Fraudulent assignment of satisfied public claims and unrecorded VAT invoices: fraud with serious consequences and tax evasion upheld despite exclusion of attempted VAT refund

Deliberând asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 74/F din data de 22 februarie 2011, Tribunalul Ialomița, secția penală, a dispus următoarele:

I. A respins cererea inculpatului T.P.C. de schimbare a încadrării juridice a faptelor astfel cum s-a dispus prin rechizitoriu.

În temeiul art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârșite de inculpatul T.P.C. din infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 și art. 43 din Legea nr. 82/1991, toate cu aplic. art. 33 C. pen., în infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., art. 20 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 și art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplic. art. 33 C. pen., după care:

- în temeiul art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. a condamnat pe inculpatul T.P.C. la pedeapsa de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) și lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune;

- în temeiul art. 20 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) și lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de stabilire cu rea-credință a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de rambursări TVA;

- în temeiul art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 2 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) și lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

Conform art. 33 - 34 C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 85 C. pen., a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 8 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 248/2010 a Judecătoriei Slobozia (rămasă definitivă la data de 16 august 2010) și executarea de către inculpat a pedepsei de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa închisorii perioada reținerii de 24 ore din data de 21 aprilie 2009.

A făcut aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

II. În temeiul art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) cu aplic, art. 74 - 76 C. pen., a condamnat pe inculpatul D.G. la pedeapsa de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) și lit. c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.

În temeiul art. 85 C. pen. a dispus anularea suspendării condiționate a executării pedepsei de 8 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 248/2010 a Judecătoriei Slobozia (rămasă definitivă la data de 16 august 2010) și executarea de către inculpat a pedepsei de 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

A făcut aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

III. În temeiul art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 998 - 999 și art. 1003 C. civ., a obligat pe inculpatul T.P.C., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC T.G. SRL, prin lichidator judiciar E.I. SPRL, la plata sumei de 419.944 RON, plus penalități de întârziere calculate până la achitarea debitului, reprezentând despăgubiri civile, către partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița.

În temeiul art. 14 C. proc. pen. rap. la art. 998 - 999 și art. 1003 C. civ., a obligat, în solidar, pe inculpații T.P.C. și D.G., aceștia în solidar și cu partea responsabilă civilmente SC E. SRL, prin lichidator judiciar C.I.E. IPURL, la plata sumei de 1.690.000 RON, reprezentând despăgubiri civile, către partea civilă SC A. SRL.

În temeiul art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a dispus ca, la data rămânerii definitive a hotărârii, o copie de pe dispozitivul acesteia să fie comunicată Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Ialomița.

A respins cererea părții civile Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița privind instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor celor doi inculpați.

În temeiul art. 191 alin. (2) și (3) C. proc. pen., a obligat pe inculpați, în solidar cu părțile responsabile civilmente SC T.G. SRL și SC E. SRL, la plata sumei de 1.500 RON fiecare, cheltuieli judiciare către stat, onorariul avocatului din oficiu pentru inculpatul T.P.C., în cuantum de 300 RON, fiind avansat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de fonda reținut următoarele: Prin Rechizitoriul nr. 283/P/2008, din data de 04 octombrie 2010, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Ialomița, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului T.P.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen., art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 și art. 43 din Legea nr. 82/1991 și, respectiv, a inculpatului D.G., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

În fapt, potrivit rechizitoriului, s-a reținut că, prin manoperele folosite, cei doi inculpați au indus în eroare pe reprezentanții SC A. SRL, cauzând acesteia un prejudiciu în valoare de 1.690.000 RON, iar în plus, inculpatul T.P.C. nu a înregistrat în evidențele contabile ale SC T.G. SRL o factură fiscală, diminuând astfel impozitul pe profit datorat bugetului de stat și neachitând TVA-ul aferent.

Analizând întregul probatoriu al cauzei, administrat în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, instanța de fond a stabilit următoarea situație de fapt:

1. În anul 2002, a fost înmatriculată la Registrul Comerțului SC E. SRL, cu sediul în localitatea C., județul Ialomița. În anul 2008, această societate era reprezentată de inculpatul D.G., în calitate de administrator unic și de inculpatul T.P.C., în calitate de director executiv.

Pentru efectuarea activității specifice obiectului său de activitate, SC E. SRL, reprezentată de inculpatul T.P.C., a contractat credite de la B.C.C. Întrucât societatea nu a respectat graficul de rambursare a creditelor obținute, aceasta a acumulat, în cursul lunii martie 2008, restanțe în sumă totală de 1.690.000 RON.

În aceste condiții, inculpatul T.P.C., cunoscând că martorul C.I., administrator al SC A. SRL, era și asociat majoritar al societății respective și, totodată, factor de decizie în cadrul B.C.C., i-a prezentat acestuia lipsa de lichidități cu care se confrunta SC E. SRL ca fiind temporară și i-a propus cesionarea către SC A. SRL a unor creanțe a căror valoare să acopere debitul către banca respectivă.

După mai multe runde de discuții, la începutul lunii martie 2008, martorul C.I., însoțit de martorul H.N., la acea dată președinte al băncii și de martorul P.S., în acea perioadă director regional pentru zona de sud-est al acesteia, s-au deplasat la sediul SC E. SRL din municipiul Slobozia, Strada C. nr. 18, județul Ialomița, unde se afla inculpatul T.P.C., pentru a stabili condițiile înțelegerii. În această locație, inculpatul respectiv l-a informat pe martorul C.I. despre Contractele de lucrări nr. 23816 din 17 decembrie 2007 și nr. 23817 din 17 decembrie 2007, încheiate între Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București și SC E. SRL, prin care aceasta din urmă se obliga să execute, să finalizeze și să întrețină lucrările de amenajare a unor parcări de reședință în 75 și respectiv 76 de locații, prețurile convenite fiind de 2.863.028,62 RON și respectiv de 3.566.913,02 RON. Cu aceeași ocazie, inculpatul a susținut că o parte din acele lucrări a fost finalizată, creanțele de recuperat ridicându-se la suma de 1.690.000 RON. De asemenea, inculpatul a garantat celor prezenți că acele creanțe erau certe și exigibile.

Fiind convins de inculpatul T.P.C. că aceasta era starea de fapt și că SC E. SRL avea de primit de la Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București suma anterior menționată, martorul C.I. și-a dat acordul pentru cesionarea creanței în valoare de 1.690.000 RON de SC E. SRL către SC A. SRL, în schimbul plății de către aceasta din urmă a sumei de 1.690.000 RON către B.C.C., Sucursala București B., urmând ca forma scrisă a contractului de cesiune de creanță să fie întocmită și semnată în termen de 2 - 3 zile.

Ca urmare a acestei înțelegeri, la data de 18 martie 2008, a fost încheiat Contractul de cesiune de creanță nr. 290, între SC E. SRL, în calitate de cedent și SC A. SRL, în calitate de cesionar. În baza acestui contract, cedentul a transmis cesionarului drepturi de creanță, în sumă de 1.690.000 RON, rămase de încasat de la Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, conform Contractelor nr. 23816 din 17 decembrie 2007 și nr. 23817 din 17 decembrie 2007. Contractul de cesiune de creanță a fost semnat, din partea cedentului, de inculpații D.G. și T.P.C., iar, din partea cesionarului, de martorul C.I. În cuprinsul său, cedentul a declarat, pe proprie răspundere, că este unicul titular al creanțelor cedate și că răspunde de existența actuală și de validitatea acestora.

Drept consecință a încheierii Contractului nr. 290 din 18 martie 2008, la data de 27 martie 2008, prin Ordinul de plată nr. 1663, SC A. SRL a virat către B.C.C., Sucursala București B., suma de 1.690.000 RON.

Ulterior, SC A. SRL a inițiat o corespondență cu Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, trimițând notificarea din data de 20 martie 2008, invitația la conciliere din data de 04 aprilie 2008 și adresa din data de 12 august 2008, prin care a solicitat, în calitate de cesionar, să i se plătească suma de 1.690.000 RON, reprezentând drepturi de creanță rămase de încasat de către SC E. SRL, în urma lucrărilor efectuate, însă răspunsul reprezentanților debitorului cedat a fost că toate datoriile acestuia către societatea respectivă au fost achitate.

Această situație de fapt a rezultat și din Adresa nr. 29716 din 23 octombrie 2008 a Administrației Domeniului Public a Sectorului 5 București, în care se precizează că lucrările de amenajare a parcărilor de reședință, aferente Contractelor nr. 23816 din 17 decembrie 2007 și nr. 23817 din 17 decembrie 2007, au fost executate și plătite parțial, rămânând de realizat lucrări în valoare de 819.219,68 RON și respectiv 725.933,88 RON, al căror termen de execuție nu a fost însă respectat.

Potrivit art. 12 din contractele anterior menționate, lucrările de amenajare a parcărilor de reședință trebuiau terminate în termen de 3 săptămâni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, respectiv de la data de 17 decembrie 2007, în caz contrar achizitorul fiind îndreptățit să rezilieze contractele. SC E. SRL a depășit, cu mult, acel termen, împrejurare care a constituit o cauză de stingere a oricăror creanțe datorate acesteia de Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București. Cu toate acestea, în cuprinsul contractului de cesiune de creanță, inculpații au garantat că nu exista nicio cauză de stingere a acelor creanțe și s-au obligat să nu întreprindă nimic care să îl împiedice pe cesionar în realizarea drepturilor sale.

2. La data de 15 decembrie 2008, Serviciul de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Ialomița a fost sesizat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii, despre faptul că SC T.G. SRL a încălcat prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și art. 43 din Legea nr. 82/1991.

În urma cercetărilor efectuate, s-a stabilit că societatea respectivă, având sediul în localitatea A., județul Ialomița și codul de identificare fiscală XXX, este administrată de inculpatul T.P.C. și are ca obiect principal de activitate executarea de lucrări de construcție a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale.

