Abusive procedural appeals to delay property restitution under Law 10/2001: liability for civil damages under Civil Procedure Code Article 723

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 9410 din 5 octombrie 2001, pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorii G.I. și G.C. au chemat în judecată pe intimații SC C. SA Sinaia, Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, S.I.F.T. Brașov și Guvernul României, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată SC C. SA Sinaia să le restituie imobilul situat în Sinaia, B-dul Carol I, județ Prahova, în natură și liber de orice sarcini; să se constate nulitatea absolută a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 și a actelor juridice subsecvente de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul privatizării societății, precum și nulitatea societății SC C. SA, înmatriculată în Registrul Comerțului al județului Prahova din 14 mai 1991; să fie obligată SC C. SA Sinaia și/ sau Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, ca succesoare a fostului Fond al Proprietății de Stat, și/ sau Societatea de Investiții Brașov la plata de daune.

Intimata S.I.F.T. SA Brașov, prin întâmpinare, a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului, ca instanță de drept comun, pentru soluționarea petitului 2 din acțiune privind constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, deoarece, fiind un act administrativ, acesta poate fi atacat numai în condițiile art. 2 și următoarele din Legea contenciosului administrativ și a solicitat disjungerea acestui capăt de cerere și trimiterea sa, spre competentă soluționare, la Curtea de Apel Ploiești.

Intimata a invocat, de asemenea, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, dat fiind că numai deținătorul SC C. SA, care este și proprietarul imobilului, are calitate procesuală pasivă.

Pe fond, s-a solicitat să fie respinsă acțiunea, ca inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 27 din Legea nr. 10/2001, cererile de restituire trebuie adresate instituțiilor publice implicate.

Intimata Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în raport de temeiul acțiunii, Legea nr. 10/2001, și de faptul că a avut doar calitatea de acționar, și nu de proprietar al imobilului.

Intimata SC C. SA Sinaia a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Prin întâmpinare, a solicitat a fi disjuns capătul doi de cerere, competentă fiind Curtea de Apel Ploiești, parte în proces urmând a fi și Guvernul României.

În ce privește constatarea nulității SC C. SA Sinaia, competența revine Secției Comerciale de pe lângă Tribunalul Prahova, în condițiile prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990.

Referitor la cererea de restituire în natură a imobilului, a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit art. 27, notificarea trebuia adresată instituției publice implicate în privatizare - Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (fostul Fond al Proprietății de Stat).

Intimata a invocat excepția lipsei calității procesuale active a contestatorilor, întrucât nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului, precum și excepția autorității lucrului judecat, dat fiind că reclamanții au mai formulat acțiune în instanță, în baza art. 480 C. civ., prin care au solicitat restituirea imobilului situat în Sinaia, Bd. Carol I, acțiune care s-a respins, definitiv și irevocabil, prin decizia Curții de Apel Ploiești nr. 1119 din 28 aprilie 1998.

Intimata a invocat și prematuritatea acțiunii, întrucât nu există o decizie motivată sau o dispoziție prin care să li se refuze contestatorilor restituirea clădirii, iar răspunsul dat la notificare, nr. 1269 din 24 august 2001, nu constituie o decizie sau o dispoziție, în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin cererea reconvențională, intimata a solicitat ca, în cazul în care instanța va dispune restituirea în natură a imobilului, să fie obligați contestatorii la plata sumei echivalente și reactualizate la data plății a valorii investițiilor și reparațiilor făcute în decursul timpului la acest imobil, din 1955 și până în prezent, să fie obligați contestatorii să preia, contracost reactualizat la data plății, și toate obiectele de inventar care au fost achiziționate pentru activitatea hotelului, să plătească dobânzile legale, de la data rămânerii definitive a hotărârii, până la data plății efective și să i se acorde un drept de retenție asupra imobilului, până la achitarea integrală a sumelor stabilite de instanță.

A mai solicitat ca, în baza prevederilor art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, să fie obligată AP APS să-i plătească o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului.

Intimatul Guvernul României, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii contestatorilor, ca inadmisibilă, întrucât tribunalul nu se poate pronunța, pe cale principală, asupra legalității actului administrativ emis de Guvern, respectiv H.G. nr. 1041/1990, ci doar cu ocazia soluționării excepției de nelegalitate.

Contestatorii, prin răspunsul la întâmpinarea intimatului Guvernul României și a intimatei SC C. SA și întâmpinare la cererea reconvențională a acesteia, au precizat că renunță la judecata capetelor de cerere 2.1, 2.1.1 și 2.2 din acțiune, respectiv constatarea nulității absolute a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 și a actelor juridice subsecvente de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul privatizării societății, precum și la constatarea nulității societății SC C. SA, înmatriculată în Registrul Comerțului al Județului Prahova, din 14 mai 1991.

Contestatorii au formulat o altă precizare a acțiunii pentru capătul doi de cerere, în sensul că va rămâne din întregul pct. 2 numai „constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilul, astfel cum este definit, în sensul Legii nr. 10/2001.

În acest sens, contestatorii au solicitat să se constate că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra trenurilor, pentru societatea comercială cu capital de stat Cerbul SA, prin care se atestă că această societate are în proprietate exclusivă suprafața de 1431,901 m.p. teren, este lovit de nulitate absolută, întrucât această atestare s-a făcut fără a exista vreun titlu de proprietate asupra terenului, constituit în favoarea statului, astfel încât statul să fi fost în măsură să-l transmită mai departe numitei societăți.

S-a solicitat să se constate nulitatea absolută a actelor de înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, prin vânzarea acțiunilor, reprezentând fracții ale capitalului social, în care se regăsește imobilul a cărui restituire o solicită (reprezentând 83,5% din capitalul societății), cu încălcarea normelor imperative ale Legii nr. 31/1990 și cu rea - credință. Cu privire la cuantumul daunelor materiale rezultate din lipsa folosinței imobilului, reclamanții au arătat că acestea însumează 984.000 dolari SUA (plata echivalentului în lei, la cursul de la data plății).

Intimata SC C. SA a precizat că valoarea estimată a investițiilor și reparațiilor făcute la imobilul din litigiu, din 1970 și până la data introducerii acțiunii, o apreciază la suma de 8.800.000.000 lei, fără TVA, Valoarea obiectelor de inventar - 1.861.000.000 lei, volumul despăgubirilor pe care le solicită A.P.A.P.S. - ului să le plătească este de 10.000.000.000 lei, valoarea totală fiind de 20.661.000.000 lei, care însă urmează a fi stabilită exact printr-o expertiză judiciară.

Ministerul Turismului a formulat cerere de intervenție în interesul intimatului Guvernul României, prin care a arătat că, față de primul capăt de cerere, privind restituirea imobilului, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă are SC C. SA Sinaia, iar nu Guvernul Românei.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, referitor la constatarea nulității H.G. nr. 1041/1990, s-a invocat excepția necompetentei materiale a Tribunalului Prahova și excepția lipsei procedurii prealabile prevăzute de art. 5 din Legea contenciosului administrativ.

În ședința publică din 15 aprilie 2002, instanța de fond, prin încheiere, a dispus încuviințarea în principiu a cererii de intervenție formulată de Ministerul Turismului în favoarea Guvernului României, fiind introdus în cauză Ministerul Turismului, în calitate de intervenient.

În ședința publică din 22 mai 2002, au fost puse în discuția părților excepția necompetentei materiale a instanței și a necompetentei secției civile a Tribunalului Prahova, invocate de intimata SC C. SA Sinaia, excepția autorității lucrului judecat, netimbrării cererii și prematuritătii ei, iar, prin încheierea din 29 mai 2002, au fost respinse ca neîntemeiate, fiind unite cu fondul excepțiile lipsei calității procesuale active a contestatorilor, a lipsei calității procesuale pasive a intimatelor SC C. SA Sinaia, A.P.A.P.S. București, S.I.F. Transilvania, Guvernul României.

Pentru a pronunța această încheiere, instanța de fond a reținut că acțiunea contestatorilor este întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și vizează obligarea intimatei SC C. SA Sinaia să restituie în natură imobilul din Sinaia, str. Carol I, în baza art. 9, competența materială a instanței decurgând din prevederile art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001.

Celelalte cereri formulate și precizate de contestatori sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, conform art. 17 C. proc. civ., fiind cereri accesorii sau incidentale, motiv pentru care s-a respins excepția necompetentei materiale a instanței și a necompetentei secției civile a Tribunalului Prahova, invocate de intimata SC C. SA Sinaia.

S-a reținut că este neîntemeiată și excepția autorității de lucru judecat, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ., acțiunea în revendicare soluționată irevocabil prin Sentința civilă nr. 4899 din 10 noiembrie 1996, pronunțată de Judecătoria Câmpina fiind întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., iar prezenta cerere fiind întemeiată pe Legea nr. 10/2001.

Cât privește netimbrarea cererii, invocată de intimatele SC C. SA și S.I.F. Transilvania, s-a reținut că prezenta cerere este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform Legii nr. 10/2001.

Analizând și excepția prematurității acțiunii, instanța a reținut că este neîntemeiată, deoarece contestatorii s-au adresat în termen unității deținătoare, în conformitate cu prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, dar aceasta a încălcat prevederile art. 23 din lege, făcând cunoscut acestora să se adreseze cu notificare A.P.A.P.S. București, în temeiul prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001. Câtă vreme unitatea deținătoare nu s-a pronunțat asupra cererilor formulate de contestatori și nici nu a făcut acestora ofertă de restituire în echivalent, corespunzător valorii imobilului, pentru soluționarea cererii, contestatorii aveau la îndemână numai calea acțiunii în justiție.

