Validity of Pre-Investigation Phone Taps in Transfer of Jurisdiction and Scope of Supervisory Authority for Border Control Bribery

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 48 din 22 februarie 2011, Tribunalul Bihor în temeiul art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul I.V., la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită în formă calificată.

În temeiul art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul I.V., la o pedeapsă de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la dare de mită în formă calificată.

În baza art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor aplicate inculpaților I.V. și I.V., pe câte un termen de încercare de 5 (cinci) ani stabilit conform art. 862 C. pen.

În baza art. 863 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare au fost obligați inculpații I.V. și I.V. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Suceava;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lor de existență.

În temeiul art. 71 C. pen., li s-a interzis inculpaților I.V. și I.V. drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) C. pen. și în temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a pedepselor principale.

În temeiul art. 359 C. proc. pen., li s-a atras atenția inculpaților I.V. și I.V. asupra prevederilor art. 864 alin. (1) și (2) C. pen.

În temeiul art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr 78/2000, l-a condamnat pe inculpatul D.I.D. la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă calificată, în regim privativ de libertate.

În baza art. 65 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) și c) C. pen. pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.

În temeiul art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, b) și c) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 19 din Legea nr. 78/2000 a fost confiscat de la inculpatul D.I.D., echivalentul în lei a 400 euro.

În baza art. 191 alin. (1) și (2) C. proc. pen., au fost obligați inculpatul D.I.D. la plata sumei de 5700 lei, inculpatul I.V. la plata sumei de 3100 lei și inculpatul I.V. la plata sumei de 3100 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Bihor a reținut următoarele :

Prin rechizitoriul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Serviciul Teritorial Oradea dat în dosarul penal nr. 35/P/2005 la data de 14 noiembrie 2008 și înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 18 mai 2010 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpaților I.V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, I.V. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, și D.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

În fapt, s-a reținut că la data de 19 mai 2004 inculpatul I.V., cu ajutorul inculpatului I.V., a dat suma de 1400 euro inculpatului D.I.D., pentru ca acesta, în calitate de ofițer de poliție în cadrul IJPF Bihor, să-i faciliteze și să-i permită inculpatului I.V. trecerea frontierei de stat când efectua transport internațional de persoane.

În cursul cercetării judecătorești au fost audiați în mai multe rânduri inculpații, au fost audiați martorii P.P., B.D., L.D., P.D. și D.V., s-a administrat proba cu înscrisuri și s-a dispus și efectuat un raportat de expertiză criminalistică pentru stabilirea autenticității amprentelor vocale.

Instanța de fond a reținut în fapt următoarele:

În sarcina inculpatului I.V. s-a reținut că la data de 19 mai 2004, între orele 07.32-08.22, în municipiul Oradea, a dat suma de 400 euro, inculpatului D.I.D., pentru ca acesta, în calitate de ofițer de poliție în cadrul IJPF Bihor, să-și îndeplinească necorespunzător atribuțiile sale de supraveghere și control trecere frontieră din cadrul PTF Borș, să-i faciliteze și să-i permită în acest mod, fie direct, fie indirect, trecerea frontierei de stat când efectua transport internațional de persoane.

În sarcina inculpatului I.V., s-a reținut că la data de 19 mai 2004, între orele 07.32-08.22, cu intenție, l-a ajutat pe inculpatul I.V. să se întâlnească în mun. Oradea, pe str. Emanuil Gojdu cu inculpatul D.I.D., pentru ca inculpatul I.V. să-i dea, în acel loc, inculpatului D.I.D., suma de 400 euro, pentru ca acesta, în calitate de ofițer de poliție în cadrul IJPF Bihor, să-și îndeplinească necorespunzător atribuțiile sale de supraveghere și control trecere frontieră din cadrul PTF Borș, să faciliteze și să permită în acest mod, fie direct, fie indirect, trecerea frontierei de stat de către inculpatul I.V. care efectua transport internațional de persoane.

În sarcina inculpatului D.I.D., s-a reținut că la data de 19 mai 2004, între orele 07.32-08.22, în calitate de ofițer de poliție în cadrul IJPF Bihor și în legătură cu atribuțiile sale de control trecere frontieră din cadrul PTF Borș, a primit în mun. Oradea, pe str. Emanuil Gojdu, de la inculpatul I.V., suma de 400 euro, în scopul de a-și îndeplini necorespunzător îndatoririle sale de serviciu legate de supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat și de a facilita în acest mod, fie direct, fie indirect, trecerea frontierei de stat de către inculpatul I.V. care efectua transport internațional de persoane și, în același timp, a pretins de la inculpatul I.V. suma de 1600 euro, pentru același scop, respectiv pentru a-i facilita, în aceleași condiții, trecerea frontierei de stat (în următoarele patru rânduri).

Faptele inculpaților rezultă din coroborarea mijloacelor de probă legal administrate atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești.

Astfel, la data de 27 iunie 2005 inculpatul I.V. s-a prezentat la sediul DNA—Serviciul Teritorial Oradea și a formulat un denunț în care a arătat că „domnul D. de la poliția de frontieră", din primăvara anului 2004 i-a pretins sume de bani pentru a-l lăsa să efectueze transport de persoane prin PTF Borș, pretinzând câte 400 euro pentru microbuz (filele 8-9 dosar urmărire penală).

La aceeași dată, inculpatul I.V. a fost audiat în legătură cu faptele reclamate, declarație care a fost înregistrată pe suport magnetic si redată integral prin proces verbal al procurorului (filele 10-13,16-25).

Acest denunț a fost analizat de instanța de fond prin prisma faptului că, potrivit înscrisurilor existente la dosar, în luna aprilie 2004 inculpatul I.V. era cercetat de DIICOT- Biroul Teritorial Bihor, în calitate de făptuitor, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane (filele 29-30).

În cadrul cercetărilor efectuate în dosarul DIICOT cu nr. 190/P/2004, Tribunalul Bihor a autorizat prin încheierea penală nr. 26/2004 interceptarea convorbirilor telefonice efectuate de inculpatul I.V. (filele 56-57).

În cuprinsul declarației din 27 iunie 2005 în fața procurorului DNA, inculpatul I.V. a expus atât împrejurările anterioare, cât și cele de la data întâlnirii sale cu inculpatul D.I.D.

A arătat că din anul 2003 a fost angajat în calitate de conducător auto la societatea l.R.I. SRL Vicov de Sus, firma înființată de fratele său, martorul I.l.T. și care are ca obiect de activitate transportul internațional de persoane, calitate în care a efectuat transport de persoane pe relațiile România - Italia și România - Germania, lucrând pe microbuzul, atât la dus, cât și la întors, trecând prin PTF Borș.

Acest aspect este confirmat ulterior atât de inculpatul I.V., cât și de martorul I.l.T.

A arătat inculpatul că lucrurile au mers normal până în primăvara anului 2004, când, după ce a fost introdusă obligativitatea deținerii de vauchere pentru cetățenii români care călătoresc în străinătate, la prima cursă pe care a făcut-o, nu i s-a permis ieșirea din țară, reușind să iasă din țară, abia după ce fratele său (I.l.T.) a venit și i-a adus vauchere, însă prin PTF Siret, deoarece după ce a intrat în posesia documentelor, s-a prezentat din nou la controlul de frontieră, dar nici de această dată nu i s-a permis ieșirea din țară prin PTF Borș.

Acest incident legat de lipsa vaucherelor călătorilor, când, deși s-a reușit procurarea acestora, nu li s-a permis trecerea prin PTF Borș este confirmat și de martorul I.l.T. în declarația sa din cursul urmăririi penale.

După acest incident, inculpatul I.V. a povestit fratelui sau, inculpatul I.V., ceea ce i s-a întâmplat, susținând că de față a fost și consăteanul lor P.P., despre care inculpatul I.V. spune ca era agent la Poliția de Frontieră Vicov de Sus, absolvent al Școlii de Agenți de Poliție de Frontieră din Oradea, că a și lucrat o perioadă la poliția de frontieră din Bihor, fin al inculpatului D.I.D.

La scurt timp, inculpatul I.V. spune că a fost căutat de inculpatul I.V. care i-a spus că a vorbit cu P.P., iar acesta a discutat cu dl. D. de la Poliția de Frontieră Borș și că pot să trec frontiera dacă nu au oameni cu probleme.

Astfel, inculpatul I.V. arată că a plecat într-o nouă cursă, dar când a ajuns în PTF Borș, fără niciun fel de explicație, a fost scos din trafic de către polițistul care efectua controlul documentelor, așteptând de la ora 22,00 până la ora 1,00, când polițistul respectiv a venit și i-a spus că trebuie să îi amendeze (fără să le spună pentru ce anume), după care vor trece frontiera, polițistul primind dispoziția de a fi amendați de la o persoană despre care ulterior a aflat că era inculpatul D.I.D., cel cu care vorbise P.P. A mai arătat inculpatul I.V. că a primit o amendă, după care polițistul de frontieră le-a luat pașapoartele la toți ocupanții microbuzului, a aplicat ștampila de control pe care apoi a anulat-o și a scris L.D., adică lipsă documente.

Văzând tratamentul care le era aplicat, inculpatul I.V. arată că s-a enervat și a mers la inculpatul D.I.D. și i-a arătat obrazul, acesta spunându-i să tacă din gură și să revină la ora 5 dimineața pentru că va putea trece frontiera.

A părăsit punctul de frontieră Borș și la ora 5,00 a revenind în PTF Borș, inculpatul D.I.D. fiind lângă tonetă, i-a spus că ocupanții microbuzului vor trece frontiera cu taxi, iar el cu microbuzul gol, motiv pentru care, de la benzinăria Petrom de la intrarea în punctul de frontieră Borș a plătit trei taxiuri care să-i treacă frontiera pe călători. Din nou s-a prezentat la controlul de frontieră, moment în care a văzut că polițistul de serviciu (același care câteva ore mai devreme nu i-a permis ieșirea din țară) era în tonetă împreună cu inculpatul D.I.D., care a ieșit din tonetă și a plecat, iar polițistul care efectua controlul documentelor i-a spus că pentru a-i permite trecerea frontierei cu microbuzul trebuia să-i plătească suma de 400 euro.

Deși inițial a refuzat să-i plătească, întrucât călătorii erau deja pe teritoriul Ungariei și îi dădeau telefoane disperați că vor să-și continue drumul, a reușit să facă rost de echivalentul sumei pretinse, pe care a predat-o polițistului de frontieră, care apoi i-a permis ieșirea din țară, aplicându-i o nouă ștampilă în pașaport, reușind să iasă din țară în jurul orei 7.00, la vreo două ore după călători.

În aceeași declarație, inculpatul I.V. a mai arătat că la următoarea cursă, când a ajuns la PTF Borș, a oprit microbuzul la benzinăria Petrom și a mers până la primul polițist de frontieră și l-a întrebat dacă domnul D. este de serviciu, dar acesta a refuzat să-i răspundă.

A revenit la microbuz și la scurt timp și-a făcut apariția și inculpatul D.I.D. care a început să îl înjure pentru că și-a permis să întrebe de el, după care i-a cerut să-l însoțească și să urce într-un microbuz al Poliției de Frontieră (inscripționat ca atare și cu girofaruri), unde i-a spus că dacă dorește să treacă frontiera pe la Borș trebuie să-i plătească 400 euro/microbuz la fiecare ieșire, indiferent de numărul de persoane care se află în microbuz. Inculpatul I.V. l-a sunat pe fratele său, martorul I.I.T., căruia i-a relatat toată întâmplarea, iar acesta i-a spus să dea banii, aspect comunicat imediat inculpatului D.I.D., care, după ce a primit răspunsul, i-a spus să se prezinte la controlul de frontieră, unde, prezentând documentele, polițistul l-a întrebat dacă știe despre ce este vorba, iar când el i-a confirmat acest lucru, i-a indicat să pună banii într-un tomberon, după care, punându-i în tomberonul indicat, a primit pașapoartele și a ieșit din țară fără probleme.

Inculpatul I.V. a mai arătat în aceeași declarație, că pentru a evita plata sumei de 400 euro, sumă care era acoperită de fratele său din profitul firmei, a încercat să iasă din țară pe la Petea, pe la Vărsând sau pe la Nădlac, dar de mai multe ori nu i se dădea voie spunându-i-se că „Suceava pe la Borș trebuie să treacă".