Ca urmare a depunerii decontului TVA, cu opțiunea de rambursare a soldului sumei negative de 1.255.548 RON, înregistrat la Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii sub nr. 1191 din 25 iulie 2008 și avându-se în vedere Avizul de Inspecție Fiscală nr. 605656 din 6 august 2008, SC T.G. SRL a fost supusă, la data de 07 octombrie 2008, unei inspecții fiscale generale, ocazie cu care s-a constatat, potrivit Raportului nr. 606.656 din 07 octombrie 2008, că factura fiscală seria IL XKG nr. 5129538 a fost pierdută (toate cele 3 exemplare) și că TVA-ul în suma negativă solicitată de societate era de 1.255.548 RON, fiind respinsă la rambursare suma de 118.322 RON și aprobată rambursarea sumei de 1.137.226 RON, care urma a se realiza în perioada următoare.

La data de 09 decembrie 2008, întrucât, conform adresei nr. 403930 din 30 august 2008 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Ialomița, SC T.G. SRL se încadra în grupa de risc ridicat, societatea a fost supusă unei noi inspecții fiscale generale, în urma căreia s-a stabilit că, în declarația nr. 394, aferentă semestrului II al anului 2007, inculpatul T.P.C. a declarat TVA mai mică decât partenerul său de afaceri, SC P.S. SRL. Astfel, în semestrul respectiv, SC T.G. SRL a declarat livrări către SC P.S. SRL în valoare de 285.007 RON și TVA aferentă în sumă de 54.151 RON, în timp ce SC P.S. SRL a declarat achiziții de la SC T.G. SRL în sumă de 1.583.334 RON și TVA aferentă în valoare de 300.833 RON.

În urma controlului inopinat efectuat la SC P.S. SRL în perioada 04 - 05 decembrie 2008, s-a constatat că aceasta a înregistrat, în mod corect, exemplarul albastru al facturii fiscale nr. 5129538 din 27 decembrie 2007, privind achiziția de la SC T.G. SRL de fier beton și profile metalice, în valoare totală de 1.216.537 RON, din care TVA în sumă de 194.237 RON, această factură fiscală nefiind înregistrată însă de inculpatul T.P.C. în evidența contabilă a SC T.G. SRL.

Totodată, s-a stabilit că, prin Adresa nr. 867 din 02 octombrie 2008, înregistrată la Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii Ialomița sub nr. 607420 din 02 octombrie 2008, SC T.G. SRL a adus la cunoștință că toate cele 3 exemplare ale facturii fiscale seria IL XKG nr. 5129538 au fost pierdute, atașând copie de pe factura fiscală seria SIMP nr. 1485 din 02 octombrie 2008, emisă de SC S.L. SRL Călărași, în care se menționa că prima factură fiscală a fost declarată pierdută, ca necompletată, acest anunț fiind făcut public în M. Of. al României nr. 560 din 06 octombrie 2008, partea a III-a.

La data de 08 decembrie 2008, în nota explicativă dată în fața organelor fiscale, inculpatul T.P.C. a prezentat un nou motiv al neînregistrării, în evidența contabilă a SC T.G. SRL, a facturii fiscale anterior menționate, afirmând că a emis-o către SC P.S. SRL, dar că a uitat să predea exemplarele roșu și verde la contabilitate după care a uitat și de existența facturii, pe care a lăsat-o într-un autoturism care i-a fost ridicat de către societatea de leasing.

Concluziile inspecției fiscale au fost cuprinse în procesul-verbal nr. 608.592 din 09 decembrie 2008, prin care s-a stabilit că, în urma neînregistrării de către inculpatul T.P.C. a facturii fiscale nr. 5129538 din 27 decembrie 2007, SC T.G. SRL datorează bugetului de stat un impozit pe profit în sumă de 163.568 RON și TVA în sumă de 194.237 RON.

Instanța de fond a reținut că în faza de urmărire penală au fost audiați ambii inculpați, iar în cursul cercetării judecătorești s-a realizat doar audierea inculpatului D.G., întrucât inculpatul T.P.C. s-a sustras de la judecată.

În consecință, reține instanța de fond că în declarațiile din prima fază procesuală, ambii inculpați au susținut, cu privire la fapta descrisă la pct. 1, că propunerea privind cesionarea unor creanțe către SC A. SRL, cu consecința achitării creditelor contractate de SC E. SRL de la B.C.C. a aparținut martorului C.I., care a dorit astfel ca banca respectivă să nu figureze cu credite restante. Același aspect l-a susținut inculpatul D.G. și cu ocazia audierii sale în cursul judecății, precizând că, la discuțiile care s-au purtat în vederea încheierii contractului de cesiune de creanță, i-a spus martorului C.I. că SC E. SRL avea de încasat de la Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București contravaloarea lucrărilor executate în sumă de 1.700.000 RON.

Instanța de fond a apreciat că aceste declarații ale inculpaților sunt singulare și nu se coroborează cu vreo altă probă administrată în cauză cu următoarea argumentare:

Astfel, potrivit Contractului de cesiune de creanță nr. 290 din 18 martie 2008, încheiat între SC E. SRL și SC A. SRL, obiectul cesiunii l-au constituit drepturile de creanță rămase de încasat, în sumă de 1.690.000 RON, conform Contractelor nr. 23816 din 17 decembrie 2007 și nr. 23817 din 17 decembrie 2007, încheiata între SC E. SRL și Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București.

De asemenea, în cuprinsul aceluiași contract, s-a făcut mențiunea că nu a intervenit nicio cauză de stingere a creanțelor cedate și că cedentul se obligă să nu întreprindă nimic care să îl împiedice pe cesionar în realizarea drepturilor sale.

Totodată, în Contractele nr. 23816 din 17 decembrie 2007 și nr. 23817 din 17 decembrie 2007, se prevede, la art. 12.1, că executantul avea obligația de a începe lucrările în maximul 48 de ore de la primirea ordinului și lucrările trebuiau să se deruleze conform graficului de execuție și să fie terminate în termen de 3 săptămâni de la data primirii ordinului de începere a lucrărilor. Dacă executantul întârzia începerea lucrărilor ori terminarea pregătirilor sau dacă nu își îndeplinea îndatoririle, achizitorul era îndreptățit să îi fixeze un termen de 48 de ore, până la care activitatea să intre în normal și să îl avertizeze că, în cazul neconformării, va rezilia contractul, după cel de-al doilea termen de prelungire.

Din Adresa nr. 29.716 din 23 octombrie 2008, emisă de Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, a rezultat că lucrările de amenajare a parcărilor de reședință aferente celor două contracte au fost executate și plătite parțial, rămânând de realizat lucrări în valoarea de 819.219,68 RON și respectiv de 725.933 RON, al căror termen de execuție nu a fost respectat, în condițiile în care ordinul de începere a lucrărilor datează din 17 decembrie 2007, acestea având ca termen de finalizare 3 săptămâni, conform graficului de execuție.

Mai mult, se reține că urmare a solicitării instanței de fond, Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București a comunicat, prin Adresa nr. 1266 din 07 februarie 2011, că, la data de 14 martie 2008 (anterior încheierii contractului de cesiune de creanță), a plătit către SC E. SRL suma de 2.747.693,34 RON, în baza Contractului nr. 23816 din 17 decembrie 2007, iar, la data de 27 decembrie 2007, a plătit către aceeași societate suma de 2.137.094,74 RON, în baza Contractului nr. 23817 din 17 decembrie 2007).

Despre faptul că, la încheierea contractului de cesiune de creanță, nu a fost vorba despre drepturi de creanță viitoare, ci despre o creanță prezentă, exigibilă, au relatat și martorii P.S., C.I. și H.N., toți arătând că, în momentul negocierii privind încheierea acelui contract, cei doi inculpați au precizat că mai au de încasat sume de bani, constând în contravaloarea lucrărilor executate de SC E. SRL către Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București.

Cu privire la faptele descrise la pct. 2, inculpatul T.P.C. a recunoscut veridicitatea vânzării de fier beton și profile din fier, în valoare de 1.022.300 RON și TVA în sumă de 194.237 RON, conform facturii fiscale seria IL XKG nr. 5129538 din 27 decembrie 2007, către SC P.S. SRL, susținând că a uitat exemplarele roșu și verde ale facturii respective într-un autovehicul marca O.V., de culoare verde, achiziționat în sistem leasing de SC T.G. SRL, căruia nu i-a reținut numărul de înmatriculare și că, întrucât autovehiculul respectiv i-a fost ridicat de către societatea de leasing, nu a mai avut posibilitatea de a recupera acele exemplare și, astfel, de a înregistra în evidența contabilă factura fiscală anterior menționată.

Din actele dosarului, a rezultat că SC E. SRL a achiziționat de la SC E.C. SRL un singur autoturism marca O.V., de culoare verde, având numărul de înmatriculare ZZZ, care a fost ridicat, la data de 04 iulie 2008, din cauza restanțelor la plata ratelor, ocazie cu care a fost întocmit un proces-verbal în care sunt menționate bunurile găsite în acel autoturism, printre care nu figurează exemplarele roșu și verde ale facturii fiscale nr. 5129538 din 27 decembrie 2007.

În plus, intervalul mare de timp scurs între data emiterii facturii respective și data ridicării autoturismului contrazice varianta inculpatului că acea factură a fost uitată în autoturism.

