blocajul actual al pieței imobiliare invocat de apelantul pârât nu poate influența valoarea despăgubirilor cuvenite apelanților reclamanți.

Reținând că motivele de apel invocate de apelantul pârât nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâții C.T. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a reținut că nu sunt întemeiate criticile de netemeinicie și nelegalitate formulate, situație în care, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., Curtea a respins acest apel ca nefondat.

În primul rând, Curtea de apel a înlăturat motivat în mod judicios, toate motivele de apel invocate de apelanții pârâți în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 132 din C. proc. civ., a dreptului lor la apărare, a principiului disponibilității, precum și a principiului contradictorialității în procesul civil.

Motivul de apel referitor la soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, cu motivarea că îmbunătățirile nu au fost efectuate de reclamanți a fost găsit, de asemenea, neîntemeiat. Astfel, îmbunătățirile la plata contravalorii cărora au fost obligați apelanții pârâți au fost realizate de reclamanți, aspect corect reținut de tribunal pe baza probelor administrate în cauză. În anexa nr. XX. la expertiza tehnică efectuată în cauză au fost menționate înscrisurile, constând în facturi, bonuri și chitanțe, privind cheltuielile efectuate de pârâții C. la realizarea îmbunătățirilor, emise în aprilie 2009, iar în anexa nr. YY. au fost menționate înscrisurile, constând în facturi, bonuri și chitanțe, privind cheltuielile efectuate de reclamanți la realizarea îmbunătățirilor, emise în perioada 8 iunie 1998 - 5 august 2005. Concluziile expertizei au avut în vedere atât aceste acte, cât și constatările de specialitate de la fața locului. Astfel, îmbunătățirile avute în vedere de instanță au fost realizate de reclamanți în perioada 8 iunie 1998 - 5 august 2005, perioadă în care aceștia au locuit în imobil, lucrările de îmbunătățiri construcții și instalații efectuate de pârâți fiind constatate separat de acelea executate de reclamant.

Apelanții au contestat faptul că reclamanții ar fi consolidat pereții, însă, prin expertiza efectuată în cauză, s-a constatat că, în perioada 1990-1992, reclamanții au executat lucrări de reparare a crăpăturilor din pereți, tencuire, gletuire și zugrăvire, situație în care această valoare a fost inclusă în suma datorată de pârâți reclamanților.

Motivul de apel referitor la soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților în ceea ce privește cererea de acordare a despăgubirilor în temeiul art. 48 din Legea nr. 10/2001 este neîntemeiat. Astfel, Curtea a constatat că în mod corect tribunalul, prin încheierea pronunțată la data de 6 aprilie 2011, a respins această excepție, cu motivarea că termenul de prescripție nu este împlinit la momentul introducerii cererii, dat fiind faptul că termenul începe să curgă de la data publicării în M. Of. a Legii nr. 1/2009, care a introdus norme privind calitatea procesuală pasivă în cauze de natura celei în discuție.

În condițiile în care, Legea nr. 1/2009 reglementează dreptul pretins de reclamanți în prezenta cauză, prevăzând noi condiții în care acest drept se realizează, nu se poate considera că termenul de prescripție al dreptului la acțiune curge anterior reglementării condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune.

Criticile formulate de apelanții pârâți referitoare la respingerea obiecțiunilor la raportul de expertiză nu au fost reținute, Curtea constatând că raportul de expertiză a răspuns obiectivelor fixate de instanță. Astfel, prin încheierea din 6 aprilie 2011, instanța a stabilit ca obiective, referitor la îmbunătățiri, identificarea în concret a acestora, precizarea momentului când au fost efectuate și evaluarea lor, atât pe baza devizelor cât și în baza înscrisurilor depuse de părți, respectiv, chitanțe, facturi. Prin încheierea din 1 iunie 2011, instanța a suplimentat obiectivele, în sensul de a se stabili gradul de uzură la îmbunătățirilor în raport de durata normală de viață a acestora, conform art. 48 alin. (5) din H.G. nr. 250/2007. Expertul a răspuns acestor obiective, identificând fiecare lucrare în parte, astfel cum s-a arătat mai sus, luând în considerare facturile și chitanțele depuse de părți, cât și constatările de specialitate efectuate la fața locului, stabilind anul efectuării îmbunătățirilor și coeficientul de uzură, aspecte ce rezultă din raportul de expertiză.

