Qualified attempted homicide: exclusion of provocation defense and judicial mitigating circumstances for sustained interpersonal conflict

Asupra recursurilor de față:

Prin Decizia penală nr. 326/A din 05 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de apel București, secția a II-a penală în Dosar nr. 59250/3/2011, s-au dispus următoarele:

Admite apelul declarat de inculpata C.M.C., desființează în parte Sentința penală nr. 326 din 10 mai 1012 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală și rejudecând:

În baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și alin. (2) C. pen. cu referire la art. 76 lit. b) C. pen., condamnă inculpata la pedeapsa de 4 ani închisoare.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Curtea de Apel a reținut că prin Sentința penală nr. 326/F din 10 mai 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnată inculpata C.M.C. la pedeapsa închisorii de 6 ani și 6 luni și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., ca urmare a săvârșirii infracțiunii de tentativă la omor calificat.

S-a făcut aplicarea art. 71 C. pen. - art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

S-a dedus prevenția de la 30 mai 2011 la 02 noiembrie 2011.

A fost obligată inculpata la plata echivalentului în RON la data plății a sumei de 15.000 de euro, cu titlu de despăgubiri către partea civilă D.M.L. și la plata sumei de 1987,97 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă Spitalul Clinic de Urgență București.

În baza art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a confiscat de la inculpată cuțitul cu lamă zimțată inscripționată "J.H." folosit la comiterea infracțiunii.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Analizând materialul probator, instanța de fond a reținut următoarele: în noaptea de 29 spre 30 mai 2011, în timp ce se aflau în loc public, în spatele blocului de pe Șoseaua N. din sectorul 1 al mun. București, în imediata apropiere a ușii de acces în scara A a blocului, inculpata C.M.C. i-a aplicat părții vătămate D.L.M. o lovitură cu cuțitul în zona laterală intercostală stângă, punând în pericol viața acesteia. Partea vătămată a fost spitalizată timp de 5 zile, de la 30 mai 2011 la 03 iunie 2011, la Spitalul Clinic de Urgență București Floreasca, unde a fost transportată de către un echipaj S.M.U.R.D. direct de la locul faptei, fiind supusă și unei intervenții chirurgicale, iar pentru vindecare a fost necesar un număr de 16 - 18 zile de îngrijiri medicale.

Diagnosticul comunicat inițial organelor de poliție de Departamentul Gardă UPU al Spitalului Clinic de Urgență București a fost acela de "plagă penetrantă prin înjunghiere hemitorace stâng, hemopneumotorax stâng", menționându-se și faptul că partea vătămată se află în sala de operații unde este supusă unei intervenții chirurgicale, viața fiindu-i pusă în pericol întrucât "pleura este însângerată, iar plămânul este atins". De asemenea, în foaia de observație clinică generală, se menționează că diagnosticul la internare a fost de "agresiune cu agresor cunoscut. Plagă penetrantă prin înjunghiere hemitorace stg. hemopneumotorax stâng", faptul efectuării unei operații ("explorarea plăgii latero toracice stg. hemostază. Pleurostomie minimă stg. Drenaj Beclere"), precum și diagnosticul la externare: "agresiune cu agresor cunoscut. Plagă penetrantă prin înjunghiere latero-toracică stg. pneumotorax stg. hematom latero-toracic stâng". Raportul de expertiză medico-legală din 03 august 2011, este cel care a concluzionat că numărul de zile de îngrijiri medicale necesar restabilirii stării de sănătate a victimei a fost de 16 - 18 zile, menționând, în plus, în acord cu opinia exprimată de medic la internare, că viața victimei ai fost pusă în pericol.

De la camera de gardă a Spitalului Clinic de Urgență București au fost ridicate o serie de articole de vestimentație purtate de partea vătămată la internare, raportul de constatare tehnico-științifică din 10 iunie 2011 efectuat în cauză, concluzionând că jacheta de culoare verde și tricoul pus la dispoziție prezintă urme create de un obiect tăietor-înțepător, cuțitul pus la dispoziție (este vorba despre cuțitul predat de inculpată) putând produce orificiile tăiat-înțepate constatate pe cele două articole vestimentare.

În ceea ce privește contextul săvârșirii faptei, instanța a reținut existența unor raporturi tensionate între partea vătămată și inculpată, care s-au întins pe durata a aproximativ trei ani, cauzate de faptul că soțul părții vătămate, martorul D.A., s-a implicat într-o relație extraconjugală cu inculpata, cele două femei aflând despre această situație cu trei ani înainte de incident. În acest interval de timp, cele două și-au adresat reciproc injurii și amenințări, și-au formulat reciproc plângeri penale, în cuprinsul cărora au invocat nu doar injurii și amenințări, dar și acte de agresiune (de altfel, chiar în timpul incidentului din noaptea de 29/30 mai 2011, partea vătămată îi reproșa inculpatei formularea unei plângeri pentru acte de agresiune care, potrivit părții vătămate, nu ar fi avut loc, așa cum rezultă din înregistrarea convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la numărul unic de urgență 112), niciuna dintre acestea nefiind soldate cu pronunțarea unei hotărâri de condamnare (la dosarul de urmărire penală, se află plângeri penale formulate de cele două, inclusiv de către inculpată împotriva martorului N.C.

în luna mai 2010, declarații ale acestora în dosarele penale constituite în urma acestor plângeri, referate conținând propuneri de neîncepere a urmăririi penale, rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, declarații ale numitului D.A., un certificat medico-legal etc). De asemenea, în acest interval de timp, inculpata a fost contactată telefonic și de un apropiat al părții vătămate, martorul N.C., care, la rândul său, urmărind să o determine pe inculpată să pună capăt relației cu soțul părții vătămate, i-a adresat insulte, amenințări, neconcretizate, aceste convorbiri telefonice luând sfârșit, însă, cu aproximativ un an înainte de incident (în declarația din data de 30 mai 2011 dată în fața procurorului, inculpata a menționat că apelurile telefonice repetate din partea acestui "C." au avut loc în luna august sau septembrie 2010;

în fața instanței, martorul N.C. a menționat că aceste convorbiri pe care Ie-a avut cu inculpata au avut loc cu aproximativ un an înainte de incidentul ce face obiectul cauzei). Același martor a recunoscut că a luat legătura telefonic cu mama inculpatei, căreia i-a adus la cunoștință faptul că bărbatul cu care inculpata avea o relație era căsătorit și avea un copil. Această situație conflictuală, necontestată de partea vătămată și inculpată, a rezultat și din declarațiile martorilor D.A., N.C., M.V., I.M.C., M.M.

Instanța a reținut că în noaptea de 29 spre 30 mai 2011, suspectând că soțul său se află împreună cu inculpata într-un apartament pe care soții D. îl dețineau într-un imobil de pe Șoseaua N., s-a deplasat la adresă, a sunat la interfon, nerăspunzându-i nimeni, în apartament la momentul respectiv se aflau, într-adevăr, inculpata și martorul D.A., acesta din urmă hotărându-se să coboare să vadă cine este, bănuind că ar fi vorba despre soția sa. Înainte de a pleca, partea vătămată s-a hotărât să dea un ocol în jurul blocului, pentru a vedea dacă nu cumva autoturismul soțului său nu este parcat în apropiere, aceasta constatând, într-adevăr, prezența autoturismului în vecinătatea blocului în cauză, hotărând, din această cauză, să revină pentru a apela din nou la interfon. Martorul D.A. a ieșit din scara blocului tocmai în intervalul scurt în care partea vătămată verifica prezența autoturismului acestuia în zonă, astfel încât cei doi nu s-au întâlnit, martorul deplasându-se spre barul din apropiere în administrarea căruia era implicat. Mențiunea făcută de partea vătămată, potrivit căreia, după ce a sunat prima dată la interfon, a intenționat să plece, dar dând ocol blocului, a văzut autoturismul condus de soțul său, ceea ce a determinat-o să se întoarcă, explică de ce, așa cum a declarat și martorul D.A., acesta nu s-a întâlnit cu partea vătămată când a coborât din bloc, în intervalul cuprins între cele două apeluri la interfon.

Partea vătămată a sunat din nou la interfon, de data aceasta răspunzând inculpata. Partea vătămată, realizând că soțul său păstrează legătura cu inculpata și că se întâlniseră în apartamentul în cauză în noaptea respectivă, a început să-i adreseze injurii inculpatei. Aceasta din urmă a luat din casă un cuțit de bucătărie, a coborât la parterul blocului și, sesizând prezența părții vătămate în exteriorul blocului, în imediata apropiere a ușii de acces în scara blocului, a ieșit din bloc acționând sistemul de închidere. Partea vătămată a continuat să profereze injurii și să-i adreseze reproșuri inculpatei, în același timp apelând și numărul unic de urgență 112, solicitând intervenția la locul conflictului. În timp ce partea vătămată dădea detalii operatorului în legătură cu locația, inculpata, într-un moment în care partea vătămată era concentrată mai mult asupra convorbirii telefonice, i-a aplicat părții vătămate o lovitură cu cuțitul în partea stângă a toracelui. Partea vătămată a fost inițial în eroare cu privire la modul în care a fost agresată, crezând că inculpata i-a aplicat o lovitură cu piciorul. Ulterior a sesizat și prezența unei sângerări în zona în care a simțit că i s-a aplicat lovitura. Imediat după aplicarea acestei lovituri, inculpata a revenit în apartament, la scurt timp sosind și martorul D.A. care a întâlnit-o la scara blocului pe soția sa, care i-a spus că a fost lovită de inculpată și că nu poate să respire. Martorul nu a rămas să îi acorde ajutor de orice natură părții vătămate, ci a urcat în apartament, de unde a luat-o pe inculpată, cei doi au coborât din apartament și, trecând pe lângă partea vătămată, s-au îndreptat spre o locație de unde să poată lua un taxi, cei doi fiind însă opriți de organele de poliție, înainte ca vreunul dintre ei să plece cu un taxi. Inculpata și martorul D.A. au fost identificați în apropierea locului agresiunii, unde rămăsese victima, și anume, pe strada M. (strada M. se intersectează cu Șoseaua N.), așa cum rezultă și din procesul-verbal întocmit de polițiștii din cadrul Secției 4 Poliție, care s-au deplasat la fața locului dirijați de către Dispeceratul 112.