În drept, instanța de fond a apreciat că fapta descrisă la pct. 1, reținută în sarcina inculpaților T.P.C. și D.G., care, prin manoperele folosite, au indus în eroare pe reprezentanții SC A. SRL, cu ocazia încheierii Contractului de cesiune de creanță nr. 290 din 18 martie 2008, cauzând societății respective un prejudiciu în valoare de 1.690.000 RON, realizează, în cazul fiecăruia, conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

Inducerea în eroare s-a realizat prin mijloace frauduloase, deoarece, cu ocazia negocierilor și a încheierii contractului anterior menționat, cei doi inculpați, în calitate de reprezentanți ai SC E. SRL, au arătat că mai au de încasat creanțe de la Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate în baza Contractelor nr. 23816 din 17 decembrie 208 și nr. 23817 din 17 decembrie 2008, deși, în realitate, încasaseră deja, înainte de încheierea contractului de cesiune de creanță, respectiv la data de 14 martie 2008, suma de 2.747.693,34 RON, iar, prin fapta inculpaților, s-a produs SC A. SRL o pagubă de peste 200.000 RON, care se circumscrie noțiunii de consecințe deosebit de grave, în accepțiunea art. 146 C. pen.

Pentru existența infracțiunii de înșelăciune, sub aspectul laturii obiective, trebuie să existe o acțiune de inducere în eroare a altei persoane, prin orice mijloace și este necesar ca, urmare a acestei activități, cel amăgit să ia o decizie cu caracter patrimonial păgubitor.

În speță, prezentarea făcută de cei doi inculpați, la semnarea contractului de cesiune de creanță, în sensul că sunt îndreptățiți să încaseze, de la Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, o sumă de bani, a creat reprezentanților SC A. SRL convingerea că situația prezentată este reală, motiv pentru care, după semnarea contractului respectiv, acea societate a virat, prin Ordinul de plată nr. 1663 din 27 martie 2008, către B.C.C., suma de 1.690.000 RON.

Referitor la cererea apărătorului inculpatului T.P.C., de a se dispune achitarea acestuia, pe motiv că litigiul generat de neexecutarea contractului de cesiune de creanță este de natură comercială, instanța de fond a apreciat că este nefondată, având în vedere următoarele argumente:

În actuala reglementare a Codului civil (art. 1391 - 1398 și art. 1402 - 1404), cesiunea de creanță este un contract consensual, care se perfectează în momentul stabilirii acordului de voință al părților contractante.

Pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen., este necesar ca inducerea sau menținerea în eroare să se fi realizat în așa fel încât, fără acestea, cel înșelat să nu fi încheiat convenția, în condițiile stipulate. Cu alte cuvinte, inducerea sau menținerea în eroare trebuie să fi avut un rol hotărâtor pentru încheierea contractului, iar eroarea în care se află partea vătămată este un element esențial, ce trebuie să rezulte nemijlocit din acțiunea făptuitorului, întrucât prezentarea frauduloasă, denaturată sau alterată a realității trebuie să fie aptă de a inspira încredere părții vătămate și fie de a o induce în eroare, fie de a o menține în eroarea produsă anterior.

În speță, s-a constatat de instanța de fond că din probatoriul administrat, a rezultat, în mod indubitabil, reaua-credință a inculpaților, care au prezentat reprezentanților SC A. SRL o situație nereală, cu ocazia încheierii contractului de cesiune de creanță, în sensul că mai aveau de încasat sume de bani de la Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, deși, astfel cum s-a evidențiat, ei încasaseră deja, anterior încheierii contractului respectiv, suma de 2.747.693,34 RON.

De asemenea, în opinia instanței de fond este neîndoielnic că, dacă ar fi cunoscut situația reală, reprezentanții SC A. SRL nu ar fi încheiat acel contract, neavând niciun interes să achite, pentru SC E. SRL, creditele contractate de aceasta de la B.C.C.

În ceea ce privește cererea apărătorului inculpatului D.G., de achitare a acestuia, pe motivul lipsei intenției, în condițiile în care, în calitate de asociat al SC E. SRL, i-a dat procură de reprezentare celuilalt inculpat și nu a fost prezent la negocierea încheierii contractului de cesiune de creanță, instanța de fond a apreciat că este nefondată, având în vedere următoarele argumente:

Inculpatul nu a putut dovedi existența procurii invocate, iar despre participarea lui la desfășurarea negocierilor și la semnarea contractului au relatat în mod detaliat martorii P.S., H.N. și C.I.

Este adevărat că simpla neexecutare a unei obligații asumate în baza unei convenții civile nu are caracter penal, chiar dacă inculpatul s-a angajat că va executa acea obligație, știind că nu își va respecta angajamentul, însă această afirmație este valabilă doar dacă nu a uzat de mijloace amăgitoare, pentru a convinge partea adversă că va executa convenția.

Elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în convenții, prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen., sunt realizate ori de câte ori încheierea unui contract a fost determinată de inducerea în eroare a unei părți de către cealaltă parte, în așa fel încât, fără acea eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat contractul.

S-a apreciat că aceasta este situația și în speța dedusă judecății, deoarece reprezentanții SC A. SRL nu ar fi încheiat contractul de cesiune de creanță, dacă cei doi inculpați nu ar fi uzat de mijloace frauduloase, inducându-i în eroare cu privire la faptul că mai au de încasat sume de bani de la Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București.

Referitor la faptele descrise la pct. 2, reținute în sarcina inculpatului T.P.C., instanța de fond a apreciat, punând în discuție schimbarea corespunzătoare a încadrării juridice, că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005 și art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, sens în care a avut în vedere următoarele aspecte:

Prin decontul privind TVA pe luna iunie 2008, înregistrat sub nr. 1191 din 25 iulie 2008 și prin decizia de corectare a erorilor materiale din acel decont, înregistrată sub nr. 1193 din 28 iulie 2008, SC T.G. SRL a solicitat rambursarea soldului sumei negative de TVA, în valoare de 1.255.548 RON. În urma inspecției fiscale generale, s-a întocmit raportul înregistrat sub nr. 606656 din 07 octombrie 2008, în care se consemnează rezultatul verificărilor privind TVA aferentă perioadei 01 septembrie 2007 - 30 iunie 2008 și impozitul pe profit aferent perioadei 01 ianuarie 2007 - 31 decembrie 2007, factura fiscală seria IL XKG nr. 5129538 din 27 decembrie 2007, declarată pierdută, ca necompletată și constatată ulterior a nu fi existat fiind cuprinsă în acele intervale.

Factura fiscală nr. 5129538 din 27 decembrie 2007, emisă de SC T.G. SRL, în valoare de 1.022.300 RON și TVA de plată în sumă de 194.237 RON, trebuia înregistrată și declarată de societate, în luna decembrie 2007, care se încadrează în perioada verificată conform raportului de inspecție fiscală generală nr. 606656 din 07 octombrie 2008.

Prin același raport de inspecție fiscală generală, s-a verificat decontul TVA, cu opțiunea de rambursare a soldului sumei negative de 1.225.548 RON, depus de SC T.G. SRL, iar, prin referatul nr. 606656 din 08 august 2008, aprobat, s-a solicitat suspendarea inspecției fiscale și a soluționării cererii societății respective de restituire a soldului sumei negative a TVA, până la primirea răspunsului de la verificarea încrucișată solicitată Direcției Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București, Activitatea de Inspecție Fiscală, prin Adresa nr. 605656 din 08 august 2008, societatea fiind înștiințată despre această întrerupere.

Prin Adresa nr. 1056219 din 23 septembrie 2008, transmisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București și înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii sub nr. 605656 din 01 octombrie 2008, a fost înaintat procesul verbal nr. 16505 din 23 septembrie 2008, prin care s-a soluționat verificarea încrucișată solicitată.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi stabilirea, cu rea-credință, de către contribuabil, a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, având ca rezultat obținerea, fără drept, a unor sume de bani, cu titlu de rambursări sau restituiri de la bugetul general consolidat ori compensări datorate bugetului general consolidat. Conform art. 8 alin. (3) din aceeași lege, tentativa faptei prevăzute la alin. (1) se pedepsește.

În speță, instanța de fond a reținut, astfel cum rezultă din raportul de inspecție fiscală generală, că inculpatul T.P.C. a solicitat rambursarea TVA, prin decontul depus la Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, dar, în urma verificărilor, s-a constatat că societatea pe care o administra nu era îndreptățită la o astfel de rambursare, motiv pentru care fapta sa reprezintă o tentativă la infracțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005.

De asemenea, având în vedere Decizia nr. IV/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, instanța de fond a constatat că omisiunea evidențierii, în tot sau în parte ori evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, constituie infracțiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, nefiind incidente dispozițiile art. 43 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen.

S-a mai reținut că în perioada 04 - 05 decembrie 2008, s-a efectuat un control inopinat la SC P.S. SRL, cu care SC T.G. SRL avea relații de afaceri, constatându-se că prima societate a înregistrat, în mod corect, achiziții realizate de la cea din urmă societate, în valoare de 1.583.334 RON, cu o TVA aferentă de 300.833 RON. În schimb, la SC T.G. SRL, nu s-au înregistrat două facturi fiscale, nr. 5129520 din 30 octombrie 2007, în valoare de 276.027 RON și TVA de 52.445 RON și respectiv nr. 5129538 din 27 decembrie 2007, în valoare de 1.022.300 RON și TVA de 194.237 RON. În urma verificărilor efectuate de către organele de inspecție fiscală, s-a constatat că prima factură a fost înregistrată în evidența contabilă, în jurnalele de vânzări și în deconturile de TVA, însă cea de-a doua factură nu a fost înregistrată până la data de 31 octombrie 2008. Prin neînregistrarea acestei ultime facturi fiscale, s-a micșorat impozitul pe profit datorat bugetului de stat cu suma de 163.568 RON și, de asemenea, TVA-ul datorat cu suma de 194.237 RON.

