Prosecutors' salary-cut challenge fails as wage reduction upheld under Article 1 Protocol No. 1 ECHR

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, reclamanții B.D., C.C.M., C.F., F.G., I.L.M., M.G.E. P.D., P.M., T.M.L., T.S.G., E.I., B.I., C.C., C.T.P., M.D.E., M.S.C., P.C., P.G., S.C.O., C.C., M.D., F.C., D.C., P.D.M., O.C.Ș., C.S.C., L.E.M. și C.G., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj și unitățile subordonate, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea tezei a Il-a art. 1 din Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea acestuia să emită alt ordin privind salarizarea în conformitate cu hotărârea pronunțată; obligarea pârâților să plătească, începând cu data de 1 ianuarie 2011 și în continuare, drepturile salariale prin revenirea la salariile avute la data de 1 iunie 2010; obligarea pârâților să plătească diferențele de salarii dintre cele datorate și cele efectiv plătite, stabilite prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, anexa nr. 10, pozițiile nr. 67 și 96 și înscrierea în carnetele de muncă a acestor drepturi salariale, calculate la nivelul avut la data de 1 iunie 2010.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație, a invocat excepția necompetenței materiale și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3886 din 26 mai 2011, Tribunalul Gorj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția de necompetență materială și teritorială a instanței și a declinat competența de soluționare a acuzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

2. Hotărârea Curții de apel

Prin Sentința nr. 7574 din 14 decembrie 2011, Curtea de Apel București a respins excepțiile de necompetență materială și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiate.

Totodată, Curtea de apel a respins atât acțiunea formulată de reclamanții B., C.C.M., C.F., F.G., I.L.M., M.G.E., P.D., P.M., T.M.L., T.S.G., E.I., B.I., C.C., C.T.P., M.D.E., M.S.C., P.C., P.G., S.C.O., C.C., M.D., F.C., D.C., P.D.M., O.C.Ș., C.S.C., L.E.M. și C.G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, ca neîntemeiată, cât și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția de necompetență materială, invocată de reclamanți, este neîntemeiată având în vedere dispozițiile art. 7 din Legea nr. 285/2010, coroborate cu dispozițiile art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, potrivit cărora procurorii nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordin al ordonatorului de credite, pot formula contestație care se soluționează de către colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar împotriva hotărârii organului de conducere se poate face plângere la Curtea de Apel București.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, prima instanță a apreciat că aceasta este neîntemeiată, reținând că acțiunea are ca obiect și obligarea acestui pârât la asigurarea fondurilor necesare pentru ordonatorii de credite, în scopul plății drepturilor salariale solicitate de către reclamanți.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a arătat că această excepție reprezintă o apărare pe fondul cauzei, față de motivele invocate în susținere și având în vedere precizările formulate de pârât la termenul de judecată din 14 decembrie 2011.

Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus că începând cu data de 01 ianuarie 2011, procurorii prevăzuți în anexele 1 - 15, se reîncadrează în clasa de salarizare (în raport de vechimea în funcție și gradația pentru vechimea în muncă) aferentă funcției și beneficiază de drepturile salariale, menționate în dreptul fiecăruia, iar ordinul a fost emis în aplicarea Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și a Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Judecătorul fondului a mai reținut că este nefondată critica din cererea introductivă privind încălcarea unor norme constituționale pentru că, pe de o parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 art. 8, art. 10 și art. 17 din Lege sunt constituționale, iar pe de altă parte, reclamanții nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 118/2010.

În ceea ce privește obiecția de neconstituționalitate a Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 1655 din 28 decembrie 2010, constatând că dispozițiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice sunt constituționale.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că măsura diminuării cu 25% a drepturilor salariale ale reclamanților nu încalcă principiul independenței magistraților, ordinul contestat nefiind emis cu încălcarea art. 73 din Legea nr. 303/2004, care prevede că stabilirea drepturilor judecătorilor și procurorilor se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept(…) și urmărește garantarea independenței și imparțialității acestora, susținerile reclamanților nefiind întemeiate nici din perspectiva reglementărilor și a jurisprudenței C.E.D.O.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, prima instanță a apreciat că aceasta este inadmisibilă, reținând că, așa cum s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin Decizia nr. 10 din 19 septembrie 2011, în aplicarea dispozițiilor art. 60 C. proc. civ. raportat la art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 1 și art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că sentința instanței de fond este lovită de nulitate, fiind pronunțată cu încălcarea normelor privind competența materială și teritorială, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată a fost calificat în mod greșit ca fiind anulare act administrativ, în realitate obiectul principal fiind drepturi salariale, astfel că litigiul este unul de dreptul muncii.