Martorul I.I.T., în declarația dată în faza de urmărire penală (fila 130 dosar urmărire penală) confirmă ca reală o astfel de atitudine a polițiștilor de frontieră, arătând că polițiștii de frontieră din cadrul PTF Borș, invocând dispoziții legale incomplete și contradictorii, au început să-i caute nod în papură, fiind evident din atitudinea lor că nu este vorba de încălcarea legii ci de faptul că doreau să li se dea mită.

În declarația sa, inculpatul I.V. a mai arătat că după acea întâlnire, de câte ori trecea prin Borș, când se prezenta la controlul de frontieră era scos din trafic, nu după mult timp, apărea și inculpatul D.l.D., permițându-i-se să reintre în trafic, doar după ce polițistul de frontieră care controla documentele îi spunea unde să lase cei 400 euro.

Toate aceste împrejurări descrise de inculpatul I.V. au fost expuse de instanță pentru că acestea reprezintă contextul invocat de inculpatul I.V. în care au fost săvârșite, de către cei trei inculpați, infracțiunile de corupție din data de 19 mai 2004.

Cu privire la faptele din 19 mai 2004 pentru care cei trei inculpați au fost trimiși în judecată, inculpatul I.V. a arătat la revenirea în țară dintr-o cursă făcută în Germania, că a fost sunat de fratele său, I.V., care l-a anunțat că trebuie să se întâlnească cu cineva de la poliția de frontieră (el înțelegând că este vorba de inculpatul D.l.D.), comunicându-i telefonic detaliile legate de locul de întâlnire. Acolo a oprit microbuzul într-o stație de autobuz și a mers pe jos, pe strada de pe malul Crișului aproximativ o sută de metri, unde inculpatul D.l.D. îl aștepta într-un autoturism.

Acesta i-a spus că vrea să-și schimbe mașina și i-a cerut să-i dea banii înainte pe trei sau patru ture, ceea ce însemna 1.600 euro. întrucât inculpatul I.V. avea la el 400 euro, pe care nu-i plătise la ieșirea anterioară, i-a dat banii respectivi, iar despre diferența pretinsă, i-a spus că va discuta cu fratele său, urmând ca el să decidă.

Faptele inculpaților din data de 19 mai 2004 rezultă atât din declarația inculpatului I.V. din data de 27 iunie 2005, cât și din alte probe administrate în cauză.

Cu privire la această întâlnire din data de 19 mai 2004, în declarația sa inculpatul a dezvoltat ceea ce a expus în denunțul său: că i-a dat polițistului de frontieră, în total, de 10 ori câte 400 euro, dar că o singură dată a dat bani direct inculpatului D.l.D., atunci când s-a întors din străinătate și s-au întâlnit lângă parcul mare din Oradea. Atunci inculpatul D.l.D., motivat că vrea să schimbe mașina, i-a cerut bani înainte pentru 4 microbuze, adică 1600 euro, din care i-a dat numai 400 euro, motivând că nu are bani la el. (fila 9).

Această întâlnire a inculpaților din dimineața zilei de 19 mai 2004, de pe str. E.Gojdu din Oradea, este confirmată și de înscrisurile reprezentând evidențele ieșirilor/intrărilor prin PTF Borș, pentru data de 19 mai 2004 (filele 79, 119 dosar urmărire penală), din care rezultă că în dimineața acelei zile, inculpatul I.V. a intrat în țară prin PTF Borș la ora 07.32.

Potrivit listingului convorbirilor telefonice (file 65 dosar urmărire penală) și procesului verbal de examinare a listingului convorbirilor telefonice (fila 59 dosar urmărire penală), rezultă că în același moment l-a și contactat pe inculpatul I.V., iar acesta pe inculpatul D.l.D.

Corelând cuprinsul acelorași înscrisuri care reflecta intrările și ieșirile din România prin PTF Borș ale inculpatului I.V. în cursul lunii mai 2004 (filele 74-79 dosar urmărire penală), cu listingul convorbirilor telefonice ale celor trei inculpați din perioada aprilie-mai 2004 (filele 64-73 dosar urmărire penală), rezultă că și anterior între cei trei inculpați au existat convorbiri telefonice, dar acestea se purtau înainte de ieșirea din țară a inculpatului I.V. prin PTF Borș.

Conform acestui listing, în mai multe situații inculpatul D.I.D. a fost contactat telefonic de inculpatul I.V. la ore precum 06:17. 06:19. 23:07. 00:09 (filele 59-61, 82-84 dosar urmărire penală), convorbiri și ore care infirmă categoric susținerile ulterioare ale inculpaților (și acestea inconstante) în sensul că între frații I. și inculpatul D.I.D. nu ar fi existat nicio relație.

Același listing al convorbirilor telefonice confirmă și aspectul susținut de inculpatul I.V., că la întâlnirea cu inculpatul D., avea la el 400 euro datorita faptului că nu-i plătise acea suma aceluiași inculpat, la ieșirea din țară.

Din cuprinsul proceselor verbal de redare a convorbirilor telefonice ale inculpatului I.V. (filele 51-55 dosar urmărire penală), rezultă că acesta a purtat mai multe discuții în acea dimineață cu fratele său, inculpatul I.V., care-i comunica (imediat după ce acesta a trecut prin PTF Borș) mai multe puncte de reper pentru a se întâlni cu inculpatul D.I.D.

Sub aspectul locului întâlnirii din acea zi, în autoturismul inculpatului D.I.D., declarația inculpatului I.V. din data de 27 iunie 2005 este susținută de celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, înscrisurile din baza de date a MIRA - Direcția Regim Permise Auto și înmatricularea Vehiculelor Faptul confirmă că inculpatul D.I.D. avea la acea dată un autoturismul de culoare gri (fila 94 dosar urmărire penală).

Că cei doi s-au întâlnit și au discutat în autoturismul inculpatului D.I.D. rezultă și din procesul verbal de redare a convorbirilor telefonice, inculpatul I.V. explicându-i inculpatului I.V. unde și cum îl așteaptă inculpatul D.I.D. „imediat vine o străduță la stânga și oprești acolo, vezi că el îi pe avarii. Și intri în mașină.".

Din conținutul acelorași convorbiri, rezultă contribuția esențială a inculpatului I.V. la săvârșirea faptei de dare de mită de către inculpatul I.V., întâlnirea dintre inculpații I.V. și D.I.D. având loc pe baza indicațiilor și explicațiilor detaliate ale inculpatului I.V. („Treci podul de peste Criș și te duci către Cluj", „Treci podul și cum ai trecut podul, înțelegi, nu faci stânga, faci un pic dreapta", „Tu, în loc să faci stânga, faci dreapta", „Nu, nu, hotelul rămâne, rămâne-n stânga", „Și lași buzul acolo, undeva și mergi vreo, poți să mergi în dreapta vreo câteva sute de metri și imediat pe malul Crișului", „Și imediat vine o străduță la stânga și oprești acolo, vezi că el îi pe avarii. Și intri în mașină.", fila 52 dosar urmărire penală).

Scopul întâlnirii era unul prestabilit: remiterea de către inculpatul I.V. a sumei de 400 euro inculpatului D.I.D. pentru ca acesta să permită (în virtutea funcției deținute, de ofițer în cadrul poliției de frontieră PTF Borș) și să faciliteze trecerea frontierei de stat de către microbuzul condus de inculpatul I.V., microbuz cu care acesta efectua transport internațional de persoane.

Faptul că întâlnirea dintre cei doi, facilitată de inculpatul I.V., a avut acest scop rezultă și din coroborarea cuprinsului proceselor verbale de redare a convorbirilor telefonice dintre inculpații I. cu datele rezultate din listingul convorbirilor telefonice dintre inculpații I.V. și D.I.D., de la aceeași dată și din același interval de timp.

Astfel, în convorbirea telefonică dintre inculpații I. din data de 19 mai 2004, ora 07:32, inculpatul I.V. îi întreabă pe inculpatul I.V. „Ai pregătit 1.400, da?", I.V. răspunzând „Da, da. Spune-i, întreabă unde-i. sună-mă", acesta confirmând astfel că are pregătită respectiva sumă, dar și că avea nevoie de ajutorul fratelui său pentru remiterea acesteia.

Coroborând orele și minutele la care au avut loc convorbirile telefonice dintre inculpații I. din dimineața zilei de 19 mai 2004, în intervalul 7:32-8:22, cu listingul convorbirilor telefonice ale inculpaților I.V. și D.I.D. din același interval de timp, rezultă următoarea corelare între convorbirile telefonice ale celor trei inculpați: la ora 07:32 I.V. l-a contactat pe I.V.; la ora 07:37 I.V. l-a contactat pe D.I.D.; la orele 07:40 și 07:44 I.V. l-a contactat pe I.V.; la ora 07:51 I.V. l-a contactat pe D.I.D.; la ora 07:52 I.V. l-a contactat pe I.V. (filele 59-66 dosar urmărire penală).

În final, la ora 08:22 inculpatul I.V. l-a contactat pe inculpatul I.V., care l-a încunoștințat că întâlnirea a avut loc („Ce faci?" „Uite, am plecat de acolo, am ieșit din Oradea, de aicea." „Te-ai întâlnit?" „Da, da" „Și?"), dar că, în plus, inculpatul D.I.D. avea pretenții suplimentare „Ar vrea ceva avans acuma, că vrea să-și ieie și el mașină. și vrea avans amu. mai mult. Vreo patru ture" „Patru sute?", „Vreo patru ture" „Patru ture să-i dai avans?" „Da" „Și n-ai avut?" „Nu, n-am de unde, nu. O zis, na, lasă că nu-i nimic. las că ne întâlnim, zice, ne întâlnim când merg iar altă tură, știi?" „Și-i duci?" „Păi vorbesc cu T., să vorbească cu șefu, să-l sune" (fila 53 dosar urmărire penală).

Faptul că inculpatul D.I.D. a și pretins inculpatului I.V., în cadrul întâlnirii, echivalentul a patru curse înainte, pentru că dorea să își achiziționeze o mașină, rezultă și din cuprinsul convorbirilor telefonice avute, la scurt timp după întâlnire, de inculpatul I.V. cu martorul I.I.T. (fila 55 dosar urmărire penală).

De altfel, suma dată, respectiv primită cu titlu de mită, 400 euro, rezultă indirect și din declarația martorului I.I.T., care a arătat că din discuțiile purtate cu șoferii, inclusiv cu fratele său (inculpatul I.V.), a aflat că tarifele pretinse de polițiștii de frontieră din PTF Borș oscilau între 200-400 euro/microbuz.

Aceste convorbiri telefonice avute între frații I. (V., V. și I.T.), confirmă veridicitatea declarației inculpatului I.V. din data de 27 iunie 2005 și în privința motivului comunicat lui de către inculpatul D.I.D. pentru care a solicitat în avans, echivalentul a patru transporturi de persoane și anume pentru că dorea să-și schimbe mașina.

Motivul pretenției suplimentare a inculpatului D.I.D., determinat de dorința sa de a-și schimba mașina, expus de inculpatul I.V., este susținut și de înscrisuri și s-a dovedit a fi real. Din cuprinsul înscrisurilor din baza de date a MIRA - Direcția Regim Permise Auto și înmatricularea Vehiculelor, rezultă că la mai puțin de o lună de la data întâlnirii avute cu inculpatul I.V., respectiv la data de 17 iunie 2004 soția inculpatului D.I.D. a achiziționat un autoturism, aproape concomitent cu înstrăinarea, la data de 20 iunie 2004, a autoturismului, păstrând însă pentru noul autoturism, același nr. de înmatriculare (filele 94, 101 dosar urmărire penală).

Ulterior declarației sale inițiale, neplauzibil și nesustenabil, dar și într-o modalitate care s-a dovedit a fi nesinceră, inculpatul I.V. și-a retractat această declarație inițială și denunțul formulat împotriva inculpatului D.I.D.

Explicația acestei retractări ar putea fi aceea că inculpatul I.V. ar fi aflat că nu putea beneficia de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 255 alin. (3) C. pen., deoarece denunțul său la DNA a fost făcut ulterior descoperirii faptelor de corupție, aspect pe care inculpatul I.V. nu-l cunoscuse la momentul denunțului la DNA.