Raportat la motivele anterior menționate, instanța de fond a apreciat nefondată cererea inculpatului T.P.C. de schimbare a încadrării juridice a faptelor analizate într-o singură infracțiune, respectiv cea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

La individualizarea pedepselor, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale reglementate de art. 72 C. pen., respectiv limitele speciale de pedeapsă, modalitatea de săvârșire a faptelor, valoarea prejudiciului cauzat, care nu a fost recuperat, atitudinea procesuală a fiecărui inculpat, reținând că T.P.C. s-a sustras judecății, în timp ce D.G. s-a prezentat la fiecare termen, beneficiind, în plus, de date personale favorabile, reținute drept circumstanțe atenuante judiciare, precum și antecedentele penale, constatând că ambii inculpați au fost condamnați la câte o pedeapsă de 8 luni închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, prin Sentința penală nr. 248/2010 a Judecătoriei Slobozia (rămasă definitivă la data de 16 august 2010), împrejurare ce atrage, în cazul fiecăruia dintre ei, incidența dispozițiilor art. 85 C. pen., privind anularea acelui beneficiu.

Pe latură civilă, instanța de fond a constatat că, prin Adresa nr. 673239 din 03 decembrie 2010, SC A. SRL s-a constituit parte civilă cu suma de 1.690.000 RON, achitată prin Ordinul de plată nr. 1663 din 27 martie 2008, conform Contractului de cesiune de creanță nr. 290 din 18 martie 2008, în contul datoriei pe care SC E. SRL o avea către B.C.C. De asemenea, a constatat că Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița s-a constituit parte civilă cu suma totală de 419.944 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat de inculpatul T.P.C., în calitate de administrator al SC T.G. SRL.

Raportat la situația de fapt reținută, ambele cereri au fost apreciate fondate de către instanța de fond, care le-a admis, astfel cum au fost formulate. În schimb, aceeași instanță a constatat nefondată cererea ultimei părți civile, de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând inculpatului T.P.C., în condițiile în care, în urma verificărilor efectuate, nu s-au putut identifica astfel de bunuri. În cazul inculpatului D.G., s-a reținut că, potrivit adresei nr. 821 din 18 februarie 2011, emisă de Primăria localității C., acesta nu figurează în evidențe ca proprietar de bunuri mobile sau imobile.

Împotriva sentinței au declarat apel inculpatul T.P.C. (prin avocatul său ales, la data de 28 februarie 2011) și inculpatul D.G. (personal, la data de 24 februarie 2011).

Apelurile inculpaților (inițial nemotivate în scris) au fost înaintate de instanța de fond și înregistrate pe rolul curții de apel la data de 09 martie 2011.

Prin motivele scrise de apel, redactate de apărătorul său ales, inculpatul D.G. a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. a), lit. c) sau lit. d) C. proc. pen. și respingerea, ca nefondată, în ceea ce îl privește, a acțiunii civile.

Inculpatul D.G. a fost audiat nemijlocit de către instanța de apel, iar la cererea sa, instanța de prim control judiciar a încuviințat și a administrat, cu privire la situația de fapt și în circumstanțiere, proba cu înscrisuri și proba testimonială, în cadrul căreia a procedat la ascultarea martorilor propuși de acesta, J.S. și R.S. și la reaudierea martorului H.N. Inculpatul a renunțat la cererea de efectuare a unei expertize contabile, probă pe care instanța de apel, independent de poziția procesuală a acestuia, a apreciat-o neutilă judecării cauzei, astfel cum s-a consemnat în încheierea de la termenul din data de 09 ianuarie 2012, în care s-au menționat și motivele de respingere a cererii de reaudiere a martorilor P.S. și C.I.

Prin motivele scrise de apel, redactate de apărătorul său ales, inculpatul T.P.C. a criticat, ca fiind nelegale, dispozițiile din sentința penală atacată de schimbare a încadrării juridice, de condamnare pentru cele trei infracțiuni reținute în sarcina sa, de anulare a suspendării condiționate a executării pedepsei precedente și de obligare la plata de despăgubiri către cele două părți civile, solicitând achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și rezolvarea corespunzătoare, în raport cu această soluție, a celorlalte aspecte ale cauzei. Cu ocazia dezbaterilor de la termenul din data de 27 februarie 2012, apărătorul ales al inculpatului a indicat, ca temei al achitării solicitate, dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pe motivul lipsei intenției, ca element constitutiv al laturii subiective a infracțiunilor ce fac obiectul judecății.

Inculpatul T.P.C., neascultat cu ocazia judecății în primă instanță, nu a putut fi audiat nici de către instanța de apel, potrivit art. 378 alin. (11) C. proc. pen., întrucât nu a fost identificat nici la adresa de domiciliu comunicată de către Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, nici la adresele de reședință cunoscute, conform proceselor-verbale în care s-a consemnat imposibilitatea punerii în executare a mandatelor de aducere emise pe numele acestuia, apărătorul său ales învederând curții de apel că a luat legătura cu el, aflând astfel că este plecat din țară, fără a cunoaște însă unde anume.

La cererea apărătorului ales al inculpatului T.P.C., Curtea a încuviințat și a administrat, cu privire la situația de fapt, proba cu înscrisuri și proba testimonială, comună cu cea solicitată de inculpatul D.G., în cadrul căreia a procedat la reaudierea martorului H.N., astfel cum s-a evidențiat anterior.

Curtea de apel, din oficiu, în urma punerii în discuție, a solicitat informații suplimentare de la partea civilă SC A. SRL, dar și de la B.C.C., Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, R.I.B., R.B., Trezoreria Municipiului Slobozia și Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Sibiu, care au fost comunicate în cuprinsul adreselor transmise la dosar de către aceste instituții.

De asemenea, tot din oficiu, curtea de apel a pus în discuție, la termenul din data de 09 ianuarie 2012, schimbarea încadrării juridice, cu privire la ambii inculpați, din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., iar, cu privire la inculpatul T.P.C., din infracțiunile prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 și art. 43 din Legea nr. 82/1991 în infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, amânând judecarea cauzei, conform art. 334 C. proc. pen., la cererea apărătorilor aleși ai inculpaților, în vederea pregătirii apărării, sub acest aspect. Cu ocazia dezbaterilor desfășurate la termenul din data de 27 februarie 2012, atât apărătorii aleși ai inculpaților, cât și reprezentantul Ministerului Public au precizat că sunt de acord cu schimbarea încadrării juridice a faptelor, în sensul pus în discuție.

Întrucât, în perioada de amânare a pronunțării, dispusă potrivit art. 306 C. proc. pen., apărătorul ales al inculpatului D.G. a învederat instanței de apel, în scris, că acesta a decedat, s-a repus cauza pe rol, în temeiul art. 344 alin. (1) C. proc. pen., solicitând copie de pe extrasul din Registrul de Decese al Primăriei municipiului Constanța, care a fost transmisă la dosar de către acea instituție, rezultând astfel că inculpatul respectiv a decedat la data de 01 martie 2012, precum și informații privind dezbaterea succesiunii de pe urma acestuia, Camera Notarilor Publici Constanța informând instanța că deschiderea acelei succesiuni nu figurează în evidențele sale, împrejurare în raport cu care curtea de apel a constatat că nu pot fi introduși în cauză, conform art. 21 alin. (1) C. proc. pen., moștenitori ai inculpatului decedat. Prin intermediul apărătorului ales, soția supraviețuitoare a inculpatului a depus la dosar copie de pe certificatul de deces al acestuia și o cerere de continuare a procesului penal.

Prin Decizia penală nr. 161 A din 28 mai 2012, Curtea de Apel București, secția I penală, a dispus următoarele:

În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelurile declarate de inculpații T.P.C. și D.G. împotriva Sentinței penale nr. 74/F din data de 22 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul Ialomița în Dosarul nr. 4828/98/2010, a desființat, în parte, sentința penală apelată și, în fond, rejudecând a dispus următoarele:

I. A descontopit pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., aplicată inculpatului T.P.C. prin sentința penală apelată, în pedepsele componente.

În temeiul art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, astfel:

- cu privire la ambii inculpați, din infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.;

- cu privire la inculpatul T.P.C., din infracțiunile prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 și art. 43 din Legea nr. 82/1991 în infracțiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005.

II. În temeiul art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., a condamnat pe inculpatul T.P.C. la pedeapsa principală de 10 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de 5 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave.

În temeiul art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, a condamnat pe același inculpat la pedeapsa principală de 2 ani închisoare și la pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de 1 an, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

În temeiul art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., a contopit pedepsele astfel stabilite și pedeapsa principală de 8 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 248/2010 a Judecătoriei Slobozia, rămasă definitivă la data de 16 august 2010 (cu privire la care, prin sentința penală apelată, a fost anulată suspendarea condiționată, conform art. 85 C. pen.) și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa principală de 10 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de 5 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

În temeiul art. 88 alin. (1) C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală durata reținerii de 24 de ore din data de 21 din 22 aprilie 2009.

III. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 alin. (1) lit. g) teza a III-a din C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul D.G., cu privire la infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., ca urmare a decesului acestuia.

IV. A înlăturat dispoziția privind obligarea inculpatului D.G., în solidar cu inculpatul T.P.C. și cu partea responsabilă civilmente SC E. SA, la plata de despăgubiri către partea civilă SC A. SRL.

În temeiul art. 14 rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. în ref. la art. 998 - 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. (în varianta în vigoare la data săvârșirii infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave), a obligat pe inculpatul T.P.C., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. SRL, la plata sumei de 1.690.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând daune materiale, către partea civilă SC A. SRL.

A înlăturat dispoziția privind obligarea inculpatului D.G., în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. SA, la plata de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare, cu privire la inculpatul D.G., au rămas în sarcina statului.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de apel a reținut următoarele:

I. Cu privire la infracțiunea reținută prin rechizitoriu în sarcina inculpaților T.P.C. și D.G., instanța de apel, reevaluând întregul probatoriu al cauzei, a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 18 martie 2008, a fost încheiat, între SC E. SRL, reprezentată de inculpatul D.G., în calitate de administrator și de inculpatul T.P.C., în calitate de director executiv, pe de o parte și SC A. SRL, reprezentată de martorul C.I., în calitate de administrator, confirmată, pentru data respectivă, de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Sibiu, pe de altă parte, Contractul de cesiune de creanță nr. 290, în baza căruia prima societate a cesionat celei de-a doua societăți drepturile de creanță rămase de încasat (expresie astfel folosită în acel contract), în sumă de 1.690.000 RON, inclusiv TVA, conform Contractelor nr. 23816 din 17 decembrie 2007 și nr. 23817 din 17 decembrie 2007, încheiate între societatea cedentă și Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, care a dobândit astfel calitatea de debitor cedat.