Între timp, numitul I.A.A, care locuiește pe aceeași scară a blocului, dar la etajul 5, audiat ca martor în cauză, auzind strigătele părții vătămate, a coborât din bloc să vadă ce se întâmplă. În timp ce aștepta la lift, acesta a trecut spre parter prin dreptul etajului 5, martorul dându-și seama că în lift se aflau un bărbat și o femeie ale căror voci Ie-a auzit. Când a ajuns la parter, martorul a văzut, într-adevăr, un bărbat și o femeie îndepărtându-se, partea vătămată spunându-i că respectivii sunt soțul său și amanta acestuia care o lovise.

Cuțitul de bucătărie cu care partea vătămată a fost înjunghiată, a fost predat de inculpată cu ocazia cercetării la fața locului (procesul-verbal și planșa fotografică aferentă se află la dosar). Inculpata a menționat că l-a dus după incident în apartamentul din imobilul de pe Șos. N., adăugând că l-a spălat și l-a lăsat pe mașina de spălat (proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante). Martorul D.A. a menționat și el momentul predării de către inculpată, în incinta apartamentului, a unui cuțit de bucătărie cu mâner negru și lamă zimțată, despre care aceasta a menționat că este cel cu care a înjunghiat-o pe partea vătămată.

În ceea ce privește evenimentele imediat premergătoare înjunghierii părții vătămate, confruntarea propriu-zisă și evenimentele imediat ulterioare acesteia, inculpata a prezentat pe parcursul procesului versiuni diferite, afirmații ale acesteia privitoare la aspecte esențiale ale situației de fapt, având o relevanță juridică deosebită, fiind contrazise de alte mijloace de probă administrate în cauză. Aceste contradicții dintre declarațiile inculpatei date la momente procesuale diferite, dar și dintre declarațiile inculpatei și alte mijloace de probă, unele dintre ele nesusceptibile de subiectivism (spre exemplu, înregistrarea convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la 112), sunt de natură să convingă instanța de nesinceritatea inculpatei, care a urmărit pe parcursul procesului, pe măsură ce conștientiza care sunt aspectele esențiale de care depinde încadrarea juridică și angajarea răspunderii ei penale, să creeze organelor judiciare convingerea că fapta comisă nu justifică o sancționare foarte severă. Astfel, prima versiune prezentată de aceasta, consemnată în procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, pe care aceasta l-a semnat, este în sensul că în data de 30 mai 2011, în jurul orelor 01:45, la intrarea blocului situat pe Șos. N., s-a prezentat partea vătămată care a sunat la numărul de interfon al apartamentului și a început să folosească expresii jignitoare la adresa sa, să o amenințe că o va omorî, și să îi ceară insistent să îi dea drumul la ușă, pentru că dorește să discute cu soțul său. Știind că partea vătămată este o fire violentă și recalcitrantă, a refuzat să îi deschidă ușa de la bloc. După aproximativ 5 minute, aceasta s-a întors la ușa blocului, a sunat din nou la interfon, iar inculpata a deschis, crezând că este D.A. După ce partea vătămată a intrat în scara blocului, inculpata a recunoscut vocea părții vătămate care vorbea tare și îi adresa injurii. Cunoscându-i firea violentă, inculpata a luat un cuțit din bucătărie, după care a coborât cu liftul la parter, găsind-o pe partea vătămată acolo, iar după câteva schimburi de replici, partea vătămată a încercat să o lovească în zona feței, moment în care inculpata s-a apărat și a împins-o, uitând că are un cuțit în mână, ulterior aflând că a înjunghiat-o.

Faptul că inculpata ar fi auzit din apartament vocea părții vătămate care vorbea tare în scara blocului la parter este greu de acceptat, în condițiile în care, apartamentul în care se afla inculpata (nr. 27) este la un etaj superior, posibil 8, acest lucru rezultând și din declarația martorului I.A.A, care locuiește la etajul 5 pe aceeași scară. Acesta, așa cum s-a arătat anterior, a declarat că, în timp ce aștepta la lift la etajul 5 pentru a coborî să vadă ce s-a întâmplat cu femeia care stătea ghemuită la parterul blocului, țipa și plângea că a fost lovită, că este plină de sânge și nu poate respira, în liftul care a coborât de la etajul 7 sau 8 se auzea vocea unui bărbat și a unei femei, iar când a ajuns la scara blocului a văzut un bărbat și o femeie îndepărtându-se, despre care partea vătămată i-a spus că sunt soțul său și amanta acestuia.

Faptul că partea vătămată a sunat de două ori la interfon este confirmat de aceasta, care a menționat, însă, că, deși a sunat îndelung, prima dată nu i s-a răspuns. Faptul că nu s-a răspuns la primul apel la interfon este confirmat și de către martorul D.A., care a menționat că nu a răspuns la acest apel, și că după acest prim apel a coborât din bloc, bănuind că persoana care a sunat este soția sa. Or, dacă inculpata ar fi răspuns la acest prim apel, așa cum a invocat, și ar fi avut loc schimbul de replici la care s-a referit, martorul D.A. ar fi avut nu bănuiala, ci certitudinea că persoana care a sunat la interfon era soția sa.

În declarația de la dosar, inculpata a prezentat o versiune ușor diferită, arătând că era împreună cu martorul D.A. când a sunat prima dată interfonul, și că nu au răspuns la acest prim apel, după care martorul a coborât. La un al doilea apel la interfon, inculpata a menționat că a deschis și a auzit-o pe partea vătămată cum o înjura și amenința că îi va rupe părul din cap (inculpata nu mai menționează amenințările cu moartea pe care inițial a pretins că partea vătămată i Ie-a adresat când i s-ar fi răspuns la primul apel).

Inculpata a luat cuțitul cu ea, știind-o pe partea vătămată ca fiind o persoană agresivă, și a coborât pentru a-l căuta pe A. Ajunsă la parter ar fi văzut-o pe partea vătămată în fața scării, ținând ușa întredeschisă și înjurând-o. Inculpata a ieșit în fața scării și partea vătămată a venit spre ea și a încercat să o lovească, moment în care inculpata a împins-o. Întrucât partea vătămată a încercat să o lovească din nou, inculpata a lovit-o cu cuțitul pe care îl avea în mâna dreaptă, înfigându-i-l acesteia în abdomen în partea stângă o singură dată, moment în care victima s-a retras, iar ea s-a întors în apartament, ulterior venind în apartament și martorul D.A.

Apoi au coborât împreună din apartament și au trecut pe lângă partea vătămată care era împreună cu un vecin. Instanța a constatat că, dacă din prima declarație rezulta că inculpata a găsit-o pe partea vătămată în scara blocului, unde a avut loc și incidentul, în această declarație a menționat că a găsit-o stând în fața intrării în bloc, ținând ușa întredeschisă. Rațiunea unei astfel de atitudini a părții vătămate este neclară. Nu se înțelege de ce partea vătămată, care era interesată să ajungă la apartament, ar fi rămas în cadrul ușii de acces în scara blocului după ce inculpata îi deschisese ușa respectivă (nu se înțelege nici imprudența inculpatei de a deschide ușa de acces, înainte de a se lămuri cine apelează).

De asemenea, inculpata nu a explicat cum a reușit să iasă din scara blocului, în condițiile în care partea vătămată bloca ușa de acces și era atât de agresivă încât a încercat imediat după să o lovească de două ori pe inculpată. De remarcat faptul că, spre deosebire de prima declarație, inculpata a menționat că incidentul s-a petrecut în afara scării blocului. Inculpata se contrazice și prin faptul că, de data aceasta a menționat două încercări ale părții vătămate de a o agresa, și nu a mai invocat că ar fi lovit-o pe partea vătămată cu cuțitul fără să-și dea seama.

Faptul că în momentul când inculpata ar fi coborât din imobil împreună cu martorul D.A., lângă partea vătămată s-ar fi aflat un bărbat care locuiește în același bloc, este contrazisă de declarația celui în cauză, martorul I.A.A, care a menționat că în momentul când a ieșit din scara blocului, inculpata și martorul D.A. se aflau deja la o distanță de câțiva metri de locul unde se afla partea vătămată și se îndepărtau. De asemenea, martorul nu a menționat nici că, în momentul în care a ieșit din scara blocului, un alt vecin ar fi ținut companie părții vătămate.

În declarația dată de inculpată în fața procurorului în data de 30 mai 2011, aceasta a reiterat faptul că interfonul a sunat de două ori și că a doua oară, ea a ridicat receptorul telefonului și a acționat butonul care deschide ușa de acces în bloc înainte să fi conștientizat că persoana care a sunat la interfon este partea vătămată. Pentru prima dată inculpata a menționat că a încercat să încuie pe interior ușa apartamentului pe care D.A. o lăsase descuiată, tocmai pentru ca partea vătămată să nu intre peste ea, dar nu a reușit.

Tribunalul nu a acceptat ca fiind conformă cu realitatea susținerea inculpatei potrivit căreia nu ar fi cunoscut că ușa de acces în apartament, chiar neîncuiată cu cheia, nu poate fi deschisă din exterior, în condițiile în care însăși inculpata a menționat că s-a mutat cu martorul D.A. în apartamentul respectiv încă de la sfârșitul anului 2010; în fața judecătorului învestit cu soluționarea propunerii de arestare preventivă, inculpata a menționat că locuiește cu martorul D.A. în apartamentul de pe Șoseaua N.). De altfel, în condițiile în care inculpata a declarat că locuia de mai multe luni de zile în apartamentul în cauză, este greu de crezut că aceasta nu avea chei de la ușa de acces din apartament.

Cert este că, dacă ar fi acceptată ca fiind conformă cu realitatea versiunea prezentată de inculpată în fața organelor de cercetare penală în data de 30 mai 2011, inculpata avea cheia de la ușa de acces în scara blocului, altfel nu ar fi putut să revină în scara blocului și apoi să urce la apartament după înjunghierea părții vătămate, în condițiile în care inculpata însăși, în timpul declarației date în data de 30 mai 2011 în fața organelor de cercetare penală susținuse că partea vătămată ținea ușa, rezultând că altfel s-ar fi închis.

În declarația dată în fața instanței în data de 30 mai 2011, inculpata nu a mai făcut referire la această imposibilitate de a încuia ușa apartamentului. De altfel, în declarația din data de 20 iunie 2011, inculpata a menționat că știa de la martorul D.A. că ușa de acces în apartament se încuie automat când este trântită, prin urmare, nu îi rămânea decât să procedeze în acest fel dacă dorea să împiedice pătrunderea în apartament a părții vătămate (aceasta a invocat că nu a reușit, totuși, să închidă ușa apartamentului, fără să ofere o explicație plauzibilă).