Că este așa rezultă din succesiunea actelor procesuale și procedurale efectuate: autorizația de interceptare a convorbirilor telefonice, interceptarea efectivă a acestora, sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor prin nota SRI, a urmat denunțul în baza căruia s-a înregistrat dosarul nr. 35/P/2005 și ulterior a fost sesizat DNA - Serviciul Teritorial Oradea prin ordonanța DIICOT din 04 octombrie 2005, când s-a înregistrat dosarul nr. 60/P/2005, dosare care ulterior au fost conexate.

O astfel de explicație a retractării sale este cu atât mai plauzibilă cu cât din cuprinsul acelorași convorbiri a rezultat implicarea și a fratelui său la săvârșirea faptei de dare de mită, astfel încât menținerea denunțului și a declarației sale inițiale ar fi contribuit esențial la incriminarea sa și a fratelui său.

Începând cu declarația sa din 11 august 2008, inculpatul I.V. a invocat, în principal, că denunțul și declarația sa din 27 iunie 2005 au fost făcute sub imperiul amenințărilor și constrângerilor anchetatorilor DNA (i s-ar fi prezentat un mandat de „arestare" pentru „48 de ore", i s-ar fi citit părți din convorbirile telefonice între el și fratele său) și pe fondul stării sale de boală (arătând că avea o afecțiune fizică, respectiv se afla după o intervenție chirurgicală de extracție a unui lipom, tratamentul pe care-l urma îi dădea stări de somnolență, medicul care i l-a recomandat, interzicându-i să conducă mașina și că se afla în stațiunea Băile Felix tocmai pentru a sta liniștit, când a primit telefonul pentru a se prezenta la sediul DNA).

Aceste declarații și explicații ulterioare ale inculpatului I.V. au fost apreciate de instanță ca ne sincere și contrare adevărului.

În primul rând, instanța de fond a apreciat că deosebit de surprinzător este faptul că toate aceste explicații ale inculpatului sunt evocate pentru prima dată la peste trei ani de la data denunțului și declarației dată la DNA la data de 27 iunie 2005, fără a invoca vreun motiv rezonabil pentru care în tot acest interval de timp nu a făcut cunoscute aceste împrejurări.

În al doilea rând, referirile la existența unui mandat de „arestare" pentru „48 de ore" sunt evident neconforme cu realitatea, în raport de dispozițiile procedural penale în vigoare, iar referirea la interceptările telefonice reprezintă un neadevăr evident, cât timp DNA a fost sesizat de DIICOT ulterior denunțului.

În al treilea rând, deși tratamentele la care inculpatul arată că ar fi fost supus în sediul DNA Oradea, sunt extrem de grave și cu conotații penale, dacă ar fi reale, nici imediat ulterior și nici chiar după data de 11 august 2008, când a făcut publice aceste tratamente, inculpatul I.V. nu a sesizat vreun organ judiciar sau extrajudiciar în legătură cu acestea.

Această atitudine pasivă a inculpatului este cu atât mai surprinzătoare cu cât avea tot interesul dezvăluirii „adevărului" invocat, cu atât mai mult cu cât acesta cunoștea deja consecințele extrem de grave pe care împrejurările evocate în denunț și în declarația sa din data de 27 iunie 2005 le putea produce asupra sa și a fratelui său (dar și asupra inculpatului D.I.D.) și cu atât mai mult cu cât a beneficiat de asistența juridică de specialitate din partea unui apărător ales.

Cu toate acestea, ulterior începerii urmăririi penale față de el, inculpatul I.V. a înțeles să invoce dreptul la tăcere în faza de urmărire penală.

Pasivitatea sa s-a manifestat și pe tărâm probator, cu privire la aceleași împrejurări: niciun act medical și nicio probă nu a fost depusă pentru a dovedi starea sa de boală la momentul denunțului, diagnosticul acestei boli, natura tratamentului urmat și consecințele acestuia asupra psihicului său.

Dimpotrivă, susținerile sale în sensul că la momentul denunțului și declarației sale inițiale se află după o intervenție chirurgicală de extracție a unui lipom, sunt contrazise chiar de declarația sa inițială din 27 iunie 2005, în care a arătat că a fost operat prin octombrie 2004, deci cu 8 luni înainte de acel denunț (potrivit literaturii de specialitate, etapa postrecuperatorie după o extracție de lipom este una, de principiu, și fără complicații).

Toate acestea infirmă și apărările expuse în cadrul dezbaterilor, în sensul că denunțului și declarației inculpatului I.V. din 27 iunie 2005, i-ar fi aplicabile prevederile art. 68 C. proc. pen.

Instanța de fond a apreciat că aspectele ulterioare evocate de inculpatul I.V. începând cu declarația sa din 11 august 2008, nu pot fi reținute, fiind incidente prevederile art. 69 C. proc. pen.

Încercările inculpaților I. de a denatura adevărul și de a da o anumită explicație probelor de la dosar, s-au dovedit a fi nesincere și inconstante, inconstanță determinată în primul rând de evoluția probațiunii în dosar și de infirmarea succesivă a susținerilor lor.

Astfel, inițial, în faza de urmărire penală, inculpatul I.V. a avut o atitudine de negare a oricărei relații cu inculpatul D.I.D., arătând în principal că doar l-a cunoscut prin intermediul martorului P.P., că nu a cunoscut nici de la P.P. și nici de la vreo altă persoană ce funcție sau ce ocupație avea inculpatul D.I.D., că nu a fost în niciun fel de relații cu el, nu a ținut legătura deloc cu acesta, niciodată nu l-a contactat telefonic, neavând nicio explicație legată de faptul că în perioada 10 aprilie 2004-19 mai 2004 figurează că ar fi avut 34 de convorbiri telefonice cu inculpatul D.I.D., de pe numărul său de telefon, inclusiv la data de 19 mai 2004, nefiind adevărat că în discuțiile telefonice pe care le-a avut cu fratele sau, I.V., i-ar fi spus acestuia locul sau ora unde să se întâlnească cu inculpatul D.I.D. în dimineața de 19 mai 2004, arătând că nu a avut discuții nici cu I.V. nici cu D.I.D. despre suma pe care acesta o pretindea pentru a nu-i crea probleme lui I.V. la ieșirea din țară prin PTF Borș, când a transportat în cursul anului 2004 persoane din România.

Din cuprinsul declarației sale dată în faza de urmărire penală, instanța de fond a reținut următoarele aspecte esențiale: nu a fost în niciun fel de relații cu inculpatul D.I.D. pe care doar l-a cunoscut; nu a ținut legătura deloc cu acesta și niciodată nu l-a contactat telefonic pe inculpatul D.I.D.; nu a știut ce funcție sau ce ocupație avea inculpatul D.I.D.; a negat cele 34 de discuții telefonice avute cu inculpatul D.I.D.; a negat discuțiile telefonice din data de 19 mai 2004.

Toate aceste afirmații s-au dovedit însă a fi contrare adevărului.

Audiat fiind martorul P.P., atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței, arată că îi cunoaște pe toți cei trei inculpați, inculpatul D. fiindu-i naș de cununie, iar cu inculpatul I.V. se cunoaște întrucât locuiesc în aceeași localitate, cei doi (inculpatul D. și I.V.) ajungând să se cunoască prin intermediul sau.

Martorul P.P. a arătat în cursul urmăririi penale că i-a spus inculpatului I.V. că inculpatul D. activa în cadrul poliției de frontieră din județul Bihor și că i-a dat numărul telefonului mobil al acestuia, infirmând astfel susținerile anterioare ale inculpatului I.V.

Martorul a mai arătat că întrucât îi trimitea inculpatului D. diverse produse agricole, a apelat la serviciile inculpatului I.V. pentru a expedia acele colete. Știe că cei doi inculpați au ajuns să se cunoască și personal, arătând că cei doi s-au și întâlnit de 2-3 ori, o dată la Rădăuți în anul 2003-2004 când inculpatul D. investiga o rețea de falsificatori de pașapoarte.

A mai arătat martorul P.P. că avea cu inculpatul D. o relație foarte apropiată, iar coletele pe care le trimitea reprezentau produse agricole sau de origine animală, de cele mai multe ori pentru expedierea coletelor apelând la inculpatul I.V. În concret el ducea coletul la inculpatul I.V. și acesta în funcție de cursele care se efectua în acel moment, trimitea coletul, acesta ajungea la inculpatul D. care în prealabil era sunat de șofer sau inculpatul I.V., la rândul său martorul sunându-l și el să-i spună că-i expedia acele colete, de regulă de pe telefonul său mobil, dar și de pe telefonul inculpatului I.V.

Prin urmare, martorul P.P. confirmă o serie de aspecte importante ale cauzei: că inculpații D. si I.V. s-au cunoscut prin intermediul său, că el i-a dat inculpatului I.V. numărul de telefon mobil al inculpatului D., că inculpatul I.V. știa ce funcție ocupă inculpatul D., că au existat o serie de contacte între cei doi, cel puțin cele legate de activitatea de cercetare penală la care a participat la un moment dat inculpatul D., în virtutea funcției sale și cele legate de transportul coletelor primite de la martor de inculpatul D.

Prin urmare, în raport de depoziția acestui martor, apare ca inexplicabilă atitudinea inițială a inculpatului I.V. de a nega în totalitate orice relație cu inculpatul D. și orice convorbire telefonică cu acesta, deși ar fi fost cel puțin firesc, dacă relațiile celor doi ar fi fost limitate la acest aspect, să recunoască de la început că a intermediat transportul unor astfel de colete ori existența celor 2-3 întâlniri, care nu aveau nimic ilicit.

Cu toate acestea, în cursul judecații, la aproape cinci ani de la data faptelor, fără a prezenta vreo explicație plauzibilă, inculpatul I.V. a prezentat o situație de fapt nouă prin care a încercat să dea o anumită „interpretare" probelor de la dosar.

Declarația inculpatului I.V. este modificată radical față de cea din faza de urmărire penală, în privința aspectelor referitoare la relația sa cu inculpatul D.I.D.

În fața instanței de fond confirmă că îl cunoaște pe inculpatul D.I.D. încercând să ofere o explicație datelor rezultate din listingul convorbirilor telefonice dintre el și inculpatul D.I.D., spunând că au existat anumite telefoane între ei ce vizau activitatea de cercetare penală pe care acesta o desfășura, întrucât acesta i-a cerut să afle informații, ce-l puteau ajuta în acele investigații și pe care el i le-a furnizat telefonic, acesta fiind motivul pentru care, când pleca fratele său în străinătate, îl mai suna pe inculpatul D.I.D., pentru a-i da anumite informații cu privire la persoanele ce ieșeau din țară.

Totodată, a încercat să ofere o explicație datelor rezultate din listingul convorbirilor telefonice dintre el și inculpatul D.I.D. din data de 19 mai 2004, arătând că e posibil ca martorul P. să fi discutat telefonic cu inculpatul D.I.D. de pe telefonul său, pentru a-l întreba dacă au ajuns coletele pe care acesta i le trimitea inculpatului din Suceava, însă nu are idee despre ce colete ar fi putut vorbi P. cu inculpatul D.I.D.

Totodată, la aproape cinci ani de la data faptelor, pentru prima dată, încearcă să ofere o explicație cuprinsului convorbirilor telefonice din data de 19 mai 2004, recunoscând implicit o parte din conținutul acestora, dar și, într-o altă formă, situația de fapt din data de 19 mai 2004.

Arată astfel că cu câteva zile înainte și în seara precedentă zilei de 19 mai 2004, a stabilit telefonic o întâlnire între fratele său, I.V. și L.D., verișorul soției sale din Timișoara, cu care a desfășurat acte de comerț și căruia i-a trimis de mai multe ori prin fratele său I.V., diverse sume de bani sau a primit de la acesta prin fratele său diverse sume de bani, întrucât în acea perioadă „D." i-a cerut un împrumut pentru a-și schimba mașina, respectiv 1400 Euro, bani pe care urma să îi restituie în câteva ture de încălțăminte, însă ulterior a revenit și a precizat că atunci când fratele său s-a întâlnit cu D. în Oradea, nu știe dacă urma să-i trimită el bani sau să-i trimită D. bani lui, nu știe despre ce sumă era vorba și nici nu știe dacă suma pe care acesta i-a cerut-o împrumut pentru a-și schimba mașina i-a dat-o și că e posibil să-i fi dat într-un moment ulterior, dar își amintește că i-a trimis acestuia la un moment dat suma de 1.400 euro.