La data de 20 iunie 2002, la dosar, a fost primită cererea de intervenție în interes propriu, formulată de I.I.M., prin care acesta a susținut că, în anul 1999, a cumpărat de pe piața Rasdaq un număr de 4.658 acțiuni, oferite spre vânzare de F.P.S., în calitate de ofertant, prin ofertă publică. Interesul propriu rezultă din faptul că, în cazul în care instanța ar dispune restituirea în natură a imobilului, capitalul său investit în acțiuni s-ar diminua cu valoarea imobilului ce se restituie și a investițiilor ce s-au făcut în acesta.

În ședința publică din 27 iunie 2002, instanța de fond a pus în discuția părților cererea de intervenție în interes propriu, încuviințând-o în principiu.

Prin încheierea din ședința publică din 5 septembrie 2002, instanța de fond a încuviințat în principiu și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta M.L.

Prin aceeași încheiere de ședință, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de contestatori cu privire la cererea reconvențională formulată de SC C. SA Sinaia; a respins cererea contestatorilor de încuviințare a constatării situației de fapt a imobilului; a respins excepția de necompetență materială a instanței în soluționarea cererii de intervenție formulată de intervenientul I.I.M. și a prorogat discuția asupra excepției ilegalității înmatriculării SC C. SA.

Prin Sentința civilă nr. 750 din 6 decembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de SC C. SA Sinaia, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de contestatori, referitoare la intimatele Guvernul României, SC C. SA Sinaia, A.P.A.P.S. București, S.I.F. Transilvania.

În temeiul art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunțarea contestatorilor la judecata capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 și, ca atare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția nulității absolute a H.G. nr. 1041/1990; s-a respins, ca nefondată, acțiunea principală în restituire imobil, daune materiale și morale, formulată de contestatori și, pe cale de consecință, s-a respins cererea reconvențională având ca obiect daune, formulată de intimata SC C. SA Sinaia, în contradictoriu cu contestatorii, precum și cererile de intervenție în interes propriu, formulate de intervenienții I.I.M. și M.L. și intervenția în interesul Guvernului României, formulată de Ministerul Turismului.

Contestatorii au fost obligați să plătească intimatei SC C. SA Sinaia, suma de 231.305.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în cauză, contestatorii au formulat notificare, în baza Legii nr. 10/2001, adresată intimatei SC C. SA Sinaia, pentru a li se restitui în natură imobilul din Sinaia, B-dul Carol I, județul Prahova, ce a aparținut autorului lor, că SC C. SA Sinaia a devenit societate cu capital majoritar privat și, în consecință, nu are nici o obligație de restituire în natură, în baza Legii nr. 10/2001.

Cât privește incidența în cauză a prevederilor art. 27 și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a reținut că înființarea și procedura de privatizare a SC C. SA s-a făcut cu respectarea reglementărilor legale aplicabile.

Prezumția bunei - credințe nu a fost răsturnată de contestatori, deoarece, chiar dacă au făcut numeroase notificări, somații, adrese, privatizarea pârâtei s-a făcut de statul român, prin fostul F.P.S., actualul AP APS, pentru realizarea obiectivelor politice în domeniul turismului, pentru satisfacerea unui interes general și național, și nu de către acționari sau persoana juridică implicată, respectiv SC C. SA Sinaia.

Cu privire la cererea contestatorilor de a se constata nulitatea absolută a contractului de privatizare a SC C. SA Sinaia, precum și nelegalitatea înmatriculării acesteia, instanța de fond a reținut că prevederile art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 nu-și găsesc aplicabilitatea în cauză, deoarece, prin acest contract, nu s-au înstrăinat active imobiliare, respectiv construcții sau terenuri, ci s-au înstrăinat numai acțiunile societății comerciale.

Instanța de fond a apreciat că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în baza Decretului nr. 511/1955, fapt confirmat și ulterior prin hotărâri judecătorești, că privatizarea pârâtei s-a făcut cu respectarea prevederilor legale la data respectivă, motiv pentru care restituirea în natură nu este posibilă, ci doar măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 9 pct. 2 și art. 27 din Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 32 alin. (4) din Legea nr. 99/1999, prin care se modifică și completează O.U.G. nr. 88/1997, în sensul că, fără acest imobil, intimata SC C. SA Sinaia nu-și mai poate continua activitatea, putând fi supusă dizolvării și lichidării; un alt motiv pentru care imobilul nu poate fi restituit în natură fiind și acela că imobilul solicitat de contestatori nu mai este același cu cel la data preluării, suferind, de-a lungul timpului, transformări esențiale, devenind un imobil nou, ceea ce face aplicabile dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost transformat și a devenit un imobil nou în raport cu cel preluat.

Întrucât acțiunea principală de restituire în natură a fost respinsă, ca neîntemeiată, pe cale de consecință, a fost respinsă și cererea reconvențională, formulată de SC C. SA Sinaia, precum și cererile de intervenție în interes propriu, formulate de intervenienții I.I.M. și M.L., cât și cea în interesul Guvernului României, formulată de Ministerul Turismului.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierilor de ședință din 5 și 12 septembrie 2002, 3 octombrie 2002 și 29 noiembrie 2002, au declarat apel contestatorii, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 150 din 19 iunie 2003, a admis apelul declarat de contestatori, a anulat Sentința nr. 750 din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Prahova și a reținut cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că dezbaterile în fond și concluziile părților prezente au avut loc în ședința din 29 noiembrie 2002, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, iar, din cuprinsul încheierii, rezultă că, după ce instanța a constatat cauza în stare de judecată, acordând cuvântul părților pe fondul cauzei, singurele concluzii care au fost puse pe fond de către contestatori, prin apărător, au fost acelea de admitere a acțiunii așa cum a fost formulată și disjungerea cererii reconvenționale, intimata SC C. SA, precum și intimații intervenienți în interes propriu, solicitând, la rândul lor, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Or, raportat la cererile cu a căror soluționare a fost învestită instanța de fond, la probele ce fuseseră administrate în cauză, la excepțiile invocate pe parcursul procesului, soluționarea unora dintre acestea fiind unite de instanță cu fondul, fără a mai fi puse în discuția părților, la mijloacele de apărare ale părților, este evident că numai prin acordarea unui timp extrem de scurt părții pentru susținerile sale orale, au fost puse aceste concluzii pe fond, care nu reprezintă nici măcar o reiterare sumară a cererilor din acțiunea promovată, astfel cum a fost precizată și completată, nedându-se, astfel, părților posibilitatea de a expune verbal susținerile, în fapt și în drept.

Faptul că prima instanță a amânat pronunțarea pentru a se depune de către părți concluzii scrise nu poate avea relevanță, întrucât instanța de fond nu putea înlocui dezbaterile orale cu concluziile scrise, știut fiind că, în raport de art. 146 C. proc. civ., aceste concluzii nu pot reprezenta decât susținerile verbale făcute în ședință, prin notele scrise, neputând fi invocate aspecte care nu au făcut obiectul dezbaterii contradictorii în fața instanței.

În plus, așa cum rezultă din considerentele sentinței atacate, instanța și-a fundamentat soluția și pe o serie de acte depuse la dosar din partea intimatei SC C. SA, chiar la ultimul termen de judecată, care nu au fost puse în discuția părților, încălcându-se astfel principiul contradictorialității ce guvernează procesul civil, instanța putându-și întemeia hotărârea numai pe acele elemente care au format obiectul dezbaterilor în contradictoriu.

În legătură cu încheierile de ședință din 5 și 12 septembrie 2002, respectiv din 3 octombrie 2002, s-a constatat că instanța s-a pronunțat motivat asupra unora dintre excepțiile invocate, ca și asupra altor cereri ale contestatorilor, unind cu fondul, în conformitate cu art. 137 alin. (2) C. proc. civ., anumite excepții, iar, în măsura în care excepțiile ridicate erau absolute și priveau încălcarea unor norme imperative, acestea puteau fi invocate în orice fază a procesului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs intimata-pârâtă SC C. SA Sinaia, solicitând casarea deciziei și, pe cale de consecință, respingerea apelului formulat de apelanții-reclamanți, iar înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3525 din 12 mai 2004, pronunțată în Dosarul nr. 5044/2003, a respins, ca inadmisibil, recursul, reținând că, în conformitate cu prev. art. 299 C. proc. civ. și art. 297 alin. (2) C. proc. civ., anularea hotărârii atacate, urmată de evocarea fondului în cadrul procedurii devolutive a apelului, nu conduce la terminarea judecății, având un caracter strict intermediar, de natură să permită rejudecarea pricinii și pronunțarea unei soluții definitive, iar hotărârile intermediare, (care nu întrerup cursul judecății), urmează regimul actelor premergătoare și pot fi atacate, prin căile de atac prevăzute de lege, numai odată cu soluția dată asupra fondului cauzei.

SC C. SA Sinaia a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 3525 din 12 mai 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 317 pct. 1 C. proc. civ., susținând că, la termenul din 12 mai 2004, procedura cu Ministerul Construcțiilor, Transporturilor și Turismului nu a fost îndeplinită, fiind citat la o altă adresă, și nici nu s-a pus în discuția părților cererea formulată de numita C.K., adresată instanței, la data de 23 aprilie 2004, prin care se solicita să fie introdusă în cauză, în locul intimatei M.L., de la care cumpărase întreg pachetul de acțiuni deținut de aceasta la SC C. SA.