În fața instanței, martorul D.A., după ce a descris mecanismul de funcționare a încuietorii ușii de acces în apartament, a adăugat că inculpata nu avea de unde să știe că ușa nu se poate deschide din exterior dacă nu este încuiată cu cheia. Pe de o parte, este evident că această informație îi putuse fi furnizată inculpatei chiar de către martor, inculpata însăși precizând că avusese loc o discuție cu martorul cu privire la funcționarea ușii (așa cum s-a arătat mai sus, a menționat că știa de la acesta că ușa se încuie automat dacă se trântește).

Pe de altă parte, instanță a apreciat că martorul este părtinitor, acesta făcând în fața instanței o serie de precizări favorabile inculpatei, care nu se regăsesc în declarațiile din faza urmăririi penale, în condițiile în care la dosar există dovezi în sensul că acesta a păstrat legătura cu inculpata chiar și după incidentul din 30 mai 2011 (în conținutul referatului de evaluare întocmit de consilierul de probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul București, se consemnează faptul, menționat de inculpată, că a fost vizitată în arest de martorul D.A. de 4 ori).

Revenind la declarația dată în fața procurorului în data de 30 mai 2011, inculpata a menționat starea de enervare produsă de faptul că ea și martorul sunt deranjați din nou de partea vătămată. Inculpata a adăugat că în momentul în care a constatat că nu poate încuia ușa, a început să caute prin casă ceva cu care să se poată apăra sau să o poată intimida pe partea vătămată în caz că urcă în apartament. Inculpata a menționat că a coborât la parterul blocului cu cuțitul în mâna dreaptă, văzându-se reciproc cu partea vătămată în momentul în care s-a apropiat de ușa de acces în bloc.

Când a văzut-o, partea vătămată a împins ușa de la intrare și a pătruns în scara blocului, rămânând, însă, în cadrul ușii de acces în scară. Inculpata s-ar fi apropiat de partea vătămată, moment în care inculpata s-a repezit cu mâinile spre fața sa, inculpata împingând-o spre ieșirea din scara blocului. Apoi amândouă au ieșit din bloc, imediat inculpata luându-și avânt și năpustindu-se spre inculpată, cu intenția de a o lovi cu pumnii în față. În timp ce partea vătămată venea spre ea, inculpata a lovit-o cu cuțitul.

Instanța a apreciat ca nefiind conformă cu realitatea această versiune. Astfel, partea vătămată s-ar fi aflat în imposibilitatea de a o ataca pe inculpată cu pumnii (amândoi), în condițiile în care cel puțin una dintre mâini era ocupată, partea vătămată vorbind la telefon. Din analiza transcrierii înregistrării convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la numărul unic de urgență 112, rezultă mai presus de orice îndoială că inculpata a fost înjunghiată în timpul convorbirii telefonice. Înregistrarea în care vocea părții vătămate se aude foarte bine, face dificil de acceptat faptul că inculpata s-ar fi angajat în vreun atac, vocea acesteia netrădând efortul fizic pe care îl presupune implicarea într-o înfruntare fizică.

Inculpata a precizat că nu a urmărit să o omoare pe partea vătămată, ci doar să o sperie și să o gonească. Nu și-a dat seama că a înțepat-o atât de tare pe partea vătămată, și nici că respectivul cuțit este atât de ascuțit. Și din această declarație rezultă recunoașterea de către inculpată a caracterului neaccidental al înjunghierii părții vătămate, aceasta urmărind să o înjunghie pe partea vătămată, cu atât mai mult cu cât, în aceeași declarație, inculpata însăși a precizat că la primul contact fizic cu partea vătămată a ținut cuțitul în așa fel încât să nu o împungă, cu lama cuțitului în jos, iar a doua oară avea lama cuțitului spre partea vătămată.

Tribunalul a apreciat ca nesinceră afirmația inculpatei, făcută în fața judecătorului învestit cu soluționarea propunerii de luare a măsurii arestării preventive, potrivit căreia nu și-ar fi dat seama unde a lovit-o pe partea vătămată cu cuțitul, din cauză că aceasta ținea mâinile în jos. Așa cum s-a arătat anterior, cel puțin mâna (posibil cea stângă) cu care victima ținea telefonul la care vorbea cu operatorul de la 112, era ridicată.

Dacă în prima declarație dată de inculpată în fața organelor de urmărire penală, inculpata a menționat că amenințarea pe care i-a adresat-o partea vătămată prin intermediul interfonului, a fost că îi va rupe părul din cap, la data de 20 iunie 2011, inculpata a menționat că partea vătămată ar fi amenințat-o că o va omorî. Tribunalul a apreciat că prin această nouă modificare a declarației, inculpata a urmărit să convingă cu privire la starea de puternică temere sub care s-a aflat în momentele care au premers înfruntării fizice cu partea vătămată. Cu ocazia acestei audieri, inculpata a reiterat afirmația că partea vătămată s-a repezit spre ea cu pumnii strânși, încercând să o lovească peste față, neadevărul acestei afirmații fiind argumentat anterior. Inculpata a revenit la a susține caracterul neintenționat al înjunghierii părții vătămate, deși anterior recunoscuse această intenție, cu mențiunea că nu a urmărit să o omoare, ci doar să o sperie, și că nu a conștientizat gravitatea loviturii. Astfel, în data de 20 iunie 2011, inculpata a declarat că ar fi împins-o pe partea vătămată cu intenția de a o îndepărta de ea, folosindu-se de ambele mâini, în dreapta având cuțitul de bucătărie din apartament, după care a adăugat: "Nu am acționat cu scopul de a o înjunghia pe L.".

În data de 18 august 2011, inculpata și-a justificat starea de temere și prin faptul că știa că împreună cu aceasta era șoferul său A., care era rudă cu partea vătămată, și a adăugat că știa că numitul A. se află acolo de la martorul D.A. Este pentru prima dată când inculpata menționează că avea această certitudine, și în condițiile în care anterior, în unele dintre declarații, a menționat doar că martorul D.A. ar fi spus, înainte să coboare din imobil, că este posibil ca persoana care a sunat la interfon să fi fost A., de la care ar fi regăsit pe telefon un apel nepreluat. Instanța a apreciat că această modificare a declarației s-a făcut în același scop, de a convinge organele judiciare de faptul că, în momentul când a coborât din bloc se afla sub imperiul unei stări de puternică temere. Se remarcă insistența inculpatei în a susține că partea vătămată nu vorbea la telefon nici înainte, nici în timpul și nici după ce a înjunghiat-o, în condițiile în care declarația sa este flagrant contrazisă, cu privire la acest aspect, de o probă obiectivă, înregistrarea convorbirii telefonice cu operatorul de la 112. Nu este exclus ca anterior prezentării materialului de urmărire penală, inculpata să nu fi cunoscut că s-a efectuat o astfel de înregistrare, că ea se află la dispoziția organelor de urmărire penală (procesul-verbal de transcriere este datat 23 iunie 2011), sau conținutul acestei convorbiri. De altfel, în fața instanței, inculpata a revenit asupra acestei declarații.

În fața consilierului de probațiune, inculpata a prezentat o situație de fapt ușor diferită, menționând că partea vătămată ar fi amenințat-o prin interfon că este însoțită de un bărbat care o va desfigura și batjocori (aspect nemenționat anterior), inculpata luând de teamă, pentru a se apăra, un cuțit. În fața blocului unde a găsit-o pe partea vătămată ar fi izbucnit un conflict spontan, în vacarmul creat, ar fi lovit-o pe partea vătămată cu cuțitul fără să aibă această intenție, după care a apărut și inculpatul, cei doi urcând împreună în bloc după ce s-au convins că partea vătămată nu este în pericol. Susținerea inculpatei cum că s-ar fi întâlnit la scara blocului cu martorul D.A. și că ar fi urcat împreună în imobil nu este confirmată de declarațiile martorului D.A. sau ale părții vătămate.

În fața instanței, inculpata, contrazicând declarația sa din data de 18 august 2011 dată în fața procurorului, a menționat că partea vătămată era în fața blocului și apelase deja numărul unic de urgență înainte ca ea să apară. Chiar dacă inculpata a renunțat la a mai susține versiunea evident contrară realității, potrivit căreia partea vătămată nu ar fi vorbit la telefon nici înainte, nici în timpul și nici după ce a înjunghiat-o (probabil între timp luase cunoștință de existența la dosar și conținutul înregistrării convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorii de la 112), nici această susținere, conform căreia partea vătămată ar fi apelat numărul unic de urgență înainte de apariția inculpatei, deci, fără legătură cu conduita acesteia, nu este conformă cu realitatea, în condițiile în care se observă că prima replică a părții vătămate, după ce persoana care îi răspunde la telefon îi confirmă că a apelat la 112 și o întreabă ce urgență are, este adresată inculpatei, care, prin urmare, era deja în apropierea părții vătămate ("haide, dă-i în mine, dă-i în mine dacă vrei (...)").

Inculpata a urmărit, probabil, prin această afirmație, să combată susținerea părții vătămate potrivit căreia a sunat la 112 pentru că i s-a părut ciudată atitudinea inculpatei. În fața instanței, inculpata a mai menționat că a încercat să iasă din scara blocului, dar nu a putut din cauza părții vătămate care s-a năpustit asupra sa țipând în același timp. Ar fi încercat să o împingă, dar aceasta era chiar în cadrul ușii de acces în bloc. Având cuțitul asupra sa, a înțepat-o pe aceasta o singură dată, după care a reușit să tragă ușa de acces care s-a închis, partea vătămată rămânând în exteriorul blocului.

Instanța a apreciat că susținerea inculpatei potrivit căreia partea vătămată s-ar fi năpustit asupra sa țipând în același timp, este contrară realității, în condițiile în care inculpata nu a mai menționat acest detaliu până la momentul audierii în cadrul cercetării judecătorești. Între timp, inculpata a luat cunoștință de conținutul înregistrării convorbirii telefonice dintre partea vătămată și operatorii de la 112, și de faptul că este înregistrat un strigăt prelungit al părții vătămate; intenția sa fiind aceea de a convinge că acest strigăt nu a fost determinat, sau cel puțin, nu de la bun început, de lovitura aplicată aplicată.