Apelanții au invocat încălcarea art. 48 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 la stabilirea sumei datorate reclamanților pentru îmbunătățirile aduse imobilului. Conform art. menționat, prin îmbunătățiri, în sensul acestei legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași.

Curtea a constatat că obiecțiunile pârâților la raportul de expertiză au fost în mod corect respinse de tribunal, reținându-se că expertul a avut în vedere data executării lucrărilor și gradul de uzură al acestora, iar lucrările cu durata normată de exploatare depășită nu au fost incluse în suma datorată, acestea fiind lucrări de întreținere curentă care cad în sarcina proprietarului, aspecte care rezultă din capitolul VIII B, al expertizei, privind constatările la fața locului. De asemenea, expertul a aplicat un coeficient de uzură fizică la lucrările de construcții efectuate de reclamanți și, separat, un coeficient de uzură la instalațiile montate de reclamanți. Contrar susținerii apelanților pârâți, lucrările de recondiționare, lustruire, de întreținere curentă, nu au fost reținute în valoarea îmbunătățirilor.

În procesul verbal din 28 martie 2008, întocmit de executorul P.F., la care s-au referit apelanții pârâți, s-a constatat că apartamentul se afla în stare bună, gresie, faianță, termopan, parchet, zugrăveală în calciu, balcon închis, în baie calorifer inox, însă efectuarea de către reclamanți a anumitor îmbunătățiri nu a fost reținută de către instanță numai pe baza acestui înscris, ci pe baza constatărilor de specialitate efectuate de expert.

Susținerile apelanților pârâți în legătură cu pretinsa confuzie a instanței între sporul de valoare și contravaloarea îmbunătățirilor nu pot fi reținute. Astfel, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, iar conform alin. (5) al aceluiași articol, cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași. Aceste condiții au fost respectate de instanță, astfel cum s-a arătat mai sus, din valoarea îmbunătățirilor fiind scăzut coeficientul de uzură. Sporul de valoare la care se referă apelanții pârâți, calculat de expert, are în vedere uzura fizică a apartamentului, care nu poate fi luată în calculul valorii despăgubirilor, față de prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Motivele de apel invocate de apelanții pârâți C.T. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 731 din 29 martie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care a fost admisă cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 2184 din 7 decembrie 2011 sunt neîntemeiate.

Astfel, prin sentința menționată reclamanții au fost obligați la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către pârâții C.E. și C.T.

Apelanții au considerat în mod greșit că se impune admiterea în tot a cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 2184 din 1 decembrie 2011 în sensul obligării reclamanților la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate din culpa acestora, în situația în care acțiunea reclamanților a fost admisă în parte. Reclamantul este în culpă procesuală dacă pretențiile sale nu sunt întemeiate, în tot sau în parte. În acest din urmă caz, culpa procesuală privește partea de pretenții considerate neîntemeiate, în raport de care se vor stabili cheltuielile de judecată. Astfel, culpa procesuală se stabilește în raport cu soluția pronunțată în cauză prin sentința civilă nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 10801/3/2010. Împrejurarea că reclamanții i-au chemat în judecată pe pârâți în dosarul conexat acestuia, nr. 45605/3/2010 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nu schimbă concluzia expusă mai sus, având în vedere că, astfel cum corect a reținut tribunalul, pârâții cunoșteau existența celor două dosare, aceștia invocând excepția de litispendență la primul termen de judecată care a urmat celui la care s-a dispus citarea lor.

Cererea apelanților de sancționare a abuzului procesual în temeiul art. 723 din C. proc. civ. nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., care interzic formularea unor noi cereri în apel.