Știe însă că locul de întâlnire a fratelui său cu D. era undeva în zona râului Crișul Repede și că înainte de a se întâlni cei doi, fratele său l-a sunat și a purtat cu acesta discuțiile redate în transcrierea aflată la dosarul cauzei, fila 51, dar nu știe dacă fratele său l-a sunat după această întâlnire.

Nu are nicio explicație în legătură cu faptul că în timpul în care inculpatul I.V. se întâlnea cu D. în Oradea, el vorbea la telefon cu fratele său și în momentul imediat apropiat iniția apeluri telefonice cu inculpatul D. și nicio explicație în legătură cu faptul că, în data de 01 mai 2004, a avut loc aceeași succesiune a convorbirilor telefonice dintre cei trei, când fratele său I.V. transporta în afara țării un nr. de 12 persoane.

Aceeași teză a întâlnirii la data de 19 mai 2004 dintre inculpatul I.V. și L.D. este susținută, tot la aproape cinci ani de la data faptelor și tot pentru prima dată, la același termen de judecată și de inculpatul I.V.

În această declarație, inculpatul I.V. arată că s-a întâlnit o singură dată în Oradea cu acest „D." care este verișor cu fratele său, respectiv verișor cu soția acestuia și locuiește în Timișoara, pentru a-i da bani de la fratele său, descriind exact locația (cea rezultată și din convorbirile telefonice de la dosar) și că atunci când s-au întâlnit, a luat legătura telefonic cu fratele său, întâlnirea fiind determinată de faptul că acest D., verișor al său, dorea să schimbe mașina și avea nevoie de o anumită sumă de bani, bani probabil pe care îi ceruse fratelui său I.V.

Nu tine minte că acest D. să-i fi comunicat lui personal că avea nevoie de acea sumă de bani, arătând că atunci când s-a întâlnit cu acesta în Oradea nu știe cu ce mașină a fost, întrucât l-a așteptat la mașina sa și a venit numitul D. la el, arătând că atunci când s-a întâlnit cu D., necunoscând Oradea, l-a sunat de mai multe ori pe fratele său, pentru a-l ajuta să găsească acest loc.

Dându-i-se citire conținutului convorbirii interceptate între el și fratele său în data de 19 mai 2004 ora 7.32, recunoaște că aceasta este maniera în care au vorbit pentru a repera locul de întâlnire cu numitul D., însă arată că nu știe ce sumă de bani trebuia să-i dea acestui D., spunând că suma era pentru pieile și celelalte articole și produse similare achiziționate pentru fratele său.

Nu are nicio explicație pentru modul în care la data de 19 mai 2004 între ora 7-8 dimineața, imediat după venirea sa în țară, s-au corelat convorbirile telefonice dintre el și fratele său I.V. cu cele ale fratelui său cu inculpatul D., la fel că și cele din data de 01 mai 2004, anterioare ieșirii din țară, ambele prin PTF Borș. Nu își amintește să fi purtat discuția cu fratele său din data de 19 mai 2004 la ora 8.22, astfel cum aceasta este redată.

Urmare a depozițiilor inculpaților I., pentru verificarea veridicității acestei noi situații de fapt, acestora le este încuviințat martorul L.D., care infirmă în totalitate situația de fapt și întâlnirea descrisă de cei doi inculpați I., arătând de altfel că era în SUA în acea perioadă a anului 2004.

Anterior audierii martorului L.D., invocând o eroare în privința persoanei numitului „D."(deși ambii inculpați l-au identificat neechivoc ca fiind verișorul din Timișoara al soției inculpatului I.V. și au descris o serie de aspecte care nu putea genera o confuzie), cei doi inculpați solicită propunerea ca martor a unui alt „D.", B.D. din Satu-Mare, încuviințat și acesta de instanță.

Declarația martorului B.D. este apreciată de instanța de fond ca fiind subiectivă cel puțin datorită următoarelor aspecte, pe care chiar martorul le-a învederat instanței: îi cunoaște pe inculpații I., cu care este în relații de prietenie, de mai bine de 20 de ani, se afla în relații comerciale cu aceștia de circa 20 de ani, relații comerciale care erau privilegiate în raportat de alți furnizori, iar firma sa are datorii la firma inculpaților I. de miliarde de lei.

În declarația sa, martorul B.D. a încercat să susțină teza inculpaților (prezentată inițial de aceștia cu referire la martorul L.D.), arătând că cei doi inculpați l-au ajutat cu bani în momentul în care a achiziționat în urmă cu 2-3 ani un autoturism de la reprezentanța D&C din Oradea însă această sumă nu a fost un împrumut, ci un avans la plata câtorva ture de piei, respectiv 2-3.000 de euro, primind aceasta sumă însă în lei, în numerar de la I.V., în Oradea. Nu știe dacă a cumpărat mașina în ziua în care a primit banii și nici ce interval de timp a trecut din momentul în care le-a solicitat banii și până a cumpărat autoturismul (deși imediat ulterior arată că nevoia de bani era stringentă, el fiind în reprezentanța auto când a cerut banii), nu știe cine a stabilit întâlnirea din Oradea, dar știe că s-au întâlnit în zona centrală fără să poată menționa cu exactitate locul acestei întâlniri (deși tot martorul a arătat că venea în acea perioadă de cel puțin 2 ori pe săptămână în Oradea, deci cunoștea orașul), bănuiește că au stabilit locul de întâlnire telefonic, dar nu poate preciza la ce oră din zi s-a întâlnit cu I.V.

A mai arătat martorul că acești bani i-a primit de la inculpații I. în numerar întrucât, aflându-se la reprezentanța auto(deși convorbirile din data de 19 mai 2004 s-au purtat între orele 7.32-8.22) și dorind în mod stringent să cumpere acel autoturism, l-a sunat pe I.V., i-a cerut să-i dea în acel moment banii, iar acesta i-a spus că fratele său I.V. urmează să revină din Germania în aceeași zi (deși, potrivit interceptărilor convorbirilor telefonice predarea sumei s-a făcut în același interval de timp în care s-au purtat discuțiile) și îi plătește această sumă de bani solicitată.

A mai arătat martorul că deși deține două societății comerciale SC P. SA si SC B.C. SRL, mașina la care a făcut referire a fost achiziționată pe firma SC B.C. SRL de la D&C Oradea, în sistem de leasing, aspect contrazis de înscrisurile depuse ulterior, din care rezultă exact contrariul. își amintește că cele relatate mai sus s-au petrecut în urmă cu aproximativ 4-5-6 ani, la acea dată, în principiu folosind, un alt autoturism. A încercat de asemenea, neconvingător și nesustenabil, să explice semantica noțiunii de „tură" de piele sinonim cu „partida" de piele.

Aceasta declarație nu a fost reținută de instanța de fond, având în vedere și caracterul vădit contradictoriu al acesteia, având în vedere că este contrazisă de contractul de leasing depus la dosar în dovedirea achiziționării autoturismului în sistem leasing, contract încheiat însă la data de 02 octombrie 2001 (fila 121) și având în vedere că și cu privire la localizarea în timp a întâlnirii dintre el și inculpatul I.V. contradicțiile sunt evidente, în prima parte arătând că a avut loc „în urmă cu 2-3 ani" iar în partea finală „în urmă cu aproximativ 4-5-6 ani".

De altfel, în declarația sa suplimentară, acesta revine și arată că, de fapt, și-a permis să le ceară fraților I. acei bani întrucât, în momentul respectiv, ei îi datorau bani în cadrul relațiilor comerciale pe care le avea cu aceștia.

Urmare a declarațiilor martorului B.D., inculpații I. au înțeles să facă noi precizări legate de situația de fapt, dar de aceeași manieră contradictorie și nesustenabilă probator, contradicțiile fiind vădite inclusiv între propriile lor declarații.

Astfel, în declarația din 30 iunie 2009, inculpatul I.V. arată că a dat martorului B.D. o sumă de bani cu care acesta să-și achiziționeze un autoturism, această sumă de bani fiind aproximativ 1.000 -2.000 de euro (deși martorul B. vorbește de suma de 2-3000 euro), arătând că B.D. i-a cerut acești bani spunându-i să plătească în avans câteva piei de animale. Arată că în ziua în care I.V. a dat această sumă de bani martorului B. el l-a sunat pe fratele său I.T. pentru a afla momentul în care I.V. ar fi intrat în țară. I.V. l-a sunat la intrarea în țară și i-a spus că dacă se întâlnește cu numitul D. să-i dea banii pe care îi are asupra lui, precizează că nu-și aduce aminte dacă a indicat o sumă exactă. își amintește că a fost sunat de fratele său dimineața și că la circa o oră-două a fost resunat de către acesta, context în care i-a spus că s-a întâlnit cu martorul B. căruia i-a dat banii, că acesta a solicitat o sumă mai mare și că au existat niște discuții contradictorii între aceștia (deși martorul B. a susținut că nu au existat discuții tensionate între ei). Precizează că martorul l-a sunat în aceeași zi să-i ceară bani, respectiv în ziua în care fratele său a venit în țară, dar discuțiile cu privire la această plată existau dinainte (deși martorul B. susține că întâlnirea din Oradea a fost întâmplătoare, el având nevoie stringentă de bani, fiind în reprezentanța auto). în finalul declarației sale din 30 iunie 2009, deși tot el a fost cel care, alături de fratele său, a precizat o situație de fapt diferită la peste patru ani de la data faptelor, precizează că cele relatate nu sunt date certe deoarece își amintește vag aceste evenimente, fiind îndepărtate în timp.

În declarația din 30 iunie 2009, inculpatul I.V. a arătat că a dat martorului B. o sumă de bani pentru ca acesta să-și achiziționeze o mașină, la cererea fratelui său I.V., o sumă al cărui cuantum nu poate să-l precizeze. I-a dat banii lui B.D. în Oradea dar nu știe cum s-a întâlnit cu acesta, din câte își aduce aminte a fost sunat de fratele său I.V. și i-a comunicat locul unde urma să se întâlnească cu martorul B. și arată că nu l-a sunat el personal pe acesta pentru că nu avea numărul lui de telefon. Arată că s-a întâlnit cu martorul undeva în centrul orașului, undeva în zona râului Crișul Repede, loc de întâlnire ce i-a fost comunicat de fratele său.

Își menține declarația anterioară în ceea ce privește întâlnirea sa cu martorul L.D., care în mod clar nu a avut loc în aceeași zi, arătând că în afara celor două persoane, B.D. și L.D., nu poate menționa alte persoane cărora să le fi efectuat plăți în numele fratelui său.

Din coroborarea acestor probe, rezultă neechivoc caracterul nesincer al declarațiilor inculpaților I., ulterioare denunțului, prin care aceștia au încercat să dea diverse explicații probelor ce susțin existența faptelor din dimineața zilei de 19 mai 2004, pornind de la negarea totală a acestora, explicându-le apoi printr-o posibilă predare a unor colete către inculpatul D., trimise de martorul P.P., apoi prin întâlnirea cu martorul L.D., apoi prin întâlnirea cu martorul B.D., niciuna dintre explicațiile succesive neavând o susținere probatorie reală.

Au recunoscut existența unor părți din conținutul convorbirilor telefonice, reproducând în situațiile de fapt expuse, date din aceste convorbiri (discuțiile legate de locația întâlnirii, suma de bani dată, dorința beneficiarului de a-și achiziționa un autoturism, referirea la noțiunea de tură) pentru ca ulterior să conteste că ar fi ei înșiși persoanele care le-au purtat, deși s-a dovedit în mod cert (atât prin declarațiile lor de recunoaștere, cât și prin înscrisurile depuse la dosar) că le aparțineau în acel interval de timp și la data de 19 mai 2004, numerele de telefon de pe care s-au purtat acele convorbiri.

Dar și această ultimă apărare a fost verificată de instanța de fond, fiind infirmată prin raportul de expertiză criminalistică nr. 175 din 09 noiembrie 2010 având ca obiectiv stabilirea autenticității amprentelor vocale de pe cd-urile cuprinzând convorbirile telefonice ale celor doi inculpați, expertiza, necontestată de inculpați, concluzionând că „probabil" vocile din înregistrări aparțin celor doi inculpați (fila 201).