Împotriva aceleiași decizii, la data de 27 mai 2004, a formulat contestație în anulare și numita C.K., întemeiată pe disp. art. 317 pct. 1 C. proc. civ.

Pe parcursul soluționării cauzei, au fost formulate cereri de intervenție, în interesul contestatoarei SC C. SA, de către acționarii acestei societăți, respectiv S.A.C., S.L.L., T.R., M.G. și M.C.E.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 10404 din 9 decembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 3162/2004, a respins contestațiile în anulare, formulate de SC C. SA Sinaia și C.K. împotriva deciziei nr. 3225 din 12 mai 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a respins, ca inadmisibile, în principiu, cererile de intervenție accesorii formulate de S.A.C., S.L.L., M.G., T.R. și M.C.E.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, contestatoarea SC C. SA Sinaia a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin decizia nr. 300 din 3 iulie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 6122/1/2006, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatoarea SC C. SA Sinaia împotriva deciziei nr. 10404 din 9 decembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 3162/2005 al I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, reținând că hotărârea atacată de contestatoare a dobândit caracter irevocabil, odată cu soluționarea recursului, și, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare, în conformitate cu prevederile art. 299 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a înaintat cauza Curții de Apel Ploiești, în vederea continuării judecării în apel.

La primul termen de reluare a judecății din 17 noiembrie 2006, s-a depus la dosar cerere de intervenție în interesul intimatei SC C. SA și în interes propriu, formulată de C.K., iar contestatorii au depus cerere, prin care solicită constatarea nulității încheierii de ședință din 22 martie 2005, potrivit prevederilor art. 85 și 107 C. proc. civ., coroborate cu art. 108 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, la acel termen, nu era îndeplinită procedura de citare cu intimatul intervenient Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, citat la adresa poștală al fostului Minister al Turismului din str. Apolodor nr. 17, deși înglobarea Ministerului Turismului în cel al Transporturilor era de notorietate publică, iar adresa sa se afla în Dosarul nr. 2163/2003.

Contestatorii au formulat cerere de despăgubiri, întemeiată pe prevederile alin. (1) și (2) ale art. 723 C. proc. civ. și pe cele ale alin. (2) al art. 294 C. proc. civ., prin care solicită să fie obligată intimata SC C. SA să le plătească despăgubirile ivite după pronunțarea deciziei nr. 150 din 19 iunie 2003 de către Curtea de Apel Ploiești, rezultate din tergiversarea soluționării apelului, în perioada 4 septembrie 2003 - 17 noiembrie 2006, prin exercitarea de către aceasta, cu rea - credință, a unor căi de atac succesive, împotriva deciziei nr. 150/2003, nu în scopul pentru care legiuitorul a prevăzut căile de atac respective - controlul judiciar al legalității hotărârilor judecătorești, ci pentru blocarea soluționării cererii lor de restituire în natură a imobilului cu destinație comercială din Sinaia, str. Carol I, ai cărui proprietari sunt reclamanții și în prezent, titlul autorului nefiind legal desființat, niciodată.

S-a considerat că măsura corectă a acestor despăgubiri ar fi lipsa de folosință a imobilului, în perioada 4 septembrie 2003 - 17 noiembrie 2006, având în vedere că judecata fondului a fost întreruptă, în etapa încuviințării de probe și a dezbaterilor de către instanța de fond, prin Sentința civilă nr. 750/2002, fiind împiedicați, prin abuzul de drept al detentorului precar al imobilului, să obțină o decizie definitivă în apel.

Prin încheierile ulterioare, din 19 ianuarie 2007 și 23 martie 2007, s-au admis în principiu, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (3), art. 51 și 52 alin. (1) C. proc. civ., cererile de intervenție în interesul intimatei SC C. SA, formulate de intervenienții C.K., S.A.C., S.L.L., P.V., T.R., G.E. și P.E. și au fost respinse cererile de intervenție în interes propriu, formulate de același intervenient, în baza dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 219 din 4 mai 2007, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de intimata SC C. SA Sinaia privind lipsa calității procesuale active a contestatorilor, a prematurității și inadmisibilității acțiunii, a excepției autorității lucrului judecat și excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de intimatele S.I.F.T. SA și A.V.A.S. privind lipsa calității lor procesual pasive, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, invocată de acesta și de intervenientul în interesul acestuia, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și a respins acțiunea contestatorilor G.I. și G.C. împotriva intimatului Guvernul României, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin aceeași decizie, s-a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul I.I.M., s-a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta M.L., ca fiind rămasă fără obiect și s-au admis cererile de intervenție în interesul intimatei SC C. SA Sinaia, formulate de intervenienții C.K., Soare Adriana Carmen, S.L.L., T.R., G.E., P.V. și P.E.

Totodată, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de contestatorii G.I. și G.C. privind constatarea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare având ca obiect imobilul din Sinaia, B-dul Carol I, respectiv: certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru SC C. SA Sinaia, decizia Adunării Generale din 12 aprilie 1997 din SC C. SA Sinaia, înstrăinările de acțiuni de către fostul F.P.S. și S.L.F.T. SA Brașov, în 1998, înstrăinarea acțiunilor către persoanele fizice, înstrăinarea pachetului de acțiuni al F.P.S., rămas la data de 7 ianuarie 1999, prin tranzacționarea acestora pe piața secundară de capital R.A.S.D.A.Q. și s-a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de nulitate a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 privind înființarea societăților comerciale pe acțiuni în turism și ilegalitatea înmatriculării SC C. SA Sinaia, la data de 13 mai 1991.

S-au respins, ca neîntemeiate, cererea contestatorilor G.I. și G.C. de anulare a adresei din 24 august 2001, emisă de intimata SC C. SA Sinaia și cererea de restituire în natură a imobilului din orașul Sinaia, B-dul Carol I, județul Prahova, constatând dreptul contestatorilor la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilului solicitat, precum și cea de obligarea intimatei SC C. SA Sinaia la plata de daune materiale și morale.

S-a admis cererea contestatorilor cu privire la despăgubirile ivite după darea hotărâri primei instanțe și obligarea intimatei SC C. SA Sinaia să plătească, cu acest titlu, suma de 10.000 lei (zece mii) și s-au respins cererea reconvențională, formulată de intimata SC C. SA Sinaia, ca rămasă fără obiect, precum și cererea intimatei SC C. SA Sinaia, de obligare a reclamanților-contestatori la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în ceea ce privește excepțiile invocate de intimata SC C. SA privind lipsa calității procesuale active a contestatorilor, a prematurității și inadmisibilității acțiunii, că sunt neîntemeiate.

Prezenta acțiune este întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și contestatorii au calitatea de persoane îndreptățite, conform art. 4 alin. (2) din lege, fiind moștenitorii fostului proprietar al imobilului din litigiu, preluat de stat în mod abuziv.

Practica judecătorească a instanței supreme a stabilit că, în lipsa deciziei sau dispoziției unității deținătoare, acțiunea persoanelor îndreptățite nu este nici prematură și nici inadmisibilă.

În condițiile în care contestatorii fac dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 expediind notificarea și solicitând restituirea unui imobil, învestirea instanței se poate face numai atașându-se dovada îndeplinirii acelei proceduri. A considera prematură sau inadmisibilă acțiunea formulată înainte de emiterea deciziei sau dispoziției de către unitatea deținătoare înseamnă o încurajare a atitudinii pasive a acesteia și îngrădirea accesului la justiție al reclamanților, ceea ce poate conduce la încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituție și art. 6 din C.E.D.O.

În speță, contestatorii au făcut dovada că au urmat procedura prealabilă prevăzută de lege, iar adresa nr. 1269 din 24 august 2001, emisă de intimată ca răspuns la notificare, poate fi asimilată deciziei sau dispoziției, întrucât, din conținutul ei, rezultă refuzul de restituire a imobilului solicitat prin notificare.

A fost apreciată ca neîntemeiată și excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei SC C. SA, întrucât este unitatea deținătoare a imobilului, calitate prevăzută de disp. art. 21 -29 din Legea 10/2001.

De asemenea, s-a considerat neîntemeiată și excepția autorității lucrului judecat, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1201 C. civ., acțiunea în revendicarea imobilului, soluționată irevocabil, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar prezenta acțiune fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cu privire la excepțiile invocate de intimatele S.I.F.T. SA Brașov și A.V.A.S. București a lipsei calității lor procesuale pasive, s-a reținut că sunt neîntemeiate.

În speță, intimatele au calitate procesuală pasivă, în cererea reclamanților întemeiată pe dispozițiile art. 46 alin. (2), în prezent art. 45 din Legea nr. 10/2001, de constatare a nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având în vedere că s-au încheiat cu rea - credință, printre acestea fiind înstrăinările de acțiuni de către fostul F.P.S. și S.I.F. Transilvania, în 1998, înstrăinarea acțiunilor către persoane fizice și înstrăinarea pachetului de acțiuni al F.P.S., rămas la data de 7 ianuarie 1999, prin tranzacționarea acestora pe piața secundară de capital R.A.S.D.A.Q.

S-a considerat întemeiată și a fost admisă excepția invocată de Guvernul României și intervenientul în interesul acestuia Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului privind lipsa calității procesuale pasive a Guvernului României.