De asemenea, recurenții au arătat că instanța, printr-o aplicare și interpretare greșită a legii a respins acțiunea, deoarece diminuarea salariilor prin Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010 reprezintă practic lipsirea reclamanților de posibilitatea de a mai primi vreodată sumele de bani aferente drepturilor salariale avute anterior, fiind o ingerință ce are ca efect privarea de bunul lor în sensul art. 1 din primul protocol la Convenție.

Recurenții au mai susținut că prin reducerea salariilor s-a adus atingere chiar substanței dreptului lor de proprietate, incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel că solicită restituirea sumelor de bani reținute de către stat.

O altă critică adusă sentinței atacate se referă la faptul că instanța de fond, în mod greșit, nu a constatat că prin diminuarea salariilor, așa cum a fost dispusă de către executiv, se încalcă dispozițiile unei legi organice, respectiv Legea nr. 303/2004.

În fine, recurenții au susținut că sentința atacată este lovită de nulitate și pentru că procedura de citare cu reclamanții nu a fost legal îndeplinită pentru termenul când a fost soluționată cauza pe fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Argumentele corespunzătoare motivelor de recurs invocate

Din analiza actelor de la dosar, se constată că reclamanții au solicitat prin cererea de chemare în judecată, anularea tezei a Il-a art. 1 din Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea acestuia să emită alt ordin privind salarizarea în conformitate cu hotărârea pronunțată; obligarea pârâților să plătească, începând cu data de 1 ianuarie 2011 și în continuare, drepturile salariale prin revenirea la salariile avute la data de 1 iunie 2010; obligarea pârâților să plătească diferențele de salarii dintre cele datorate și cele efectiv plătite, stabilite prin Ordinul nr. 108 din 31 ianuarie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Anexa nr. 10, pozițiile nr. 67 – 96 și înscrierea în carnetele de muncă a acestor drepturi salariale, calculate la nivelul avut la data de 1 iunie 2010.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că este nefondată susținerea reclamanților potrivit căreia litigiile având ca obiect drepturile bănești ale magistraților sunt de competența secțiilor specializate pentru conflicte de muncă din cadrul tribunalelor, întrucât conform dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 285/2010, coroborate cu dispozițiile art. 7 din Anexa a VI-a Legii nr. 284/2010, procurorii nemulțumiți de modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordin al ordonatorului de credite, pot formula contestație care se soluționează de către colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar împotriva hotărârii organului de conducere se poate face plângere la Curtea de Apel București.

De asemenea, Înalta Curte constată că nici excepția nulității sentinței atacate pe motiv că nu a fost îndeplinită legal procedura de citare cu reclamanții pentru termenul la care s-a judecat cauza, nu este fondată, întrucât așa cum rezultă din actele de la dosar la filele 53-84 procedura de citare a fost legal îndeplinită pentru termenul din 14 decembrie 2011.

Pe fondul cauzei, instanța de control judiciar reține că recurenții-reclamanți pot invoca atingerea adusă dreptului său de proprietate prin Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivele acte normative le-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului.

Însă, este de necontestat că măsurile legislative adoptate prin Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010 nu pot fi privite ca o privare de bunuri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.

Dincolo de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al recurenților-reclamante, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine C.E.D.O., în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost luată prin lege in vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

De asemenea, Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurenților potrivit căreia, diminuarea drepturilor salariale ale reclamanților încalcă dispozițiile Legii nr. 303/2004, întrucât această măsură nu încalcă principiul independenței magistraților, ordinul contestat nefiind emis cu încălcarea art. 73 din Legea nr. 303/2004, care prevede că stabilirea drepturilor judecătorilor și procurorilor se face ținându-se seama de locul și rolul justiției în statul de drept (…) și urmărește garantarea independenței și imparțialității acestora.

Trebuie subliniat și faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.

În acest context se apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 și Legea nr. 285/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenților, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit și păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate retine o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de B.D., C.C.M., C.F., F.G., I.L.M., M.G.E., P.D., P.M., T.M.L., T.S.G., E.I., B.I., C.C., C.T.P., M.D.E., M.S.C., P.C., P.G., S.C.O., C.C., M.D., F.C., D.C., P.D.M., O.C.Ș., C.S.C., L.E.M. și C.G. împotriva sentinței civile nr. 7574 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2013.