Contrar modului de interpretare expus în apărare, instanța de fond a reținut că astfel de concluzii de probabilitate sunt specifice metodologiei efectuării unor astfel de expertize, concluzii de probabilitate de altfel, explicate în mod clar în cuprinsul raportului de expertiză, când au fost expuse metodele folosite pentru verificarea provenienței amprentelor vocale, concluzii de probabilitate a căror justificare a fost motivată în cuprinsul aceleiași expertize (pagina 14 alin. (4) din raport) și care, analizate prin prisma întregului raport confirmă că vocile aparțin celor doi inculpați I.

Prin urmare, instanța de fond, față de împrejurarea că toate aceste declarații ale inculpaților I. ulterioare denunțului și declarației inițiale a inculpatului I.V., nu au susținere probatorie, le-a înlăturat, făcând aplicarea prevederilor art. 69 C. proc. pen.

În ceea ce privește atitudinea inculpatului D.I.D., acesta a invocat dreptul la tăcere în faza de urmărire penală și a dat declarații lapidare în fața instanței de fond, arătând că își menține declarația olografă din faza de urmărire penală, din data de 06 iunie 2008.

A arătat că, cu începere de la 1 aprilie 2003, lucrând la sediul I.P.F. în cadrul Biroului Combaterea Infracționalității Transfrontaliere, prin natura atribuțiilor sale de serviciu, se deplasa în PTF Borș atunci când existau suspiciuni că un anume pașaport era fals, audiind persoanele care foloseau pașapoartele presupuse a fi false, fără a avea vreo atribuție legată de controlul documentației în momentul tranzitării frontierei de stat de diverse persoane. Arată că l-a cunoscut pe inculpatul I.V. prin intermediul finului său, martorul P.P. care se mutase cu locul de muncă în zona de origine, Vicovul de Sus, jud. Suceava, fiind nașul de cununie al martorului, astfel încât au păstrat legătura, vizitându-se reciproc de mai multe ori pe an. Acasă la P. l-a cunoscut pe inculpatul I.V., cu care acesta era bun prieten.

Inculpatul D.I.D. a arătat că s-a întâlnit cu inculpatul I.V. de aproximativ 2-3 ori și că a vorbit de câteva ori la telefon cu acesta, în perioada în care colecta piei de animale, astfel încât I.V. l-a întrebat dacă nu știe în zona sa persoane ce furnizau astfel de piei, că se sunau de paște și crăciun pentru a-și transmite urări și că l-a mai contactat telefonic pe I.V. când investiga în colaborare cu DIICOT, un pașaport falsificat deținut de o persoană din jud. Suceava.

Precizează că nu-și amintește să se fi întâlnit vreodată cu I.V. și că nu s-a întâlnit în 19 mai 2004 cu acesta în Oradea. Arată că I.V. nu i-a dat niciodată vreo sumă de bani și că nu a primit colete prin intermediul lui I.V. sau V., finul său trimițându-i colete cu diverse produse agricole, prin intermediul mai multor transportatori, al căror nume nu le știa, neștiind că frații I. au deținut o firmă de transport internațional de persoane. Arată că deține un telefon mobil, din anul 2000-2001.

Declarațiile inculpatului D.I.D. confirmă și ele că l-a cunoscut pe inculpatul I.V. prin intermediul martorului P.P. și, contrar celor susținute inițial de inculpatul I.V., că au avut mai multe convorbiri telefonice, recunoscând că-i aparține telefon mobil. Modalitatea în care susține însă că primea coletele de la martorul P.P., este contrazisă de acest martor, care a expus o altă modalitate în care îi erau trimise, majoritatea prin intermediul inculpatului I.V., care îl și anunța telefonic de primirea acelor colete. Infirmă în totalitate orice contact cu inculpatul I.V.

Și declarația sa, la fel ca cea a inculpaților I., a fost una nesinceră pe parcursul procedurilor judiciare.

Inculpatul D.I.D. nu a oferit explicații rezonabile acuzațiilor ce i s-au adus, refuzând să-și valorifice dreptul prevăzut de art. 66 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că deși au existat probe de vinovăție, inculpatul nu a dovedit lipsa lor de temeinicie.

Susținerile sale și ale martorilor ce i-au fost încuviințați în apărare, P.D. și D.V. (filele 131, 132), în legătură cu sfera atribuțiilor de serviciu ale inculpatului de la data faptelor, nu pot fi primite, cât timp conform legislației în vigoare, actele normative și pe baza lor, fișa postului, sunt cele care stabilesc și dovedesc în același timp sfera atribuțiilor de serviciu ale unui funcționar public sau funcționar.

Ori potrivit înscrisurilor depuse la dosar, în anul 2004, inculpatul D.I.D., deținea funcția de ofițer de poliție în cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Bihor (fila 46, fila 135 dosar urmărire penală), nefigurând în luna mai 2004 ca fiind în concediu.

Din fișa postului semnată de acesta în cursul anului 2003 (fila 135 dosar urmărire penală), rezultă că acesta avea calitatea de funcționar public, funcția deținută, conferindu-i o serie de atribuții de control, printre care figurau participarea la acțiuni de organizare, sprijin, îndrumare a supravegherii și controlului trecerii de către persoane a frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic al acesteia; participarea la acțiuni de organizare și conducere a supravegherii și controlului trecerii frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic al acesteia; coordonarea și verificarea modul de executare a controlului trecerii frontierei de stat, în condițiile legii, a persoanelor.

Potrivit fișei postului, inculpatul D.I.D. avea deci nu doar atribuții de control al trecerii frontierei de stat, ci și atribuții de conducere a supravegherii și controlului respectării regimului juridic al trecerii frontierei de stat, atribuții care fără îndoială îi confereau inclusiv puteri decizionale în cadrul PTF Borș.

În virtutea acestor atribuții, este evident că inculpatul D.I.D. nu doar că avea posibilitatea să controleze direct respectarea de către persoanele fizice și juridice a condițiilor de părăsire a teritoriului țării, ci și de a lua măsuri în cazul în care constată nereguli, inclusiv verificări, investigații și cercetări și de a influența deciziile celorlalți polițiști de frontieră, legate de trecerea frontierei de stat de către diferite persoane.

Ori probele administrate în cauză dovedesc că suma de bani pretinsă și primită de inculpatul D.I.D. de la inculpații I., viza asigurarea trecerii frontierei de stat prin PTF Borș de către microbuzul firmei inculpaților I., care efectua transport internațional de persoane, pentru patru ture în avans.

Relațiile dintre inculpați anterioare zilei de 19 mai 2004, situația de fapt expusă detaliat în declarația din data de 27 iunie 2005 de către inculpatul I.V. și comportamentul imputat inculpatului D.I.D. de către inculpatul I.V., numărul convorbirilor telefonice dintre inculpați, corelarea acestora cu datele ieșirilor din țară ale inculpatului I.V., cu listingul convorbirilor telefonice și cu cuprinsul convorbirilor telefonice din data de 19 mai 2004, dovedesc faptul că suma de bani primită de inculpatul D.I.D. de la inculpatul I.V. cu ajutorul inculpatului I.V. și cea pretinsă în avans, viza tocmai modul în care va fi asigurată, indiferent de circumstanțe ieșirea din țară a microbuzului condus de inculpatul I.V.

Din atitudinea anterioară a inculpatului D.I.D. descrisă de inculpatul I.V. și din discuțiile anterioare ale acestora, de asemenea descrise de inculpatul I.V., confirmate de discuțiile purtate între frații I. din dimineața de 19 mai 2004, rezultă că aceștia înțeleseseră în mod clar, anterior acestei date, că trebuie să dea 400 euro/transport.

Toate aceste probe confirmă deci existența faptelor și vinovăția inculpaților, fiind nefondate apărările acestora, prin care au solicitat achitarea lor în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Contrar celor invocate în apărare, instanța de fond a reținut că interceptările convorbirilor telefonice au valoare probatorie în cauză.

Acestea au fost efectuate în baza încheierii Tribunalului Bihor, instanță competentă să dispună interceptarea convorbirilor telefonice în raportat de infracțiunile deduse judecății, cu îndeplinirea condițiilor impuse de art. 911 C. proc. pen., în cadrul fazei actelor premergătoare efectuate în dosarul DIICOT.

Având în vedere infracțiunile ce-au rezultat a fi fost săvârșite, din conținutul acestora, conform art. 45 raportat la art. 42 C. proc. pen., prin ordonanța nr. 120/D/P/2004 din 04 octombrie 2005 DIICOT - Biroul Teritorial Bihor s-a declinat în mod legal competența în favoarea DNA - Serviciul Teritorial Oradea, organ judiciar competent să efectueze urmărirea penală în cauză, conform art. 13 din O.U.G. nr 43/2002.

Sunt aplicabile deci prevederile art. 45 raportat la art. 42 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora în cazul declinării determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, organul de urmărire penală căruia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite și poate menține măsurile dispuse de organul de urmărire penală necompetent.

Acest text de lege era în vigoare atât la data autorizării interceptărilor, cât și la data efectuării actelor premergătoare în prezenta cauză, fiind în vigoare și în prezent, conferind valoare probatorie interceptărilor efectuate chiar și în altă cauză.

Împrejurarea invocată în apărare, că abia ulterior, în anul 2006, s-a introdus alin. (5) al art. 912 C. proc. pen., (conform cărora convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate pot fi folosite și în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 911 alin. (1) și (2) nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă considerentele expuse anterior, consacrând expres într-o normă specială, norma generală expusă anterior, niciun text de lege anterior Legii nr 356/2006 neinterzicând expres folosirea acestor interceptări într-o altă cauză, cu respectarea, evident, a celorlalte dispoziții prevăzute la art. 911 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În fine, practica judiciară este unanimă în a aprecia că interceptarea convorbirilor telefonice poate fi autorizată și în faza actelor premergătoare.

În aceste condiții, conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen. procurorul din cadrul DNA - Serviciul Teritorial Oradea care a efectuat urmărirea penală în cauză, a consemnat aceste interceptări, precum și procesele verbale de redare a lor, alături de celelalte acte premergătoare efectuate în cauză, în procesul verbal întocmit la 18 septembrie 2008 (fila 14 dosar urmărire penală), proces verbal care constituie mijloc de probă.

Tot contrar apărărilor expuse, instanța de fond a apreciat că și listingul convorbirilor telefonice are valoare probatorie în prezenta cauză, fiind consemnat și acesta, conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., în procesul verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare întocmit la 18 septembrie 2008 (fila 14 dosar urmărire penală).

Un astfel de listing excede noțiunii de „interceptare și înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare", la care face referire art. 911 și următoarele C. proc. pen. dar și noțiunilor de „sistem informatic" și „suport de stocare a datelor informatice" la care face referire Legea nr. 161/2003 și ca atare nu face parte din categoria de informații care să poată fi obținută exclusiv în baza unei autorizații emise de judecător/procuror.

Nici apărările referitoare la lipsa de valoare probatorie a declarației inițiale a inculpatului I.V., nu poate fi primită, cât timp și aceasta a fost consemnată, conform art. 224 alin. (3) C. proc. pen., în procesul verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare întocmit la data de 18 septembrie 2008, având valoare probatorie.

Faptul că ulterior s-a început urmărirea penală față de inculpații I. este lipsit de relevanță, față de prevederile art. 224 alin. (3) C. proc. pen., la care s-a făcut referire anterior, rolul actelor premergătoare fiind tocmai acela de a completa informațiile și datele existente pentru a se putea stabili față de care persoane și pentru ce fapte se impune a fi începută urmărirea penală.

Pe de altă parte, contrar celor susținute în apărare, nici un text C. proc. pen. nu prevede infirmarea valorii probatorii a unei declarații de martor devenit ulterior învinuit/inculpat, art. 63 alin. (2) C. proc. pen. infirmând acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât atât pentru faza de urmărire penală cât și pentru faza de judecată, există dispoziții procedurale exprese care permit chiar extinderea urmăririi penale/judecății față de alte fapte/alte persoane.

În raportat de toate aceste considerente, instanța de fond a apreciat că în privința faptelor inculpaților, există probe certe de vinovăție, prezumția de nevinovăție instituită de art. 23 alin. (11) Constituție, art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 52, art. 66 C. proc. pen. fiind răsturnată.