La pronunțarea acestei hotărâri, Curtea a constatat că motivele de apel invocate de apelanții pârâți C.T. și C.E. nu sunt întemeiate, situație în care, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

În ceea ce privește apelul declarat de apelanții reclamanți M.V. și M.F. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a reținut că susținerile în sensul că despăgubirile acordate pentru pierderea proprietății apartamentului trebuie stabilite în raport de data evicțiunii, pentru acoperirea echitabilă și rezonabilă a prejudiciului creat acestora, sunt întemeiate. Astfel, față de prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, apelanții reclamanți au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Cuantumul despăgubirii trebuie stabilit astfel încât să acopere întreaga pierdere suferită de apelanții reclamanți care, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, au fost lipsiți de proprietatea bunului. Astfel, aceștia trebuie să își păstreze aceeași valoare a activului patrimonial și să aibă posibilitatea efectivă să înlocuiască, în patrimoniul lor, dreptul real pierdut în urma admiterii acțiunii în revendicare. Or, această posibilitate există numai dacă valoarea despăgubirilor este echivalentă cu valoarea imobilului la data evicțiunii, în caz contrar riscul devalorizării fiind, în mod nejustificat, suportat de apelanții reclamanți.

Această interpretare este în acord cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Astfel, norma europeană stabilește faptul că pierderea dreptului de proprietate privată asupra imobilului poate fi conformă Convenției numai în măsura în care se respectă condițiile prevăzute de lege, respectiv, în speță plata prețului de piață al imobilului.

Pentru ca lipsirea de proprietate să nu încalce dreptul de proprietate al apelanților reclamanți, drept ocrotit de convenție, cuantumul acestor despăgubiri trebuie stabilit astfel încât aceștia să păstreze aceeași valoare a activului patrimonial, în caz contrar, ei fiind supuși riscului devalorizării imobilului, risc pe care nu pot fi obligați să îl suporte.

Apelanții reclamanți au arătat că al doilea motiv de apel vizează faptul că instanța de fond, în mod eronat, a luat act că reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată, întrucât, la termenul din 30 noiembrie 2011 s-a consemnat că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, aspect care nu a fost reținut și în cuprinsul sentinței.

Acest motiv de apel nu este întemeiat. Astfel, apelanții reclamanți puteau critica sentința primei instanțe în cazul în care ar fi cerut cheltuieli de judecată și instanța ar fi omis să se pronunțe cu privire la acestea, această omisiune reprezentând un motiv de apel. În cazul în care, însă, reclamanții nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în prezenta cauză, nu se poate reproșa instanței vreo omisiune în legătură cu acest aspect. Expresie a principiului disponibilității, cheltuielile de judecată se acordă numai la cerere, iar în cazul în care nu s-a cerut acordarea cheltuielilor de judecată, partea le poate cere pe calea unei acțiuni separate. Susținerea formulată în acest sens de reclamanți a fost consemnată de instanță în încheierea menționată. În consecință, în situația în care reclamanții au precizat că vor solicita cheltuieli pe cale separată, în mod corect instanța a luat act că, în prezenta cauză, reclamanții nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că hotărârea tribunalului este nelegală sub aspectul acordării despăgubirilor în raport de data raportului de expertiză, situație în care, văzând prevederile art. 296 din C. proc. civ., a admis apelul apelanților reclamanți M.V. și M.F. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 7 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că despăgubirile la care a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice către reclamanți sunt în cuantum de 435.388 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și pârâții C.T. și C.E.

1. Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, a criticat decizia atacată pentru nelegalitate, susținând că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

O primă critică vizează lipsa calității procesuale pasive a acestei instituții în cauză, unde în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ., trebuia să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață a imobilului.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului - Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului de piață pentru imobil.

O a doua critică, în măsura în care se va trece peste excepția invocată, vizează acele considerente pentru care instanța de apel a reținut obligația de plată a diferenței de preț în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că potrivit dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În prezenta cauză nu este îndeplinită nicio condiție din cele două prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001.