Revenind, se observă că inculpata nu mai face referire la cele două atacuri ale părții vătămate. Inculpata a pretins din nou că ușa de acces era descuiată, dar, de data aceasta a avansat doar posibilitatea, nu certitudinea ca ea să fi fost cea care a deschis apăsând pe butonul de la interfon, crezând că persoana care sună este martorul D.A. Susținerea inculpatei în sensul că, la sugestia martorului D.A. s-ar fi grăbit să părăsească imobilul și să se îndepărteze de locul incidentului, este contrazisă de declarația martorului l., acesta menționând că inculpata și martorul D.A. se îndepărtau agale, ca și cum s-ar fi plimbat (martorul face această afirmație în ambele faze ale procesului penal).

Inculpata denaturează adevărul și în momentul în care afirmă că după ce a înjunghiat-o pe partea vătămată, aceasta din urmă ar fi continuat să o înjure, înregistrarea convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la 112, atestând că partea vătămată, după ce a început să strige, nu s-a mai adresat în nici un fel inculpatei. Tot în fața instanței, inculpata a susținut că atunci când a încercat să iasă din scara blocului, partea vătămată a lovit-o cu pumnii, dar nu foarte tare, moment în care ea ar fi împins-o având cuțitul în mână.

Se observă că până la acest moment inculpata a susținut că partea vătămată a încercat doar să o lovească, ea reușind să o împingă. Așa cum s-a învederat anterior, posibilitatea ca partea vătămată să o lovească, cel puțin cu mâna în care ținea telefonul, la care chiar și inculpata a recunoscut în fața instanței că vorbea, era inexistentă.

Martorul D.A. a fost constant în a susține că nu a fost de față la incident, că nu a cunoscut că inculpata o înjunghiase pe partea vătămată, și că a vrut să o trimită la domiciliul său cu un taxi pe inculpată, pentru a stinge conflictul dintre cele două. Cu ocazia primei declarații a acestuia, consemnată în procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, martorul s-a limitat la a spune că nu era la domiciliu, aflând despre incident când s-a întors acasă, fără a menționa că se afla în apartament cu inculpata în momentul când partea vătămată a sunat pentru prima dată la interfon. Aceste detalii au fost menționate cu ocazia audierii sale de către procuror.

Faptul că înjunghierea părții vătămate a avut loc în spațiu public, în imediata apropiere a ușii de acces în scara blocului, nu în incinta imobilului, la parter, rezultă nu doar din unele declarații ale inculpatei și declarațiile părții vătămate (aceasta a menționat că nu a încercat să vadă dacă ușa de acces în bloc este deschisă și nici nu a intrat în scara blocului, rămânând în fața ușii de acces în bloc de unde l-a apelat de mai multe ori pe soțul său), ci și din procesul-verbal de cercetare la fața locului, în cuprinsul căruia se consemnează că inculpata însăși a indicat acest loc ca fiind situat "în fața ușii de acces din spatele imobilului din Șoseaua N., la aproximativ 2 metri de această ușă", fotografiile efectuate cu această ocazie fiind relevante sub acest aspect.

Prin urmare, inculpata contrazice propria declarație dată imediat după prezentarea la fața locului a organelor de poliție, consemnată în procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, potrivit căreia incidentul s-ar fi produs în scara blocului unde ea i-ar fi permis accesul părții vătămate din eroare. De altfel, modalitatea în care inculpata a prezentat succesiunea evenimentelor era neverosimilă, fiind de presupus că, dacă, într-adevăr i-ar fi permis accesul părții vătămate în scara blocului, acționând butonul interfonului, aflându-se în eroare cu privire la identitatea persoanei căreia îi permitea accesul, probabilitatea ca partea vătămată să rămână la parter, în loc să urce la apartament, era una foarte scăzută.

De altfel, este greu de crezut că, în condițiile în care cu foarte puțin timp înainte, la interfon sunase partea vătămată, inculpata, la un al doilea apel la interfon, ar fi permis accesul fără a se convinge în prealabil că persoana căreia îi permite accesul este martorul D.A. Partea vătămată a menționat expres că ușa de acces în imobil era închisă, rezultând din declarație că această ușă a fost deschisă de inculpată, atunci când a ieșit din bloc. Un alt argument în sensul că înjunghierea părții vătămate a avut loc în spațiu public, nu incinta unui bloc, este faptul că; vorbind Ia telefon cu operatorul de la numărul unic de urgență 112, înainte de a fi agresată, partea vătămată, interesată să dea detaliile necesare unei cât mai rapide identificări a sa și a inculpatei, a menționat că se află pe strada M. "pe șosea".

Mențiunile făcute ulterior agresării sale indică faptul că și după agresare a rămas în spațiul public. Astfel, aceasta a dat adresa de pe strada N. și, cerându-i-se detalii suplimentare despre locația unde se află ("dați-mi toată adresa (...) blocul (...)", partea vătămată a menționat în mod expres că se află afară: "bloc 10 sunt afară (...) în spate ...(...)".

Este de presupus că partea vătămată a adresat injurii inculpatei când aceasta a răspuns la cel de-al doilea apel al părții vătămate la interfon, precum și după ce aceasta a coborât la parter, date fiind împrejurările (partea vătămată avea confirmarea că soțul său păstra legătura cu inculpata și, mai mult decât atât, se întâlnise cu aceasta în seara zilei de naștere a părții vătămate, rămânând peste noapte împreună cu inculpata într-un apartament al familiei D.), chiar și partea vătămată acceptând că a avut o astfel de conduită ("Nu îmi aduc aminte să o fi înjurat, însă este posibil să fi vorbit puțin mai răstit deoarece eram supărată"). Din înregistrarea convorbirii telefonice purtate de partea vătămată cu operatorul de la 112, rezultă că partea vătămată a folosit la un moment dat, adresându-i-se inculpatei, apelativul de "nenorocită".

În ceea ce privește motivele pentru care inculpata a ales să coboare din bloc la parterul imobilului unde știa că se va întâlni cu partea vătămată, Tribunalul a reținut din nou nesinceritatea inculpatei. Aceasta a pretins că se temea că inculpata va urca la apartament și apoi va pătrunde în apartament, pentru că în momentul în care martorul D.A. plecase din apartament, nu încuiase ușa de acces în apartament cu cheia, pretinzând inculpata că nu cunoștea că ușa de acces în apartament era dotată cu o astfel de încuietoare care făcea ca în situația în care aceasta nu era încuiată cu cheia, să poată fi, cu toate acestea, deschisă doar din interiorul apartamentului. Martora M.M., prietena părții vătămate, a menționat, însă, că motivația pe care i-a comunicat-o inculpata la telefon a fost aceea că nu a vrut ca partea vătămată să mai meargă la apartamentul părinților săi să provoace scandal, punându-i din nou pe aceștia într-o postură umilitoare.

Instanța a reținut că inculpata a dorit o confruntare cu partea vătămată, având în vedere numeroasele modalități de a preîntâmpina întâlnirea cu aceasta: mai întâi, față de argumentele expuse anterior, instanța a apreciat că partea vătămată nu ar fi putut intra în scara blocului, ușa de acces în scara blocului fiind deschisă de inculpată, când a coborât la parter; partea vătămată, chiar dacă s-ar accepta posibilitatea că inculpata ar fi deschis din eroare ușa de acces în scara blocului, apăsând butonul de la interfon, nu avea cum să intre în apartament, aspect cunoscut de inculpată; inculpata, dacă, într-adevăr, nu s-ar fi simțit în siguranță în apartament, ar fi putut evita întâlnirea cu partea vătămată, coborând pe scări, dacă partea vătămată ar fi ales să urce cu liftul, sau invers.

Susținerile inculpatei cum că s-ar fi apărat de agresiunea părții vătămate, au fost înlăturate de instanță. Pe de o parte, așa cum s-a arătat mai sus, există contradicții între declarațiile inculpatei referitoare la ce anume a presupus manifestarea agresivă a părții vătămate, ceea ce conduce la concluzia nesincerității inculpatei. În plus, vocea părții vătămate în momentele premergătoare aplicării loviturii, așa cum poate fi auzită pe înregistrarea convorbirii cu operatorul de la 112, nu este specifică unei persoane care, în timp ce vorbește, face și efortul, eventual, în mod repetat (inculpata menționează în unele declarații două încercări eșuate ale părții vătămate de a o lovi), de a aplica o lovitură.

Lovitura cu cuțitul a fost aplicată într-un moment de neatenție a părții vătămate, fapt menționat și de partea vătămată, care a declarat că în momentele premergătoare era mai atentă la convorbirea cu operatorul de la 112 decât la ce făcea inculpata, dar care rezultă și din aceea că, o perioadă de timp, chiar și după ce inculpata se îndepărtase cu martorul D.A. de locul incidentului, iar lângă partea vătămată sosise martorul I.A.A, partea vătămată avea impresia că fusese lovită cu piciorul, nicidecum cu un cuțit. Partea vătămată continua să susțină, în timpul convorbirii cu operatorul de la 112 că a fost lovită cu piciorul, chiar dacă sesizase deja că sângerează ("mi-a dat sângele, nu mai pot să respir, m-a lovit cu piciorul"). Dacă partea vătămată se pregătea sau ar fi fost angajată deja într-o înfruntare fizică, un element esențial ar fi fost observarea atentă a mișcărilor adversarei, pentru a riposta adecvat sau a găsi cel mai eficient mod de a ataca, situație în care este imposibil ca partea vătămată să nu fi observat măcar că nu cu piciorul a fost lovită. Șansele ca inculpata să se fi apărat de un atac al părții vătămate sunt cu atât mai mici cu cât, poziția leziunii, coroborată și cu localizarea tăieturilor de pe cele două piese de vestimentație care au fost examinate în cadrul constatării tehnico-științifice efectuate în faza urmăririi penale, indică o expunere a inculpatei mai degrabă cu partea laterală-stânga către inculpată. De altfel, din relatările martorului I.A.A, a rezultat că partea vătămată i-a spus că a fost lovită "probabil cu piciorul, din spate".

Partea vătămată a contestat în mod constant că ar fi lovit-o sau că ar fi încercat să o lovească pe partea vătămată, iar alte mijloace de probă cu care să se coroboreze declarația inculpatei, în sensul că s-ar fi apărat de un atac al părții vătămate nu există. Martorul D.A. a declarat că, în momentul în care a întrebat-o pe inculpată de ce a lovit-o pe partea vătămată, aceasta ar fi răspuns că partea vătămată a înjurat-o, nefăcând nicio referire, așa cum ar fi fost în mod firesc, la manifestările agresive sub aspect fizic ale părții vătămate.