Unul dintre capetele de cerere din acțiunea principală a fost să se constate nulitatea absolută a H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 și a actelor juridice subsecvente de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul privatizării societății.

Prin întâmpinările formulate, intimații, inclusiv Guvernul României, au invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului în soluționarea acestui capăt de cerere, hotărârea de guvern fiind un act administrativ ce poate fi atacat numai în baza legii contenciosului administrativ, ceea ce i-a determinat pe contestatorii să renunțe la acest capăt de cerere, prin precizările de acțiune aflate la filele 222 - 238 dosar fond.

Totodată, contestatorii au invocat nelegalitatea hotărârii de guvern, pe cale de excepție, care, însă, reprezintă un mijloc de apărare ce nu atrage calitatea procesual pasivă a Guvernului României.

Pe fond, Curtea, analizând acțiunea reclamanților, astfel cum a fost precizată, a constatat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 au instituit o procedură administrativă, având ca obiect restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent de destinația lor, deținute la data intrării în vigoare de persoanele juridice prevăzute de art. 21 alin. (1).

Regula instituită prin art. 1 alin. (1) din Legea 10/2001 este restituirea în natură, iar cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, sunt expres prevăzute de lege, dispozițiile legale respective fiind de strictă interpretare.

Imobilului din litigiu îi sunt aplicabile prevederile art. 29 alin. (1) din Legea 10/2001, neputând fi restituit în natură, iar reclamanții, în calitate de persoane îndreptățite, au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - titlul VII din Legea 247/2005.

Contestatorii sunt persoane îndreptățite, în conformitate cu art. 3 și 4 din lege, având calitatea de moștenitori legali, potrivit certificatului de moștenitor din 16 februarie 1990, ai proprietarului imobilului din Sinaia, B-dul Carol I, nr. 19 - G.C. și chiar dacă permisiunea de construcții nr. 2675 din 4 august 1929 și Autorizația de construcție nr. 54 din 29 mai 1936 nu constituie înscrisuri constatatoare ale unui act juridic civil, cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate, care să genereze o prezumție relativă de proprietate, în favoarea persoanei care îl invocă, urmează a se face aplicarea prevederilor art. 24 alin. (1) din lege, potrivit cărora, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, în speță, imobilul fiind preluat abuziv de stat, în baza Decretului nr. 111/1951, ca bun abandonat și, apoi, în baza Decretului nr. 511/1955, pe numele autorului reclamanților, deși imobilul nu a fost rechiziționat în baza Legii nr. 139/1940.

Condițiile prevăzute de Norma metodologică din 7 martie 2007 pentru aplicarea prevederilor art. 29 alin. (1) din lege sunt îndeplinite, în sensul că intimata, în patrimoniul căreia se află imobilul din litigiu, este privatizată integral, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar privatizarea s-a îndeplinit cu respectarea legii.

Conform actelor dosarului, intimata SC C. SA s-a înființat în baza H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990, publicată în M. Of., partea I, din 26 septembrie 1990 privind înființarea societăților comerciale pe acțiuni în turism și în baza Legii nr. 15/1990.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională, prin deciziile nr. 121 din 16 octombrie 1996, nr. 64 din 8 aprilie 1997, ambele publicate în M. Of. al României, Partea I, nr. 101 din 27 mai 1997, decizia nr. 234/20 decembrie 1999, decizia nr. 450 din 25 noiembrie 2003, a decis, în ceea ce privește Legea nr. 15/1990, că este actul normativ în baza căruia societățile comerciale care au luat ființă prin transformarea fostelor unități economice de stat, au devenit proprietare asupra bunurilor aflate în patrimoniul lor, astfel cum prevăd dispozițiile art. 20 alin. (2) din lege.

Privatizarea SC C. SA s-a realizat în mod legal, în următoarele trei etape: în baza Legii nr. 58 din 14 august 1991, în baza Legii nr. 55 din 15 iunie 1995 și în baza O.U.G. nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăților comerciale, care a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare, modificată și completată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, a O.U.G. nr. 32 din 10 noiembrie 1998 privind privatizarea societăților comerciale din turism și O.U.G. nr. 52 din 29 martie 2001 privind accelerarea și finalizarea procesului de privatizare a societăților comerciale din turism. Pe bază de Ofertă Publică Secundară, pe R.A.S.D.A.Q., F.P.S. și-a vândut restul de acțiuni, pierzându-și astfel calitatea de acționar, la data de 18 martie 1999, dată la care procesul de privatizare s-a finalizat.

Întrucât procesul de privatizare a societății intimate s-a finalizat la data de 18 martie 1999, anterior publicării Legii nr. 99/1999, la 26 mai 1999, în conformitate cu prevederile art. II din lege, se recunoaște valabilitatea actelor și etapelor consumate.

Pornind de la această prevedere legală, prin care se recunoaște valabilitatea actelor și etapelor consumate, în procesul de privatizare, inclusiv în ceea ce o privește pe intimata SC C. SA, s-a reținut că sunt neîntemeiate și urmează a fi respinse și cererile, astfel cum au fost precizate, de constatare a nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilul respectiv, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, a deciziei Adunării Generale din 12 aprilie 1997 din cadrul SC C. SA, a înstrăinărilor de acțiuni de către fostul F.P.S. și S.I.F. Transilvania, în 1998, a înstrăinării pachetului de acțiuni al F.P.S., rămas la data de 7 ianuarie 1999, prin tranzacționarea acestora pe piața secundară de capital R.A.S.D.A.Q., a excepției de nulitate a H.G. nr. 1041/1990 și a excepției de ilegalitate a înmatriculării SC C. SA, la data de 13 mai 1991.

Din nici o probă din dosar, nu rezultă existența vreunei cauze ilicite sau imorale în derularea procesului de privatizare a intimatei SC C. SA, pentru a se putea constata nulitatea actelor precizate.

Pe de altă parte, s-a reținut că contestatorii și-au întemeiat aceste cereri pe dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în prezent art. 45 alin. (2), care nu-și găsește aplicabilitatea în speță, pentru motivul că, în cadrul procesului de privatizare, nu s-au înstrăinat imobile (active), ci s-au înstrăinat numai acțiunile societății comerciale intimate.

Contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nu este un contract de vânzare a unor bunuri imobile, ci a unor bunuri mobile ale societății.

Reținându-se, așadar, că societatea intimată a fost privatizată integral înainte de apariția Legii nr. 10/2001 și că procedura de privatizare s-a îndeplinit cu respectarea legii, sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea în speță a prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care urmează a fi coroborate și cu prevederile art. 324 alin. (4) din Legea nr. 99/1999, potrivit cărora imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătorești de confiscare, constând în terenuri și clădiri evidențiate în patrimoniul societăților comerciale, privatizate sau în curs de privatizare, în absența cărora, realizarea obiectului de activitate al acestor societăți comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-și continue activitatea și ar urma să fie supusă dizolvării și lichidării, nu vor fi restituite în natură.

Or, în cauză, intimata ar fi supusă dizolvării și lichidării, în situația restituirii în natură a imobilului, întrucât, prin acesta, își realizează obiectul de activitate.

Neputând fi restituit în natură imobilul, nu pot fi acordate contestatorilor nici daune materiale și daune morale. Procedura instituită prin Legea nr. 10/2001 este una specială, derogatorie de la dreptul comun, respectiv numai prin art. 48 din lege se prevede obligația deținătorului de a plăti noului proprietar contravaloarea lipsei de folosință a imobilului restituit, în cazul nerespectării obligației prevăzute de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prevederi legale care însă nu sunt aplicabile în speță.

A fost considerată însă, întemeiată cererea contestatorilor pentru obligarea intimatei la plata de despăgubiri, ivite după darea hotărârii primei instanțe, în temeiul disp. art. 723 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Potrivit acestor prevederi legale, drepturile legale procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. Partea care folosește aceste drepturi, în chip abuziv, răspunde pentru pagubele pricinuite.

După pronunțarea deciziei nr. 150 din 19 iunie 2003 a Curții de Apel Ploiești, prin care s-a admis apelul contestatorilor, s-a anulat Sentința nr. 750 din 6 decembrie 2002 a Tribunalului Prahova, reținându-se cauza spre judecare, intimata și-a exercitat drepturile procedurale cu rea - credință, ducând la tergiversarea soluționării cauzei și la efectuarea de cheltuieli inutile din partea contestatorilor.

Din această situație, decurge împrejurarea că, deși decizia nr. 150 din 19 iunie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești era supusă recursului, odată cu fondul, totuși, intimata SC C. SA a declarat recurs împotriva acestei decizii, care a fost respins, ca inadmisibil, de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3525 din 12 mai 2004, pronunțată în Dosarul nr. 5044/2003.

Împotriva deciziei nr. 3525 din 12 mai 2004 a I.C.C.J., intimata a formulat contestație în anulare, ce a fost respinsă de Î.C.C.J., prin decizia nr. 10404 din 9 decembrie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 3162/2004, reținându-se că nu sunt întrunite cerințele expres prevăzute de dispozițiilor art. 317 și 318 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, contestatoarea SC C. SA Sinaia a declarat recurs, fără a invoca vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin decizia nr. 300 din 3 iulie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 6122/1/2006, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatoare.

Cu privire la cuantumul acestor despăgubiri, instanța l-a apreciat la suma de 10.000 lei.