Netemeinică și nelegală este hotărâreapa instanței de apel și în ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 435.363 RON reprezentând prețul de piață al imobilului la data evicțiunii - 28 martie 2008, în condițiile în care raportul de expertiză a fost făcut la data de 11 octombrie 2011.

Astfel, instanța de apel a acordat reclamanților prețul de piață calculat la data evicțiunii, deși în speță Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Or, în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nicio prevedere care să stabilească data la care urmează să fie acordate despăgubirile reprezentând fie preț de piață, fie preț actualizat și cu atât mai puțin, care să stabilească ca punct de reper data evicțiunii.

Mai mult decât atât, instanța de apel a respins apărările pârâtului raportate la evicțiunea totală prin fapta unui terț, pentru ca la finalul considerentelor să admită susținerile apelanților-reclamanți cu privire la acordarea despăgubirilor la data evicțiunii.

În continuare se critică modalitatea de stabilire a valorii de piață a imobilului calculată de expert la data efectuării raportului de expertiză, respectiv suma de 408.589 RON. Această sumă stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții, care ar fi dus la o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală. Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată la - 30%.

Prin urmare, în speță operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanții să încaseze în anul 2013 o diferență de sumă în plus față de valoarea achitată în contractul de vânzare cumpărare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de piață a imobilului pe piața imobiliară de la ora actuală.

Se susține, în continuare, că prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz neputând fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul - cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piață liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la „criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale”.

În spiritul protejării drepturilor reclamantei în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. aceasta ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Se arată, în continuare, în ce măsura jurisprudența instanței de contencios european impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de piață a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil, invocându-se jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care face parte împreună cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din blocul de convenționalitate la care face referire art. 20 din Constituția României.

Pentru motivele arătate, se solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului cu refacerea raportului de expertiză, având în vedere că imobilul a fost supraevaluat în această cauză.

Examinând recursul pârâtului prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat.

În analiza primei critici, care vizează greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în această cauză, Înalta Curte constată că instanța de apel a calificat în mod corect raportul juridic dedus judecății, respectiv temeiul de drept aplicabil acestuia, reținând incidența Legii nr. 10/2001, republicată și modificată, care se aplică în mod prioritar, în concurs cu legea generală, respectiv cu dispozițiile C. civ. în materia evicțiunii.

Devoluând fondul cauzei, instanțele anterioare au statuat că prin decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 9961/300/2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul reclamanților - foști proprietari ai imobilului litigios - și, printre altele, a obligat pârâții - chiriași cumpărători ai imobilului, M.V. și M.F. - să lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, șos. M.B. sector 2, fără ca în considerentele hotărârii să se fi făcut referire la încălcarea vreunor dispoziții ale Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1997 între pârâți și Primăria Municipiului București.

Prin urmare, în speța de față fiind vorba de o acțiune prin care reclamanții M.V. și M.F. urmăresc practic acoperirea prejudiciului suferit prin pierderea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului în litigiu, urmare „desființării” contractului lor de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul trecut abuziv în proprietatea statului, ce intră în categoria imobilelor la care se referă în mod expres Legea nr. 10/2001, este incidentă în cauză această lege specială de reparație, care conține dispoziții exprese în materia evicțiunii.

Astfel, art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificat prin Legea nr. 1/2009, reglementează modalitatea de despăgubire a chiriașilor-cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate în instanță, iar potrivit alin. (3) al acestui articol, restituirea prețului se face în astfel de situații de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, în mod corect s-a statuat în speță, că aceasta fiind o normă specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun în materia evicțiunii (art. 1337, art. 1341 și următoarele C. civ.), se aplică cu prioritate, potrivit principiului de drept „specialia generalibus derogant”, iar instanța de apel a constatat, în acest context, că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are legitimare procesuală pasivă, chiar dacă nu a fost vânzător în contractul de înstrăinare desființat de instanță.

Reținând aplicabilitatea normei speciale în speță, instanța de recurs a înlăturat și argumentul recurentului pârât privind existența unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului de piață pentru imobil.

