Mandatory vs. discretionary application of more favorable criminal law in executive contestation for final sentences

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 664 din 2 iulie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de condamnatul A.E. referitoare la pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 49/1998 a aceleiași instanțe, pentru infracțiunile de delapidare, fals intelectual și uz de fals prevăzute de art. 2151 alin. (1), art. 289 și art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2154 din 17 mai 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

În cuprinsul contestației, petiționarul a susținut că, după rămânerea definitivă a sentinței de condamnare a intervenit o nouă lege mai favorabilă, respectiv O.U.G. nr. 207/2000, fiind modificat art. 146 C. pen., situație în care s-ar impune reducerea pedepsei de 10 ani închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 2151 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fapta sa nemaiavând consecințe deosebit de grave.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în cazul pedepselor definitive, aplicarea legii mai favorabile fiind facultativă, la reducerea acestora s-a ținut seama de gradul de pericol social sporit al infracțiunii săvârșite, de persoana condamnatului, de conduita avută în cursul executării pedepsei, cât și de durata perioadei executate.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 601/ A din 23 septembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul condamnatului, motivând că în cauză nu se impune reducerea pedepsei aplicată acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare în formă continuată și prin folosirea unor acte false prin care s-a provocat părții vătămate o pagubă în valoare de 185.905.935 lei, apreciată, în mod just, la nivelul anului 1997, ca având consecințe deosebit de grave.

Împotriva menționatelor hotărâri, condamnatul A.E. a declarat recurs, susținând că cele două instanțe au interpretat greșit O.U.G. nr. 207/2000, cât și prevederile art. 15 alin. (1) C. pen., referitoare la aplicarea legii mai favorabile.

Recursul nu este fondat.

Contestația la executare, nefiind o cale de atac, ci un mijloc procesual de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării pedepsei, nu poate fi exercitată decât în cazurile limitativ prevăzute de lege, respectiv de art. 461 C. proc. pen.

Cum în speță, cererea de reducere a pedepsei, în raport de modificările aduse art. 146 C. pen., prin O.U.G. nr. 207/2000, nu este de esența executării sancțiunilor penale, nu poate fi rezolvată pe calea contestației la executare.

Osebit de aceasta, potrivit art. 15 alin. (1) C. pen., „când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă”, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei.

Având în vedere aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, Curtea constată că cele două instanțe au apreciat corect că reducerea pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată condamnatului nu se justifică, în raport de gradul de pericol social al infracțiunii săvârșite, constând în sustragerea în mod repetat din gestiune, prin fals și uz de fals a sumei de 185 milioane lei, care la nivelul anului 1997 a provocat consecințe deosebit de grave persoanei vătămate.

Pentru considerentele expuse, având în vedere și dispozițiile art. 38515 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de condamnat urmează a fi respins, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul A.E. împotriva deciziei penale nr. 601/ A din 23 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurentul condamnat la plata sumei de 550.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 februarie 2003.