Analizându-se cererea reconvențională, s-a constatat că a rămas fără obiect, ca o consecință a respingerii cererii contestatorilor de restituire în natură a imobilului, care, în acest fel, rămâne în patrimoniul intimatei.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs contestatorii G.C. și G.I., intimații SC C. SA și A.V.A.S.

Contestatorii, prin motivele de recurs, sintetizate ulterior declarării căii de atac la 17 iulie 2008, au criticat hotărârea pronunțată, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 1, 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Au precizat recurenții că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale - 304 pct. 1 C. proc. civ., deoarece, după repunerea cauzei pe rolul curții de apel, la fiecare termen de judecată, judecătorului constant, i s-a alăturat judecătorul de permanență, la fiecare termen, altul.

Unul dintre membrii completului de judecată a contribuit în mod decisiv la obstrucționarea justiției, prin scoaterea apelului de pe rol, la 22 martie 2005, și returnarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, deși această instanță trimisese cauza pentru continuarea judecății. Cu toate acestea, cererea de recuzare a acestui judecător a fost respinsă de instanța de apel.

Au învederat recurenții contestatori că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât judecătorul unic a încălcat legea, atunci când, prin încheierea de ședință de la 20 aprilie 2007, a menționat că, prin decizia intermediară nr. 250/2003, nu s-a dispus să se refacă sau să se completeze probele, în baza dispozițiilor art. 295 C. proc. civ.

Cum, la fond, procesul a fost întrerupt în etapa încuviințării de probe, era necesar ca instanța de apel să administreze probe și nu să le înlocuiască cu decizii ale Curții Constituționale.

Sentința nr. 750/2002 este un act de procedură nul și, cu toate acestea, instanța a reprodus susțineri ale părților de la fond, invocând încheieri de ședință, reținând, nelegal, că reclamanții au renunțat la judecată, înlocuind acțiunea de constatare a nulității H.G. nr. 1041/1990 cu excepția ilegalității.

În condițiile în care Guvernul a comunicat poziția sa la 19 februarie 2002, dată la care s-a împlinit prescripția prevăzută de art. 46 din Legea nr. 10/2001, contestatorii au invocat din nou nulitatea absolută a H.G. nr. 1041/1990, cu repunerea în termen, astfel că instanța a încuviințat cererea prin încheierea de ședință din 22 mai 2002, reținând că reclamanții sunt în termen pentru a formula o asemenea cerere.

Cum, în apel, s-a reiterat cererea de constatare a nulității absolute parțiale a H.G. nr. 1041/1990, hotărârea este nemotivată sub acest aspect, fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Au precizat recurenții contestatori că instanța de apel a încălcat cu bună-știință obligația ce-i revenea prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ., de a stărui cu toate mijloacele pentru a preveni orice greșeală.

În motivarea cererii sale de recurs, recurenta intimată SC C. SA a arătat că înțelege să critice decizia pronunțată, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul greșitei obligări la plata despăgubirilor de 10.000.000 lei, deoarece și contestatorii au formulat multiple cereri care au dus la amânarea judecării cauzei, inclusiv la trimiterea dosarelor de la Înalta Curte de Casație și Justiție la Curtea de Apel Ploiești și invers. S-a mai arătat că, în cauză, nu există nici o dovadă privind întinderea prejudiciului cauzat contestatorilor.

A mai precizat recurenta că, întrucât hotărârea primei instanțe a fost de respingere a cererii contestatorilor de restituire în natură a imobilului, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (2) C. proc. civ., în care se puteau pretinde despăgubiri, conform calculului făcut de aceștia, nu este incident în cauză.

Recurenta A.V.A.S. criticat hotărârea instanței de apel, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, prin constatarea drepturilor contestatorilor la despăgubiri, în condițiile legii speciale, instanța de apel a depășit limitele învestirii, deoarece, prin capătul principal al cererii, s-a solicitat obligarea societății comerciale la restituirea în natură a imobilului, și nu acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

Decizia este nelegală, deoarece procedura administrativă prealabilă, obligatorie față de A.V.A.S., nu a fost parcursă.

A mai precizat recurenta că, pentru constatarea calității de persoană îndreptățită, este necesara verificarea dovezilor care atestă dreptul de proprietate asupra imobilului, verificarea regimului juridic al acestuia și a calității de moștenitor a contestatorilor, iar pentru ca A.V.A.S. să se poată pronunța asupra calității de persoane îndreptățite a contestatorilor era necesar ca, în prealabil, aceștia să învestească A.V.A.S. cu o notificare.

Societatea de Investiții Financiare Transilvania S.A., prin întâmpinarea formulată, a solicitat respingerea recursului formulat de contestatori, reiterând excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin cererea formulată la data de 19 noiembrie 2007, Ministerul Transportului a solicitat ca, în temeiul art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2007 și art. 1 din H.G. nr. 387/2007, parte în proces să fie Ministerul pentru întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Transport, în calitatea sa de organ de specialitate al administrației publice centrale, care realizează politica guvernului în domeniul turismului.

I.I.M., intervenient accesoriu, a solicitat să se ia act că renunță la judecata cererii de intervenție.

Recurenții - contestatori au solicitat rectificarea încheierilor de ședință de la 11 martie 2008 și 6 mai 2008, în sensul înlăturării unor mențiuni din cuprinsul acestora.

Dat fiind conținutul referatelor întocmite de magistratul asistent, prin care se atestă conformitatea conținutului încheierilor de ședință cu cele consemnate în caietul de ședință, cererile de rectificare a celor două încheieri de ședință au fost respinse.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 8212 din 16 decembrie 2008, a respins cererile de rectificare a încheierilor din 11 martie 2008 și 6 mai 2008; a luat act de renunțarea la judecata cererii de intervenție formulată de I.I.M.; a respins, ca nefondate, excepțiile de tardivitate a declarării recursurilor de către G.C. și S.C. Cerbul S.A și a respins, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorii G.C. și G.I. și de intimata A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 219 din 4 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Prin aceeași decizie, s-a admis recursul declarat de intimata SC C. SA Sinaia, împotriva aceleiași decizii, care a fost casată în parte și trimisă cauza, spre rejudecarea capătului de cerere referitor la acordarea despăgubirilor civile, aceleiași instanțe, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a reținut că, față de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., va analiza mai întâi excepțiile de tardivitate a declarării recursurilor de către contestatori și intimata SC C. SA.

Astfel, potrivit dovezii de primire și a procesului-verbal de înmânare a deciziei civile nr. 219 din 4 mai 2007, actul de procedură a fost comunicat recurentei SC C. SA la 18 mai 2007.

Cum recursul a fost declarat la 31 mai 2007, rezultă că termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a fost respectat.

Recurentului G.C. i-a fost comunicată hotărârea Curții de Apel la 18 mai 2007, astfel cum rezultă din dovada de primire și procesul-verbal de predare a actului de procedură. Recursul a fost declarat, conform datei poștei - fila 43 - la 5 iunie 2008.

Cum ultima zi de declarare a recursului era 4 iunie 2008, termen calculat conform dispozițiilor art. 101 alin. (1) și (5) C. proc. civ., rezultă că recursul declarat de G.C. este tardiv formulat.

Cu toate acestea, excepția a fost respinsă față de împrejurarea că G.C., coparticipantul procesual, a declarat recursul în termenul dispus de lege.

Dat fiind poziția procesuală a petentului I.I.M., în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., a luat act de renunțarea sa Ia judecata cererii de intervenție.

Pe fondul cauzei, instanța supremă a reținut că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale - presupune greșita compunere a completului de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege pentru pricina respectivă ori faptul că acesta nu a fost constituit cu toate organele și persoanele cerute de lege, sau faptul că judecătorii nu aveau dreptul să facă parte din complet pentru că erau incompatibili ori fusese admisă cererea de abținere sau de recuzare.

Aspectele învederate de recurenți - modificarea completului de judecată, în sensul alăturării judecătorului constant, la fiecare termen de judecată, a judecătorului planificat, conform dispozițiilor regulamentare, nu semnifică încălcarea dispozițiilor referitoare la componența completului de judecată.

Analizând încheierile de ședință din calea devolutivă de atac, precum și decizia, înalta Curte a reținut compunerea completului de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv doi judecători care nu erau incompatibili ori cărora le fusese admisă cererea de abținere sau cererea de recuzare.

A mai reținut instanța de recurs că motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, cum ar fi: nesemnarea minutei, încălcarea dreptului la apărare, judecata în lipsa părții care nu a fost legal citată, respingerea cererii de recuzare, ș.a.

Din criticile formulate, a reieșit faptul că recurenții sunt nemulțumiți de împrejurarea că cererea de recuzare a președintelui completului de judecată a fost respinsă prin încheierea de ședință de la 7 martie 2007 (fila 414).

Cererea de recuzare a vizat nemulțumirile contestatorilor cu privire la modalitatea de soluționare a apelului prin decizia nr. 150 din 6 decembrie 2002.

Prin decizia menționată, a fost anulată sentința primei instanțe, cu reținerea cauzei spre rejudecare, față de înfrângerea principiilor oralității și contradictorialității.

A concluzionat instanța de recurs că drepturile procesuale ale contestatorilor au fost pe deplin respectate.

Față de împrejurarea că recurenții nu au făcut dovada că, prin respingerea cererii de recuzare, li s-a produs o vătămare, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, critica a fost apreciată ca fiind nefondată.