Toate aceste argumente exclud teza legitimei apărări sau a unei apărări excesive, datorate tulburării sau temerii (art. 44 alin. (3) C. pen.), sau altor trăiri (indignare, mânie) generate de atacul direct, material, imediat și injust al părții vătămate (art. 73 lit. a) C. pen.).

În aceste condiții, instanța a apreciat că fapta inculpatei care, aflându-se în loc public, a aplicat părții vătămate o lovitură cu cuțitul în zona latero-toracică stângă, producându-i acesteia o leziune care a necesitat 16 - 18 zile de îngrijiri medicale și prin care i-a pus viața în pericol, decesul victimei nesurvenind numai datorită intervenției prompte și adecvate a cadrelor medicale ale Spitalului Clinic de Urgență București, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174 - 175 lit. i) C. pen.

Față de zona vizată de lovitură, folosirea unui corp tăietor-înțepător apt să producă leziuni grave, precum și forța cu care s-a aplicat lovitura, astfel încât, în ciuda faptului că victima purta mai multe articole vestimentare, corpul acesteia a fost străpuns cu cuțitul ajungând să se producă un pneumotorax stâng, Tribunalul a concluzionat că inculpata, dacă nu a urmărit uciderea părții vătămate, a acceptat această posibilitate, acționând cel puțin cu o intenție indirectă. Tribunalul a avut în vedere și vârsta inculpatei, stadiul evoluției acesteia sub aspectul maturității psihice, neputându-se invoca, față de elementele de mai sus, o neprevedere sau o neacceptare a posibilității producerii decesului victimei în urma unei singure lovituri.

Faptul că nu s-a aplicat decât o singură lovitură nu constituie un argument suficient pentru a exclude intenția provocării decesului, atât timp cât lovitura aplicată, prin forță, obiect vulnerant folosit și parte a corpului vizată, este aptă prin ea însăși să producă decesul, așa cum s-a întâmplat în cazul de față. Aceeași aptitudine a loviturii deja aplicate de a produce decesul, împiedică reținerea întrunirii condițiilor desistării, prev. de art. 22 C. pen. Desistarea, ca și cauză de nepedepsire, presupune renunțarea de bunăvoie la rezoluția infracțională și întreruperea săvârșirii infracțiunii, mai exact, a acțiunii care constituie elementul material al infracțiunii.

În cazul de față, doar dacă inculpata ar fi urmărit sau acceptat inițial uciderea părții vătămate, ar fi trecut la executarea rezoluției infracționale, dar s-ar fi oprit de bunăvoie după aplicarea unei sau unor lovituri nesusceptibile de a pune în pericol viața acesteia, s-ar fi putut reține o desistare, cu consecința nepedepsirii pentru infracțiunea de omor calificat, și a angajării răspunderii penale pentru una dintre infracțiunile prev. de art. 180 - 182 C. pen. Or, în cazul de față, inculpata a aplicat o lovitură aptă prin ea însăși să producă decesul victimei, astfel că, eventuala revenire asupra rezoluției infracționale apare ca tardivă pentru a se mai putea reține ca întrunite condițiile unei desistări.

Într-o astfel de situație, ar mai fi fost posibilă doar incidența cauzei de nepedepsire prev. de art. 22 alin. (1) teza a II-a C. pen., împiedicarea producerii rezultatului, ceea ce ar fi presupus ca după aplicarea loviturii cu cuțitul, inculpata, de bunăvoie, înainte de descoperirea faptei, să intervină eficient pentru împiedicarea survenirii decesului părții vătămate, ceea ce inculpata nu a făcut, aceasta dezinteresându-se total de starea părții vătămate.

Deși inculpata a coborât din apartament având asupra sa un cuțit, în condițiile în care cunoștea că se va întâlni la scara blocului cu partea vătămată, instanța nu a apreciat că există probe indubitabile că rezoluția infracțională de a aplica părții vătămate o lovitură cu cuțitul fusese luată de aceasta anterior părăsirii apartamentului, pentru a se putea reține în conținutul infracțiunii de tentativă la omor calificat, premeditarea ca element circumstanțial suplimentar, pe lângă săvârșirea faptei în public. Declarațiile inculpatei au fost în sensul că a luat cuțitul pentru a se apăra și a o intimida pe partea vătămată, neexistând probe contrare în sensul că aceasta a urmărit de la bun început să o înjunghie pe partea vătămată. Cert este, însă, că ajunsă față în față cu partea vătămată, inculpata a renunțat la a o mai intimida pe partea vătămată prin etalarea cuțitului, în condițiile în care partea vătămată nu a cunoscut că inculpata a avut asupra sa un cuțit (dacă ar fi observat acest cuțit în posesia părții vătămate, nu ar mai fi continuat să susțină, chiar și după ce a constatat prezența sângerării, că ar fi fost lovită cu piciorul). Chiar dacă motivul pentru care inculpata a coborât din apartament cu cuțitul asupra sa este acela că se temea că partea vătămată ar putea fi însoțită de un bărbat care să îi facă rău, așa cum și martora M.M. a menționat că i s-ar fi justificat inculpata, cert este că aceasta s-a folosit de cuțit după ce devenise evident pentru ea că partea vătămată este neînsoțită.

Tribunalul a apreciat că nu se poate reține în beneficiul inculpatei circumstanța atenuantă a provocării. Astfel, chiar dacă din probatoriul administrat rezultă faptul că inculpata a acționat sub imperiul unei stări de surescitare nervoasă, mânie (relevantă sub aspectul stării de spirit sub imperiul căreia a acționat inculpata, este declarația martorei M.M. care a declarat că, în cadrul discuțiilor purtate cu inculpata în data de 30 mai 2011, aceasta i-a spus că nu permite să fie umilită de partea vătămată), determinată de injuriile adresate de partea vătămată, cele din noaptea de 29/30 mai 2011 adresate prin intermediul interfonului, dar și față în față, după ce inculpata a coborât din bloc, adăugându-se celor adresate de partea vătămată în repetate ocazii după ce aceasta a aflat de relația inculpatei cu martorul D.A., nu se poate reține această circumstanță atenuantă în contextul în care reacția victimei a fost consecința actelor de provocare, directă sau indirectă (de exemplu, prin intermediul martorului N.C., cu privire la care inculpata avea cunoștință că acționează la solicitarea părții vătămate) ale inculpatei, ultimul constând în faptul că acesta a ales să își petreacă noaptea de 29 spre 30 mai 2011 cu martorul D.A., în apartamentul deținut de soții D., în condițiile în care în data de 29 mai 2011, partea vătămată își sărbătorise ziua de naștere. Instanța a apreciat acest fapt ca fiind un act de sfidare a părții vătămate, pe care inculpata a făcut eforturi susținute să o îndepărteze definitiv de martorul D.A.. De altfel, din declarația martorei I.M.C. a rezultat că inculpata cunoștea că partea vătămată este născută în ziua de 29 mai, inculpata exprimându-și intenția de a-i strica ziua părții vătămate.

Față de argumentele de mai sus și apreciind că atitudinea subiectivă a inculpatei a fost cel puțin una de acceptare a producerii urmării imediate specifice infracțiunii de omor, Tribunalul, în baza art. 334 C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpata C.M.C. în art. 182 alin. (2) C. pen. cu aplic. art. 73 lit. b) C. pen.

La individualizarea pedepsei, prima instanță a avut în vedere, în primul rând gravitatea sporită a faptei, dată de importanța valorii sociale căreia inculpatei a acceptat să îi aducă atingere, viața fiind principala valoare socială ocrotită de legislația penală. Faptul că propriul sistem de valori al inculpatei i-a îngăduit acesteia să întreprindă un act îndreptat împotriva vieții, inculpata depășind o barieră psihologică de netrecut pentru majoritatea persoanelor, demonstrează periculozitatea deosebită a acesteia, în ciuda necunoașterii unor manifestări agresive anterioare, de natură să creeze o temere celor din jur, în ciuda pregătirii profesionale sau aparenței de fragilitate fizică ale inculpatei.

Instanța a avut în vedere și atitudinea revoltătoare pe care inculpata a avut-o ulterior agresiunii. Astfel, deși știa că a înjunghiat-o pe partea vătămată și, implicit, că aceasta este expusă riscului unei hemoragii cu consecințe de o gravitate imprevizibilă, nu a luat niciun fel de măsură pentru a reduce riscul producerii unui deznodământ tragic, nici măcar în momentul în care, ieșind din scara blocului împreună cu martorul D.A., a trecut pe lângă partea vătămată, care nu dădea semne că s-ar simți bine (aceasta stătea ghemuită și nu i-a abordat în niciun fel pe cei doi, cum ar fi făcut în mod normal;

în fața instanței, martorul D.A. a declarat că, atunci când a ieșit cu inculpată din scara blocului, partea vătămată era așezată pe loc). Preocuparea inculpatei era să se îndepărteze de locul incidentului. Trebuie avut în vedere și că, potrivit declarației martorului D.A., partea vătămată îi spusese deja acestuia, înainte ca martorul să urce în bloc pentru a coborî cu inculpata, că a fost lovită de inculpată și că nu poate să respire. Relevantă pentru atitudinea inculpatei ulterior săvârșirii faptei este și declarația martorului I.A.A, care a menționat că atunci când a coborât din bloc, la aproximativ 7 - 8 metri de partea vătămată a văzut un bărbat și o femeie "mergând foarte încet, agale, ca și cum se plimbau".

Martorul a adăugat că acest lucru i s-a părut nefiresc, în condițiile în care se vedea clar că femeia avea nevoie de ajutor, iar cei doi trecuseră pe lângă aceasta la o distanță de 2 - 3 metri. Instanța a apreciat atitudinea inculpatei ca profund inumană, dovedind atitudinea acesteia de acceptare a oricărei evoluții a stării părții vătămate, inclusiv a survenirii decesului acesteia, o indiferență totală față de cea mai importantă valoare socială ocrotită de legea penală, și anume, viața, fie ea chiar și a femeii pe care o percepea ca piedică în evoluția relației sale cu martorul D.A.