O altă critică din motivele de recurs vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, privind acordarea de despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, în condițiile în care în speță nu este îndeplinită nicio condiție din cele două prevăzute imperativ de textul de lege, respectiv: ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, acestea să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.

În speță, s-a statuat în mod clar, că prin decizia civilă nr. 2024 din 27 noiembrie 2007, irevocabilă, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul reclamanților - foști proprietari ai imobilului litigios - și, printre altele, a obligat pârâții - chiriași cumpărători, M.V. și M.F. - să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu, fără ca în considerentele acestei hotărâri să se fi făcut referire la încălcarea vreunor dispoziții ale Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1997 între pârâții - chiriași cumpărători și Primăria Municipiului București.

Totodată, nu există hotărâre judecătorească de anulare a acestui contract de vânzare-cumpărare pentru eludarea Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, cele două condiții prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, sunt întrunite cumulativ în prezenta cauză, astfel cum în mod judicios a stabilit și instanța de apel.

Noțiunea de „desființare” la care se referă art. 50 alin. (2) și art. 501 din Legea nr. 10/2001, include atât anularea contractului, cât și situația în care contractul este lăsat fără efect prin admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar. În consecință sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și pentru cazul în care cumpărătorul a pierdut imobilul prin admiterea acțiunii în revendicare, efectele fiind aceleași ca în cazul anulării contractului de vânzare - cumpărare și anume, cumpărătorul este lipsit de proprietatea bunului.

În concluzie, chiriașii cumpărători au dreptul la restituirea prețului de piață în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, așa cum este situația din speță.

O altă critică din motivele de recurs privește nelegalitatea hotărârii atacate în ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata sumei de 435.363 RON reprezentând prețul de piață al imobilului la data evicțiunii - 28 martie 2008, în condițiile în care raportul de expertiză a fost făcut la data de 11 octombrie 2011, iar în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există vreo prevedere care să stabilească data la care urmează să fie acordate despăgubirile reprezentând fie preț de piață, fie preț actualizat și, cu atât mai puțin, care să stabilească ca punct de reper data evicțiunii.

Înalta Curte constată că este o critică nefondată, în condițiile în care instanța de apel interpretând dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 (reclamanții evinși au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare) în acord cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale a statuat că, pentru ca lipsirea de proprietate să nu încalce dreptul de proprietate al reclamanților evinși, drept ocrotit de convenție, cuantumul acestor despăgubiri trebuie stabilit astfel încât aceștia să păstreze aceeași valoare a activului patrimonial, în caz contrar, ei fiind supuși riscului devalorizării imobilului, risc pe care nu pot fi obligați să îl suporte.

Pentru realizarea acestui deziderat, momentul de la care operează acordarea despăgubirilor reprezentând prețul de piață al imobilului, nu poate fi decât momentul predării apartamentului, care reprezintă data evicțiunii.

Se critică în continuare valoarea apartamentului astfel cum a fost calculată de expert la data efectuării raportului de expertiză, respectiv 408.589 RON, susținându-se că suma stabilită în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauză, reclamanții achiziționându-l la un preț social, preferențial, cu mult sub prețul pieții, care ar fi dus la o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reală. Evaluatorul nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cererea și oferta aferentă actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciată la - 30%.

Criticile referitoare la valoarea apartamentului stabilită prin expertiza efectuată la fond și confirmată de instanța de apel prin valorificarea acesteia nu pot fi primite, deoarece implică practic reanalizarea probatoriului deja administrat, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art 304 C. proc. civ., care nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

Toate criticile și argumentele aduse împotriva hotărârii atacate, ale motivelor de recurs formulate de recurentul pârât, urmează a fi înlăturate ca fiind critici omisso medio, inadmisibile, deoarece recurentul nu le-a formulat și în apel, la adresa sentinței primei instanțe, motiv pentru care nu mai pot fi formulate pentru prima dată în recurs.