Principiul rolului activ al judecătorului obligă instanța ca, mai întâi de toate, să dea acțiunii calificarea juridică exactă și, în funcție de aceasta, să verifice condițiile de admisibilitate a cererii.

Instanța nu are obligația, ci doar posibilitatea, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să ordone dovezile pe care le găsește de cuviință, însă doar atunci când apreciază că sunt necesare dezlegării pricinii.

Drept urmare, instanța de apel, dând eficiență acestui principiu, a sintetizat și a interpretat cererile succesive de precizare a acțiunii, formulate de contestatori în temeiul Legii nr. 10/2001, stabilind cadrul procesual, în funcție de specificul legii de reparație: calitatea de succesor al persoanei îndreptățite, valabilitatea actelor de înstrăinare, inclusiv în procesul de privatizare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, a deciziei Adunării generale din 12 aprilie 1997, a înstrăinărilor de acțiuni, de către fostul Fondul Proprietății de Stat și Societatea de Investiții Financiare, a înstrăinării pachetului de acțiuni și a excepției de nulitate a H.G. nr. 1041/1990.

A mai învederat instanța supremă că, astfel cum s-a arătat în expunerea rezumativă a cursului procesului, instanța a reținut calitatea contestatorilor de moștenitori ai persoanei îndreptățite, conform dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, au fost aplicate dispozițiile art. 24 alin. (1) din lege, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, în sensul reținerii existenței și întinderii dreptului de proprietate a autorului contestatorilor, astfel cum rezultă din actul de autoritate de preluare, inițial Decretul nr. 111/1951, ulterior Decretul nr. 511/1955, întrucât înscrisurile depuse de contestatori în dovedirea dreptului de proprietate al autorului lor, „permisiunea de construcții” și „autorizația de construcții”, nu constituie înscrisuri constatatoare ale dreptului de proprietate.

Recurenții-contestatori au susținut că instanța de apel a avut în vedere un act de procedură nul, respectiv Sentința civilă nr. 750/2002, anulată prin decizia civilă nr. 150 din 19 martie 2003.

Susținerea a fost apreciată ca nefondată, întrucât instanța de apel a dat eficiență nu hotărârii judecătorești arătate, ci doar probatoriilor administrate la prima instanță de fond, precum și conținutului încheierilor de ședință, din această primă etapă procesuală, acte de procedură ce nu au fost anulate.

Cu privire la criticile referitoare la probatoriile ce trebuiau administrate în rejudecare, s-a reținut că acestea reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu au putut fi analizate în calea extraordinară de atac a recursului, față de dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că acest text consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - fie că nu este deloc motivată, fie că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., referitoare la obligația instanței de a arăta „motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, s-a considerat că au fost respectate, astfel încât critica întemeiată pe acest motiv de recurs este neîntemeiată.

S-a mai reținut că recurenții contestatori au invocat greșita aplicare a legii, sub aspectul nevalabilității actului de privatizare a SC C. SA

Astfel cum a arătat și instanța de apel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001), SC C. SA era o societate comercială integral privatizată. Actele și etapele consumate în procesul de privatizare, inițial, prin H.G. nr. 1041/1990 privind înființarea societăților comerciale pe acțiuni în turism, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale, Legea nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, O.U.G nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, au fost recunoscute și atestate ca fiind valabile, prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice.

Este real că, după 1992, contestatorii au solicitat SC C. SA, Agenției Naționale pentru Privatizarea întreprinderilor Mici și Mijlocii, precum și Fondului Proprietății de Stat să se dispună suspendarea privatizării bunului în litigiu, numai că, la data privatizării integrale, acțiunea în revendicare imobiliară a bunului notificat, formulată de reclamanți în contradictoriu cu SC C. SA, era respinsă, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 1119 din 18 aprilie 1998 a Curții de Apel Ploiești.

Prin această decizie, se arată că „statul a devenit proprietarul imobilului, prin Decretul nr. 511/1955, iar intimata SC C. SA, la rândul său l-a preluat în mod legal, conform H.G. nr. 1041/1990”.

Drept urmare, nu s-a putut reține reaua - credință a societății comerciale în procesul de privatizare, pentru a fi incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Referirile instanței la conformitatea H.G. nr. 1041/1990 cu Legea nr. 99/1999 atestă pronunțarea asupra valabilității actului normativ ce a inițiat procedura privatizării acestui segment din fosta economie socialistă.

Legalitatea preluării bunului de către societatea comercială este confirmată și prin decizia menționată, decizie opozabilă contestatorilor, părți în proces.

A constatat instanța de recurs că, fiind în prezența unui imobil evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, devin aplicabile, astfel cum s-a arătat și în motivarea instanței de apel, dispozițiile art. 29 alin. (1) din lege, potrivit cărora persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, corespunzător valorii de piață a imobilelor solicitate.

Cu privire la recursul recurentei A.V.A.S., s-a reținut că s-a invocat încălcarea principiului disponibilității, deoarece contestatorii au solicitat exclusiv restituirea bunului în natură, nu și acordarea de despăgubiri prin echivalent, precum și neparcurgerea fazei administrative față de această recurentă.

Din interpretarea legii de reparație, reiese că, în această materie, principiul disponibilității este înfrânt sub aspectul criticat și acesta pentru că legea obligă, prin art. 1 alin. (2), la stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, în situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Referitor la cea de-a doua critică, instanța de apel a înlăturat caracterul formal al procedurii prealabile față de recurent, câtă vreme s-a stabilit calitatea contestatorilor de succesori ai persoanei îndreptățite, precum și dreptul acestora la măsuri reparatorii, în condițiile Titlului VII privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005.

A mai reținut instanța supremă că SC C. SA a invocat greșita obligare a sa la plata de despăgubiri, precum și modul greșit de calcul al cuantumului acestora.

S-a învederat de către înalta Curte că instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 723 și 204 alin. (2) C. proc. civ., a reținut reaua - credință a recurentei în exercitarea unor căi de atac, fără a motiva de ce exercitarea unor căi de atac constituie rea - credință, stabilind un cuantum al despăgubirilor, fără indicarea unor criterii de cuantificare acestora și fără a motiva incidența dispozițiilor art. 294 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, încălcarea îndatoririi de a motiva convingător și pertinent măsura dispusă împiedică posibilitatea exercitării în mod real a controlului judiciar, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, sub nr. 21638/42/2003, la data de 6 iulie 2009.

În rejudecare, după casarea cu trimitere, la data de 21 decembrie 2009, a decedat contestatorul G.I., fiind introduși în cauză moștenitorii acestuia, G.R. și G.I.M.

Prin decizia civilă nr. 113 din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis, în apel, după casarea cu trimitere, cererea contestatorilor G.I. (decedat pe parcursul procesului), cerere continuată de moștenitoarele acestuia G.R., G.I.M., 6 și G.C., de obligare a intimatei SC C. SA Sinaia la plata de despăgubiri, în cauza având ca intimați și pe A.V.A.S., Guvernul României, S.I.F.T. SA, intimații - intervenienți Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, M.L., I.M.I. și intimații intervenienți în interesul SC C. SA - C.K., S.A.C. și S.L.L., T.R., G.E., P.V. și P.E.; a obligat intimata SC C. SA Sinaia la 10.000 lei, cu titlu de despăgubiri, către contestatori.

A obligat intimata SC C. SA Sinaia la 1.114 lei cheltuieli de judecată către contestatori.

Curtea, analizând cererea de despăgubiri în apel, după casarea cu trimitere, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a limitelor deciziei de casare, precum și a considerentelor deciziei nr. 8212 din 16 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a reținut următoarele:

La baza raportului juridic litigios dintre părți, a stat o cerere de restituire a unui imobil, situat în Sinaia, județul Prahova, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Împotriva hotărârii de primă instanță, au declarat apel contestatorii, iar Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 150 din 19 iunie 2003, a admis calea de atac, a anulat sentința tribunalului și a reținut cauza spre judecare, fixând termen în acest sens.

Ulterior, pe parcursul soluționării litigiului în fața instanței de apel, contestatorii au formulat, la data de 08 decembrie 2006, cerere de despăgubiri față de intimata SC C. SA.

La baza demersului judiciar al acestora, au stat susținerile, potrivit cărora intimata SC C. SA a tergiversat soluționarea apelului, pe perioada 4 septembrie 2003 - 17 noiembrie 2006, prin exercitarea cu rea - credință a unor căi de atac succesive împotriva deciziei nr. 150/2003, nu în scopul pentru care legiuitorul a prevăzut căile de atac respective - controlul judiciar al legalității hotărârilor judecătorești, ci pentru blocarea soluționării cererii de restituire în natură.

Din înscrisurile cauzei, Curtea a reținut că, împotriva hotărârii de admitere a apelului și anulare a sentinței, SC C. SA a formulat recurs, respins ca inadmisibil, față de împrejurarea că decizia atacată era una intermediară și care putea fi supusă controlului judiciar doar împreună cu cea prin care se soluționa fondul cauzei.

Asemănător, aceeași intimată a exercitat mai multe căi de atac, respectiv contestație în anulare și recurs împotriva hotărârii date în calea extraordinară de atac.

Potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ., drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună - credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

Alin. (2) al aceluiași text de lege dispune că partea care folosește aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat în doctrină și s-a decis în jurisprudență, împrejurarea declarării unei căi de atac nu constituie, prin ea însăși, exercitarea abuzivă a unui drept; revine judecătorului sarcina de a stabili, în funcție de datele concrete ale speței, în ce măsură cererea a fost făcută cu rea - credință.