în sensul dorit. Această imagine a inculpatei îndepărtându-se fără grabă de locul incidentului (instanța nu s-a referit decât la inculpată întrucât nu a avut spre analiză atitudinea martorului D.A.), demonstrează că sentimentul sub imperiul căruia se afla inculpata era nu acela de remușcare, temere pentru consecințele faptei sale, atât în privința părții vătămate, cât și în privința propriei persoane, ci sentimentul de mulțumire produs de ceea ce aprecia ca fiind un triumf asupra părții vătămate. Atitudinea inculpatei pe parcursul fazei judecății demonstrează mai degrabă temerea de pedeapsă (între timp, inculpata a conștientizat ce anume presupune privarea de libertate), decât regretul de a fi săvârșit fapta, aceasta întâmpinând dificultăți în a-și ascunde aversiunea profundă față de partea vătămată.

Starea de spirit a inculpatei după comiterea faptei rezultă și din faptul că în mesajele pe care Ie-a trimis în noaptea incidentului unor apropiate ale acesteia, martorele M.M., a folosit, referindu-se la partea vătămată, apelativul de "nebună", nici chiar gravitatea ultimelor evenimente nefiind de natură să o determine să renunțe la tonul disprețuitor. Astfel, aceasta Ie-a scris acestora: "am înjunghiat-o pe nebună". În plus, când martora M.M. i-a scris inculpatei, care deja menționase că "L. e plină de sânge, e penal", că nu merita să facă așa ceva pentru nimeni, inculpata a răspuns că "nu permite să fie umilită de L.", răspuns care probează faptul, rezultând și din cele de mai sus, că inculpata a înjunghiat-o pe partea vătămată în deplină cunoștință de cauză, sub imperiul unei stări de nervozitate acumulate în timp.

Instanța a reținut în beneficiul inculpatei circumstanța atenuantă prev. de art: 74 alin. (1) lit. a) C. pen., cu consecința aplicării unei pedepse sub minimul special de 7 ani și 6 luni, determinat de reținerea formei tentate a infracțiunii de omor calificat, având în vedere lipsa antecedentelor penale, faptul absolvirii cursurilor unei unități de învățământ superior, atitudinea avută de aceasta față de muncă, rezultând din caracterizările de la locurile de muncă depuse de aceasta la dosar, precum și în comunitate, rezultând din caracterizarea făcută acesteia de președintele asociației de proprietari a blocului de domiciliu.

Argumentele prezentate de instanță referitor la gravitatea faptei, dar și la atitudinea inculpatei după săvârșirea faptei, determină concluzia că o pedeapsă mai blândă nu ar fi proporțională cu gravitatea faptei și periculozitatea inculpatei, fiind inaptă să îndeplinească scopurile pedepsei, de prevenție specială și generală. Cu atât mai puțin este aptă să atingă scopurile pedepsei o suspendare, chiar și sub supraveghere, a executării pedepsei (bineînțeles, în ipoteza în care pedeapsa aplicată ar fi permis o astfel de modalitate de individualizare a pedepsei).

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța a reținut că partea vătămată D.M.L. s-a constituit parte civilă cu suma de 15.000 de euro, reprezentând daune morale. Tribunalul a apreciat că prin fapta comisă de inculpată cu vinovăție s-a produs un prejudiciu părții vătămate, având în vedere suferința fizică resimțită, atât în momentul agresiunii, cât și ulterior, pe perioada spitalizării și recuperării, puternica tulburare produsă de conștientizarea riscului propriei morți, disconfortul produs de afectarea neîndoielnică a stilului de viață, cel puțin ca urmare a restricțiilor impuse de cadrele medicale, pentru o recuperare în cât mai bune condiții. Tribunalul a avut în vedere în acest sens și declarațiile martorului M.P. dată în faza judecății, dar și actele medicale aflate la dosar și a apreciat că suma de 15.000 de euro, solicitată cu titlu de despăgubiri de partea civilă, este aptă să acopere prejudiciul suferit de aceasta.

De asemenea, în cauză s-a constituit ca parte civilă și Spitalul Clinic de Urgență București, prin adresa din 05 iulie 2011, solicitând obligarea inculpatei la plata sumei de 1987,97 RON, reprezentând cheltuielile efectuate pe perioada spitalizării părții vătămate și anume 30 mai - 03 iunie 2011. În baza art. 14 și 346 C. proc. pen., având în vedere înscrisurile medicale depuse la dosar, precum și decontul înaintat de partea civilă, instanța de fond a admis acțiunea civilă astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpata C.M.C. criticând-o pe latură penală, pentru neaplicarea dispozițiilor prev. de art. 3201 C. proc. pen., art. 73 lit. b) C. pen., art. 74 lit. a) și c) C. pen., art. 81 C. pen. sau art. 861 C. pen. și pe latură civilă, apreciind că daunele morale acordate părții civile sunt exagerate.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea apreciază că este întemeiat, în parte.

Cu privire la primul motiv, apelanta arată că a recunoscut comiterea faptei, respectiv a recunoscut situația de fapt reținută prin actul de sesizare, dar a contestat încadrarea juridică a faptei, deoarece nu a urmărit suprimarea vieții părții vătămate și nici nu a acceptat posibilitatea producerii acesteia, ceea ce nu presupune, în opinia sa, că nu poate beneficia de prevederile legale privind procedura simplificată.

Curtea de Apel București apreciază că motivul nu este fondat, dispozițiile art. 3201 C. proc. pen. nefiind aplicabile în cauză.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, condiția esențială pentru aplicarea procedurii simplificate este ca inculpata să recunoască în totalitate infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, întocmai în modalitatea descrisă în actul de sesizare.

Ori, analizând declarația dată de inculpată în fața instanței de fond, Curtea constată că versiunea prezentată de inculpată privind modul de derulare a evenimentelor din noaptea incidentului este diferită de cea prezentată de organele de urmărire penală. În aceste condiții, chiar dacă inculpata a recunoscut rezultatul final al infracțiunii, în speță înjunghierea părții vătămate, prezintă relevanță și etapele anterioare care au condus la consumarea infracțiunii, asupra cărora inculpata a prezentat o versiune diferită de cea prezentată în rechizitoriu.

Așa cum a reținut și instanța de fond, presupusul atac al părții vătămate - care a lovit-o cu pumnii pe inculpată, în momentul imediat anterior înjunghierii părții vătămate, susținut de inculpată în declarația sa și care ar avea consecințe juridice de natură a înlătură răspunderea penală a inculpatei - nu este reținut în situația de fapt a rechizitoriului.

Curtea constată că nu este vorba doar de o contestare a încadrării juridice a faptei comise, cum susține apelanta, ci de o contestare, cu consecințe juridice importante, a stării de fapt reținute prin actul de sesizare. În consecință, Curtea apreciază, în acord cu instanța de fond, că nu se impune reținerea dispozițiilor art. 3201 C. proc. pen.

Curtea a mai reținut că apelanta critică și încadrarea juridică a infracțiunii, apreciind că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 182 alin. (2) C. pen. Inculpata arată că nu a intenționat să suprime viața părții vătămate, aceasta necesitând 5 zile de îngrijiri medicale, a aplicat "razant" o singură lovitură în zona toracelui în urma unei îmbrânceli cu victima, iar imediat după aceea nu a mai aplicat alte lovituri, deși ar fi avut ocazia, dacă ar fi intenționat să o ucidă. Apreciază că simpla aplicare a unei lovituri într-o zonă vitală, aptă de a produce moartea nu demonstrează prin ea însăși intenția de a ucide, lovitura fiind aplicată la întâmplare.

În subsidiar, inculpata arată că dacă se apreciază că ar fi intenționat să ucidă partea vătămată, s-a desistat și a împiedicat producerea rezultatului, fiind astfel incidente prevederile art. 22 alin. (2) C. pen. Mai arată inculpata că sunt incidente și dispozițiile art. 20 alin. (3) C. pen., neexistând tentativă ca urmare a imposibilității de consumare a infracțiunii datorată modului cum a fost concepută executarea.

Analizând susținerile apelantei, Curtea a apreciat că motivul invocat este nefondat, iar în cauză nu se impune schimbarea încadrării juridice.

Din expertiza medico-legală rezultă că partea vătămată a necesitat 16 - 18 zile de îngrijiri medicale și nu 5 zile cum susține apelanta. Totodată, leziunile suferite au pus în primejdie viața părții vătămate. În aceste condiții, având în vedere zona vizată, instrumentul folosit, urmările care se puteau produce în lipsa unor îngrijiri medicale adecvate, nefiind vorba de niște leziuni superficiale, cum susține inculpata, Curtea consideră că rezultă intenția inculpatei de a suprima viața părții vătămate.

Mai mult, Curtea reține că inculpata, la momentul la care a constatat că în fața blocului se află partea vătămată, a coborât din apartament, înarmată cu un cuțit, aplicându-i o lovitură acesteia, profitând de un moment de neatenție când partea vătămată purta o convorbire telefonică. De asemenea, după înjunghierea părții vătămate, inculpata a trimis un mesaj martorelor I.M.C. și M.M. cu conținutul "am înjunghiat-o pe nebună".

Față de cele arătate, Curtea constată că apărarea inculpatei în sensul că nu a urmărit să ucidă victima nu are suport în materialul probator.

De asemenea, lipsa unor lovituri repetate, lipsa unei perseverențe în a aplica victimei mai multe lovituri, nu înlătură intenția cu care inculpata a acționat, astfel cum susține aceasta. În cauză nu este vorba de o "simplă" lovitură de cuțit aplicată la întâmplare, cum se susține, căci din probele administrate în cauză rezultă că lovitura aplicată a avut o intensitate suficientă cât să pună în pericol viața părții vătămate. Mai mult, lovitura nu a fost aplicată la întâmplare, cum susține inculpata, pe fondul unei îmbrânceli cu partea vătămată, ci într-un moment în care acesta nu era atentă, purtând o convorbire cu operatorul de la serviciul de urgență 112.

Faptul că inculpata nu a mai aplicat și alte lovituri de cuțit părții vătămate, deși ar fi avut ocazia, nu presupune o desistare din partea inculpatei. După cum nu poate fi vorba nici de o tentativă absolut improprie, interpretarea dată de apelantă dispozițiilor legale invocate fiind o pură speculație, ce nu-și are suport în materialul probator.

Curtea apreciază că este neîntemeiat și motivul privind reținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen.