În drept, fapta inculpatului I.V. din data 19 mai 2004, astfel cum a fost descrisă, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de dare de mită în formă calificată, prevăzută și pedepsită de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000.

Inculpatul I.V. este autor al infracțiunii de dare de mită, în raport de prevederile art. 24 C. pen., el fiind cel care a săvârșit nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, fiind indiferent, sub acest aspect, care este proveniența sumelor date cu titlu de mită și cine este beneficiarul serviciului funcționarului public, a cărui contravaloare a fost achitată, respectiv promisă necuvenit.

Inculpatului I.V. nu-i este aplicabilă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 255 alin. (3) C. pen., având în vedere că la data de 01 iunie 2004 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor era deja sesizat în legătură cu infracțiunile de corupție rezultate din cuprinsul notei SRI din data de 20 mai 2004, fiind cunoscut deja că aceste convorbiri au fost efectuate de inculpatul I.V. la data de 19 mai 2004, prim procurorul din cadrul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor solicitând anterior denunțului suporții magnetici necesari pentru efectuarea actelor de cercetare penală din sfera infracțiunilor de corupție în ceea ce-l privește.

În drept, fapta inculpatului I.V. din data 19 mai 2004, astfel cum a fost descrisă, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la dare de mită în formă calificată, prevăzută și pedepsită de art. 26 raportat la art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (2) din Legea nr 78/2000.

În raportat de prevederile art. 26 C. pen., participația penală a inculpatului I.V. este cea specifică complicității, deoarece acesta a ajutat cu intenție, direct, într-un mod esențial la săvârșirea infracțiunii de dare de mită de către fratele său, oferind inculpatului I.V. informațiile și explicațiile necesare materializării întâlnirii sale cu inculpatul D.I.D.

În drept, fapta inculpatului D.I.D., din data de 19 mai 2004, astfel cum a fost descrisă, realizează elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită în formă calificată, prevăzută și pedepsită de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr 78/2000.

La data faptei inculpatul D.I.D. avea calitatea de funcționar public, conform art. 147 C. pen., respectiv ofițer de poliție în cadrul IJPF Bihor, funcție care îi conferea atribuții de control trecere frontieră din cadrul PTF Borș, conform art. 1 și art. 7 alin. (1) din Legea nr 78/2000, atribuții în legătură cu care a pretins de la inculpatul I.V. suma de 1600 euro și a primit de la acesta suma necuvenită de 400 euro, în scopul de a-și îndeplini necorespunzător îndatoririle sale de serviciu legate de supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat și de a facilita în acest mod, fie direct, fie indirect, trecerea frontierei de stat de către inculpatul I.V. care efectua transport internațional de persoane.

Aceste încadrări juridice corespund celor pentru care inculpații au fost trimiși în judecată.

Instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen.

În acest sens, instanța de fond a reținut în primul rând gravitatea incontestabilă a faptelor de corupție ale tuturor inculpaților.

Corupția reprezintă o adevărată amenințare pentru stabilitatea și siguranța societății, subminând instituțiile și valorile democratice, valorile etice și justiția și compromițând dezvoltarea durabilă a statului.

În fața gravității unui astfel de fenomen, în cazul unor fapte de corupție dovedite, justiția cu siguranță trebuie să favorizeze prin hotărârile date, o atitudine de intransigență față de corupție și de dezvoltare a unei culturi de refuz a corupției, astfel încât sancțiunile aplicate să răspundă pe deplin scopului prevăzut de art. 52 C. pen. și să asigure atât prevenția generală cât și cea specială. Faptele tuturor inculpaților sunt grave: - ale inculpatului D.I.D. pentru că, agent de poliție fiind (cu gradul de comisar șef, ulterior șef al Biroului de Combatere a Traficului de Persoane din cadrul IJPF Bihor, fiind colonel în rezervă), a fost cel care a avut inițiativa acestei fapte, profitând de atribuțiile și influența ce-i erau conferite în virtutea funcției deținute, determinându-i pe ceilalți doi inculpați să intre în câmpul infracțional, fără să se fi sfiit de consecințele negative, pe absolut toate planurile, ale unei astfel de fapte.

- ale inculpaților I.V. și I.V. pentru că simțindu-se protejați de calitatea inculpatului D.I.D., au acceptat acest mod de îndeplinire a unei funcții publice de către inculpatul D.I.D., au dat curs pretențiilor inculpatului D.I.D. și au acceptat astfel un mod ilicit de înlăturare a eventualelor neregularități la trecerea frontierei, considerând, în mod superficial, că astfel de fapte, săvârșite în aceste condiții, ar putea rămâne nedescoperite și nepedepsite.

Faptele tuturor inculpaților sunt cu atât mai grave cu cât acestea au pus într-o lumină extrem de defavorabilă sistemul în care și-au desfășurat activitatea ori cu care au venit în contact, impactul public pe care săvârșirea unor astfel de infracțiuni le are în societate fiind unul ridicat, fapte precum cele ale inculpaților, lezând din temelii încrederea opiniei publice și a comunității, în autoritățile însărcinate cu păstrarea și asigurarea ordinii de drept, ceea ce este extrem de grav.

Ori, cinstea, corectitudinea și moralitatea funcționarului în exercitarea atribuțiilor de serviciu sunt condiții sine qua non nu numai pentru prestigiul și autoritatea funcției sau a instituției în care acționează, ci pentru însăși existența, echilibrul și forța societății.

În prezența unor astfel de infracțiuni și consecințe grave, nu se justifică reținerea vreunei circumstanțe atenuante față de vreun inculpat, cu atât mai mult cu cât niciunul din aceștia nu au recunoscut săvârșirea faptelor (inculpatul I.V. retractându-și declarația inițială), propunând probe în sprijinul dovedirii unei situații de fapt nereale și îngreunând descoperirea adevărului în cauză.

La stabilirea și individualizarea pedepselor, inclusiv a modului de executare, instanța de fond a apreciat ca relevante și mobilurile ce i-au determinat pe inculpați să săvârșească faptele: inculpatul D.I.D. a urmărit să-și suplimenteze veniturile în mod ilicit, pentru schimbarea autoturismului, profitând de importanța pentru alte persoane, a tranzitării PTF și de rolul său în activitatea de control a trecerii frontierei; inculpații I. au urmărit să-și asigure bunul mers al afacerii și să preîntâmpine eventualele neregularități ce puteau fi constatate la trecerea frontierei. în privința acestora din urmă, însă instanța de fond a avut în vedere și faptul că ei au fost oarecum determinați să recurgă la o astfel de faptă, prin problemele pe care le-au întâmpinat anterior datei de 19 mai 2004.

Instanța de fond a mai reținut și caracterul premeditat al faptelor inculpaților, rezoluțiile infracționale ale inculpaților nefiind spontane, scopul întâlnirii din data de 19 mai 2004 fiind prestabilit, chiar dacă în cadrul acesteia inculpatul D.I.D. a formulat pretenții suplimentare, legate de plata în avans a unei sume mai mari, cu titlu de mită.

Relevante sunt și lipsa antecedentelor penale, dar și situația socială și familială a fiecărui inculpat.

Instanța de fond a mai avut în vedere și împrejurarea că raporturile de serviciu ale inculpatului D.I.D. au încetat prin pensionarea sa în cursul anului 2007.

Toate aceste criterii anterior enumerate, conduc la concluzia că pentru inculpatul D.I.D. gravitatea incontestabilă a faptei, modul în care acesta a acționat, determinându-i pe ceilalți doi inculpați să săvârșească fapta și efectele negative de durată a unei astfel de fapte care se produc în interiorul societății, determină stabilirea unei pedepse în regim privativ de libertate.

Pentru inculpații I., convingerea instanței de fond a fost că numai cu respectarea unor măsuri de supraveghere și obligații stricte, suspendarea executării pedepselor, ca modalitate de individualizare judiciară a executării acestora, ar asigura îndeplinirea rolului educativ și scopului acesteia și că numai în aceste condiții pronunțarea condamnării va constitui un avertisment pentru fiecare din aceștia, și, chiar fără executarea pedepselor, aceștia nu vor mai săvârși infracțiuni.

Stabilirea unui termen de încercare de 5 ani în cazul inculpaților I., obligativitatea respectării măsurilor de supraveghere pe întreg acest interval de timp și efectul pe care încălcarea unor astfel de măsuri și săvârșirea altor infracțiuni în aceste termene de încercare le va produce (executarea în întregime a pedepselor), asigură pe deplin în prezenta cauză funcția de constrângere și de reeducare a pedepsei.

În temeiul art. 19 din Legea nr 78/2000 instanța de fond a dispus confiscarea de la inculpatul D.I.D., echivalentul în lei a 400 euro.

Această sumă este cea care rezultă din coroborarea probelor administrate în cauză și nu cea de 1400 euro.

Atât în denunțul cât și în declarația dată inițial, inculpatul I.V. vorbește de suma de 400 euro dată inculpatului D.I.D., sumă pe care o justifică prin faptul că nu o plătise, anterior, la ieșirea din țară, sumă care se coroborează cu declarația martorului I.I.T., care face referire la același cuantum perceput de polițiștii de frontieră pentru un microbuz.

În ceea ce privește suma de „1400", cât timp valoarea în „euro" a acestei sume nu rezultă din cuprinsul convorbirilor telefonice, iar această sumă din nicio altă probă, instanța de fond a dispus confiscarea sumei de 400 euro, rezultată din probe, primite cu titlu de mită, de inculpatul D.I.D.

Împotriva hotărârii instanței de fond, în termen legal, au declarat apel inculpații D.I.D., I.V. și I.V. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel inculpatul D.I.D. a criticat hotărârea atacată considerând că infracțiunea de luare de mită reținută în sarcina sa nu subzistă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influentă.

Raportat la acest aspect, fără a contura prin această cerere o atitudine de recunoaștere a vinovăției, din probele administrate în cauză a rezultat că prin activitatea specifică prin care o desfășura la data reținută ca fiind cea a activității infracționale, nu avea atribuții de control efectiv al persoanelor și autovehiculelor care ieșeau din țară. Această activitate era delegată unor subofițeri și nu putea fi exercitată de cadre militare cu rang superior fiind evident că primirea unor sume de bani nu putea constitui o infracțiune de luare de mită, dacă ar exista în materialitatea ei ci eventual s-ar prefigura o infracțiune de trafic de influență comisă prin modalitatea intervenirii și traficării influenței asupra persoanelor care aveau calitatea de subofițeri cu atribuții de control în punctul de trecere al frontierei.

În ceea ce privește reținerea infracțiunii prevăzută de art. 254 C. pen., inculpatul opinează că nu există probe certe de vinovăție. Se impune a fi înlăturat autodenunțul inculpatului I.V. pe care acesta ulterior l-a infirmat, indicând și motivele care justifică un atare demers dar și probațiunea rezultând din interceptările telefonice. Aceste interceptări au fost dispuse în temeiul unei autorizații emise nelegal, lipsind minuta încheierii Tribunalului Bihor. Pe de altă parte, aceste interceptări au fost administrate inițial într-un dosar al unui organ de urmărire penală care la acea dată nu era competent în legătură cu această cauză și implicit nu puteau fi utilizate în alt dosar. De altfel deși s-a făcut referire la dispozițiile art. 45 și 42 alin. (2) C. proc. pen., privind permisiunea de preluare a probei prin raportare la dispozițiile art. 912 C. proc. pen., nelegalitatea la data administrării probei este incidență. Proba prin expertiza asupra vocii a relevat că există o incertitudine în legătură cu persoanele interceptate. În consecință inculpatul a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul dispozițiilor 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, aplicarea unei pedepse just individualizate în condițiile prevăzute de art. 81 C. pen.

