Transfer of foreign prisoner: mandatory inclusion of fine execution in Romanian conviction recognition

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 139 Curtea de Apel București a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În temeiul art. 131, alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a dispus recunoașterea Sentinței penale nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană, rămasă definitivă pe data de 16 martie 2010, prin care au fost aplicate pedepsele principale de 3 ani și 6 luni închisoare și de 500 de euro amendă penală, cu interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzut de art. 64, alin. (1), lit. b), C. pen., atât ca pedeapsă accesorie, cât și ca pedeapsă complementară, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii.

În temeiul art. 143 din Legea nr. 302/2004, s-a dispus transferarea condamnatului N.I., fiul lui I. și M., aflat în Penitenciarul Monza, Republica Italiană, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare, în felul și durata stabilite de autoritățile judiciare italiene, potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004, cu interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzut de art. 64, alin. (1) lit. b) C. pen., atât ca pedeapsă accesorie, cât și ca pedeapsă complementară, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii.

S-a dedus perioada executată începând cu data de 15 iulie 2010 la zi. Totodată s-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei închisorii.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că prin Rezoluția nr. 2592/II-5/2011 din data de 13 decembrie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța de judecată, în vederea recunoașterii Sentinței penale nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană, rămasă definitivă pe data de 16 martie 2010, precum și transferării condamnatului N.I. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii.

În motivare, s-a arătat că, prin Adresa nr. 89486/SM/2011 din data de 28 octombrie 2011, Ministerul Justiției - Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea prin care se solicită transferarea condamnatului N.I., căruia, prin Sentința penală nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană, rămasă definitivă pe data de 16 martie 2010, i-au fost aplicate pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare și pedeapsa amenzii penale în cuantum de 500 de euro, cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcții publice, pe o perioadă de 5 ani, și cu măsura expulzării, pentru săvârșirea infracțiunii de furt cu violență asupra lucrurilor, în formă continuată, prevăzute de art. 624, art. 625, nr. 2 și nr. 5, cu aplicarea art. 61, nr. 5 și art. 110 C. pen. italian, reținându-se în sarcina sa că pe datele de 21 ianuarie 2008 și 2 noiembrie 2008, împreună cu alte persoane, pe timp de noapte și prin efracție, au sustras, din incinta unui bar și a unui birou, mai multe bunuri, începând executarea pedepsei închisorii pe data de 15 iulie 2010.

În dovedire, au fost depuse:

- adresa nr. 89486/SM/2011 din data de 28 octombrie 2011 a Ministerului Justiției - Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București;

- adresa nr. 2023965 din 17 noiembrie 2011 a M.A.I. - Direcția pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date;

- adresa nr. 689377 din 16 noiembrie 2011 a M.A.I. - Direcția Generală de Pașapoarte;

- Sentința penală nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană, rămasă definitivă pe data de 16 martie 2010;

- extrase C. pen. italian;

- situația condamnării și executării, întocmită de Parchetul Republicii de pe lângă Tribunalul din Monza - Biroul Executări penale;

- expunerea situației de fapt, întocmită, pe data de 8 septembrie 2011, de Parchetul General al Republicii de pe lângă Curtea de Apel din Milano - Biroul Extrădări;

- cerere de transferare din data de 26 septembrie 2011, formulată de Ministerul Justiției al Republicii Italiene;

- consimțământul condamnatului din data de 4 noiembrie 2011;

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că sunt îndeplinite atât condițiile pentru recunoașterea hotărârilor judecătorești penale străine, enumerate la art. 131 alin. (1), lit. a) - g) din Legea nr. 302/2004, cât și cerințele referitoare la transferarea condamnatului, prevăzute de art. 143 literele a) - f) din aceeași lege, și anume condamnatul este cetățean al statului de executare, hotărârea judecătorească de condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei închisorii, transferul este consimțit de către condamnat, dubla incriminare, și anume faptele penale întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 208, alin. (1) - art. 209, alin. (1), literele a), g) și i), C. pen. român, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru care legea penală română prevede pedeapsa închisorii de la 3 ani la 15 ani închisoare, statul de condamnare și statul de executare sunt de acord asupra transferării.

De asemenea, Curtea a apreciat că nu există nici una dintre cauzele pentru refuzul opțional al transferării, prevăzute, în mod limitativ, de art. 165, literele a) - d) din Legea nr. 302/2004.