Apelanta susține că deplasarea părții vătămate la imobilul situat pe strada T., știind că soțul acesteia era în apartament împreună cu ea, a fost făcută cu intenția clară de a o provoca. Comportamentul părții vătămate i-a provocat o puternică tulburare și emoție, sub stăpânirea acestei stări săvârșind fapta.

Curtea reține că pentru existența stării de provocare este necesar ca infracțiunea să fie săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții. Acest lucru presupune ca infracțiunea să fie săvârșită într-o stare de surescitare sau încordare nervoasă, de mânie sau indignare care a cuprins toată ființa autorului și care acționează sub influența unei emoții puternice. În jurisprudență s-a stabilit că în situația în care nu s-a creat o stare de surescitare nervoasă, de revoltă, de indignare, de mânie, acțiunea victimei nu poate fi recunoscută ca un act provocator în sensul dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., după cum o stare de tulburare sau temere de altă natură, oricât de puternice ar fi sunt irelevante, chiar dacă ar fi rezultatul acțiunii provocatorului.

Curtea constată că elementele menționate anterior nu-și găsesc aplicabilitate în cauză, inculpata nesăvârșind fapta sub imperiul unei stări specifice provocării. Mobilul comiterii faptei l-a constituit starea de nemulțumire și frustrările acumulate datorită nenumăratelor incidente avute cu partea vătămată. Chiar inculpata a recunoscut acest lucru, arătând că "auzind vocea L. la interfon m-am enervat pentru că aceasta ne deranjează pe mine și pe A. din nou". Totodată, pentru existența stării de provocare, este necesar ca starea de tulburare sau emoție să fi avut drept cauză o provocare din partea părții vătămate. Deci, pentru a exista starea de provocare trebuia ca actul de provocare din partea părții vătămate să producă în psihicul inculpatei o tulburare sau emoție care să o determine să acționeze.

Or, împrejurarea că partea vătămată s-a deplasat la imobilul în care se afla inculpata și soțul părții vătămate, exact la data la care partea vătămată își sărbătorise ziua de naștere, nu constituie, în opinia Curții, un act provocator.

De asemenea, este necesar ca actul provocator săvârșit de partea vătămată să nu fi fost precedat de o provocare din partea inculpatei. Infracțiunea comisă în aceste condiții, nu poate fi considerată ca săvârșită în stare de provocare, deoarece un anumit act poate fi considerat provocator numai dacă nu se datorează propriei conduite a celui care se pretinde provocat. Curtea constată că inculpata a ales să petreacă, în mod deliberat, noaptea ce urmase zilei de naștere a părții vătămate cu soțul acesteia, martorul D.A., din declarația martorei I.M.C. rezultând că inculpata i-a trimis un mesaj în care aceasta îi spunea că are de gând să-i strice ziua de naștere a părții vătămate. Ori, în condițiile în care actul pretins provocator al părții vătămate constituie urmarea propriei sale conduite, inculpata nu poate beneficia de circumstanța atenuantă a provocării, pentru că provocatorul propriu zis este ea însăși.

Nici condiția ca provocarea să fie produsă de partea vătămată prin violență, printr-o atingere gravă a demnității sau prin altă acțiune ilicită gravă nu este îndeplinită în cauză. Simpla bănuială a inculpatei cu privire la intenția victimei de a o agresa - acesta fiind motivul pentru care s-a înarmat cu un cuțit - nu poate justifica aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., cât timp partea vătămată nu a săvârșit, în mod obiectiv, nicio acțiune în acest scop.

Însă în ceea ce privește critica inculpatei în sensul că instanța de fond nu a reținut în favoarea acesteia circumstanța atenuantă prev. de art. 74 lit. c) C. pen. este apreciată de Curte ca fiind întemeiată.

Chiar dacă inculpata nu a fost în totalitate sinceră cu privire la contextul în care s-au derulat evenimentele imediat anterioare consumării infracțiunii, încercând ca un reflex al instinctului de conservare, o atenuare a răspunderii sale penale, Curtea nu poate ignora totuși comportamentul procesual al inculpatei care s-a prezentat de fiecare dată la chemarea organelor judiciare. În acest context, a reținut în favoarea acesteia și dispozițiile art. 74 lit. c) C. pen.

Pe de altă parte, din oficiu, Curtea apreciază că se pot reține în favoarea inculpatei și alte împrejurări, altele decât cele enumerate exemplificativ în alin. (1) al art. 74 C. pen., împrejurări cărora le va da eficiența unor circumstanțe atenuante, de natură a conduce la reducerea pedepsei aplicate inculpatei de către instanța de fond.

În acest sens, Curtea reține contextul factual în care s-a săvârșit infracțiunea de către inculpată, faptul că situația conflictuală dintre aceasta și partea vătămată dura de o perioadă relativ îndelungată de timp, din declarațiile martorilor rezultând că jignirile și hărțuiala dintre cele două era reciprocă. Mai mult, părțile au recurs și la formularea de plângeri penale reciproce în care erau reclamate de ambele, agresiuni, insulte și amenințări, toate acestea conducând la o stare de tensiune permanentă, întreținută de ambele părți, care a creat premisele necesare comiterii infracțiunii din noaptea de 29 din 30 mai 2011.

Față de cele arătate, deși acest context cauzal, generator al comiterii infracțiunii, în care se încadrează și comportamentul părții vătămate care s-a deplasat în noaptea incidentului la imobilul la care avea bănuială că se află soțul infidel și amanta acestuia, inculpata C., deși nu poate avea caracterul cerut de lege unui act provocator, poate fi reținut ca o circumstanță atenuantă încadrabilă în art. 74 alin. (2) C. pen.

În acest contex, Curtea apreciază că pedeapsa aplicată de către tribunal este prea aspră raportat la persoana inculpatei, faptă săvârșită fiind un accident în viața acesteia, care nu o caracterizează, favorizată și de relația amoroasă în care era implicată cu o persoană căsătorită. Așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, pedeapsa aplicată infractorului are ca scop reeducarea sa și prevenirea de noi infracțiuni, deci ea trebuie să fie adaptată, individualizată persoanei căreia îi este destinată. Aceeași pedeapsă, identică ca gen și cuantum, nu produce aceleași efecte asupra tuturor infractorilor cărora le este aplicată. Din aceste motive, pedeapsa trebuie să fie adaptată față de fiecare infractor. În opera de individualizare judiciară, pedeapsa trebuie să fie adecvată și proporțională față de fiecare infractor, în raport cu trăsăturile sale specifice, cu periculozitatea sa pentru ordinea publică și cu orice alte elemente de natură să caracterizeze personalitatea sa. Ceea ce trebuie subliniat, este faptul că, cu cât adaptarea pedepsei este mai adecvată, cu atât sunt create condiții mai corespunzătoare pentru a se realiza scopul pedepsei.

Față de cele arătate, deși raportat la natura faptei săvârșite - infracțiune contra vieții, cuantumul pedepsei poate fi apreciat, în mod teoretic, ca necorespunzător, practic, raportat la circumstanțele concrete în care s-a comis infracțiunea și persoana inculpatei - aflată la o vârstă tânără, cu studii superioare, bursieră în anii de facultate, care a desfășurat activități profesionale cu potențial, infracțiunea putând fi explicată, așa cum se arată și în referatul de evaluare, doar prin impulsivitatea crescândă datorită tensiunii și presiunii exercitate atâta timp asupra ei - o pedeapsă într-un cuantum mai redus satisface cerințele unei juste individualizări în acord cu scopul preventiv și educativ al pedepsei.

Însă, pentru a acționa ca un factor educativ, constrângerea penală trebuie să fie în măsură să forțeze procesele psihice mai profunde ale făptuitorului, să influențeze rațiunea, sentimentul, voința acestuia, spre a-l determina să-și modifice în mod statornic comportamentul. Pedeapsa este în măsură să realizeze această finalitate, numai dacă prin felul și măsura sa reflectă gravitatea faptei, gradul de vinovăție și periculozitatea făptuitorului, dacă este rațională, convingătoare, justă și echitabilă.

Condiția esențială pentru suspendarea condiționată este aptitudinea subiectivă a infractorului de a se îndrepta prin autoeducare, adică prin eforturi constante făcute sub amenințarea pedepsei la care a fost condamnat. Îndeplinirea acestei condiții se deduce dintr-un complex de date, situații și însușiri personale, care îndreptățesc aprecierea că reeducarea poate fi realizată chiar fără executarea sancțiunii aplicate.

Curtea de Apel apreciază că, raportat la datele concrete ale speței, scopul pedepsei aplicate inculpatei nu se poate realiza cu aceasta în stare de libertate. Din analiza declarațiilor inculpatei, versiunile prezentate de aceasta cu fiecare declarație dată și care au fost detaliate pe larg în considerentele sentinței penale, conving scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin privarea de libertate, neputându-se afirma cu certitudine că pronunțarea unei pedepse constituie un avertisment pentru inculpată, suficient, în lipsa executării efective a pedepsei.

Comportamentul inculpatei avut imediat după comiterea faptei, constând în lipsa acordării vreunui ajutor părții vătămate, sentimentele de desconsiderare la adresa părții vătămate manifestate și cu ocazia prezentului proces penal, dar și versiunile prezentate de acesta cu ocazia audierilor, conduc la concluzia unui regret formal, declarativ și nu a unuia efectiv, care ar constitui primul pas pentru conștientizarea faptei comise și adoptarea unui comportament în acord cu normele juridice și sociale. Curtea are îndoieli și cu privire la sinceritatea inculpatei care a afirmat că relația cu martorul D.A. s-a încheiat, lucru de altfel negat și de apărătorul părții civile. Ori, în condițiile în care relația amoroasă întreținută cu soțul părții vătămate a fost factorul determinant al comiterii infracțiunii, inculpata fiind cunoscută în comunitate și în relațiile de serviciu, ca o persoană liniștită, care nu a cauzat probleme, Curtea nu are certitudinea că nu vor mai exista dispute între inculpată și partea vătămată. În aceste condiții, aplicarea unei pedepse neprivative de libertate nu se justifică.

În ceea ce privește daunele morale acordate părții vătămate, Curtea a apreciat că nu se impune reducerea cuantumului acestora, fiind justificate de suferințele fizice și psihice produce părții vătămate prin activitatea infracțională a inculpatei.

Solicitarea inculpatei de reducere a despăgubirilor dat fiind și comportamentul părții vătămate a fost apreciat ca neîntemeiată, în condițiile în care nu s-a reținut starea de provocare.

