Sustenance of preventive detention for influence-peddling despite sub-minimum sentence: concrete danger to public order under Art. 148(1)(f) C. proc. pen.

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 30 iulie 2012, Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 3002 C. proc. pen. în ref. la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului M.A.M.

A constatat instanța verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive în condițiile art. 3002 C. proc. pen. rap. la art. 160b C. proc. pen., că arestarea preventivă este legală și că temeiurile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. combinat cu art. 148 lit. f) C. proc. pen. care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate.

Astfel, infracțiunea pentru care a fost cercetat, trimis în judecată și condamnat inculpatul este o faptă gravă, sancționată de legiuitor cu închisoarea mai mare de 4 ani și raportându-se atât la datele care circumstanțiază infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, cât și la pericolul social concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a acestuia, pericol care se regăsește în însăși natura și gravitatea faptei, instanța a apreciat că se impune menținerea stării de arest a inculpatului.

Împotriva încheierii a declarat recurs inculpatul și a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii arătând că nu există temeiuri noi și cele avute în vedere la luarea măsurii au încetat. A solicitat punerea în libertate, iar în subsidiar a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea.

Analizând recursul declarat, sub aspectele invocate, precum și din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 3856 alin. (3) și art. 38514 din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul M.A.M. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin Sentința penală nr. 67 din 24 aprilie 2012, Tribunalul Brăila, în baza art. 257 alin. (1) C. pen. în referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul M.A.M. la 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracțiunii de trafic de influență, faptă comisă în cursul lunii septembrie 2011.

În baza art. 71 C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând din interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a C. pen., lit. b) C. pen., și anume: dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut starea de arest a inculpatului M.A.M. și potrivit art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsă durata reținerii și arestării preventive cuprinsă între 24 noiembrie 2011 - 25 aprilie 2012.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. cu referire la art. 256 alin. (2) C. pen. și art. 61 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, a dispus confiscarea de la inculpatul M.A.M. a sumei de 4.000 RON și l-a obligat la plata acestei sume către stat.

A constatat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, întrucât făptuitorul-parte vătămată A.G. a sesizat fapta la data de 14 noiembrie 2011 (denunț și declarație olografă), iar organul de urmărire penală (D.N.A. - Serviciul Teritorial Galați) s-a sesizat din oficiu cu privire la această faptă la data de 4 noiembrie 2011, anterior denunțurilor formulate în cauză.

În baza art. 357 lit. c) C. proc. pen., a menținut măsura sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța nr. 237/P/2011 din 9 decembrie 2011, asupra apartamentului situat în Brăila până la plata sumei de 4.000 RON către stat, conform art. 20 din Legea nr. 78/2000.

Înalta Curte, pornind de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.A.M., reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive.

În ceea ce privește temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care subzistă, analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, se constată că, în raport de actele dosarului, prima condiție prevăzută de textul de lege menționat, referitoare la săvârșirea unei infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, având în vedere că infracțiunea reținută în sarcina inculpatului art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 este sancționată cu pedeapsa ce depășește 4 ani închisoare, respectiv 2 - 10 ani.

Analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ, în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpatului în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nicio persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern. Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică.

Înalta Curte constată că menținerea arestării preventive a inculpatului M.A.M. este justificată, acesta fiind trimis în judecată pentru o infracțiune caracterizată de un grad ridicat de pericol social, care prin natura sa, împrejurările comiterii și, îndeosebi, urmările produse, impune menținerea detenției provizorii.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că pericolul concret pentru ordinea publică al faptelor privind faptele de corupție poate fi dedus atât din pericolul social concret deosebit de ridicat, cât și din circumstanțele personale ale inculpatului ori din modul în care acesta a acționat, care ar crea în rândul colectivității un sentiment de insecuritate, de pericol și de nesiguranță specific pericolului pentru ordinea publică.

Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea/țara, potrivit dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura arestării preventive luată se înlocuiește cu o altă măsură preventivă când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Astfel, măsura arestării preventive a fost dispusă față de inculpat, cu respectarea dispozițiilor legale, iar până la acest moment procesual nu s-au schimbat temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri.

În cauză, sunt îndeplinite atât cerința prevăzută de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că există indicii temeinice, în sensul dispozițiilor art. 143 alin. (3) C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele pentru care este cercetat, cât și exigențele art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât cu privire la limitele de pedeapsă prevăzute de legea penală pentru infracțiunea pentru care inculpatul este cercetat, cât și cu privire la existența pericolului concret pentru ordinea publică ce l-ar prezenta punerea în libertate a acestuia.

Acesta se deduce din gradul ridicat de pericol social al infracțiunilor săvârșite, din modalitatea și circumstanțele reale ale comiterii faptelor penale, din natura acestora, din limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Pe de altă parte, în condițiile art. 5 parag. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acest text este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inculpatul arestat preventiv are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil și de a fi eliberat în cursul procedurii, însă în cauza de față instanța reține că oportunitatea punerii în libertate a inculpatului prin înlocuirea măsurii arestării preventive este evaluată prin stadiul actual al procedurii, probațiunea nefiind în acest moment finalizată, iar pe de altă parte, durata arestării preventive a inculpatului nu este disproporționată în raport de importanța și complexitatea cauzei, precum și de gravitatea faptelor imputate.

În consecință, Înalta Curte constată că nu s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive, ci acestea se mențin în continuare, motiv pentru care, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de inculpatul M.A.M. cu obligarea recurentului-inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.M. împotriva Încheierii din data de 30 iulie 2012 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 6257/113/2011.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 august 2012.

Procesat de GGC - AZ