Potrivit clauzelor inserate în contractul anterior menționat, prețul cesiunii de creanță, convenit de părțile contractante, a fost de 1.690.000 RON (prin urmare, egal cu valoarea creanțelor cedate), pe care societatea cesionară, SC A. SRL, se obliga să îl plătească, până la data de 28 martie 2008, prin virament bancar, în contul societății cedente, SC E. SRL, deschis la B.C.C., Sucursala București B.. De asemenea, societatea cedentă a declarat, prin cei doi inculpați, reprezentanții săi la încheierea contractului, că este unica titulară a creanțelor cedate și a accesoriilor acestora, răspunzând de existența actuală și de validitatea acelor creanțe și că, până la data încheierii contractului, nu a intervenit nicio cauză de stingere a creanțelor cedate, obligându-se să nu întreprindă nimic care să o împiedice pe societatea cesionară în realizarea drepturilor sale. În sfârșit, societatea cedentă se obliga ca, până la data convenită pentru plata prețului cesiunii de creanță, 28 martie 2008, să remită societății cesionare, pe bază de proces-verbal, titlurile sale împotriva debitorului cedat, în original, respectiv Contractele nr. 23816 din 17 decembrie 2007 și nr. 23817 din 17 decembrie 2007, fapt care nu s-a mai întâmplat însă, societatea cesionară intrând numai în posesia unor copii ale acelor titluri, transmise de societatea cedentă B.C.C., prin fax, chiar în data încheierii contractului de cesiune de creanță.

Contractul de cesiune de creanță astfel încheiat a fost înscris în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare la data de 21 martie 2008 și notificat debitorului cedat, la aceeași dată.

Conform obligației asumate prin contractul încheiat, societatea cesionară, SC A. SRL, a virat, la data de 27 martie 2008, în contul aparținând societății cedente, SC E. SRL, deschis la B.C.C., Sucursala București B., întregul preț al cesiunii de creanță, respectiv suma de 1.690.000 RON, care, la aceeași dată, a fost folosită, în totalitate, pentru rambursarea creditului restant și dobânzilor aferente, datorate de societatea cedentă chiar acelei bănci, astfel că, la sfârșitul zilei, soldul contului societății respective, creditat cu suma anterior menționată, a devenit zero.

Cu patru zile înainte de încheierea contractului de cesiune de creanță, respectiv la data de 14 martie 2008, debitorul cedat, Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, a plătit societății cedente, SC E. SRL, suma de 2.747.693,34 RON, în baza Contractului nr. 23816 din 17 decembrie 2007, plata respectivă realizându-se, prin viramente bancare, în contul deschis la Trezoreria Municipiului Slobozia, pentru suma de 2.610.308,67 RON și respectiv în contul deschis la R.I.B., pentru suma de 137.384,67 RON.

Plata realizată de către același debitor cedat, în baza celui de-al doilea contract încheiat cu societatea cedentă, SC E. SA, respectiv Contractul nr. 23817 din 17 decembrie 2007, având ca obiect suma de 2.137.094,74 RON, a fost efectuată, de asemenea, anterior încheierii contractului de cesiune de creanță, și anume la data de 27 decembrie 2007.

În acest context, trebuie menționat că, pentru perioada ulterioară datei de 14 martie 2008, nu există dovezi că societatea cedentă ar mai fi executat vreo lucrare în favoarea debitorului cedat, în baza celor două contracte încheiate cu acesta sau că acel debitor i-ar mai fi datorat vreo sumă de bani, conform acelor contracte. Dimpotrivă, Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București a comunicat că, în baza celor două contracte încheiate cu societatea cedentă, au rămas de executat, de către aceasta, lucrări în valoare de 725.933,88 RON și respectiv de 819.219,68 RON, în ambele cazuri nefiind respectat însă termenul de execuție, de 3 săptămâni de la primirea ordinului de începere a lucrărilor, care a fost emis la data de 17 decembrie 2007.

Potrivit informațiilor comunicate de către Trezoreria Municipiului Slobozia, dreptul de a efectua operațiuni pe contul aparținând SC E. SRL, îl avea inculpatul D.G., conform specimenului de semnătură depus la data de 13 aprilie 2007, iar, în perioada 14 - 31 martie 2008, contul respectiv a fost alimentat cu contravaloarea unei facturi achitate de Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, din acel cont efectuându-se, ulterior, prin ordine de plată, semnate, conform specimenului, de către inculpatul anterior menționat, operațiuni de virament către bugetul consolidat de stat (care nu interesează cauza) și transferuri de sold către două bănci, respectiv R.I.B. și R.B.

Analiza documentelor transmise, în copie, de către trezoreria anterior menționată relevă că, din suma de 2.610.308,67 RON, cu care contul SC E. SRL a fost creditat la data de 14 martie 2008, ca urmare a plății efectuate de Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, au fost virate, prin ordinele de plată nr. 75, nr. 77, nr. 107, semnate, astfel cum deja s-a evidențiat, de inculpatul D.G., următoarele sume de bani, în valoare totală de 2.585.000 RON (prin urmare peste 99% din suma încasată), în conturile aparținând aceleiași societăți: suma de 2.250.000 RON, la data de 17 martie 2008 (cu o zi înainte de încheierea contractului de cesiune de creanță), în contul deschis la R.B. Sucursala Slobozia, suma de 250.000 RON, la data de 18 martie 2008 (chiar în ziua încheierii contractului de cesiune de creanță), în contul deschis la R.I.B. Sucursala Slobozia și suma de 85.000 RON, la data de 19 martie 2008 (a doua zi după încheierea contractului de cesiune de creanță, în condițiile în care remiterea titlurilor originale de creanță și plata de către societatea cesionară a prețului cesiunii fuseseră amânate însă până la data de 28 martie 2008), în contul deschis la R.B.

Conform informațiilor comunicate de R.B., dreptul de a efectua operațiuni pe contul aparținând SC E. SRL, îl aveau, potrivit specimenelor de semnătură depuse la data de 01 august 2006, cei doi inculpați, precum și numita T.A., aceasta din urmă fiind soția inculpatului T.P.C. și sora inculpatului D.G. De asemenea, conform extraselor de cont și documentelor transmise, în copie, de aceeași bancă, la data de 18 martie 2008 (chiar în ziua încheierii contractului de cesiune de creanță), contul SC E. SRL a fost creditat cu suma de 2.250.000 RON, prin transfer realizat dintr-un cont al trezoreriei, astfel cum s-a evidențiat și anterior, iar, la aceeași dată, din suma respectivă, a fost virată, prin ordinul de plată nr. 79, în contul personal al inculpatului T.P.C., invocându-se, drept temei, Contractul de mandat nr. 224 din 01 martie 2008, suma de 1.200.000 RON, iar soția acestuia, T.A., a ridicat, în numerar, suma de 275.000 RON, aceeași ultimă persoană ridicând, tot în numerar, în ziua imediat următoare, respectiv la data de 19 martie 2008, sumele de 10.000 RON, 65.000 RON și 111.000 RON, cei doi soți însușindu-și astfel, din contul respectiv, suma totală de 1.661.000 RON, reprezentând aproximativ 74% din suma cu care acesta a fost creditat ca urmare a plății efectuate de debitorul cedat.

În privința contractului de mandat invocat în ordinul de plată nr. 79, pentru a justifica viramentul în contul personal al inculpatului T.P.C. a sumei de 1.200.000 RON, contract pretins încheiat la data de 01 martie 2008 (cu numai aproximativ două săptămâni înainte de încheierea contractului de cesiune de creanță) între SC E. SA, în calitate de mandant și inculpatul respectiv, în calitate de mandatar, se constată, analizându-se clauzele acestuia, că nu este menționată remunerația cuvenită pretinsului mandatar, la rubrica corespunzătoare acestui aspect (pct. 3) menționându-se doar că "mandantul își rezervă dreptul de control asupra modului în care mandatarul își îndeplinește obligațiile contractuale", ceea ce, în opinia curții de apel, dovedește că acel contract a fost încheiat în mod fictiv, tocmai pentru a servi ca temei al viitorului virament, realizat în condițiile anterior menționate.

Potrivit informațiilor comunicate tot de R.B., același cont aparținând SC E. SRL, a fost creditat, la data de 20 martie 2008, cu suma de 85.000 RON, prin transfer realizat dintr-un cont al trezoreriei, astfel cum s-a evidențiat și anterior, iar, la aceeași dată, suma de 80.000 RON (reprezentând peste 94% din prima sumă) a fost virată, prin ordinul de plată nr. 113, în contul SC T.G. SRL, societate administrată de inculpatul T.P.C.

Conform informațiilor comunicate de R.I.B., dreptul de a efectua operațiuni pe contul aparținând SC E. SRL, îl aveau, potrivit specimenelor de semnătură depuse la data de 02 august 2006, cei doi inculpați, precum și numita T.A. De asemenea, conform extrasului de cont transmis, în copie, de aceeași bancă, la data de 19 martie 2008, contul respectiv a fost creditat cu suma de 250.000 RON, prin transfer realizat dintr-un cont al trezoreriei, astfel cum s-a evidențiat și anterior, iar, la aceeași dată, suma de 87.336 RON a fost virată, prin ordinul de plată nr. 111, în contul SC T.G. SRL, societate administrată de inculpatul T.P.C.