Inculpații I.V. și I.V., prin apărători, au susținut apelurile declarate în cauză arătând că nu există probe care să confirme vinovăția lor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de dare de mită, respectiv complicitate la dare de mită. Reținerea vinovăției celor doi inculpați pe baza probațiunii administrate în cursul urmăririi penale dar și a cercetării judecătorești este greșită. Autodenunțul inculpatului I.V. a fost dat în condiții de constrângere morală, așa cum rezultă din declarațiile sale ulterioare, prin intermediul cărora și-a infirmat susținerile. Inculpatul I.V. a explicat în cursul cercetării judecătorești conjunctura în care a purtat convorbirile telefonice cu inculpatul D.I.D. iar declarația martorului B.D. confirmă aspectul întâlnirii cu inculpatul I.V. la data de 19 mai 2004. Această împrejurare dovedește că nu inculpatul D.D. s-a întâlnit cu I.V. pentru remiterea unei sume de bani, martorul fiind cel care a primit 400 euro în vederea achiziționării unui autoturism. A rezultat de asemenea că nu a putut fi pe deplin stabilită identitatea persoanelor ale căror convorbiri telefonice au fost interceptate, expertiza efectuată în cauză la INEC București neputând confirma cu certitudine corespondența între persoana inculpaților și a celor interceptate.

Pe de altă parte dispozițiile legale care permit utilizarea convorbirilor telefonice interceptate într-o altă cauză nu erau în vigoare la acea vreme astfel încât nu pot fi utilizate ca probe.

O altă critică adusă de cei doi inculpați în apel este acela al lipsei minutei ca rezultat al deliberării

În ceea ce privește încheierile de interceptare a convorbirilor telefonice, sens în care sunt incidente temeiurile de nulitate absolută prevăzute de art. 197 alin. (2) C. proc. pen. În acest sens interceptările telefonice și procesele de radare ale acestora sunt nelegale și nu pot constitui probe în procesul penal.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate dar și din oficiu pe baza lucrărilor și materialului de la dosarul cauzei, Curtea de Apel Oradea a apreciat că acestea sunt în parte, netemeinice.

Toate considerentele ce au fost expuse conduc la concluzia că sub aspectul vinovăției și al interpretării motivelor de nulitate invocate, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii răspunzând pertinent tuturor criticilor și cererilor formulate de către părți.

Sub aspectul modului de individualizare al pedepsei aplicat inculpatului D.I.D., instanța de apel apreciază că raportat la circumstanțele concrete ale cauzei și în primul rând urmează a se ține seamă de durata mare de timp trecută de la momentul săvârșirii faptei, acesta poate beneficia de condițiile prevăzute de art. 861 C. pen.

Scopul preventiv educativ al sancțiunii, în opinia curții, poate fi atins și fără privarea de libertate a inculpatului, o atare situație nefiind justificată la aproximativ 7 ani de la data săvârșirii faptei și așa cum anterior s-a arătat trebuie să se țină seamă și de circumstanțele personale ale acestuia.

În prezent inculpatul este pensionar, are un copil minor și pentru asigurarea unei egalități de tratament juridic între inculpați se va dispune aplicarea unei pedepse în condițiile art. 861 C. pen. pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 862 C. pen.

Inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 863 lit. a) – d) C. pen. și să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bihor pentru verificarea respectării măsurilor de supraveghere impuse.

Cu privire la apelurile declarate de inculpații I.V. și I.V., curtea le-a respins ca nefondate apelurile declarate de către aceștia.

În continuare împotriva deciziei penale nr. 65/A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea, în termen legal s-au exercitat recursuri de către procuror și cei trei inculpați.

Recursul Parchetului, atâta vreme cât nu s-a exercitat de către procuror și apel, vizează soluția instanței de apel față de inculpatul D.l., prin prisma modului în care s-a înțeles să se procedeze la individualizarea pedepsei aplicate.

În dezvoltarea motivelor de recurs ale inculpatul D.l.D. s-a criticat hotărârea atacată considerând că infracțiunea de luare de mită reținută în sarcina sa nu subzistă, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale acesteia.

Raportat la acest aspect, din probele administrate în cauză a rezultat că prin activitatea specifică prin care o desfășura la data reținută ca fiind cea a activității infracționale, nu avea atribuții de control efectiv al persoanelor și autovehiculelor care ieșeau din țară. Această activitate era delegată unor subofițeri și nu putea fi exercitată de cadre militare cu rang superior fiind evident că primirea unor sume de bani nu putea constitui o infracțiune de luare de mită, dacă ar exista în materialitatea ei, ci eventual s-ar prefigura o infracțiune de trafic de influență comisă prin modalitatea intervenirii și traficării influenței asupra persoanelor care aveau calitatea de subofițeri cu atribuții de control în punctul de trecere al frontierei. În mod cert însă, raportat la infracțiunea de luare de mită, prin prisma celor arătate, se poate constata că îi lipsește unul din elementele constitutive, respectiv latura obiectivă.

În ceea ce privește reținerea infracțiunii prevăzută de art. 254 C. pen., inculpatul opinează că nu există probe certe de vinovăție. Se impune a fi înlăturat autodenunțul inculpatului I.V. pe care acesta ulterior l-a infirmat, indicând și motivele care justifică un atare demers dar și probațiunea rezultând din interceptările telefonice. Aceste interceptări au fost dispuse în temeiul unei autorizații emise nelegal. Pe de altă parte, aceste interceptări au fost administrate într-un alt dosar al unui organ de urmărire penală care la acea dată nu era competent în legătură cu această cauză și implicit nu puteau fi utilizate în dosar. De altfel deși s-a făcut referire la dispozițiile art. 45 și 42 alin. (2) C. proc. pen., privind permisiunea de preluare a probei prin raportare la dispozițiile art. 912 C. proc. pen., nelegalitatea la data administrării probei este incidență.

În consecință inculpatul a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul dispozițiilor 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) sau a) C. proc. pen.

În orice caz, inculpatul nu era funcționar ce avea atribuții de control.

Inculpații I.V. și I.V. au susținut recursurile declarate în cauză arătând că nu există probe care să confirme vinovăția lor sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de dare de mită, respectiv complicitate la dare de mită. Reținerea vinovăției celor doi inculpați pe baza probațiunii administrate în cursul urmăririi penale dar și a cercetării judecătorești este greșită. Autodenunțul inculpatului I.V. a fost dat în condiții de constrângere morală, așa cum rezultă din declarațiile sale ulterioare, prin intermediul cărora și-a infirmat susținerile. Pe de altă parte dispozițiile legale care permit utilizarea convorbirilor telefonice interceptate într-o altă cauză nu erau în vigoare la acea vreme astfel încât nu pot fi utilizate ca probe.

O altă critică adusă de cei doi inculpați este aceea al lipsei minutei ca rezultat al deliberării.

În ceea ce privește încheierile de interceptare a convorbirilor telefonice, sunt incidente temeiurile de nulitate absolută. În acest sens interceptările telefonice și procesele de radare ale acestora sunt nelegale și nu pot constitui probe în procesul penal. Interceptările făcute anterior începerii urmăririi penale, adică în faza actelor premergătoare, nu pot fi considerate ca fiind obținute în mod legal.

Instanța de recurs analizând căile de atac exercitate, persoanele recurente, criticile aduse, care în mare se suprapun peste cele invocate în apel, dar îmbrăcate sub forma unor cazuri de casare, cu abordarea și a celor ce pot fi tratate din oficiu, conf. art. 3856 C. proc. pen., reține următoarele:

În ceea ce privește vinovăția inculpaților, instanța de fond a făcut o pertinentă analiză a materialului probator administrat în cauză atât în cursul urmăririi penale cât și în cel al cercetării judecătorești, rezultând pe deplin implicarea acestora în activitățile infracționale reținute în sarcina lor.

Coroborând probele administrate în cauză se reține că în data de 19 mai 2004 între orele 7.32- 8.22 în municipiul Oradea, inculpatul I.V. a remis suma de 400 de euro numitului D.I.D., la acea dată ofițer de poliție în cadrul I.J.F.P Bihor pentru ca acesta din urmă să-și îndeplinească necorespunzător atribuțiile sale de supraveghere și control trecere frontieră din cadrul P.T.F Borș, sens în care urma să faciliteze și să permită direct sau indirect trecerea frontierei de stat cu ocazia efectuării unor transporturi internaționale de persoane.

De asemenea, în sarcina inculpatului I.V. s-a reținut activități de ajutor efectiv a inculpatului I.V. în demersul său de contact direct cu ofițerul de poliție.

În sarcina inculpatului D.I.D. s-a reținut săvârșirea unei infracțiuni de luare de mită constând în primirea sumei de 400 euro din partea inculpatului I.V. în schimbul îndeplinirii necorespunzătoare a atribuțiilor sale de serviciu care vizau supravegherea și controlul frontierei de stat. Prin acest demers inculpatul D.I.D., zis „D." ar fi asigurat facilitarea trecerii punctului de frontieră în alte condiții decât cele legale de către I.V., care efectua transporturi internaționale de persoane sens în care ar fi pretins, în final, suma de 1600 de euro.

Faptele celor trei inculpați au fost dovedite pe baza mijloacelor de probă legal administrate și coroborate între ele.

La data de 27 iunie 2005 inculpatul I.V. formulează un autodenunț la sediul D.N.A - Serviciul Teritorial Oradea în care arată că inculpatul D.I.D. „de la poliția de frontieră" i-ar fi pretins sume de bani în cursul anului 2004 pentru a facilita efectuarea unor activități de transport persoane prin P.T.F Borș, sumele solicitate fiind stabilite la 400 euro pentru un microbuz.

Deși s-a susținut că acest autodenunț ar fi fost luat și consemnat în condiții de nelegalitate, criticile formulate, inclusiv în recurs pe acest palier, sunt nefondate.

Detaliile indicate de către inculpatul I.V. în autodenunțul formulat au fost verificate și s-au confirmat ulterior de ansamblul probațiunii administrate în cauză. Principala critică pe care inculpatul a formulat-o, raportat la acest aspect, este aceea a unei constrângeri morale la care a fost supus din partea organului de urmărire penală cu ocazia formulării autodenunțului. Prima atitudine de retractare a celor invocate în cuprinsul autodenunțului a avut-o inculpatul cu ocazia declarației din 11 august 2008, și în care a invocat o manieră de constrângere și amenințare din partea anchetatorilor D.N.A. Cele invocate au fost reiterate cu ocazia audierii în fața instanței de fond și susținute și în apel. Au fost calificate în mod corect de către prima instanță ca fiind nesincere, în primul rând, pe considerentul trecerii unei mari perioade de timp, respectiv 3 ani în care nu a existat nicio învederare în acest sens, iar pe de altă parte inculpatul nu a efectuat niciun demers adresându-se autorităților în care să invoce tratamentul la care a fost supus. Mai mult inculpatul a înțeles să se prevaleze de dreptul la tăcere în faza de urmărire penală iar în legătură cu unele aspecte vizând starea sa de sănătate și pe care le-a prezentat ca fiind relevante în privința stării psihice pe care a avut-o la momentul formulării autodenunțului, nu le-a dovedit.

În altă ordine de idei, atât I.V. cât și inculpatul I.V. au avut inițial o atitudine de negare a oricărei relații cu inculpatul D.l.D. Au arătat de asemenea că l-au cunoscut pe inculpatul D.l.D. prin martorul P.P. care însă nu le-a comunicat ce ocupație sau funcție deținea. Aceste afirmații însă s-au dovedit a fi necorespunzătoare adevărului. Martorul P.P. în declarațiile date a arătat că îi cunoaște pe toți trei inculpații. Iar I.V. l-a cunoscut pe inculpatul D. prin intermediul său. De altfel, inculpatul D. era nașul de cununie al martorului P.P., context în care era evident că a putut să-i transmită inculpatului I.V. funcția pe care inculpatul D.l.D. o ocupa în cadrul P.J.F.P Bihor. între inculpatul D. și martorul P.P. a existat o relație foarte apropiată, din declarația acestuia rezultând aspecte relevante pe târâm probator. A rezultat astfel că i-a remis inculpatului I.V. numărul de telefon al ofițerului D., iar ulterior, personal, îi transmitea acestuia din urmă colete ce conțineau produse agricole. De altfel este relevantă împrejurarea existenței unui număr de aproximativ 34 de convorbiri telefonice în perioada 10 aprilie 2004 - 19 mai 2004 între inculpații I.V. și D.D.

Cu ocazia audierii în fața primei instanțe inculpatul I.V. arată o altă stare de fapt în legătură cu relația pe care o avea cu inculpatul D.l.D., însă coroborând toate elementele probatorii, listingurile convorbirilor telefonice și declarațiile martorilor audiați, a rezultat finalmente că între persoanele trimise în judecată au existat relații de genul celor reținute în actul de acuzare.