În concluzie, reținând că motivele de recurs invocate de recurentul pârât nu sunt fondate, văzând prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

2. Pârâții C.T. și C.E. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 442 A din 13 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o consideră nelegală pentru următoarele motive:

Hotărârea instanței de apel este nelegală sub aspectul modului de soluționare a motivului de apel privind excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în raport de petitul care vizează contravaloarea îmbunătățirilor. În mod greșit a reținut instanța de apel din probe, că îmbunătățirile la plata cărora au fost obligați recurenții-pârâți au fost realizate de către reclamanții - intimați.

Prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, explicitate prin Normele Metodologice (art. 48.1), legiuitorul a avut în vedere acele dotări încorporate sau aduse unității locative ori spațiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de chiriași.

În condițiile în care, la data cumpărării apartamentului de către reclamanți, acele dotări existau, nefiind aduse unității locative de către chiriași, pe de o parte, iar pe de altă parte, dacă s-ar admite că în mod real, reclamanții ar fi efectuat unele lucrări de înlocuire, deși acestea nu necesitau înlocuirea, nu se poate considera că prin acestea, s-ar fi adus un spor de valoare imobilului.

Contrar reținerilor instanței de apel din probele administrate pe parcursul procesului, îmbunătățirile aduse apartamentului în litigiu nu au fost efectuate de reclamanți, ci de către foștii proprietari de la care recurenții-pârâți au dobândit imobilul în anul 1982, precum și de către aceștia, atât anterior preluării abuzive a apartamentului, cât și ulterior reintrării în posesia acestuia.

Printr-o altă critică formulată prin motivele de recurs se invocă aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, respectiv a dispozițiilor art. 48 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 48 alin. (1) din lege, chiriașii sunt îndreptățiți nu la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, care suportă uzură fizică și morală, ci la plata sporului de valoare adus prin îmbunătățiri, care este în cuantum de 7.832 RON, echivalentul sumei de 1.822 euro.

De asemenea, se invocă aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 998 și urm. C. civ., în ceea ce privește constatarea că recurenții-pârâți nu sunt îndrituiți la acordarea cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate prin cererea de completare a dispozitivului hotărârii instanței de fond, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că, pentru valorificarea acelorași drepturi, reclamanții au formulat două acțiuni distincte.

Este evidentă culpa procesuală a reclamanților, constând în declanșarea a două litigii identice prin obiect, părți și cauză, care la rândul lor, au determinat încheierea a două convenții de prestare de servicii avocațiale și, respectiv, achitarea a două onorarii distincte de avocat, convertite în cheltuieli de judecată.

În cazul de speță, intimații-reclamanți sunt în culpă procesuală, fiind partea căzută în pretenții, întrucât, pentru valorificarea acelorași drepturi, au promovat două cereri distincte de chemare în judecată, identice prin obiect, părți și cauză, cereri care au generat încheierea a două contracte distincte de asistență juridică și achitarea a două onorarii distincte de avocat.

Totodată, se susține că în cazul unei cereri de recuperare a cheltuielilor de judecată, noțiunea de culpă procesuală se traduce în sensul dreptului material prin răspundere civilă delictuală, fiind incidente în cauză dispozițiile art. 998 C. civ.

În speță, intimații-reclamanți au săvârșit o faptă ilicită, în sensul prevederilor C. civ. de la 1864 prin faptul că au introdus, deși nu era necesar și util, ce-a de-a doua cerere de chemare în judecată, identică prin obiect, părți și cauză cu prima cerere.

În aceste condiții, intimații-reclamanți au creat prin fapta lor un prejudiciu pârâților, constând în plata onorariului de avocat necesar formulării apărărilor, în virtutea contractului de asistență juridică încheiat anterior începerii activității de consultare dosar, asistență și/sau reprezentare.

Condiția privind existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este, de asemenea, îndeplinită, prejudiciul care este reprezentat de contravaloarea integrală a onorariului de avocat s-a produs ca urmare a faptei ilicite a intimaților-reclamanți, care a constat în formularea celei de-a doua cereri de chemare în judecată, deși anterior formulaseră una identică, dovadă fiind admiterea excepției de litispendență.