În ceea ce privește suma de 137.384,67 RON, plătită de debitorul cedat în contul aparținând SC E. SRL, deschis la R.I.B., se constată că acel cont a fost creditat cu suma respectivă la data de 17 martie 2008 (cu o zi înainte de semnarea contractului de cesiune de creanță) și, în aceeași zi, întreaga sumă a fost folosită pentru constituirea unui cont separat, de depozit, pe care, conform specimenului de semnătură, avea drept de a efectua operațiuni inculpatul D.G.

Potrivit informațiilor și extrasului de cont transmise de R.I.B., constituirea depozitului s-a realizat în vederea garantării unei scrisori de bună execuție, perioada de constituire a acestuia fiind de 2 ani, până la data de 17 martie 2010, însă, cu toate acestea, el a fost lichidat, înainte de scadență, pentru întreaga sumă, după numai 10 zile, respectiv la data de 27 martie 2008 (chiar ziua în care societatea cesionară, SC A. SRL, a efectuat plata prețului cesiunii de creanță, astfel cum s-a evidențiat anterior).

Succesiunea operațiunilor anterior prezentate, dovedite, cu certitudine, prin documentele și informațiile comunicate de instituțiile implicate în transferurile bancare realizate, relevă, în afara oricărui dubiu, că, la data încheierii contractului de cesiune de creanță, 18 martie 2008, societatea cedentă, SC E. SRL, reprezentată, la semnarea acelui contract, de către cei doi inculpați, nu mai avea de încasat nicio sumă de bani de la debitorul cedat, Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, care i-a achitat, în perioada 27 decembrie 2007 - 14 martie 2008, în baza celor două contracte încheiate cu aceasta, suma totală de 4.884.788,08 RON, din care cea mai mare parte a fost retrasă sau deturnată de ambii inculpați, în folosul lor personal sau în favoarea unei alte societăți controlate de inculpatul T.P.C., beneficiind de ajutorul soției și respectiv surorii acestora, fie înainte sau chiar în ziua semnării contractului de cesiune de creanță, fie ulterior, însă până la data când societatea cesionară, SC A. SRL, a efectuat plata prețului cesiunii de creanță, 27 martie 2008.

În aceste condiții, curtea de apel a reținut, contrar apărării invocate în susținerea cererii de achitare, formulată în cazul inculpatului T.P.C., pe care o apreciază astfel a fi nefondată, că ambii inculpați, în calitate de reprezentanți ai societății cedente, SC E. SRL, cu bună-știință și în mod coordonat, dovedindu-se astfel, mai presus de orice îndoială, intenția lor frauduloasă, au indus în eroare societatea cesionară, SC A. SRL, prezentându-i ca adevărată o împrejurare vădit mincinoasă, respectiv existența unor creanțe actuale (în raport cu data încheierii contractului) față de debitorul cedat, Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, care, în fapt, erau deja stinse, prin achitarea sumelor datorate de către acesta din urmă, de care inculpații au și dispus, în cea mai mare parte, în favoarea lor, prin lichidarea deliberată a conturilor în care sumele de bani plătite de debitorul cedat au fost virate, în perioada anterioară, concomitentă și imediat ulterioară semnării contractului, până la plata prețului cesiunii de creanță, care a profitat societății cedente, care, astfel, și-a achitat un credit bancar contractat de la B.C.C., prejudiciind însă societatea cesionară, care nu a putut să mai valorifice creanțele dobândite, după ce, ca urmare a inducerii sale în eroare, a achitat prețul cesiunii lor.

De asemenea, raportat la aspectele anterior evidențiate, curtea de apel a apreciat lipsită de orice relevanță împrejurarea, susținută de apărare, că inițiativa încheierii contractului de cesiune de creanță nu a aparținut inculpaților, ci martorului C.I., pe motiv că acesta, având nu doar calitatea de administrator al societății cesionare, ci și pe cea de acționar majoritar al băncii creditoare a societății cedente, urmărea să diminueze restanțele pe care banca respectivă le înregistra în recuperarea creditelor acordate, inclusiv în favoarea societății reprezentate de inculpați.

În acest sens, instanța de apel relevă, în primul rând, că situația invocată este îndoielnică în raport cu probatoriul administrat, deoarece, deși societatea cesionară a confirmat că negocierea contractului de cesiune de creanță s-a realizat la sediul din Sibiu al băncii anterior menționate, iar martorul P.S. a declarat că, într-adevăr, martorul C.I. s-a oferit să preia creanțele pretinse de SC E. SRL față de Administrația Domeniului Public a Sectorului 5 București, motiv pentru care Direcția Juridică a băncii a fost aceea care a întocmit un draft al contractului, care i-a fost transmis printr-un e-mail, acest ultim fapt a fost negat însă de banca respectivă, fără a exista vreo probă scrisă care să îl confirme, iar martorul H.N., participant la negocierea contractului din partea băncii, a susținut că, dimpotrivă, inițiativa încheierii contractului respectiv a aparținut în exclusivitate inculpaților, în condițiile în care aceștia se plângeau de lipsa de lichidități, de care aveau nevoie pentru a participa la licitații, susținând însă ca fiind iminentă încasarea unor creanțe, în realitate deja stinse, față de debitorul cedat.

În al doilea rând, curtea de apel relevă că, și în situația acceptării ca adevărată a situației invocate, aceasta nu înlătură faptul indubitabil că inculpații, în mod deliberat, au ascuns părții cocontractante, în vederea inducerii ei în eroare, la momentul încheierii contractului, un aspect esențial pentru perfectarea acestuia, în lipsa căruia, în mod evident, societatea cesionară nu ar fi încheiat acel contract, chiar dacă inițiativa acestuia i-ar fi aparținut, și anume că societatea cedentă pe care o reprezentau nu mai avea, în realitate, ce anume creanțe să îi cesioneze, întrucât debitorul pretins cedat efectuase deja plata lor, inculpații dispunând chiar de sumele de bani astfel încasate.

În concluzie, în opinia curții de apel, faptele inculpaților, astfel cum au fost prezentate, întrunesc, în cazul fiecăruia dintre ei, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., instanța de prim control judiciar constatând, sub aspectul încadrării juridice, că este eronată reținerea, atât în rechizitoriu, cât și în sentința penală apelată, a incidenței alin. (2), în condițiile în care probatoriul cauzei nu dovedește că faptele respective ar fi fost săvârșite prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, acțiunea inculpaților, de inducere în eroare a părții vătămate, realizându-se exclusiv în varianta ei tip, reglementată de alin. (1), prin prezentarea de către aceștia, ca adevărată, a unei fapte mincinoase, în ceea ce privește existența creanțelor cesionate. De altfel, nici procurorul, nici prima instanță nu au indicat, în concret, în ce anume a constat pretinsul mijloc fraudulos folosit de inculpați (ipoteza care pare a fi fost reținută pentru a justifica încadrarea juridică stabilită), instanța respectivă limitându-se la a evidenția, sub acest aspect, că inculpații au pretins față de partea vătămată că mai au de încasat, de la debitorul cedat, creanțe ce, în realitate, fuseseră deja plătite, acțiune care, astfel cum s-a evidențiat anterior, se circumscrie celei prevăzute în alin. (1) al art. 215 C. pen. De asemenea, instanța de apel constată că este corectă reținerea alin. (3) și (5) ale aceluiași articol, întrucât, pe de o parte, inducerea în eroare a părții vătămate s-a realizat cu prilejul încheierii unui contract, în împrejurări în care, în lipsa acelei acțiuni, aceasta nu ar fi încheiat acel contract, iar, pe de altă parte, valoarea prejudiciului cauzat părții vătămate, constând în prețul achitat de aceasta pentru cesiunea creanțelor deja stinse, de 1.690.000 RON, se circumscrie noțiunii de consecințe deosebit de grave, în accepțiunea art. 146 C. pen.

Astfel fiind, instanța de apel, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea corespunzătoare a încadrării juridice, în sensul anterior menționat și, în raport cu noua încadrare juridică, va pronunța condamnarea inculpatului T.P.C. la aceleași pedepse (principală, accesorie și complementară) stabilite de prima instanță, constatând că nu există niciun motiv pertinent care să justifice reconsiderarea lor, în condițiile în care pedeapsa principală, de 10 ani închisoare, este egală cu însuși minimul special prevăzut în norma de incriminare incidentă și nu se identifică împrejurări care să poată fi reținute, în favoarea sa, drept circumstanțe atenuante judiciare, în vederea coborârii acelei pedepse sub minimul respectiv, întrucât acesta a mai fost condamnat anterior pentru săvârșirea infracțiunii de emitere de cecuri fără acoperire, nu a întreprins niciun demers pentru repararea prejudiciului cauzat și s-a sustras judecății, plecând, cel mai probabil, din țară, astfel cum a precizat însuși apărătorul său ales, iar pedeapsa accesorie și pedeapsa complementară, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen., pe durata executării pedepsei principale și respectiv pe o perioadă ulterioară de 5 ani, sunt adecvate în raport cu natura și gravitatea infracțiunii săvârșite și cu funcția în exercitarea căreia inculpatul a comis-o.

În privința inculpatului D.G., decedat la data de 01 martie 2012, pe parcursul judecării apelului, curtea de apel a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) rap. la art. 10 alin. (1) lit. g) teza a III-a C. proc. pen., încetarea procesului penal. S-a apreciat că cererea soției supraviețuitoare a acestuia, de continuare a procesului penal, este inadmisibilă, întrucât decesul inculpatului nu este menționat printre cazurile pe care se poate întemeia, în mod legal, o asemenea solicitare, art. 13 alin. (1) C. proc. pen. reglementând, ca astfel de cazuri, numai amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile și cauzele de nepedepsire.