Or, în litigiul pendinte, Curtea a apreciat că toate căile de atac exercitate de către SC C. SA împotriva hotărârii intermediare au avut ca scop tergiversarea soluționării cauzei, nu numai prin prisma soluțiilor pronunțate cu privire la acestea, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și prin atitudinea procesuală a intimatei în fața instanței supreme și prin împrejurarea că acesta a beneficiat de asistența juridică a consilierului său juridic, deci de asistență calificată.

Prin această tergiversare, au fost păgubiți contestatorii apelanți, prin nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil, din culpa intimatei, cu atât mai mult cu cât litigiul avea ca obiect o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, notificatorii fiind puși în situația de a vedea tot mai îndepărtat momentul reparației.

Sub aspectul incidenței art. 294 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a reținut că, potrivit acestui text de lege, prin derogarea de la regula înscrisă în alineatul 1, în baza căreia, în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula cereri noi, se pot solicita rate, dobânzi, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii de primă instanță.

Pornind de la această dispoziție legală, doctrina și jurisprudență au convers în a arăta că pot fi cerute, direct în apel, despăgubiri ivite după pronunțarea sentinței, dar în legătură cu ceea ce s-a judecat la prima instanță.

Or, în speța pendinte, este indiscutabil că prejudiciul suferit de contestatorii s-a produs după darea sentinței, prin exercitarea abuzivă a căilor de atac împotriva hotărârii intermediare de apel și, deci, despăgubirile nu puteau fi solicitate decât în respectiva fază procesuală.

Totodată, față de obiectul acțiunii inițiale, respectiv restituirea în natură a bunului, cererea de despăgubiri are legătură directă cu ceea ce s-a soluționat de către tribunal.

Așadar, Curtea a apreciat că cererea apelanților contestatori și care face obiectul prezentei rejudecări nu este o cerere nouă în apel, ci cade sub incidența alin. (2) al art. 294 C. proc. civ.

Sub aspectul cuantumului, Curtea a avut în vedere, în primul rând, împrejurarea că, prin decizia de casare, singurul recurs admis a fost cel declarat de SC Cerbu SA și care a vizat exclusiv soluționarea capătului de cerere având ca obiect despăgubiri.

Într-o atare situație, Curtea a ținut seama și de aplicarea principiului non reformatio in pejus, știut fiind că acesta trebuie respectat, nu numai cu prilejul judecării căii de atac, ci și cu ocazia rejudecării, indiferent dacă rejudecarea o face instanța care a admis calea de atac sau instanța de trimitere.

La cuantificarea despăgubirilor, Curtea a avut în vedere și intervalul de timp în care cauza a stat în nelucrare, pe rolul instanței de apel, ca urmare a căilor de atac exercitate de către intimata SC C. SA, precum și prelungirea pentru notificatori a momentului în care să vadă aplicată legea de reparație, cu atât mai mult cu cât acestea erau persoane în vârstă, unul decedând pe parcursul rejudecării.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâtele SC C. SA și A.V.A.S. - A.V.A.S.

Pârâta SC C. SA. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei Curții de Apel, iar, pe fond, respingerea cererii apelanților privind plata despăgubirilor, întemeiată pe dispozițiile art. 723 C. proc. civ.

Pârâta A. V.A.S. a solicitat admiterea recursului, cu modificarea în parte a deciziei civile recurate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta SC C. SA a arătat următoarele:

Instanța de apel nu a justificat motivele pentru care a reținut reaua - credință a societății în exercitarea căii de atac a recursului.

Potrivit legii, recursul este o cale de atac accesibilă tuturor părților dintr-un proces și nimeni nu poate fi sancționat sau obligat la plata de despăgubiri, chiar și pentru faptul că a folosit recursul împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțată în apel, prin care a fost anulată hotărârea apelată, cu reținerea cauzei spre judecare.

Dat fiind faptul că unele recursuri formulate împotriva unor decizii intermediare erau admise, practica instanțelor judecătorești fiind diferită, s-a simțit nevoia stabilirii unei practici unitare, astfel că Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XXXIII din 16 aprilie 2007, au stabilit că: „Recursul declarat împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de apel, prin care s-au anulat, în tot sau în parte, procedurile urmate, precum și hotărârea apelată, cu reținerea cauzei spre judecare, cu excepția cazului în care instanța de apel a constatat propria sa competență, sunt inadmisibile”.

Această decizie a devenit obligatorie pentru instanțele judecătorești, după publicarea în M. Of. (14 noiembrie 2007), la aproape 4 ani, după ce au formulat recursul împotriva deciziei nr. 150 din 19 iunie 2003.

Nici această decizie nu prevede vreo sancțiune împotriva celor care au folosit calea recursului împotriva hotărârilor intermediare și nici împotriva instanțelor care au admis asemenea recursuri.

S-a susținut că, prin căile de atac folosite, nu s-a urmărit tergiversarea judecării, ci numai apărarea proprietății, prin mijloace legale. Astfel, dacă instanța de apel ar fi verificat dosarele de la fond, apel și recurs, ar fi reținut că întârzierea judecării cauzei a fost determinată de zeci de cereri formulate de reclamanți privind completări, excepții, îndreptări și erori materiale, respectiv lipsa de procedură cu părțile din proces și depuneri succesive de acte, etc.

Pe tot parcursul judecății, recurenta a susținut că a acționat cu bună - credință și cu respectarea drepturilor procedurale, astfel că reaua - credință nu este dovedită și este greșit reținută.

Reaua - credință se putea sancționa, dacă ar fi existat, în timpul judecării cauzei, potrivit art. 108 C. proc. civ., și nu prin acordarea de despăgubiri.

Prin cel de-al al doilea motiv de recurs, s-a criticat faptul că instanța de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate, fără indicarea vreunui criteriu de cuantificare.

Instanța de apel, nici în urma rejudecării, nu a indicat criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate și nici nu a solicitat dovezi în acest sens, astfel că suma de 10.000 lei este stabilită arbitrar.

Evocând paragrafe din considerentele instanței, recurenta a apreciat că acestea nu pot constitui criteriu de stabilire a despăgubirilor, deoarece tergiversarea judecării procesului nu poate fi imputabilă numai societății, atâta vreme cât în proces au figurat 17 părți, fiecare făcându-și apărări, prin solicitarea de probatoriu, iar majoritatea cererilor și probelor necesare rezolvării cauzei au fost făcute de apelante; instanțele sunt singurele în măsură să acorde termene, să admită probe, cereri noi, în raport de care să pronunțe o hotărâre legală; ca și apelanții, SC C. SA aștepta soluționarea cauzei, deoarece, de soluția instanței, depindea situația societății, respectiv a acționarilor acesteia; instanțele nu pot aplica proceduri speciale în rezolvarea cauzelor, în raport de vârsta părților sau obiectul cererii - retrocedare imobil.

În același sens, cuantumul despăgubirilor a fost stabilit în absența oricărei dovezi din care să rezulte prejudiciul suferit de apelanți, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, vinovăție și fapta ilicită a societății.

Instanța de apel nu a motivat incidența art. 294 alin. (2) C. proc. civ., mulțumindu-se doar a afirma că „nu este o cerere nouă în apel”.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, recurenta susține că, în mod greșit, instanța de apel le-a obligat la plata despăgubirilor, în valoare de 10.000 lei, în temeiul art. 723 C. proc. civ., pentru exercitarea cu rea - credință a recursului, atât timp cât nu s-a făcut dovada relei-credințe. Societatea, în calitate de pârâtă, și-a apărat drepturile sale și, potrivit Constituției, orice persoană are dreptul la apărare, iar instanțele puteau, în timpul judecării procesului, la cererea părții interesate sau din oficiu, să facă aplicarea art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

S-a invocat, în același sens, și decizia nr. 32/1998 a Tribunalului București, prin care s-a reținut că împrejurarea declarării unei căi de atac nu constituie prin ea însăși exercitarea abuzivă a unui drept.

În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâta A.V.A.S. a susținut următoarele:

Nelegal nu a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., față de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece, în cauză, s-a solicitat exclusiv restituirea imobilului în natură, nu și acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Astfel, A.V.A.S. nu are obligația legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foștii proprietari, aceasta revenind exclusiv unității deținătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată.

În cadrul activității sale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin, în procesul de privatizare a societăților comerciale, la care statul este acționar, A.V.A.S. nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar în numele statului.

Or, din actele cauzei rezultă că unitatea deținătoare a imobilului, în sensul dispozițiilor art. 21 din lege, este SC C. SA Sinaia, și nu A.V.A.S., care nu are drept de proprietate asupra imobilului revendicat în cauză.

Așadar, față de dispozițiile legale menționate, recurenta A.V.A.S. a solicitat să se constate că nu are nicio obligație legală de a soluționa o notificare privind restituirea în natură și nici de a dispune restituirea în natură a imobilului revendicat, în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În consecință, chiar și în situația imposibilității legale de restituire în natură a imobilului, obligația de a emite decizia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor legale, revine numai SC C. SA Sinaia, în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Asupra recursului declarat depărată SC C. SA

Înalta Curte constată că, prin intermediul primului motiv de recurs, se pretinde și se critică faptul că instanța de apel nu ar fi expus argumentele pentru care a dispus obligarea acestei pârâte la plata de despăgubiri în temeiul art. 723 C. proc. civ., motiv ce ar putea fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Or, din examinarea considerentelor expuse de instanța de apel, se constată că aceasta a respectat pe deplin prescripțiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., expunând argumentele substanțiale de fapt și de drept care au fundamentat soluția pronunțată, realizând o analiză particulară a cauzei deduse judecății, din perspectiva dispozițiilor legale relevante, invocate de părți, respectiv art. 723 C. proc. civ. și art. 294 C. proc. civ.