Referitor la pedeapsa complementară aplicată de autoritățile judiciare italiene, Curtea a avut în vedere dispozițiile art. 65 alin. (1) C. pen., conform cărora instanța de judecată poate aplica pedeapsa complementară atunci când pedeapsa principală este închisoarea de cel puțin 2 ani, condiție îndeplinită în acest caz.

În ceea ce privește efectul transferării, s-a avut în vedere dispozițiile art. 158 din Legea nr. 302/204, potrivit cărora statul român, ca stat de executare, are obligația de a respecta felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

Privitor la pedeapsa amenzii penale, Curtea a avut în vedere Decizia nr. 3 din 12 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că instanța de judecată se pronunță atât cu privire la transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privativă de libertate, cât și cu privire la executarea pedepsei amenzii penale, aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea sesizării și transferarea condamnatului N.l. în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale Înalta Curte constată că este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 143 din Legea nr. 302/2004, modificată, transferul unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc dacă persoana condamnată este resortisant al statului de executare, hotărârea este definitivă, la data primirii cererii de transfer, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei, transferul este consimțit de către persoana condamnată, faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare și statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări.

Condițiile impuse de textul de lege mai sus menționat sunt îndeplinite, astfel că în mod corect instanța de fond a dispus admiterea sesizării și transferarea condamnatului în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România.

Sentința este, însă, criticabilă sub aspectul omiterii transferului în vederea executării pedepsei amenzii la care a fost condamnat persoana transferabilă prin Sentința penală nr. 1.211 din 18 mai 2009 a Tribunalului din Monza, Republica Italiană.

Înalta Curte constată că prin sentința penală anterior menționată persoana transferabilă N.l. a fost condamnat atât la pedeapsa închisorii de 3 ani și 6 luni, cât și la pedeapsa amenzii de 500 euro, pentru săvârșirea infracțiunii de furt cu violență asupra lucrurilor, în formă continuată, fapte prevăzute de art. 624, art. 625, nr. 2 și nr. 5, cu aplicarea art. 61, nr. 5 și art. 110 C. pen. italian, reținându-se în sarcina sa, că pe datele de 21 ianuarie 2008 și 2 februarie 2008, împreună cu alte persoane, pe timp de noapte și prin efracție, au sustras, din incinta unui bar și a unui birou, mai multe bunuri.

Potrivit dispozițiilor art. 122 din Legea nr. 302/2004 modificată, în cazul în care printr-o hotărâre penală străină s-a dispus atât condamnarea la pedeapsa închisorii, cât și condamnarea la pedeapsa amenzii, instanța de judecată sesizată în scopul recunoașterii hotărârii penale de condamnare în integralitatea ei și al transferării persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România, se pronunță atât cu privire la pedeapsa privativă de libertate, cât și cu privire la pedeapsa amenzii aplicată prin hotărârea penală străină de condamnare.

Dispozițiile art. 158 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea internațională în materie penală, republicată, instituie obligația statului român ca în cazul în care optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.

Din dispozitivul sentinței penale recurate, rezultă că, deși s-a dispus recunoașterea sentinței penale pronunțate de autoritățile judiciare italiene în integralitatea ei, transferul s-a dispus doar în vederea executării pedepsei închisorii de 3 ani și 6 luni.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și, în rejudecare, în baza art. 143 din Legea nr. 302/2004 va dispune transferarea condamnatului N.I. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare și a amenzii penale în cuantum de 500 euro în felul și durata stabilite de autoritățile judiciare italiene, potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004, cu interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară, pe o durata de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Sentinței penale nr. 139 din 09 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe intimatul condamnat persoana transferabila N.I.

Casează, în parte, sentința penala sus-menționată și, rejudecând:

În baza art. 143 din Legea nr. 302/2004 dispune transferarea condamnatului N.I. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 3 ani și 6 luni închisoare și a amenzii penale în cuantum de 500 euro în felul și durata stabilite de autoritățile judiciare italiene, potrivit art. 158 din Legea nr. 302/2004, cu interzicerea dreptului de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. b) C. pen. ca pedeapsă complementară, pe o durata de 5 ani, după executarea pedepsei principale a închisorii.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale recurate.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat persoană transferabilă, în suma de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 25 iulie 2012.

Procesat de GGC - NN