Totodată, este îndeplinită și condiția existenței vinovăției, intimații-reclamanți fiind în culpă procesuală, pe cale de consecință este îndeplinită și această cerință.

Pornind de la raționamentul conform căruia fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală în declanșarea procedurii judiciare se solicită să se rețină culpa procesuală a intimaților-reclamanți, să se facă aplicarea dispozițiilor legale suscitate și, pe cale de consecință, să se rețină că reclamanții datorează cheltuielile de judecată solicitate.

Examinând recursul pârâților C.T. și C.E. prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la primul motiv de recurs, privind excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în raport de petitul care vizează contravaloarea îmbunătățirilor, Înalta Curte constată că nu se invocă aplicarea greșită sau încălcarea legii, respectiv a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, care reglementează dreptul chiriașilor la despăgubiri pentru sporul de valoare constând în îmbunătățirile necesare și utile aduse la un imobil cu destinația de locuință.

Necontestând, așadar, că imobilului în litigiu i-au fost aduse îmbunătățiri, ci doar că la data cumpărării apartamentului de către reclamanții - chiriași, acele dotări existau, nefiind aduse unității locative de către aceștia, pe de o parte, iar pe de altă parte că, dacă s-ar admite că, în mod real, reclamanții - chiriași ar fi efectuat unele lucrări de înlocuire, deși acestea nu necesitau înlocuirea, nu se poate considera că prin acestea, s-ar fi adus un spor de valoare imobilului, se cere, de fapt, aprecierea unor asemenea împrejurări pe baza probelor administrate în cauză. Or, reanalizarea situației de fapt în baza probatoriului deja administrat, presupune exercitarea unui control de netemeinicie asupra hotărârii atacate ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ. și care nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

Critica referitoare la modul de stabilire a despăgubirilor la care au dreptul intimații reclamanți, în calitate de chiriași cumpărători, pune în discuție aplicarea dispozițiilor legale ce reglementează noțiunile de îmbunătățiri, spor de valoare și calculul despăgubirilor, astfel că ea poate fi încadrată în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (când hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii).

Înalta Curte constată că instanțele anterioare, dispunând obligarea pârâților C.T. și C.E. la plata despăgubirilor, reprezentând îmbunătățirile necesare și utile aduse apartamentului de către intimații reclamanți, iar nu la plata contravalorii sporului de valoare adus prin îmbunătățirile efectuate, au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată: „Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile”, iar potrivit alin. (5): „Prin îmbunătățiri, în sensul prezentei legi, se înțelege cheltuielile necesare și utile. Cuantumul despăgubirilor se stabilește la valoarea actualizată a cheltuielilor, scăzându-se gradul de uzură al îmbunătățirilor, în raport cu durata de viață normală a acestora, care se suportă de chiriași.”

Conform alin. (4) al aceluiași articol: „Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește pe bază de expertiză.”

În speță, s-a întocmit un raport de expertiză omologat de instanțele de fond, conform căruia evaluarea îmbunătățirilor s-a făcut prin actualizarea documentelor de plată prezentate de părți (chitanțe, facturi, devize, etc.) cu indicele de actualizare a prețurilor publicat de I.N.S. și s-a stabilit valoarea îmbunătățirilor efectuate de către fiecare dintre părți.

Totodată, s-a stabilit sporul de valoare adus apartamentului de îmbunătățirile efectuate de fiecare parte în litigiu.

Prin urmare, îmbunătățirile reprezintă valoarea actualizată a cheltuielilor efectuate (sumele plătite de părți conform înscrisurilor prezentate), iar sporul de valoare reprezintă contravaloarea îmbunătățirilor diminuate cu gradul de uzură al acestora, în raport cu durata de viață normală a acestora, și se suportă de către foștii chiriași.