În acest context, se poate aprecia că instanța de apel a respectat garanția procesuală a motivării hotărârii pronunțate impuse și de norma convențională a articolului 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, (a se vedea în acest sens, cauzele Albina contra României, hotărârea din 28 iulie 2005; Dima contra României hotărârea din 16 noiembrie 2006), enunțând, într-o manieră logică și coerentă, rațiunile pentru care a apreciat că exercitarea căilor de atac de către pârâta SC C. SA reprezintă, în realitate, mijloace de tergiversare a soluționării cauzei, iar nu veritabile mijloace de exercitare a căilor procesuale cu bună-credință.

Din această perspectivă, instanța de recurs consideră că este asigurată în cauză și legalitatea hotărârii pronunțate, întrucât o analiză de legalitate a acestei hotărâri, în considerarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, nu poate face abstracție, în opinia acestei instanțe, de criteriile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind durata rezonabilă a unui proces, de asemenea, garanție a unui proces echitabil, respectiv complexitatea cauzei, atitudinea (comportamentul) părților, atitudinea autorităților și miza (importanța) procesului pentru reclamanți fa se vedea în acest sens, cauza Codarcea contra României hotărârea din 2 iunie 2009), criterii care, deși nu au fost enunțate în această manieră de către instanța de apel, au fost examinate din perspectiva normei art. 723 C. proc. civ.

Astfel, deși se pretinde de către pârâta recurentă că exercitarea unor căi extraordinare de atac, cum sunt recursul sau contestația în anulare, nu pot fi circumscrise noțiunii de rea - credință, care să determine obligarea părții adverse la plata daunelor reglementate de art. 723 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că această aserțiune, deși poate părea exactă, ea nu este una completă, întrucât trebuie realizat un raționament integral privind nu doar instituirea acestor căi de atac și faptul că acestea sunt la latitudinea părților, ci modul în care au fost exercitate, în cazul particular supus analizei.

În acest sens, art. 723 C. proc. civ. sancționează exercițiul abuziv al drepturilor procedurale, instituind răspunderea părții pentru pagubele astfel pricinuite, în condițiile în care exercitarea unei acțiuni a depășit limitele bunei credințe și ale satisfacerii unui interes legitim și serios, intrând pe tărâmul abuzului de drept.

Ipoteza reglementată prin art. 723 C. proc. civ. este o aplicație specială a principiului general consacrat în art. 998 și 999 C. civ., conform căruia oricine cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, cu mențiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea dispozițiilor art. 723 C. proc. civ. impune cerința dovedirii abuzului de drept procesual.

În consecință, dacă instituirea unor căi extraordinare de atac nu reprezintă per se o încălcare a art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau a normei art. 723 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea acestor căi de atac cu rea-credință, abuziv, cu deturnarea scopului pentru care au fost reglementate, atingând limitele interne ale drepturilor celorlalte persoane interesate, implicate într-un demers judiciar pentru recunoașterea drepturilor pretinse, poate determina angajarea răspunderii persoanelor care le-a declanșat.

Astfel, în examinarea abuzului de drept procesual pretins a fi săvârșit de pârâta SC C. SA, instanța de apel a analizat miza (importanța) litigiului pentru reclamanți - recunoașterea dreptului de proprietate și restituirea imobilului în litigiu, împrejurarea că unul dintre reclamanți, G.I., ns. La 15 martie 1919, a decedat pe parcursul procesului, fără a-și putea vedea realizat dreptul pretins (în opinia instanței de recurs, în acord cu jurisprudența CEDO deja enunțată, etatea reclamanților poate fi un factor determinant în adoptarea unei diligente sporită din partea autorităților, în soluționarea cauzei într-un termen rezonabil) și comportamentul pârâtei SC C. SA, pe parcursul perioadei 4 septembrie 2003 - 17 noiembrie 2006, perioadă în care aceasta a exercitat căi succesive de atac, respinse ca inadmisibile, deși societatea beneficia de asistență juridică specializată.

Analizând și argumentul recurentei, conform căruia instanța de apel ar fi putut aplica în cauză dispozițiile art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., dacă ar fi constatat exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, iar nu pe cele ale art. 723 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acesta nu poate fi reținut ca valid, pentru a înlătura răspunderea specială instituită de art. 723 alin. (2) C. proc. civ., întrucât amenda judiciară poate fi aplicată doar de instanța în fața căreia se introduc cererile vădit netemeinice, în sensul art. 1081 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în cauză, instanțele în fața cărora s-au exercitat căile extraordinare de atac, iar nu de instanța de apel, în fața căreia, procesul rămâne suspendat până la soluționarea acestora, iar exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale, constatată de instanța de apel, a avut în vedere întreg comportamentul procesual al pârâtei SC C. SA, nu doar căile de atac exercitate distinct.

În ceea ce privește critica, potrivit căreia instanța de apel nu a motivat incidența art. 294 alin. (2) C. proc. civ., mulțumindu-se doar a afirma că „nu este o cerere nouă în apel”, aceasta apare ca nefondată, întrucât instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare legală a incidenței acestei norme în cauza dedusă judecății, statuând, în acord cu doctrina și jurisprudența în această materie, că pot fi solicitate, direct în apel, despăgubirile ivite după pronunțarea sentinței, dar în legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanță, și demonstrând legătura de cauzalitate între obiectul acțiunii inițiale și cererea de despăgubiri formulată de reclamanți.

Examinând cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se critică faptul că instanța de apel nu ar fi indicat criteriile în temeiul cărora a stabilit cuantumul daunelor acordate, astfel încât acestea ar fi arbitrare, instanța de recurs îl apreciază, de asemenea, ca nefondat, dintr-o dublă perspectivă.

În acest sens, se poate constata, din conținutul considerentelor hotărârii recurate, că instanța de apel a expus criteriile ce au stat la baza acordării despăgubirilor - e, g. intervalul de timp în care cauza a stat în nelucrare, pe rolul instanței de apel, ca urmare ca urmare a căilor de atac exercitate de către intimata SC C. SA, precum și prelungirea pentru notificatori a momentului în care să vadă aplicată legea de reparație, cu atât mai mult cu cât acestea erau persoane în vârstă, unul decedând pe parcursul rejudecării, împrejurarea că pârâta a beneficiat de asistență calificată, principiul non reformatio inpejus, astfel încât nu se poate reține caracterul arbitrar al acestora.

Mai mult, cum legea nu instituie criterii de cuantificare a despăgubirilor ce pot fi acordate în temeiul art. 723 alin. (1) C. proc. civ., iar stabilirea cuantumului acestor despăgubiri nu poate fi subordonată unor probe, ci rămâne la latitudinea instanței, se poate aprecia că această critică nu poate fi circumscrisă unei veritabile critici de nelegalitate, ci de netemeinicie, care nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, în actuala structură a recursului, ce este exclusiv o cale de atac prin care se poate verifica legalitatea hotărârii atacate, iar nu temeinicia acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este operant nici un motiv de nelegalitate în cauză, dintre cele enumerate în mod exhaustiv la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 113 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Asupra recursului declarat de pârâta A.V.A.S.

Din examinarea deciziei recurate, prin care s-a admis cererea contestatorilor G.I. (decedat pe parcursul procesului), cerere continuată de moștenitoarele acestuia G.R., G.I.M. și G.C., de obligare a intimatei SC C. SA Sinaia la plata de despăgubiri, în cuantum de 10.000 lei, către contestatori, rezultă, în mod evident, că, în sarcina pârâtei A.V.A.S., nu a fost instituită nicio obligație în raportul juridic dedus judecății, circumstanțiat de limitele casării cu trimitere spre rejudecare doar la cererea de despăgubiri, formulată și întemeiată de reclamanți pe dispozițiile art. 723 C. proc. civ., deci de limitele impuse de art. 315 C. proc. civ.

Din această perspectivă, motivele de recurs enunțate de recurenta pârâtă A.V.A.S., raportate la fondul cauzei, sunt, în această etapă procesuală, străine de natura cauzei și ignoră însuși obiectul prezentului recurs - pretinsa nelegalitate a deciziei nr. 113 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, precum și caracterul irevocabil al deciziei civile nr. 8212 din 16 decembrie 2008, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins recursul A.V.A.S.

În consecință, cererea de recurs formulată de recurenta pârâtă A.V.A.S., împotriva deciziei nr. 113 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, este lipsită de interes și va fi respinsă ca atare.

În temeiul dispozițiilor art. 274 coroborate cu art. 298 și 316 C. proc. civ., instanța le va obliga pe recurentele pârâte SC C. SA și A.V.A.S. la plata sumei de 920 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocațial, conform chitanțelor aflate la filele 39-42, dosar recurs, către intimații reclamanți G.I.M. și G.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 113 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de A.V.A.S. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurentele SC C. SA și A.V.A.S. la plata sumei de 920 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimații reclamanți G.I.M. și G.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2012.