Pe latură civilă, având în vedere că, prin deces, inculpatul D.G. a pierdut însăși capacitatea de folosință, astfel că nu mai poate fi titular de drepturi și obligații și că, în urma verificărilor efectuate din oficiu, s-a stabilit că, până în prezent, nu a fost dezbătută succesiunea acestuia, neputând fi identificați astfel moștenitori ai săi, care să fie introduși în cauză, potrivit art. 21 alin. (1) C. proc. pen., curtea de apel a înlăturat din sentința penală apelată dispoziția privind obligarea inculpatului decedat la plata de despăgubiri către partea civilă SC A. SRL, urmând să dispună, în consecință, potrivit art. 14 rap. la art. 346 alin. (1) C. proc. pen. în ref. la art. 998 - 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. (în varianta în vigoare la data săvârșirii infracțiunii de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave), ca numai inculpatul T.P.C. și partea responsabilă civilmente SC E. SRL să fie obligați, în solidar, la plata despăgubirilor respective, în sumă de 1.690.000 RON.

Împrejurarea că SC A. SRL participă, în calitate de creditor, la procedura civilă de declarare în insolvență a SC E. SRL, nu împiedică soluționarea acțiunii sale civile în cadrul procesului penal, întrucât temeiul angajării răspunderii civile, de natură delictuală, a inculpatului T.P.C. față de societatea respectivă îl constituie săvârșirea unei fapte ilicite, prin care s-a cauzat un prejudiciu în patrimoniul acesteia.

Raportat la soluția pronunțată pe latură civilă, curtea de apel a înlăturat, din sentința penală atacată, și dispoziția privind obligarea inculpatului decedat, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata de cheltuieli judiciare către stat. De asemenea, în privința cheltuielilor judiciare ocazionate de rejudecarea pe fond a cauzei, cu privire la același inculpat, în sensul anterior menționat, s-a dispus ca acestea să rămână în sarcina statului, conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

II. Cu privire la infracțiunile reținute prin rechizitoriu numai în sarcina inculpatului T.P.C., curtea de apel a constatat, în primul rând, că situația de fapt descrisă în actul de sesizare, sub acest aspect, constă numai în aceea că inculpatul respectiv nu a înregistrat în evidența contabilă a societății pe care o administra, SC T.G. SRL, factura fiscală nr. 5129538 din 27 decembrie 2007, în valoare de 1.022.300 RON, plus TVA de 194.237 RON, în total 1.216.537 RON, diminuând astfel impozitul pe profit și TVA-ul datorate bugetului de stat cu sumele de 163.568 RON și respectiv 194.237 RON.

Conform referatului de terminare a urmăririi penale, al cărui conținut a fost preluat integral, sub acest aspect, în considerentele sentinței penale apelate, deși nu referatul respectiv constituia actul de sesizare a instanței, în sarcina inculpatului s-a reținut și fapta de a fi solicitat rambursarea, parțial ilegală, a TVA-ului aferent semestrului II al anului 2007, în sumă totală de 1.255.548 RON, incluzând și TVA-ul aferent facturii fiscale anterior menționate. Fapta respectivă nu este menționată însă, în materialitatea ei, în rechizitoriu, astfel că, potrivit art. 317 C. proc. pen., ea nu face, în mod legal, obiectul judecății, deși, prin actul de sesizare, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului și pentru infracțiunea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, fără ca procurorul să precizeze în ce anume a constat, în concret, aceasta.

În consecință, curtea de apel a apreciat că, în mod nelegal, depășind limitele obiectului judecății, astfel cum este definit în art. 317 C. proc. pen., prima instanță a reținut în sarcina inculpatului, ca urmare a schimbării de încadrare juridică, și infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 8 alin. (1) și (3) din Legea nr. 241/2005.

În mod legal, fapta descrisă în rechizitoriu, singura care formează obiectul judecății, astfel cum s-a evidențiat anterior, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, motiv pentru care curtea de apel, în temeiul art. 334 din C. proc. pen., va dispune schimbarea corespunzătoare a încadrării juridice, reținând, asemenea primei instanțe, în acord cu Decizia nr. 4/2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, că infracțiunea respectivă este o infracțiune complexă, care înglobează, în conținutul constitutiv al laturii ei obiective, și acțiunea incriminată în art. 43 din Legea nr. 82/1991.

Pe fondul acuzației, instanța de apel a reținut că nu s-a contestat faptul, de altfel evident, al neînregistrării, în evidența contabilă a SC T.G. SRL, a facturii fiscale nr. 5129538 din 27 decembrie 2007, în baza căreia societatea respectivă a realizat către SC P.S. SRL (în ale cărei documente contabile s-a constatat că acea factură a fost corect înregistrată) o vânzare de bunuri în valoare de 1.022.300 RON, plus TVA în valoare de 194.237 RON, cu consecința diminuării impozitului pe profit datorat bugetului de stat cu suma de 163.568 RON și neachitării TVA-ului colectat anterior menționat, la care se adaugă majorările de întârziere aferente, în cuantum de 26.825 RON și respectiv 35.314 RON, în total 419.944 RON, conform procesului-verbal nr. 608592 din 09 decembrie 2008 întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii.

Referitor la apărarea inculpatului, în sensul lipsei intenției de a se sustrage, prin neînregistrarea în evidența contabilă a facturii fiscale anterior menționate, de la plata către stat a obligațiilor fiscale, instanța de apel a constatat că este nefondată, astfel că același caracter, nefondat, îl are și cererea sa de achitare, în condițiile în care acesta nu a putut prezenta un motiv plauzibil pentru neefectuarea acelei înregistrări.

Astfel, explicația inculpatului, în sensul că a uitat factura în autoturismul ce i-a fost ridicat ulterior de către societatea de leasing, este lipsită de credibilitate, în condițiile în care factura a fost emisă la data de 27 decembrie 2007, iar ridicarea autoturismului respectiv s-a realizat după mai mult de jumătate de an, la data de 04 iulie 2008. Mai mult, acea explicație este contrazisă de conținutul procesului-verbal întocmit de SC E.C. SRL, cu ocazia ridicării autoturismului dat în leasing SC E. SRL, în care se menționează bunurile găsite în acesta, printre care nu se află și factura în discuție și, înlăturând orice dubiu sub acest aspect, chiar de declarația prin care inculpatul însuși a declarat pierdută, în condiții precizate de el a fi necunoscute, în luna februarie 2008, prin urmare anterior preluării autoturismului de către societatea de leasing, acea factură, despre care a pretins, la acel moment, în mod vădit fals, că nu era completată.

Drept urmare, în urma schimbării de încadrare juridică, în sensul deja precizat, instanța de apel a dispus, în temeiul art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, condamnarea inculpatului la aceleași pedepse (principală, accesorie și complementară) stabilite de prima instanță, constatând, în considerarea acelorași argumente expuse la pct. I, că nu există niciun motiv pertinent care să justifice reconsiderarea lor.

Raportat la situația de fapt anterior prezentată, curtea de apel a apreciat că și latura civilă a cauzei a fost corect soluționată de prima instanță, obligarea inculpatului la plata de despăgubiri în sumă de 419.944 RON, la care se adaugă penalități de întârziere calculate până la achitarea integrală a debitului, către partea civilă Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, fiind legală. Și în acest caz, este valabil argumentul prezentat la pct. I, pentru care participarea părții civile anterior menționate, în calitate de creditor, la procedura de declarare în insolvență a SC E. SRL, nu împiedică soluționarea acțiunii sale civile în cadrul procesului penal.

Contrar susținerii apărării, instanța de apel a apreciat că, în mod legal, prima instanță a dispus, conform art. 85 C. pen., anularea suspendării condiționate a executării pedepsei principale de 8 luni închisoare, aplicată prin Sentința penală nr. 248/2010 a Judecătoriei Slobozia, în condițiile în care noile infracțiuni, reținute în sarcina inculpatului în prezenta cauză, au fost săvârșite mai înainte de rămânerea definitivă, la data de 16 august 2010, a acelei sentințe și au fost descoperite înăuntrul termenului de încercare de 2 ani și 8 luni, calculat începând cu aceeași dată.

De asemenea, constatând că infracțiunile deduse judecății și infracțiunea care a atras condamnarea definitivă anterioară a inculpatului (săvârșită în perioada decembrie 2007 - septembrie 2008) sunt concurente, potrivit art. 33 lit. a) C. pen., s-a dispus, în temeiul art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) C. pen., contopirea tuturor pedepselor aplicate, stabilind spre executare pedeapsa principală de 10 ani închisoare, din care va deduce, conform art. 88 alin. (1) C. pen., durata reținerii de 24 de ore din data de 21 din 22 aprilie 2009, cu interzicerea, ca pedeapsă accesorie, pe durata acelei pedepse, în temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. și pedeapsa complementară a interzicerii, pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, a acelorași drepturi.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul T.P.C., motivele și cazurile de casare fiind menționate în încheierea de dezbateri și amânare a pronunțării prezentei hotărâri.

Prealabil examinării pe fond a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- inculpatul a beneficiat la toate etapele judecății de asistența juridică a unui avocat ales, care l-a reprezentat pe acesta în condițiile art. 174 alin. (1) C. proc. pen.;

- în condițiile art. 172 alin. (7) C. proc. pen. apărătorul inculpatului a exercitat drepturile procesuale ale inculpatului, printre care dreptul a formula cereri, inclusiv dreptul de a solicita probe noi, la fond și în apel, de a pune concluzii și de a formula excepții;

- în apel au fost încuviințate probe, care au fost administrate, iar în recurs nu au mai fost solicitate probe noi, cu excepția înscrisurilor;

- având în vedere că în cursul judecății, la toate etapele procedurii judiciare, inculpatul a optat pentru reprezentare prin avocat, acesta nu a putut fi audiat;

- în cursul urmăririi penale, T.P.C. a fost audiat, atât în calitate de învinuit, cât și în calitate de inculpat, în prezența avocaților aleși, iar acuzațiile și drepturile/obligațiile procesuale i-au fost aduse la cunoștință în prezența avocatului ales;

- în recurs, cauza a fost amânată pentru angajarea unui avocat și pregătirea apărării, cerere încuviințată la termenul din 13 noiembrie 2012. La noul termen de judecată, din 29 ianuarie 2013, când au avut loc dezbaterile, apărătorul ales al inculpatului a solicitat amânarea pronunțării deciziei cu motivarea că va depune înscrisuri din care rezultă că a fost acoperit parțial prejudiciul. Înalta Curte a admis cererea apărătorului și a amânat pronunțarea deciziei la data de 29 ianuarie 2013, însă la dosar nu au fost depuse pretinsele înscrisuri la care a făcut referire acesta.