Împotriva deciziei penale mai sus menționate au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, partea civilă D.L.M. și inculpata C.M.C.

Parchetul și partea civilă au criticat decizia în temeiul art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. în ceea ce privește reținerea circumstanțelor atenuante judecătorești prev. de art. 74 lit. c) și art. 74 alin. (2) C. pen., cu consecința diminuării pedepsei stabilită de instanța de fond, solicitând casarea deciziei și menținerea sentinței.

Inculpata a criticat decizia în temeiul art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. pentru omisiunea instanței de fond de a aplica dispozițiile art. 3201 C. proc. pen.; în temeiul art. 3859 pct. 17 C. proc. pen. referitor la greșita încadrare juridică a faptei, solicitând reținerea infracțiunii de vătămare corporală gravă și în temeiul art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, solicitând aplicarea disp. art. 861 C. pen.

Examinând cauza în temeiul art. 3856 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prioritar, se constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură penală în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 2/2013.

Din această perspectivă, trebuie reținut că partea civilă a motivat recursul în termenul prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. Deși inculpata nu a motivat recursul în acest termen, a invocat cazuri de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu, așa încât instanța de recurs le poate analiza.

Pe de altă parte, se constată că toate aspectele invocate în recursurile declarate de parchet, inculpată și partea civilă au fost puse în discuție atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel, fiind examinate în mod temeinic de către acestea.

Mai mult, trebuie reamintit că instanța de recurs desfășoară judecata în limitele învestirii potrivit art. 3859 C. proc. pen. - din perspectiva cazurilor de casare invocate și a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, așa încât în speță, nu este abilitată să reanalizeze situația de fapt, ci, pe baza situației de fapt stabilită de instanța de fond și de apel, urmează să verifice legalitatea hotărârilor din perspectiva procedurii desfășurată la prima instanță, a corectei stabiliri a încadrării juridice, precum și a legalității și temeiniciei reținerii circumstanțelor atenuante și a modului de individualizare a pedepsei.

I. În ce privește recursul declarat de inculpată, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a respins cererea de aplicare a procedurii simplificate, nefiind îndeplinite condițiile prev. de art. 3201 C. proc. pen. Inculpata nu a recunoscut - în totalitate - fapta descrisă în actul de sesizare, ci a încercat să acrediteze ideea unui alt mod de desfășurare a evenimentelor (implicit, a altei situații de fapt), în scopul de a-și crea o situație mai favorabilă, cu consecința reținerii stării de provocare sau a situației depășirii limitelor legitimei apărări, respectiv cu consecința stabilirii unei alte încadrări juridice: fie prin înlăturarea circumstanței comiterii faptei într-un loc public - pentru a se reține tentativa la omor simplu, fie în scopul de a se reține infracțiunea de vătămare corporală gravă și nu de tentativă la omor calificat. Instanța de fond a evidențiat punctual și de o manieră detaliată diferențele existente între declarațiile inculpatei și situația de fapt reținută în actul de sesizare, precum și contradicțiile dintre afirmațiile inculpatei și celelalte mijloace de probă referitor la modalitatea și împrejurările de comitere a faptei.

Drept urmare, nu se poate constata nelegalitatea hotărârii de condamnare prin omisiunea aplicării procedurii de judecată simplificate, nefiind astfel incident cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.

Este nefondată și critica referitoare la încadrarea juridică a faptei. Situația de fapt stabilită prin sentința primei instanțe, confirmată prin decizia instanței de apel, corespunde normei de incriminare a infracțiunii prev. de art. 20 rap. la art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen., fiind întrunite toate elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat, fără să existe vreun temei de schimbare a acestei încadrări în infracțiunea de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 alin. (2) C. pen.

Modul în care inculpata a acționat, respectiv înarmarea cu un cuțit, deplasarea către locul unde știa că se află victima, aplicarea loviturii în timpul în care victima apela serviciul de urgență 112, zona vizată, ca și consecințele faptei constând în punerea în primejdie a vieții victimei, precum și atitudinea inculpatei după comiterea faptei (a lăsat victima fără ajutor, a spălat de sânge cuțitul cu care a aplicat lovitura, apoi a trecut nepăsătoare pe lângă victima chircită, rămasă în locul unde a fost lovită), evidențiază cu prisosință atât faptul că acțiunea sa corespunde elementului material al infracțiunii de omor, cât și intenția inculpatei de a suprima viața numitei D.L.M. și nu de a o vătăma corporal.

Instanța de recurs își însușește toate argumentele expuse pe larg în sentința și decizia ce fac obiectul căii de atac și reamintește că examinarea cauzei în temeiul cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., referitor la corecta încadrare juridică, nu implică o stabilire a unei alte situații de fapt.

Recursul inculpatei nu poate fi admis nici raportat la critica întemeiată pe disp. art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. privind modul de individualizare a executării pedepsei, aspect care, de asemenea, a fost analizat cu temeinicie de ambele instanțe. Atitudinea manifestată de inculpată imediat după comiterea faptei, lipsa sa de preocupare față de situația victimei, indiferența manifestată sub acest aspect, dar și atitudinea pe care în continuare inculpata a avut-o față de numita D.L.M., chiar în cursul procesului penal, justifică aprecierea că inculpata nu a înțeles pe deplin gravitatea faptei pe care a comis-o și nu își asumă consecințele grave ale acesteia, ceea ce, și în opinia instanței de recurs, face necesară executarea pedepsei în regim de detenție.

II. În ce privește recursurile declarate de parchet și de partea civilă, Înalta Curte apreciază ca nefondată critica comună exprimată cu privire la greșita reținere a circumstanțelor atenuante judecătorești prev. de art. 74 alin. (1) lit. c) și art. 74 alin. (2) C. pen.

Această critică se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. în forma anterioară modificării prin Legea nr. 2/2013, care dă instanței de recurs posibilitatea reexaminării modului de individualizare a pedepselor. Pe cale de consecință, având în vedere împrejurarea că prin invocarea celorlalte motive de recurs nu s-a ajuns la stabilirea unei alte situații de fapt, Curtea va avea în vedere elementele faptice, astfel cum au fost stabilite de instanța de fond și de apel.

Conform art. 72 C. pen., criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt: dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Modul de redactare al art. 72 C. pen. determină concluzia că gradul de pericol social concret al faptei și persoana inculpatului îndeplinesc roluri deosebite în cadrul operației de individualizare. Infracțiunea cauzează o tulburare în mediul social, o stare de pericol pentru relațiile sociale, a căror ocrotire este asigurată prin incriminare și reparație, măsura reparației fiind dată de pericolul social concret. Pe de altă parte, nu se poate omite că pedeapsa, ca și măsură de reparație, se aplică făptuitorului și urmărește reeducarea sa. Aceasta impune ca la stabilirea pedepsei să se țină seama și de persoana infractorului și de aptitudinea sa de a fi reeducat.

Cât privește împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, acestea sunt enumerate distinct în art. 72 C. pen., iar explicația rezidă în efectele excepționale ce le sunt recunoscute de lege. Cele mai multe dintre stările, împrejurările, situațiile sau întâmplările care înconjoară fapta săvârșită sau pe făptuitor, menținând pericolul social concret al acestora în limitele pericolului social abstract, reflectat în limitele de pedeapsă, determină stabilirea pedepsei într-o apropiere mai mică sau mai mare de limita minimă sau maximă.

Spre deosebire de acestea, circumstanțele atenuante sau agravante, prin efectul lor mult mai intens asupra gradului de pericol social, obligă, după caz, la stabilirea pedepsei sub minimul special sau peste maximul special.

Între gradul de pericol social al faptei și periculozitatea infractorului, pe de o parte, și circumstanțele atenuante sau agravante pe de altă parte, există o legătură indisolubilă. Esența acestor circumstanțe este reducerea, respectiv sporirea gradului de pericol social al faptei sau al periculozității persoanei făptuitorului, ceea ce justifică atenuarea sau agravarea răspunderii penale fiind tocmai variațiile intervenite în gradul de pericol social.

Din această perspectivă, Înalta Curte consideră întemeiată aprecierea instanței de apel în sensul că relația conflictuală dintre victimă și inculpată, ca și comportamentul procesual al inculpatei, care s-a prezentat de fiecare dată la chemarea organelor judiciare, dobândesc valoarea unor circumstanțe atenuante judecătorești ce pot fi reținute ca atare conform art. 74 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen.

Așa cum s-a arătat, atitudinea inculpatei imediat după comiterea faptei are o conotație negativă și nu poate fi ignorată, dimpotrivă, dobândește o valoare importantă în procesul de individualizare a pedepsei și a modului de executare a sancțiunii, însă, așa cum au reținut și instanța de fond și instanța de apel, gravitatea faptei constituie numai unul din criteriile de individualizare, stabilirea pedepsei realizându-se și prin luarea în considerare a datelor ce caracterizează persoana inculpatei, pentru o cât mai adecvată dimensionare a sancțiunii, în scopul aplicării unei pedepse just individualizate.

În speță, atitudinea manifestată în cursul procesului penal, alături de vârsta inculpatei, lipsa antecedentelor penale, buna sa inserție socială, modul favorabil în care este caracterizată atât la locul de muncă cât și în comunitatea în care trăiește, pun în evidență faptul că incidentul constituie un eveniment izolat în viața inculpatei, ce vine în contradicție cu profilul său socio-moral.

Pe de altă parte, nu poate fi ignorată situația conflictuală în care se aflau inculpata și victima, este adevărat, situație generată de inculpată (care avea o relație extraconjugală cu soțul victimei), dar întreținută de victimă prin insistența manifestată pentru ruperea acestei relații și prin formularea unor plângeri penale reciproce referitor la loviri sau alte violențe, respectiv proferarea de amenințări și insulte.

Toate aceste aspecte justifică aprecierea instanței de apel în sensul că scopul prev. de art. 52 C. pen. se poate realiza prin stabilirea unei pedepse sub minimul special, de 4 ani închisoare, însă cu executare în regim de detenție.

Drept urmare, constatând că nu sunt incidente nici alte cazuri de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondate toate recursurile declarate în cauză.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare determinate de soluționarea recursului declarat de parchet vor rămâne în sarcina statului.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat și recurenta intimată inculpată la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, de partea civilă D.L.M. și de inculpata C.M.C. împotriva Deciziei penale nr. 326/A din 5 noiembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurenta parte civilă la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenta intimată inculpată la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 iunie 2013.

Procesat de GGC - NN