În apel a fost completată probațiunea fiind audiați martorii T.E.L. și B.D.A., ofițeri în cadrul I.J.P.F Bihor. Cei doi martori au fost audiați în legătură cu atribuțiile specifice pe care le avea inculpatul D.l.D. în cadrul I.J.P.F Bihor rezultând din relatările acestora că în cursul anului 2004 ofițerii nu aveau abilitatea legală de a efectua controlul specific al persoanelor care treceau frontiera, subofițerii preluând toate aceste activități.

Această apărare grefată pe o circumstanță juridică, eludând celelalte coordonate faptice materializate, a fost considerată a fi esențială, evident fiind reluată astfel și în recurs.

Instanța de apel însă, justificat pe argumente obiective, a redat că cele două declarații, prin amănuntele prezentate nu schimbă elementele concrete ale stării de fapt, curtea apreciind că s-a făcut dovada implicării inculpatului D.D. în activitatea infracțională reținută în sarcina sa. Este evident că deși ofițerii nu aveau atribuții de control efectiv al documentelor persoanelor care treceau frontiera de stat a României, un astfel de funcționar, cum este cazul inculpatului D., avea posibilitatea să controleze și să verifice activitățile pe care le desfășurau subofițerii. Or, prin probele administrate în cauză s-a dovedit că suma de bani pretinsă și primită de inculpatul D. de la coinculpații I. viza asigurarea trecerii frontierei de stat prin P.T.F Borș de către microbuzul aparținând societății comerciale administrată de către I.V. și care realiza transport internațional de persoane.

Astfel, faptic, a rezultat că în data de 19 mai 2004 inculpatul D.I.D. a pretins și primit o sumă de bani de la I.V., acesta din urmă fiind ajutat de către I.V. Contactul dintre cei trei este dovedit de listingul convorbirilor telefonice, procesele verbale de redare și interceptare ale acestor convorbiri, dar și declarația detaliată dată în 27 iunie 2005 de către I.V. Suma de bani pretinsă și primită de inculpatul D.I.D. s-a stabilit a fi în cuantum de 400 euro, fiind nesustenabilă sub aspect probator valoarea indicată în rechizitoriu, respectiv 1400 de euro.

Așadar încadrarea juridică a fost stabilită în mod corect în sarcina fiecărui inculpat.

În sarcina inculpatului D.I.D. s-a reținut în mod întemeiat infracțiunea de luare de mită în forma prevăzută de art. 254 C. pen. cu reținerea agravantei prevăzută de art. 7 din Legea nr. 78/2000, neputându-se considera că în materialitatea ei fapta ar putea prezenta doar elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență. O atare situație nu poate fi incidență în cauză câtă vreme potrivit fișei postului inculpatul D.I.D. avea atât atribuții de control a trecerii frontierei de stat dar și de supraveghere și control privind respectarea regimului juridic al unei astfel de activități, iar aceste atribuții îi confereau fără îndoială puteri decizionale. Pe de altă parte, prin verificările și investigațiile pe care acesta le putea efectua, putea influența în mod evident deciziile celorlalți polițiști de frontieră.

Extragerea în mod subiectiv din conținutul fișei postului a unor sarcini de serviciu valabile pentru un ofițer de poliție ce ar conduce la concluzia că, controlul efectiv al persoanelor la trecerea frontierei nu era pentru inculpat o atribuție de serviciu, că permiterea sau nepermiterea trecerii persoanelor prin vamă nu era de competența sa, este o interpretare excesivă. Este reală împrejurarea că în calitatea sa de ofițer inculpatul avea o sarcină largă superioară de „acțiuni de organizare, sprijin, îndrumare a supravegherii și controlului trecerii de către persoane a frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic", însă tocmai acest lucru nu îl făcea incompatibil cu activitățile de rutină, obișnuite de la vamă, asupra cărora își putea exercita girul și în virtutea cărora a și luat sume de bani de la celelalte persoane implicate în cauza penală.

În același mers al ideii, raportat la aplicarea alin. (2) al art. 254 C. pen., este de specificat că inculpatul avea atribuții abstracte, generale, la momentul săvârșirii faptei, ce implică o funcție de control. Posibilitatea în sine de a exercita acest control al activităților pe care le desfășurau efectiv subofițerii, prin ea însăși apare ca fiind suficientă în a face trimitere la dispozițiile legale respective.

Așadar, din fișa postului semnată de acesta în cursul anului 2003 (fila 135 dosar urmărire penală), rezultă că acesta avea calitatea de funcționar public, funcția deținută, conferindu-i o serie de atribuții de control, printre care figurau participarea la acțiuni de organizare, sprijin, îndrumare a supravegherii și controlului trecerii de către persoane a frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic al acesteia; participarea la acțiuni de organizare și conducere a supravegherii și controlului trecerii frontierei de stat, asigurând respectarea regimului juridic al acesteia; coordonarea și verificarea modul de executare a controlului trecerii frontierei de stat, în condițiile legii, a persoanelor. Potrivit fișei postului, inculpatul D.I.D. avea deci nu doar atribuții de control al trecerii frontierei de stat, ci și atribuții de conducere a supravegherii și controlului respectării regimului juridic al trecerii frontierei de stat, atribuții care fără îndoială îi confereau inclusiv puteri decizionale. Probele administrate în cauză dovedesc că suma de bani pretinsă și primită de inculpatul D.I.D. de la inculpații I., viza asigurarea trecerii frontierei de stat prin PTF Borș de către microbuzul firmei inculpaților I., care efectua transport internațional de persoane.

Referitor la corectitudinea probațiunii efectuate în cursul urmăririi penale, instanța de fond a făcut o analiză pertinentă a criticilor aduse de către inculpați, răspunzând în legătură cu fiecare solicitare, apărările fiind reluate inclusiv în recurs.

S-a reținut astfel că, prin ordonanța nr. 120/D/P din 04 octombrie 2005 D.I.C.O.O.T Biroul Teritorial Bihor și-a declinat în mod legal competența în favoarea D.N.A - Serviciul Teritorial Oradea, organ judiciar competent să efectueze urmărirea penală potrivit art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002.

Convorbirile telefonice care au fost interceptate în dosarul D.I.I.C.O.O.T au valoare probatorie în prezenta cauză, fiind efectuate în baza încheierii unei instanțe competente, iar potrivit dispozițiilor art. 45 raportat la art. 42 C. proc. pen. în situația declinării determinate de competența materială sau după calitatea persoanei, organul de urmărire penală căruia i s-a trimis cauza poate folosi actele îndeplinite și poate menține măsurile dispuse de organul de urmărire penală necompetent material. Nu există nicio normă legală care să interzică în mod expres folosirea interceptărilor telefonice într-o o altă cauză devreme ce au fost respectate dispozițiile prevăzute la art. 911 C. proc. pen.

A fost reluată în recurs inclusiv problema juridică arhicunoscută a interceptării convorbirilor telefonice autorizate în faza actelor premergătoare. Nu se poate însă afirma că instanțele ierarhic inferioare nu s-au pronunțat cu privire la legalitatea interceptării și înregistrării convorbirilor telefonice efectuate, ci dimpotrivă de către aceste organe judiciare au fost făcute trimiteri exprese la practica judiciară ce este unanimă în aprecierea legalității sub aceste aspecte.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 911 alin. (1) C. proc. pen., interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impune pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată.

Din analiza dispozițiilor art. 911 C. proc. pen., rezultă că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiții strict determinate, și anume:

a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni. Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârșirea unei infracțiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua și înainte de săvârșirea oricărei infracțiuni;

b) să privească o infracțiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;

c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a interceptărilor convorbirilor telefonice;

d) să existe o autorizație din partea judecătorului competent.

Rezultă, așadar, că, de lege lata, condiționarea legalității interceptărilor convorbirilor telefonice nu este grevată de alți parametri.

Atunci când legiuitorul a dorit ca autorizarea unei ingerințe în dreptul la viața privată să se facă doar după începerea urmăririi penale a făcut-o în mod expres. Mărturie stau dispozițiile art. 100 C. proc. pen. care reglementează percheziția și care prin Legea nr. 281/2003 au fost completate cu alin. (6) în care se prevede că „percheziția domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale."

În cazul înregistrărilor audio sau video nu există un text prohibitiv.

Cu privire la dispozițiile cuprinse în art. 911, art. 912 și art. 915 C. proc. pen., în fața instanțelor au fost invocate mai multe excepții de neconstituționalitate, iar atunci când Curtea Constituțională a fost sesizată, le-a respins, constatând că textele de lege respective nu contravin normelor constituționale (a se vedea decizia nr. 962 din 25 iunie 2009, decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, precum și decizia nr. 1556 din 17 noiembrie 2009).

Înalta Curte constată că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat dispozițiile legale contestate în fața Curții Constituționale, prin cauza Dumitru Popescu II versus România, din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor, legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006), există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente, precum și în materie de control al fiabilității înregistrărilor.

În plus, înalta Curte constată că dispozițiile art. 911-916 C. proc. pen., sunt în deplin acord cu art. 4 din Recomandarea (2005)10 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind „tehnicile speciale de anchetă" care prevede că: „tehnicile speciale nu trebuie utilizate decât dacă există motive serioase de a crede că o infracțiune gravă a fost săvârșită ori este pregătită sau în curs de pregătire, de una sau mai multe persoane anume identificate, ori de o persoană sau un grup de persoane care nu a fost încă identificat."

Cât privește valoarea probantă a procesului-verbal ce se încheie cu ocazia înregistrărilor, se impune a se observa că legea nu cuprinde nicio derogare de la principiul liberei aprecieri a probelor, instanța de judecată analizând aceste probe în contextul celorlalte probe administrate în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești și în măsura în care se coroborează între ele pentru pronunțarea unor hotărâri emise sub auspicii de legalitate.

Așadar înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în cauză nu au fost încălcate prevederile legale în materie și nici vreun drept abordat prin prisma exigențelor Convenției Europene a drepturilor omului.

În ceea ce privește lipsa unei minute distincte în cazul încheierilor de interceptare a convorbirilor telefonice, din verificările efectuate a rezultat că acest demers judiciar nu s-a realizat. Inexistența însă a unei minute în situația dată nu poate conduce la concluzia incidenței nulității absolute câtă vreme la momentul emiterii nu exista obligativitatea legală în acest sens, așa cum în prezent legiuitorul a reglementat. În concluzie, curtea a apreciat cu deplin temei că lipsa unei minute în privința încheierilor emise de Tribunalul Bihor, atașate la dosarul cauzei, nu poate conduce la incidenței vreunui caz de nulitate absolută, având o valoare probatorie deplină.

Sub aspectul modului de individualizare al pedepsei aplicate inculpatului D.I.D., instanța de recurs având a analiza sub aceste aspecte calea de atac exercitată de Parchet, apreciază că raportat la circumstanțele concrete ale cauzei și ținându-se seama de durata mare de timp trecută de la momentul săvârșirii faptei, acesta poate într-adevăr beneficia de condițiile prevăzute de art. 861 C. pen.

Scopul preventiv educativ al sancțiunii poate fi atins și fără privarea de libertate a inculpatului, o atare situație nefiind justificată la aproximativ 7 ani de la data săvârșirii faptei.

Mai mult, în prezent inculpatul este pensionar, are un copil minor și pentru asigurarea unei egalități de tratament juridic între inculpați corect de către instanța de apel s-a dispus aplicarea unei pedepse în condițiile art. 861 C. pen. pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit conform art. 862 C. pen. Inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute în art. 863 lit. a) – d) C. pen. și să se prezinte trimestrial la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bihor pentru verificarea respectării măsurilor de supraveghere impuse.

Așadar, în funcție de cele precizate, inclusiv cu privire la recursurile declarate de inculpații I.V. și I.V., se impune respingerea lor ca nefondate.

Pe cale de consecință, decizia pronunțată apărând a fi emisă sub auspicii de deplină legalitate și temeinicie, toate recursurile exercitate vor fi respinse pe coordonatele art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea și inculpații I.V., I.V. și D.I.D.

Împotriva deciziei penale nr. 65/A din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea, Secția Penală și pentru Cauze cu Minori.

Obligă recurenții inculpați la plata sumelor de câte 350 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.