Prin dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, voința legiuitorului a fost în sensul de a acorda foștilor chiriași dreptul de a fi despăgubiți exclusiv pentru sporul de valoare adus imobilului, iar nu pentru valoarea îmbunătățirilor, astfel cum, în mod eronat, a dispus instanța de apel prin confirmarea soluției primei instanțe în acest sens. Dispunând obligarea recurenților-pârâți la plata despăgubirilor reprezentând îmbunătățirile necesare și utile aduse apartamentului, iar nu la plata contravalorii sporului de valoare, astfel cum a fost stabilit prin expertiză, instanțele anterioare au făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 48 alin. (1) și (5) din Legea nr. 10/2001, modificată.

Prin urmare, soluția astfel pronunțată este nelegală, context în care este incident în recurs motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerente pentru care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâții C.T. și C.E., va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de acești pârâți împotriva sentinței tribunalului, pe care o va schimba, în sensul că va obliga pârâții C.T. și C.E. la plata sumei de 7.832 RON reprezentând spor de valoare adus apartamentului prin îmbunătățiri.

Ultima critică formulată prin motivele de recurs, care vizează soluția pronunțată asupra apelului declarat de apelanții pârâți C.T. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 731 din 29 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin care a fost admisă în parte cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 2184 din 7 decembrie 2011, este nefondată.

Înalta Curte reține, așa cum în mod corect susțin, de altfel, și recurenții pârâți în cauză, că temeiul juridic al restituirii cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală dedusă din expresia „partea care cade în pretenții”, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 731 din 29 martie 2012, menținută de instanța de apel, reclamanții au fost obligați la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale către pârâții C.E. și C.T.

Culpa procesuală a reclamanților s-a stabilit în raport cu soluția pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 2184 din 7 decembrie 2011, în Dosarul nr. 10801/3/2010. În acest sens, considerând că reclamanții sunt în culpă procesuală numai în ce privește partea de pretenții considerate neîntemeiate, în raport de aceasta s-au stabilit cheltuielile de judecată la care sunt îndrituiți pârâții solicitanți.

Împrejurarea că reclamanții i-au chemat în judecată pe pârâți în dosarul conexat acestuia, nr. 45.605/3/2010 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nu schimbă concluzia expusă mai sus, având în vedere că pârâții cunoșteau existența celor două dosare, aceștia invocând excepția de litispendență la primul termen de judecată care a urmat celui la care s-a dispus citarea lor.

În consecință, se susține în mod greșit că s-ar fi impus admiterea în tot a cererii de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 2184 din 1 decembrie 2011, în sensul obligării reclamanților la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate din culpa acestora, în condițiile în care acțiunea reclamanților a fost admisă în parte.

Totodată, toate referirile recurenților pârâți la un alt temei de drept pentru noțiunea de culpă procesuală, respectiv art. 998 - 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, nu pot fi primite, atât pentru că nu-și găsesc aplicabilitatea în această materie, cât și pentru că sunt critici omisso medio, inadmisibile, care nu au fost invocate în apel la adresa sentinței primei instanțe.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, față de pârâții C.E. și C.T., fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1), (2), (3) C. proc. civ., va admite recursul declarat de acești pârâți, va modifica, în parte, decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâții C.E. și C.T. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 07 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care o va schimba, în sensul că va obliga pe pârâții C.T. și C.E. la plata sumei de 7.832 RON reprezentând spor de valoare adus apartamentului prin îmbunătățiri.

Totodată, se vor păstra celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei atacate.

Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând să oblige intimații reclamanți M.V. și M.F. la plata sumei de 2.100 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței din 30 iulie 2013, către recurenții pârâți C.T. și C.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții C.T. și C.E. împotriva deciziei civile nr. 442 A din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică, în parte, decizia în sensul că admite apelul declarat de pârâții C.T. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 2184 din 07 decembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, în sensul că îi obligă pe pârâții C.T. și C.E. la plata sumei de 7.832 RON reprezentând spor de valoare adus apartamentului prin îmbunătățiri.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 442 A din 13 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

Obligă pe intimații reclamanți M.F. și M.V. la plata sumei de 2.100 RON cheltuieli de judecată către recurenții pârâți C.T. și C.E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2013.