Examinând pe fond recursul inculpatului, declarat prin apărător ales, Înalta Curte reține următoarele:

Apărătorul ales al inculpatului a depus motive scrise de recurs, pe care le-a dezvoltat și completat cu ocazia acordării cuvântului la dezbateri, cazurile de casare invocate fiind cele prevăzute de art. 3859 pct. 12, 172 și 14 C. proc. pen.

În sinteză, s-a solicitat, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. (cu motivarea că faptele nu există), iar în subsidiar, achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. (cu motivarea că lipsește intenția de înșelare, că inițiativa încheierii contractului de cesiune nu a aparținut inculpatului); de asemenea, s-a menționat că în mod greșit și nejustificat s-a respins cererea de efectuare a unei expertize contabile și, în sfârșit, că individualizarea pedepselor a fost greșit realizată, cu ignorarea datelor reale ale cauzei, dar și cu ignorarea datelor personale ale inculpatului.

Recursul inculpatului T.P.C. va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

Așa cum s-a menționat, în recurs nu au fost solicitată administrarea unor probe noi pe situația de fapt, situație de natură să impună o reexaminare a situației de fapt reținută de instanța de fond, confirmată de instanța de prim control judiciar.

În consecință, critica referitoare la greșita condamnare a inculpatului, cu cele două solicitări [în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar achitarea în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen.] poate fi examinată pe baza cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 și pct. 12 C. proc. pen.

Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. o hotărâre este supusă casării atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de achitare sau de condamnare.

Prin "eroare de fapt" se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în ideea că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul. În ce privește cerința ca eroarea de fapt să fie "gravă" trebuie înțeles că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influențat soluția procesului.

Apărarea nu a arătat în ce constă eroarea gravă de fapt și ce probă este în contradicție cu situația de fapt reținută de prima instanță și, respectiv, confirmată de instanța de apel. Argumentele apărării, astfel cum se arată în motivele scrise de recurs și expuse cu ocazia dezbaterilor, sugerează ipoteza că instanțele ar fi interpretat greșit probele administrate, situație care însă nu este, prin ea însăși, suficientă și de natură să justifice incidența respectivului caz de casare.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită iar aprecierea fiecărei probe se face de organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Prima instanță, precum și cea de apel, au motivat convingător situația de fapt reținută și vinovăția inculpatului prin coroborarea tuturor probelor administrate în cursul procesului penal.

Este adevărat că inculpatul beneficiază de "prezumția de nevinovăție", nefiind obligat să-și dovedească nevinovăția [art. 66 alin. (1) C. proc. pen.], revenind organelor judiciare (acuzării) obligația să administreze probe în vederea dovedirii vinovăției acestuia [art. 4, art. 62 și art. 65 alin. (1) C. proc. pen.]. Este însă deopotrivă adevărat că, potrivit art. 66 C. proc. pen., inculpatul, în cazul în care există probe de vinovăție, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. În înțelesul legii "a proba lipsa lor de temeinicie", este un drept și o obligație procesuală care nu se rezumă la negarea vinovăției, la negarea conținutului informativ al unei probe ori la negarea evaluării corecte a probelor de către instanță.

În măsura în care inculpatul nu reușește să probeze lipsa de temeinicie a probelor în acuzare, prezumția de nevinovăție a acuzatului este răsturnată, această prezumție având caracter relativ, iar nu absolut.

În cauză, așa cum rezultă din motivarea cazului de casare arătat, apărarea inculpatului a expus unele critici care vizează evaluarea și coroborarea unor probe de către judecători, fără a se proba lipsa de temeinicie a probelor în acuzare și fără a se arăta care probă este în contradicție cu situația de fapt reținută și expusă în cele două hotărâri judecătorești.

Toate argumentele apărării sunt neîntemeiate și nu sunt de natură a atrage incidența cazului de casare invocat deoarece:

Înalta Curte constată că ambele instanțe au argumentat laborios reținerea situației de fapt prin examinarea și coroborarea tuturor probelor administrate arătând, de fiecare dată, faptele și împrejurările care au fost confirmate sau infirmate, cu motivarea judicioasă a înlăturării apărărilor inculpatului (referitoare la inițiativa încheierii contractului de cesiune, la lăsarea facturilor într-un autoturism, la elementul material al infracțiunilor, inclusiv al infracțiunii prevăzute de art. 215 C. pen., la întrunirea tuturor elementelor laturii obiective ale aceleiași infracțiuni, dar și la existența elementului subiectiv al acesteia, precum și la la pretinsa "natură comercială" a cauzei).

Înalta Curte, reținând, pe de o parte, că în recurs nu au fost administrate probe noi pe situația de fapt, iar pe de altă parte că, în esență, motivele de recurs și argumentele care le susțin sunt aceleași cu cele din apel, își însușește integral argumentele de natură probatorie și cele juridice expuse în cele două hotărâri atacate și apreciază că nu este necesară reluarea și nici completarea acestora, constatând că ambele instanțe au motivat laborios, și exhaustiv, soluțiile dispuse, acestea răspunzând tuturor criticilor și apărărilor formulate de inculpat, prin avocat ales, atât cu privire la existența faptelor în materialitatea lor, cât și cu privire la întrunirea tuturor elementelor constitutive ale infracțiunilor, inclusiv referitoare la elementul subiectiv (intenția), urmarea imediată și legătura de cauzalitate.

Cu privire la critica vizând respingerea cererii de efectuare a unei expertize contabile, fiind invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că este neîntemeiat pentru următoarele motive:

Este adevărat că legea prevede dreptul părților de a propune probe în cursul procesului penal. Instanța însă nu are obligația legală de a admite toate probele propuse în cursul judecății de procuror sau de părți.

Admiterea sau respingerea unei probe se face, potrivit art. 67 C. proc. pen., numai în măsura în care aceasta îndeplinește cerințele legale, printre care utilitatea, concludența și pertinența. Ceea ce impune legea este numai motivarea dispoziției de admitere sau de respingere a unei probe în încheiere, respectiv, sentință ori decizie.

În consecință, respingerea motivată a unei probe, în principiu, nu constituie o activitate procesuală realizată prin aplicarea greșită a legii sau contrară legii, în sensul cazului de casare invocat de apărare (art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.).

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată - cu privire la solicitarea efectuării unei expertize contabile - următoarele:

În etapa apelului, instanța de prim control judiciar, pe de o parte, a luat act că apărătorul inculpatului D.G. a renunțat la cererea de probă nouă constând în efectuarea unei expertize contabile. De asemenea, a constatat că, la același termen, fără a solicita expres o astfel de probă, cu privire la proba solicitată de coinculpat, și la care acesta a renunțat, apărătorul inculpatului T.P.C. a pus concluzii că "ar fi utilă cauzei administrarea unei astfel de probe". Față de aceste concluzii, instanța de apel a menționat că apreciază ca neutilă această probă nouă. Toate aspectele arătate sunt menționate în încheierea de ședință din data de 09 ianuarie 2012.

Or, față de desfășurarea ședinței de judecată din data de 09 ianuarie 2012, pe de o parte, apărătorul inculpatului T.P.C. ar fi putut să solicite, ca fiind o cerere proprie, efectuarea unei astfel de expertize contabile (care ar fi presupus, printre altele, și plata onorariului expertului contabil), însă nu a mai făcut-o, astfel cum relevă încheierea menționată, iar pe de altă parte, instanța de prim control judiciar a apreciat că o astfel de probă nouă nu este utilă judecării cauzei în raport cu înscrisurile deja administrate, Înalta Curte apreciind justificată această concluzie a instanței de apel.

În sfârșit, Înalta Curte apreciază că și critica referitoare la individualizarea pedepsei (caz de casare - art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.) este neîntemeiată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greșit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 din C. pen., care stabilește criteriile generale de individualizare, la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama: de dispozițiile părții generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârșite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Motivarea cererii de reducere a pedepsei se referă, în sinteză, la "datele concrete ale infracțiunii și datele personale ale inculpatului".

Cea mai gravă infracțiune pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat [infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen.] este sancționată cu închisoare de la 10 la 20 de ani.

Inculpatului i-au fost aplicată o pedeapsă de 10 ani închisoare (în care au fost contopite celelalte pedepse), adică egală cu minimul special prevăzut de textul incriminator al faptei.

Reducerea pedepsei sub acest minim ar fi fost posibilă numai în măsura în care, în favoarea inculpatului, ar fi fost reținute circumstanțe atenuante.

Or, reținerea unor circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului nu este o obligație a organelor judiciare, ci o posibilitate recunoscută acestora de către legiuitor în cazul în care se constată existența anumitor împrejurări.

Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu este însă posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau caracterizează favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special se învederează a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

Înalta Curte - în acord cu cele două instanțe - apreciază că actele și lucrările dosarului nu sugerează de o manieră rezonabilă existența unor împrejurări care să fie valorificate juridic ca circumstanțe atenuante în sensul celor prevăzute de art. 74 C. pen.

Celelalte date personale ale inculpatului, așa cum s-a menționat anterior, au fost avute în vedere ca și criterii de individualizare a pedepsei, în condițiile art. 72 C. pen.

Având în vedere cele arătate, precum și dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., dar și cele ale art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.P.C. împotriva Deciziei penale nr. 161/A din 28 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 550 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - GV